Cu oarecare vreme în urmă, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu la una din întâlnirile pe care scriitorul Ioan Romeo Roşiianu le organizează sub genericul „Prietenii literare”. A fost o bucurie pentru mine să și citesc apoi din creația Domniei Sale.
Cel mai recent apărut volum, „Pe acoperişul unui veac”, s-a lansat anul trecut, în decembrie, în cadrul celei de-a șaptea ediţii a Taberei Internaţionale „eCreator” Baia Mare.
„Pe acoperişul unui veac”! Depinde de fiecare ce vede de-acolo…
Veacul poetului (nemuritor) este un timp „neintrat în istorie”, în care tăcerile aşteaptă „agoniile care vor veni”, strecurându-se prin „pânza luminii”, iar la sorocul postapocaliptic, „nimicul îşi [va] rupe dinţii în lemnul crucii”.
Timpul cronologic se raportează, aici, în special la femeie, în multiplele ei ipostaze din vremelnicie: iubită, mamă, soţie, ființă dorită, misterioasă, neînţeleasă, adorată. Însă momentele, bune-rele, curg spre vărsare în oceanul metafizic. Cum spune poetul, nu sunt „iubiri care să mă plângâ / nici mari păreri de rău / ori vise să mă răscolească, / doar gânduri închise într-o buclă / care plutesc deasupra de puterea de înţelegere / pe care le las în voie, / să-şi sărbătorească c-un pahar de vin deplinul / când s-au întors de la tine, iubite”.
Devenirea (un proces în timp linear) ajunge la mântuire (care e definitivă, atemporală): „Nopţile sunt învăluite de stele, / vorbele nespuse scapă în şoapte, / dragostea e cuprinsă de frunziş / şi nimeni n-o recunoaşte. // Mâinile păzesc trupul, nu se lasă înşelate, / amprenta lor e de îndurat, / am uitat să mă întorc acasă, / inima mă caută în tine. // Am în gânduri atâtea porunci / de nu le poţi îndeplini, / de n-ar fi ele, le-ar lua locul păcatele. // Dacă mă iubeşti, femeie, întreg mă ai, / ia de la mine surplusul ce-l doreşti / şi mai sus, de pe octavă, suferinţa / pune-o-n descântec cu flori de câmp”.
Un timp aparte este timpul geniului, cu destin pământesc implacabil, dar, totodată, plin de promisiuni pentru eternitate: „Am amânat să mă nasc mâine, / dar nici mâine n-o să fiu fericit, / nimeni nu ştie sigur / ori de câte ori s-ar mai fi născut / cum decurge travaliul, / visez de pe acum cerul senin, / dar acelaşi cer poate fi fără noroc. // Născutul are o stea în frunte / pe care nimeni n-o vede”. Încătușat în dată, poetul trăieşte poezia ca stare permanentă, s-a născut cu ea, e ființa lui, e salvarea lui pentru totdeauna, căci frumosul nu are sfârșit: „Ca o călăuză / îmi traversează prin memorie / firul de mătase roşie al poeziei / înfăşurându-se după suflet. // Unde să caut măreţia în cuvinte / când curg peste mine valuri. // Ştiu numai drumul metaforei, / genele care-i deschid ochii luminii. // Şi cum să le zidesc în templu / în care să răsune pricesne celeste / cântate de îngeri? // Mă umplu pe interior cu aureole de miere / şi tot ce simt pentru semeni este iertare. // Am rolul să pun în urne alfabetul fierbinte, / frumosul să capete contur de principe / uns al lui Dumnezeu, / Un regat să-mi fac din poeme”.
Periodizarea, mult alungită în vârsta matusalemică, își estompează marginile, până se topește în nelimitat: „Anotimpurile sunt zile / de adumbrit trupul, / pânze de mătase-n culori / acoperă orizontul spre care ne îndreptăm, / rămâne târziul în aşteptare. // Vârsta ar putea deveni biblică”, idee poate mai explicită, în stihurile – psalm: „Nu mă deschide să vezi cum sunt, / de ce strig prin cuvinte / de mi se pierde suflul, / mă lasă între ce cred şi nu cred / din tot ce mi se spune / până mă vindec de răutăţile înghiţite cu totul. // Încep să mă prind cu funii de cer / fără să muşc din fructele mâniei, / caut drumurile care trec prin anotimpuri, / să nu hoinăresc degeaba prin lume, / ci să-mi pun piatra de hotar / dincolo de orizontul ştiut de hoţi / unde pot dormi liniştit / cu amintiri cu tot”. Deși este exact programată (dar secretă), scadența, cu raportul personal, e de fapt o deschidere spre infinit – „Pentru cine nu m-a iubit / am lăsat uşile deschise / şi câteva capcane ademenitoare / pe la colţurile vieţii” –, spre mântuire – „Doamne, tu ne vezi pe fiecare cum suntem / şi ne laşi să mergem la judecată / liberi de orice prejudecăţi / iar apoi ne mângâi cu milă”.
Am extras doar câteva fragmente, ca îndemn spre lectura acestor excelente poeme, care actualizează, într-o redactare modernă, vechi teme romantice (geniul, absolutul, eliberarea). Se poate vedea cum creația poetică a lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, cel puțin în acest volum, aparține genului liric, de aspect confesiv meditativ și cu deschideri interogative. Comunicarea, cu substrat, mizează pe sugestie în cheie creștină – a o citi în literă e… degeaba, trebuie descoperită în duh. Versul e plin de lumină și pace, înaintează domol, cu răbdare, în termeni elementari, din care se conturează profunde reflecții filosofice.
——————————–
Gelu DRAGOŞ,
Baia Mare,
10 Februarie 2020