DIMINEAȚĂ
A sunat alarma. M-am trezit instant. Ciudat, neuronii mei recepționează uluitor de repede sunetele acestea destul de uzuale, iar corpul deja e învățat să se trezească din transă odată cu propagarea primei unde sonore în spațiul acesta îngust, ce se rezumă la câțiva metri pătrați. Am dormit doar 4 ore! Iarăși, iarăși m-am culcat la oră târzie, știind că ziua de mâine se preconizează a fi una grea, ca și restul, de altfel. Am adormit cu gândul la fericire. Ah, dacă mi-ar citi cineva gândurile, m-ar crede nebună…
Nu m-am putut trezi complet… Prea bezmetică eram. Draperiile trase și întunecimea de afară confereau atmosferei o doză de sinistru, iar eu, temându-mă de întuneric, mi-am zis că cel mai sigur o să-mi fie înapoi în pat. Eram conștientă că trebuie să realizez ceva, de vreme ce mi-am pus alarma, dar forța de atracție a pernei în momentul acela era mai mare decât orice forță existentă în natură.
Cu mintea încă încețoșată, am încercat să schițez câteva file de imaginație. Da, mereu înainte de somn îmi place să-mi imaginez lucruri care n-o să mi se întâmple vreodată. Sunt o fire extrem de visătoare, dar, în același timp, conștientă de improbabilitatea absolută a unor evenimente. Paradoxal, se spune că absolutul nu există, însă eu parcă aș vrea să cred în existența lui.
Peste câteva secunde eram deja refugiată în brațele somnului. Singurele brațe care mă primesc indiferent de timp, aspect și stare. Ora aceea, pe care am dormit-o, mi s-a părut o clipă! Încă o clipă, pe care am adăugat-o la colecție. A trebuit să mă ridic din pat, forțată de circumstanțe. Vai, cât îmi poate plăcea să dorm! Dar na, e târziu. Norii deja s-au împrăștiat, draperiile sunt trase. Nu mă mai pot preface că e încă noapte. Am în față o zi grea, dar trec eu peste! Cu condiția ca diseară să mă culc înainte de miezul nopții…
FĂRĂ NUME
Îți sărut ochii
Îți sărut plânsul
Îți sărut părul învăluit de miresme
Îți sărut fruntea albă
Îți sărut buzele roșii arcuite
Parcă pentru a se contopi cu ale mele
Îți sărut încheietura mâinii
Îți sărut întreaga ființă
Nepământeană, neajutorată
Cauți adăpost în brațele mele
Te strâng la piept
Dăruindu-ți inima mea
Și te sărut pe suflet.
Un fir de iarbă
Îmi atinge dulce fața
Mireasmă de primăvară
Îmi invadează instant nările
Mă simt ca și cum
Mi-aș pierde din putere
și m-aș porni într-o călătorie
spre țărmurile ,,nepătrunsului ascuns”.
***
Uneori aș vrea
Să mă fac mică, mică
Precum un șoricel
Sau poate, ca o libelulă.
Și să mă ascund de ochii lumii
Sau poate de mine însămi
Într-o crăpătură din perete sau poate
Într-o spărtură din tavan,
Ducîndu-mi traiul liniștit,
Trezindu-mă dimineața la revărsatul zorilor
Savurînd o ceașcă de ceai de melisă
Cu o linguriță de miere
Așteptînd răsăritul soarelui
Cu o carte frumoasă în mînă.
Și ce dacă sunt șoarece sau libelulă
În lumea mea totul este posibil
Chiar dacă acel univers este accesibil
Doar pentru mine.
***
Câteodată mă întreb
E posibil oare ca fluturii din stomac
Să te facă să nu știi ce-i cu tine
Să te aducă în pragul delirului
Mișunând plini de candoare
Prin substraturile ființei tale
Aș vrea să le cunosc reacția
După ce ar fi înțeles
Că nu mi-au invadat lumea interioară
Cu aripile lor fine de borangic
M-ar numi ei oare insensibilă
sau s-ar mulțumi să-mi provoace furnicături în piept
Neștiind că nu am fost străpunsă încă
De primul fior al dragostei?
––––––––––
Gabriela NEGU-VODĂ
București, 7 mai 2020