Zgomotul tăcerii noastre…
– Sorb sedus de vraja mării, vis în care tu erai!,
… înrobit de o speranță … deghizată-n al tău Rai.
(rămâi zgomotul tăcerii … performanate deocamdată),
– Dar și gustul veșnciei, în femeie-ntruchipată!.
Port pe umeri psalmii tăi, iar pe trup romanța serii,
… cea pe care-am auzit-o, într-o zi, în faptul verii.
(iar de-atunci norocul meu s-a schimbat atât de tare!),
– Încât zilele-mi nefaste … au fugit din calendare.
– De m-au frământat apusuri, azi îmi par că-s serenade!,
… sau intenții optimiste … încurcate-n acolade.
(dintr-o vară când pe cer … stelele păreau că-s vise)
– Pomenite în decepții, cu luminile aprinse!.
Bat un ritm care imită, zgomotul tăcerii noastre,
… îmbrăcând trădări în vise, disperate-n zări albastre.
– Și-n al tău sărut bolnav … (parte a realității)!,
(trasă de curând la sorți … în pofida castității).
Te privesc cumva clișeic și ascult tot ce îmi spui,
– Parcă-s vise atârnate … chiar în ochii tăi căprui!.
(făcând loc iubirii mele … să pătrundă chiar prin ei),
… până-n inimă, pe unde, dragostea are temei.
– Absolutul tău primar … curge-n visul meu anost!,
… chiar din ochiul său homeric, care are bezna-n post.
– Ce hilar? – Parcă sunt vise … încărcate-n zări albastre!,
… prevestind, cu bună știre, zgomotul tăcerii noastre!.
—————————————
Florin-Cezar CĂLIN