Florin-Cezar CĂLIN: Zgomotul tăcerii noastre…

Zgomotul tăcerii noastre…

 

– Sorb sedus de vraja mării, vis în care tu erai!,

… înrobit de o speranță … deghizată-n al tău Rai.

(rămâi zgomotul tăcerii … performanate deocamdată),

– Dar și gustul veșnciei, în femeie-ntruchipată!.

 

Port pe umeri psalmii tăi, iar pe trup romanța serii,

… cea pe care-am auzit-o, într-o zi, în faptul verii.

(iar de-atunci norocul meu s-a schimbat atât de tare!),

– Încât zilele-mi nefaste … au fugit din calendare.

 

– De m-au frământat apusuri, azi îmi par că-s serenade!,

… sau intenții optimiste … încurcate-n acolade.

(dintr-o vară când pe cer … stelele păreau că-s vise)

– Pomenite în decepții, cu luminile aprinse!.

 

Bat un ritm care imită, zgomotul tăcerii noastre,

… îmbrăcând trădări în vise, disperate-n zări albastre.

– Și-n al tău sărut bolnav … (parte a realității)!,

(trasă de curând la sorți … în pofida castității).

 

Te privesc cumva clișeic și ascult tot ce îmi spui,

– Parcă-s vise atârnate … chiar în ochii tăi căprui!.

(făcând loc iubirii mele … să pătrundă chiar prin ei),

… până-n inimă, pe unde, dragostea are temei.

 

– Absolutul tău primar … curge-n visul meu anost!,

… chiar din ochiul său homeric, care are bezna-n post.

– Ce hilar? – Parcă sunt vise … încărcate-n zări albastre!,

… prevestind, cu bună știre, zgomotul tăcerii noastre!.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

 

 

Lasă un răspuns