A fost o zi a începutului, a fost o zi a cuvântului și a puterii de a începe o nouă acțiune. O zi benefică pentru a-mi urma visurile și a le pune în practică. A fost ziua care a adus cu ea libertatea sufletului meu prin libertatea cuvântului, prin care mi-am exprimat experiența, exuberanța, individualitatea și entuziasmul în fața altora, chiar dacă uneori m-am închis și încă mă mai închid în mine.
Eram doar un copil în prima clasă de gimnaziu. La prima olimpiadă de limba română, cu cinci poezii personale am luat mențiune. A fost primul imbold de a scrie, cu convingerea că pot mai mult.
Am primit un har, cel al cuvântului… și crezul că el trebuie împărtășit.
Prin slove scrise deschid poarta sufletului la ceas de deznădejde, de tristețe, de bucurie, de împlinire. În inima mea va rămâne mereu setea de a scrie și doar timpul va judeca cu adevărat dacă mi s-a împlinit visul.
Cutreierând prin inimă și minte, am găsit taina creației, am învățat gloria destinului, privind la drumul pe care-l străbate. Căci sunt un pasager într-un timp mai lung ori mai scurt al acestui pământ.
Într-un mic cenaclu de întreprindere, prin 1977, am văzut adevărata frumusețe a scrisului. Am avut tangențe cu scriitori timișoreni consacrați, ce încurajau timidul meu har și potențial. Apoi, am stagnat printre umbrele timpului ani buni, căci drumul meu a cotit în alte direcții. Dar am revenit cu ajutorul tehnologiei computerului, în 2014, când o editură mi-a „descoperit” scrisul și m-a cooptat în două antologii, după care au urmat altele, apoi au urmat reviste scrise și on-line, câteva diplome, aprecieri care mi-au dat satisfacții sufletești.
Bucuria mea cea mai intensă s-a produs odată cu publicarea primului meu volum de autor, la editura „Armonii culturale” în 2018, intitulat „Îți mai dau o lacrimă.” Când tot ceea ce am plămădit din cuvinte va fi adunat în volume, visul meu se va împlini.
Sunt fiica nopților albe. Respir poetic mireasma ființei umane. Îmi continui visarea de la liric la epic și de la epic la narativ. La masa scrisului, privesc aproape inutil, ca și cum privirea mi s-ar termina în ochi. Privesc lumea, mă împiedic de ea, dar n-o văd. Privesc nemărginirea, ca și când toți oamenii ar fi un singur om, care nu se sperie de liniștea pustie, o liniște fără înălțime, dar subînțeleasă ca una anterioară, pe care, parcă nimic n-o va schimba. Dar ea își trăiește creșterea.
Uneori, furtuni și ceață se abat pe insula unde m-am retras, izolată de restul lumii, pentru a trezi zeii să mă cârmuiască și să-mi împlinesc visul, acela de a scrie pentru oameni, pentru eternitate, pentru suflete zbuciumate, pentru iubire și toate scrierile să le adun între coperțile unor cărți de suflet.
Cu ochii pironiți la stele, neasfințitul gând poetic cutreieră pe sub genele uneori adormite și se coboară în penița de aur, rostuindu-se în cuvinte sfinte pe albe coli.
Se pare că într-un viitor apropiat sau puțin îndepărtat, omul se va întoarce în cămăruța sa și se va cufunda într-o baie de slove, hrănindu-și trupul firav, lipsit o vreme de hrana minții. Războiul lumilor nu va putea ucide cuvintele, căci ele vor străbate umbrele timpului. Inima îmi este inundată de o lavă de iubire și, precum se deschid ușile catedralelor pentru credincioși, eu deschid inima și lava de iubire iese spre iubitorii de cuvânt, de slovă prețioasă.
Nu vă temeți, niciodată această lavă nu va arde pe nimeni, nici nu se va închega, decât atunci când eu nu voi mai fi. Celor lacomi de cuvânt le dau întregul meu vis.
Nu știu dacă voi mai avea timp să desăvârșesc cuvântul și vocea lui sfântă să răzbată până la Ursa Mare, ca să călătorească în Univers.
Pentru mine, cel mai frumos liman este cel al dragostei de cuvânt, pe care-l scriu în nenumărate feluri, în legănarea visurilor, ce curg ca o apă limpede și izvorăsc mereu ca o fântână fără seamăn. Pe ascuns, bobițe de rouă se amestecă-n cuvinte și poemul trece prin unica poveste a vieții. Căci și cuvântul poate suferi, poate plânge, poate iubi, dar mai ales, poate trăi veșnic, atunci când frumusețea lui nu este știrbită.
Precum Homer a creat „Odiseea”, ca o carte a două mari drame:cea a omului condamnat la suferință și cea a zeilor luptându-se între ei, așa încearcă și gândul meu să iasă din granițele sale, aruncându-se pur și simplu pe insula unde m-am retras, spre a trezi zeii să mă cârmuiască și să-mi împlinesc visul.
Astfel, nopțile albe mi se îndulcesc, căci pe răzorul lor plantez cuvintele în suspinul versului. La întoarcerea acasă de pe insulă, sper să-mi găsesc liniștea aceea netulburată, mereu în creștere. Iar grădina vieții să-mi fie lumină, plină de flori cu miresme aparte. Le voi îngriji ca pe cuvântul cel sfânt din poemele nemuritoare, ca pe visul meu de a scrie. Pe ramurile copacului stau frunzele, fragile, căzătoare, precum slovele mele. Ating pământul cu genunchii pentru ca inima mea să atingă cerul.
–––––––––
Flori GOMBOȘ
14 aprilie 2020
Timișoara