Oare
Oare cu ce te-am supărat de nori- mi zac pe frunte
Și zilele care se sting sunt triste și amare,
Iar soarele s-a asfințit prin razele-i mărunte
Și printre florile din câmp, în gând îmi cer iertare.
Oare cu ce te-am supărat că-n zi răsare noapte,
Iar Luna-n negru s-a ascuns, refuză să lumine,
Cărarea scrisă peste nori, se duce până-n moarte
Iar eu cu sufletul răpus, mă zac într-o grădină.
Oare de când nu ti- am mai spus cãt mi-e de dor de tine,
Pe trandafirii mei din alb ,nu vezi crâmpei de Soare
Cu ochii prinși de asfințit, prin lacrimi si suspine,
Cu inima-n frânturi de lut, de nici nu mă mai doare.
Oare de când nu ti-am cântat, nu te-am mai nins in cântec,
Pe creanga noastră de stejar, de hohot legănată.
Oare de când nu te-am purtat, că mamele în pântec
Prin visele ce-au amurgit și crengile sunt coapte.
Cu toamna prin stomac
A-ncărunțit o vară prin cuvinte
Și toate slovele uitate într- un sac,
Le-a tot mutat, sub Soarele fierbinte
Și le-a tot copt, pe iarnă, pentru leac.
A mai trecut o vară peste noi iubite
Și s-a ascuns, prin flori din liliac
Și altele, mai mici, compătimite
Din care unguenți de vorbe-mi fac.
Din tot ce simt, e toamna mai iubită,
O tot aștept prin vara cea buimacă,
Plecată-n neguri, grea și necăjită
Cu plete din lumină, cam săracă.
Se duce vara, prinsă de-o secundă
Iar clopotele toamnei, nu mai tac.
Se-nvăluie cu roba-i verde si profundă
Și mă cuprinde toamna.. prin stomac.
—————————
Emma POENARIU SERAFIN
1 august, 2018