Dacă
Dacă vântu-mi zbiară-n plete
Cum îmi zboară timpu-n suflet
Aștern umbre violete,
Peste file-n șevalet.
Dacă firele clepsidrei
Numără din doi în doi
Închid tainic ochii hidrei
Fiarelor ce suntem noi.
Dacă umbre scrise toamnei
Din pădurea de cleștar
Frunze cad pe pașii doamnei
Din trecut fără habar.
Dacă ochii nopții negrii
Tac prin nuferi de topaz
Dorm în plaiul de sub cedri
De-o fi ieri, sau de-o fi azi.
Iar de-mi zboară vântu-n suflet
Cum îmi zboară timpu-n trup
Îmi scriu viața-ntr-un pamflet
Și pe urme, când le-astup.
Privesc
Privesc în mine, totu-mi pare stins
Și norii cresc prin lacrima ce doare,
Copaci din umbre sub un dor ce-a nins
De nu se vede-un petic de cărare .
Privesc aiurea, vis strivit de geam
Și noaptea-i densă sub un pâlc de ceață,
Mă simt aici, deși simțiri nu am
De ieri mă caut printr-un strop de viață.
Privesc în noapte, stele cresc pe ram
Și Luna e plecată-n spre culcare,
Cu-n gol himeric prins de tot ce n-am
Îl iau în brațe, când ceva mă doare.
Nu-mi acoperi privirea
Nu-mi acoperi privirea cu aleile pierdute
Ochii mei pășesc agale înspre vremea ce-a trecut,
Pe poteca astupată de dorințe vechi căzute
Caut viitor aievea și un dor ce l-am pierdut.
Nu-mi acoperi privirea, timpul mi-a îmbătrânit
Matur căile uitării ce doar par că mai sunt încă,
Trupul meu s-a stins cu anii și e de nestăpânit
Coborând pe panta vieții, într-o vale, mai adâncă.
Nu-mi acoperi privirea, că nu pot să-mi amintesc
Câte veri înflăcărate , trec prin noi mistuitoare,
Sufletul mi-e prins de-o glie de nu pot s-o mai iubesc
Și se plimbă printre Aștri, într-o sfântă-mbrățișare.
Nu-mi acoperi privirea să mai caut înserare
Trupul meu cărat prin timpuri , peste vreme s-a lăsat
Inima când galopează, peste zări, nu mă mai doare
Lacrima din colțul gurii, peste barbă-a lunecat.
Nu-mi acoperi privirea când mă uit, din vreme-n vreme
Florile ce cresc sălbatic, pe cărarea cu castani
Cerul nopții înstelate care peste noi se-așterne
Și nimicul strâns grămadă, în trecutul dintre ani.
Inimă
Inima de dor nebună de prin veri îngălbenite
Stai și ostoiește-n clipă prinde umbra unui nuc
Chipul toamnei vestejite cu săgeți nebănuite
Priveghează după dealuri printre păsări ce se duc.
Inimă înflăcărată dintr-o primăvară plină
Ce-i culeasă la ojină , de novicele fecioare
Din toți pomii care-și scaldă florile către lumină
Într-un tainic dans sub care zace-o rază dinspre Soare.
Inimă albă ca neaua, prin zăpezi demult pudrată
Zaci prin focul stins din noapte înghețată de durere,
Caii prinși la Carul Mare te-au uitat cam despuiată
Iar o stea din Oiștea Mare, te străpunge prin tăcere.
Inima prinsă-n arama , toamnei ce prin tine geme
Strânsă de prin vechi ierbare veștejită și flămândă,
Odinește-te prin clipa timpului ce curge-alene
Și-apoi hai că avem treabă, lupii sunt demult la pândă.
Parcă nu te mai știu
Spune unde ai fost
Timpul pare târziu
Printre căi fără rost
Parcă nu te mai știu.
Noaptea cade pustiu
Peste inima mea
Visul e cenușiu
Ninge liniștea grea.
Vântul urlă-a nevoi
Peste vârfuri de brazi
Urlă-n gânduri la noi
Nu e vremea să cazi.
Cerul plânge timid
Peste umbrele reci
Friguri parcă mă prind
Unde oare mă treci ?
Poarta scârțâie-n ger
Stelele bolții îmi cad
Oare pot să mai sper
Peste flăcări ce ard ?
Oare unde te duci
Plâng sinistre alei
Într-un cuib gol de cuci
Am uitat ochii mei.
Timpul trece tăcut
Anotimpuri ne dor
Cântec de Absolut
Vine timpul să mor.
Ori de-i timp să te-aduni
De pe căi de niciunde
Să plecăm la nebuni
Ca vorbirea din unde.
Te privesc și mă tac
Mă privești și nu spui
Printre timp ce mă zac
N-am să spui nimănui.
Iar de timpu-i târziu
Tu pe unde ai fost ?
Căi se duc fără rost
Parcă nu te mai știu…
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
18 august, 2018