Nostalgie
Ea trece pe stradă făcând paşii mici
şi simte în ceafă, în spate, pe-obraz,
privirile celor ce grav o condamnă:
„Păr verde?!…Păr verde?!…”
s-aude ecoul.
Ea merge înainte –
şi vântul pribeag îi mângâie părul…
„-Ce verde închis!?…E pădurea?!
uimit îşi pune-ntrebarea…
Iar fata, încet îi şopteşte:
„-Pădurea e-n sufletul meu,
mi-e dor de pădure şi nu pot să o văd,
şi numai suflarea ta ştie să mângâie
pădurea din părul meu.”
Bob de dor cu amintiri
Te priveam,
aşa cum erai…
Cu dorurile strânse-n tine
şi sufletul gârbovit de ani…
Îţi priveam ochii,
tăcuţi şi grei…
Cu umbre însingurate
şi lumini de stele…
Desprinsă din sufletul tău,
o stea va rătăci mereu…
Va veni o clipă,
cu zile fără de dureri,
când ne vom privi tăcut…
În ectenii sacre.
Dragostea
Fericirea cuibărită într-o bucurie,
eternitatea îmbrăcată-n zâmbet
au rămas prinse-ntr-o clipă,
când argintii… când cenuşii.
Genune în gânduri profane,
cu lanţuri de foc de glezne legate,
iubirea ce duce cu sine
lumini şi umbre-n uitare.
Bucurie, soare celest totodată,
apoi prezent şi viitor în devenire,
nectar dătător de viaţă,
învingător mereu, reculul niciodată.
––––––––––––-
Emilia ȚUȚUIANU
Roman
11 iunie, 2018