Flăcări ancestrale
Cu ochii ninși ori fără de culoare
In unde pulsatorii, abisale
De nici nu știi, fluide ori cristale
Ori inodor, ori insipid, ori cu savoare…
Ori nu mai ai nimic de respirat
Atât de mare, falnic Univers,
Și obosești cu gândul de prea mers
Ori nu te-auzi în timpul murmurat.
Și nu găsești nici picături de rouă
Nici ochiu-n care lacrimă să plângă
Iar mâna dreaptă poate-i mâna stângă
Ori nici nu sunt, ori poate-s amândouă.
Te soarbe spațiul, ori te sorbi pe tine
Și nu-i nimic ce să așterni in versuri
E unul doar, ori multe Universuri
Și cum să zbori să le găsești mai bine ?
Stau pe nimic, contemplu Universul
Cu mintea mea ce-alunecă-n Abis
Ori e aievea, poate că-i un vis
De teama mea, abandonez demersul.
Și mă transform în lumea de cristale
Țărână grea , ori lut sub mângâiere
Cu dinții strânși mușcată de tăcere
Cu firul frânt în flăcări ancestrale.
———————————
Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN
Octombrie 2019