Sunt dragoste de patria mea
Iubesc pământul întreg
și toate popoarele lumii
totuși, patria-mi rămâne iubirea
m-am logodit cu ea în secunda aceea
când lumina mi-a năvălit în ochi
aerul îmi umpluse nările cu iz dulce de brad
căldura mamei mă învăluia ca un cântec
atunci am știut că nașterea mea e o doină
iubesc viața în trupul primit
iau pulsul naturii cu inima
urechea mea ascultă șoaptele munților
în creștetul zării când fluieră vitejii
lupii se adună la sfatul străbun
de prin toate poveștile ies haiducii neamului
cai sălbatici așteaptă prin codri
la un semn frâiele vor fi puse și
iubesc apa vie din sânii stâncilor
grotele umede îmbrăcate în mușchi
focul din mijlocul nopții scânteind în vârtejuri
stânele părăsite pe timpul iernii
oricum m-ar numi, orișicât m-ar certa
eu sunt dragoste de patria mea
de țărâna ei, de istoria ei, de numele ei
de inima rănită a patriei…
Mă încolțește toamna
E-o dimineață mută, plumburie,
Cocoșii fără vlagă cântă-n zori,
Iar cerul are-o mască tuciurie
De parcă-și pierde spectrul de culori.
Privind la iarba palidă, sticloasă,
Sub tălpi mi se zdrobește orice gând,
Se joacă printre pașii mei o coasă
Care-mi cosește visele pe rând.
Port un corset pe inimă și strânge,
Pulsează-n capilare-un timp trecut,
Însingurarea-mi bea mereu din sânge
Și-n față-mi stă un zid de netrecut.
Mă încolțește toamna ca pe-o pradă,
Prin vene-mi curg tăceri și vestejiri,
Un vânt nebun se-nvârte prin ogradă
Și colbul mi se-mprăștie-n priviri.
Atâtea toamne mi-au trecut prin carne
În așteptarea iernii frunzărind,
Iar cerbii cei rămași fără de coarne
Mi-au tot păscut prin gânduri hoinărind,
În lumea adormită-i dimineață
Și parcă viața zace-ntr-un hangar
Înconjurat cu burniță și ceață,
De care zeii lumii n-au habar.
Ce să mai spun…
Muțenia văzduhului din noi
Ne înfășoară-n negura ei deasă,
Până-mi trimiți cuvintele-napoi
Însingurarea-n mine-și face casă.
Ce să mai spun și ce-aș putea să fac
Doar ascultând a inimii rostire,
Decât să spun nimic mai bine tac,
Învăluind tăcerile-n iubire.
Niciun cuvânt, nici chiar rostit invers,
S-a-nțepenit între betoane clipa,
Un angrenaj ce s-a oprit din mers
Cuvintelor oprindu-le risipa.
Și parcă nu mai am nimic de spus,
Mă strâng pe suflet vechile veșminte,
Iar liniștea se scurge spre apus,
Turnându-mi sloi de gheață pe cuvinte.
Alo, urgențe din intergalactic
Sunați, vă rog, spitalul de urgență,
Nu mă mai pot opri din tremurat
Și lacrimile-mi curg cu insistență;
Eu cred că sufletul mi-e fracturat.
Chemați din cer salvări interstelare,
Cu îngerii la borduri pregătiți
Și medicii cu trusele solare,
Pentru suduri pe suflet instruiți,
Mai scuturați cordonul de lumină
Să știe Cel ce ne-a legat prin el
Că e cod roșu pe o stea străină
Din care sună stins un clopoțel,
Trimiteți nave dintre constelații,
Căci pe pământ nu este niciun leac!
Mi-e sufletul împrăștiat prin spații
Și în particule eu mă desfac.
Nu știu de vor putea să mai adune
Bucățile din sufletu-mi rănit
Și inima de-or mai putea-o pune
Din nou, la locul ei cel hărăzit.
Alo, urgențe din intergalactic?
Îmi sângerează sufletul…mă sting!
Se pare că fac șoc anafilactic
La orișice mizerie disting.
Portaluri
Când mă cheamă depărtarea
Din cerdacul casei mele,
Cu o mână mângâi zarea,
Cu cealalt-un cer de stele,
Peste munți mă poartă gândul
Cu iubirile-mpreună,
Cu-n picior ating pământul,
Cu un altul calc pe lună,
Și prin creier ecuații
Se rezolvă de la sine:
Ochiul stâng străpunge spații,
Ochiul drept privește-n mine,
Iar cu-al treilea ochi văd Duhul
Ce pătrunde bolta sfântă.
Aripi ce cuprind văzduhul
Către ceruri noi se-avântă.
Mă revărs printre cuvinte
Ca printr-un ocean de raze
Împletite să m-alinte
Ca răcoarea unor oaze,
Unde sângele nu curge,
Și nici carnea nu-i stăpână.
Prin portaluri demiurge
Mă duc îngerii de mână.
Nocturnă
Prin pânza subțire de aburi
Trei stele clipesc lângă lună
Și raze coboară pe jgheaburi
De parcă în râuri se-adună
Și pare că fierbe prin ceruri
Cazanul cu aștri și nouri,
Un joc de lumini din eteruri
Pe-albastru pictând indigouri.
Cu-arame și-argint poleite
Fac tumbe surii rotocoale,
Sub ceață, prin raze-aurite,
Luceferi dau lunii târcoale,
Pe boltă se-nvârt tăvăluguri
De griuri, umbrind strălucirea,
Iar cai nevăzuți poartă pluguri
Ce trag prin văzduh răsucirea.
Pulsarii, planetele, norii,
S-au prins într-un dans fără seamăn
Din balul nocturn al culorii,
Cu inima omului geamăn.
Și-aș vrea să pot
Îmi vine câteodată să mă transform în fulger,
Să mă aprind în centrul minciunii și s-o ard,
C-un tunet, răutatea, în creier s-o străfulger,
Cenușa să i-o-mprăștii prin versul goliard,
Să slobozesc un vuiet peste rostiri deșarte,
Mizeria din lume s-o-nvălui ca un vânt
Și-apoi s-o duc din poala pământului, departe.
De-nsingurare, răul, pe veci să îl descânt.
Aș vrea să pot lumina să o revărs din carte,
Să-mbrac în stele versul și gândurile-n crini,
Veșmânt senin cuvântul poemului să-mi poarte
Chiar de mai sângerează străpuns de mărăcini.
De n-ar veni sfârșitul sfârșitului deodată,
De ne-am trezi din somnul ce bâiguie prin noi,
De-ar izbăvi iubirea cea hristică, curată,
Spre-a nu porni mânia vreunui crud război.
———————————–
Emilia AMARIEI
Eberndorf, Austria
28 noiembrie, 2017