Dorințe
Dar cum nu ți-aș cânta de drag, o, țara mea iubită,
De-ar fi să văd pe plaiul tău mulțimea fericită,
Ca ochii tristului popor în veci să nu mai plângă,
O, cum nu ți-aș cânta frumos, tot răul să se frângă!?
Jelaniile le-aș sfârși, iar bocetele toate
Le-aș nimici. Al meu popor, să plângă, nu mai poate!
E timpul s-aruncăm în foc veșmintele de jale
Și țarina să ne-o-ntregim din piscuri până-n vale!
Aș împleti din codrii tăi castel pentru fecioare
Spice de grâu ți-aș prinde-n păr, ca razele de soare,
Ți-aș pune gloria-n destin și limba cea de miere
Ce-a cuvântat de la-nceput a ta întemeiere.
Flăcăilor le-aș face scut din stânca veghetoare,
Lănci de oțel spre-a stăvili porniri cotropitoare,
Pădurile le-aș presăra cu taine și desișuri
Și-aș pregăti pentru dușmani prăpăstii și hățișuri.
Aș umple orișice cuvânt cu flacăra iubirii
Și l-aș trimite flamură spre locul nemuririi,
Să ardă-n stele și în sori rostirea românească,
Botezul în izvoru-i sfânt pe veci să ne unească!
Aș vrea să simți, pământul meu, iar, pașii bucuriei
Și-n piepturi s-auzim bătând inima României,
Iar gloatele, în port străbun, la ceas de sărbătoare,
Să-ncingă hora sub gorun în România Mare!
Mi-aș scoate patria din sânge
Mi-aș scoate patria din sânge,
Dar m-aș zdrobi în mii de părți,
Iar Dunărea prin mine-ar plânge,
Căci patria, nu-i doar pe hărți!
Mi-aș smulge doinele din suflet,
Tărăgănatul lor suspin,
Dar n-aș mai fi decât un urlet
De lup flămând, de lup străin.
Mi-aș scoate graiul din celule,
L-aș arunca, să-mi fie cer,
Dar ca un roi de libelule
M-ar năpădi până-n eter.
Mi-aș azvârli pe ape dorul,
Dar și izvoarele-ar seca!
De plânsul lor mi-aș frânge zborul
Și-n veci nu m-aș mai vindeca!
De-ați cere tot să smulg din mine
Spre-a încăpea în ce nu sunt,
Tot aș putea, prin zări străine,
Să-mi odrăslesc destinul crunt.
Te-aș naște, patrie iubită,
Și de m-ar îngropa-n pustiu!
Sămânța ta mi-i răsădită
În inimă, de când mă știu.
Odă eroilor
O ultimă strigare, o ultimă zvâcnire,
Sărutul țării mamă îl simt pe fruntea mea,
În tihna poalei sale, mă smulg din poticnire
Și-i dăruiesc un ultim poem de catifea,
Să îmblânzesc asprimea pumnalelor înfipte
În trupul ei de jertfă și-n sânge de martiri,
Cu goarnele-cuvinte, să îi trezesc din cripte,
Eroii să se-adune și să-ncropim oștiri,
Căci n-are țara oameni, oștiri să-și poată strânge,
De-aceea-mi strig cătane, eroii dârji, supremi
Și-mi chem la sfat strămoșii ce apără cu sânge
Pământul țării sfinte, de dincolo de vremi!
Patriotism fundamental
Pământul meu străbun, udat cu sânge,
Ți-aduc ofrandă versul meu sărac;
Poporul dac de bucurie plânge,
Iar eu în steagul dacic te îmbrac
Și te-nfășor în flamurile sale
Cu ochii minții, Dacie, te văd;
Hotarele, din piscuri până-n vale,
Nu sunt întregi, ți le-au făcut prăpăd!
Eu tot mai desenez pe planșa minții
Într-un patriotism fundamental,
O patrie cum ne-au lăsat părinții,
Precum o rostuise de Decebal.
—————————–
Emilia AMARIEI
18 decembrie 2019