Fascinat de arhitectura desăvârşită a sonetului, de muzicalitatea şi frumuseţea sa aparte, Mihai Merticaru se supune cu succes „probei de foc” a rigorilor lui, așa cum o dovedește în volumul „Vis și abis”, publicat de Editura Mușatinia, Roman, 2018.
Cartea se deschide cu suita de sonete „Parisul (în 14 sonete)”: „Zi și noapte, Parisu-i feerie, / Un ocean de culori și de lumină”. Poetul reînvie momente importante din istoria orașului, din viața sa culturală: literatură, pictură, muzică. Atmosfera de înaltă elevație a Parisului are capacitatea de puternică transfigurare lăuntrică : „ Risipă de frumusețe-i prea multă.”. Finalul suitei, după etalarea splendorilor Parisului, este neașteptat, o afirmare a atașamentului față de locurile natale: „Rob nu vreau să-ți fiu, rămân ce-am fost, pietrean !”
O odă poeziei închină autorul în „Sonetul unei pasiuni” : „Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare/ (…) Te-am cinstit ca pe-o mare sărbătoare,/ Te-am sorbit ca pe-un strop de apă vie”. Ca un adevărat Meșter Manole, poetul dăruiește poeziei tot ce are mai scump, pentru o construcție de durată: „Am ars pe-al tău altar în ape stinse,/ Urcând pe Golgota tot înainte,? Nopțile ți le-am ținut mereu aprinse, // La picioare ți le-am depus învinse”.
De fapt, acordurile de odă revin în mai multe sonete, ca, de exemplu: „Sonetul ochilor tăi”, cu o frumoasă paralelă între izvorul iubirii și izvorul luminii:( „De unde-i lumina ce mă inundă,/ Scăldându-mi sufletu-n apoteoze,/ Cu câmpuri nesfârșite de mimoze / Ce îmi prefac, în veacuri, o secundă?”) ori „Sonetul unicității”, „Sonetul unei povești”, dedicat de asemenea iubirii: ( „În mine, astăzi, stele cântă în cor,/ Planetele toate se aliniază,/ E soare,-n miezul nopții, de amiază,/ Luminile, Paradisului izvor.”), „Sonetul unui portret”, „Sonetul Poetului urgisit (I, II)”, dedicat lui Publius Ovidius Naso,
Uneori versurile poetului amintesc, mutatis mutandis, de acordurile antice ale lui Homer, din Iliada sa, de exemplu, cu invocația: „Cântă, zeiţă, mânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul”. Mihai Merticaru invocă: „Zeiță, vino tu și mă inspiră” („Sonetul muzei”).
Deseori inspirația poetului este livrescă și însuși poetul subliniază aceasta, oferind, într-o suită de poeme, mottouri din Pierre de Ronsard, Wiliam Shakespeare, Omar Khayyam, Francesco Petrarca, Publius Ovidius Naso, Cântarea Cântărilor, Sapho, Li Tai Pe, Dante Alighieri, Theodor Damian, Nicolae Dabija, Saadi, Vasile Romanciuc, Mihai Eminescu, Alexandr Pușkin, Ana Ahmatova ș.a.
Meditând la curgerea și la tumultul timpului, la hazard, („Să fii bilă într-un joc de biliard”), în „Sonetul unei alegeri” se simte ecoul acestui tumult: „Iubiri ancestrale în sânge îmi ard,/ Pierdute taine de început de lume,/ Otrăvuri, răni, himere și cutume ”. Tot la curgerea implacabilă a timpului meditează poetul în „Sonetul unei nedumeriri”: „Când vieții-i dedic odă idolatră / Amurgul tenebros de ce mă latră ?”
Mare parte din sonete sunt dedicate iubirii, pe care autorul o consideră forța universului: „Iubirea, a Universului axă” spune el în „Sonetul sublimității”. De altfel, și alege în „Sonetul reviviscenței” un motto, care confirmă această idee, din Theodor Damian: „Universul vine nu din explozie atomică, / Ci din explozie de iubire.” Pe ideea timpului ciclic, poveștile de iubire sunt repetabile: „O altă Isoldă și un alt Tristan,/ Aceeași dorință-n rărunchi ne taie”. De fapt și alte mottouri sunt alese pe aceeași idee, de exemplu: „tu vezi, eu nu respir decât iubirea” (Saadi), sau „Te cunosc de azi,/ Te iubesc de un veac” (Vasile Romanciuc) ori din Alexandr Pușkin: „Cu frumusețea-i, chiar și-n sfinți / Trezește roiuri de dorinți.”. Iubirea este prezentată sub diferitele ei aspecte, de la jocul șăgalnic, („Din priviri scapără roiuri de scântei, (…) / Îți tot trimite ochiade râzânde” – în „Sonet pentru atei”) până la iubirea copleșitoare (Mereu îi bate gândul meu în poartă, / Bolnav de frumusețea-i maiestoasă” – în „Sonetul unei frumuseți”). Alteori, ia forma unei iubiri statornicite: „Mi-aduci apa vie din tainic izvor,/ Lumina speranței ce arde-n zare, / Iarba de leac de mare căutare, / Aurora cerului multicolor” („Sonetul soției iubite”).
Prin iubire, afirmă poetul, se poate atinge transcendentul, veșnicia: „Cuprins ți-e sufletul de nemurire,/ Arderile de-o clipă-s veșnicie”. Mai mult, iubirea devine izvor de cântec și de poezie: „Tot ce atingi se face poezie” („Sonetul creatorului”).
Văzând în el un arheu, Mihai Merticaru închină o adevărată odă lucrătorului pământului în „Sonetul țăranului român” :„Pe dealul argintat, bade Ioane,/ Vii din sau pășești spre eternitate?/ Ce amintire-n tâmpla ta se zbate? / În templul sfânt pari una din coloane”.
Meditația poetului devine alteori auto-reflexivă, el își sondează adâncimile propriei ființe, contrariat de propriul său alter-ego: „Scrutează orizonturi mai senine,/ Poezia-i călăuzitoare stea,/ Marea bucurie ce-n viață-l ține,// Dăruind tuturor, uitând de sine. / Citind și visând, el are tot ce vrea. / (Cine-i străinul ascuns sub pielea mea?)” – („Sonetul străinului”).
Umorul nu lipsește acestei poezii. De exemplu, în „Sonetul muzei ambițioase”, prezintă cu un umor ușor melancolic relația sa cu muza poetică și imboldul de a scrie: „Un spin în inimă mereu îmi coace, / A auzit, scumpetea de ființă, / Că arta se naște din suferință.”. Sau în „Sonetul istoriei”: „Pentru Mircea e prea strâmtă o odă, / Postura asta i-ar fi incomodă.”
Poetul privește cu nostalgie schimbările din societatea românească, îndepărtarea generală de sat: „Văd casa natală stând într-o rână, / Ograda, o bălărie fără gard, / Candelele sub icoane nu mai ard, / Ruina și pustiirea se-ngână,// Un singur par în picioare, drept stindard. / În sat mai trăiește doar o bătrână / Fără biserică, fără fântână, / Sătenii-s, azi, orășeni pe bulevard” („Sonetul satului natal”).
Motivul sic transit gloria mundi apare și el corelat cu motivul vanitas vanitatum („Și-o voce cântă: «e-n zadar, poete”) : „Vagi amintiri din vremuri depărtate, / Neguri, fumuri și hoardele păgâne, / Turbatul vânt, dinspre toate, mai bate, // regrete, aducând, nenumărate, / Cetăți mult prea vestite zac sub grâne, / Doar cartea înțelepților rămâne.” („Sonetul apuselor glorii”). Este afirmată încrederea în carte, singura care poate rezista timpului, pe linia acelui exegi monumentum aere perennius lansat de Horațiu.
Atingând marile teme ale sonetului, iubirea, viața, moartea, meditând la trecerea timpului, la sursele efemere de bucurie ale omului, la eternitate și la divinitate, Mihai Merticaru își cizelează poezia pe linia horațianului dicton: exegi monumentum aere perennius, convins că nimic nu poate fi mai durabil decât arta.
––––––––––
Elisabeta BOGĂȚAN