Uneori în neputință,
Știi, îmi vine să urlu, să strig uneori,
Când dorul de tine cu foc nestins mă arde,
Dar neputincioasă privirea în neant, către nori
O ridic, și rămâne pironita neîncetand să te cate,
Uneori când sufletul meu, lipsa ta îl răpune,
Mă cufund într – o tristețe nespus de grea,
Mi-l simt cum se stinge asemeni unui cărbune,
Și mă trec prin viață, ca și când n-aș exista,
Uneori gânduri negre, amare se perindă în minte,
Inundandu-mă cu o teamă atât de îngrozitoare,
Încât dorul de tine mi-e ca un cuptor fierbinte,
Și mă topește ușor (încet) precum o lumânare.
Uneori sunt clipe când singurătatea mă doboară,
Fiind izolată asemeni unui condamnat proscris,
Îmi vine să evadez din viața asta tristă, amară,
Ca pasărea Phoenix să renasc, să zbor spre cer sus.
Uneori când deznădăjduita-i a mea ființă,
Uita, fiind răpusă de dorul tău să mai trăiască,
Îmi vine să mor, să dispar, dar mi-e cu neputință,
Nu-mi rămâne decât să privesc stelele-n bolta albastră.
Uneori fără să vreau mă cufund, sperând într-un vis
M-agat de un ultim fir de speranță neștiut, ne aflat,
Ca un călător rătăcit în așteptarea unui tren ce s-a dus,
Să oprească în stația unde singură plângând m-a lăsat.
Uneori în neputință, simt că mă prăbușesc într-un abis,
Știi, îmi vine să urlu, să strig, căci dorul de tot m-a răpus!
——————————-
Elena TUDOSA
29 iunie 2019
Imagine facebook