Pașii mei obosiți calcă agale pământul,
Umbra mea mă însoțește tăcută îndeaproape,
Sufletu-mi trist nu se împacă cu gândul,
De ce mi-a fost viața îngenunchiata de moarte?
Umblu pe drumul ei, fără de nici un sens,
Nu găsesc locul, cărare pentru a mă odihni,
Singurătate, mi-ai adus neliniște și-un gol imens,
Mă învelești în tristețe, mă rapui cu dor în fiece zi.
Rareori mă opresc, așteptând din cer o minune,
Însă dezamăgită, cad cuprinsă de gânduri,
Parcă aștept un tren de undeva și nu vine,
Dezorientată mă pierd… și în multe rânduri,
Neștiind încotro să pornesc, mă opresc suspinând,
Îmi privesc umbra tăcută, ce mă însoțește,
Mi-nec tot amarul între o lacrimă și un gând,
Ii șoptesc sufletului… Mergi înainte, pășește,
Viata este o luptă cu dureri ce nu știi când sfârșește,
Sufletu-mi trist, chiar de ar vrea să-mi spună ceva,
Tace, deși eu îl simt cum de dureri scanceste,
Dar pășesc înainte… calc agale pământul toată ziua,
Eu și umbra mea!
Urme de pași în viață
Din retina mea castanie, mi-au curs rânduri lacrimi o mie,
În sufletul meu catram, doar tristeți mereu respiram,
A inimii mele gingașe coarde, doar dureri știa să rabde,
Crunt mi-ai mai fost tu destine, fără de zile senine.
Ca un orb ce văzul și-a pierdut, drumul ce-aveam de făcut,
Rătăcind pe-ncurcate cărări, mă înecam în supărări,
Joc de șah îmi era deseori viața, ce îmi risipea speranța,
Pierzându-i câte-o partidă, ce-mi făcea soarta perfida.
Din puteri luptam cu jocul, ce îmi destrăma norocul,
Orice clipă ce-mi părea, de a-mi fi salvarea mea,
O zideam în gându-mi trist, mă sfortam ca să rezist,
Fiindcă știam că la greu, nimeni nu-i în jurul meu.
Ca orfanul nimănui, pe spinosul drum al destinului,
Îmi făceam curaj să merg, taina vieții să dezleg,
Prin-ntr-insa să pot răzbate, să găsesc răspuns la toate,
S-aflu-ntr-una rezolvare, la tot ceea ce mă doare.
Nu mi-a fost ușor deloc, când neînsoțita de noroc,
În mine-am mimat dureri, și-am luptat din răsputeri,
Din căderi m-am ridicat, cu versul m-am mângâiat,
Ele mi-au fost țel și scut, ca pasărea Pheonix am renăscut.
Am zburat cu aripile întinse, să-mplinesc a mele vise,
Totu-n urma mea am lăsat, ce viața mi-a-ngreunat,
Fiindcă mi-am dorit nespus, să zbor s-ajung cât mai sus,
Căci atunci ești demn pe lume, de-n viață faci pași, lași urme.
Zâmbește Speranței
Zâmbește inimă tăcută,
Și nu te plânge nimănui,
Durerea ta oricum ți-o uită,
Și tot într-un oftat rămâi.
Zâmbește suflet întristat,
Căci cine o să te înțeleagă,
Că te petreci tot în oftat,
Și-n lacrima ce stă să cadă.
Zâmbește inimă ascunde-ți lacrima,
Și când durerea ti-i mai mare,
Făr’sa te plângi la nimenea,
Transform-o în mărgăritare.
Zâmbește suflet când ți-e greu,
În gând să porți mereu speranță,
Cuvintele-mpreuna,, tu și eu”,
Să fie calea unui drum în viață.
Zâmbește, căci zâmbind e minunat,
Fii ca un soare ce apare-n zori,
Pe cerul vieții unde lin străbat,
Doar păsările triste-n zborul lor.
Visul din cutie
Mi-s pașii grei si obosiți de mers,
Mi-s tălpile crăpate de umblat prin rouă,
Căci drumul ce-l Străbat îmi este neînteles,
Necunoscut, nesigur către o viață nouă.
Încerc ca să răzbat, să găsesc o lumină,
Sau măcar doar o rază, de ea să mă agăț,
Să nu mă pierd în viață așa, ca o străină,
Cu sufletul fărâmă în cioburi, în bucăți.
Și merg fără oprire, încerc a rezista,
Suspin ca firul ierbii pe care nevinovat îl calc,
Privesc cum se ridică ușor sub talpa mea,
Dar străbat acest drum, ce altceva să fac?!
Pe drumu-acesta merg doar eu și Dumnezeu,
E drumul destinului, ce mi-e hărăzit de sus,
Mă lupt cu toată forța, ca iarba mă ridic,
Căci mai am de-mplinit în viață înc-un vis,
Închis într-o cutie ce încă n-am deschis.
Trădare
Am așteptat tăcerile din tine să înfrunți,
Am tot sperat c-o vorbă dulce iar să m-alinți,
Însă te simt tot mai absent din viața mea,
Mă mint în gând, dar nu-nțeleg tăcerea ta.
Am căutat să îmi alung tristețea care mă doboară,
M-am înșelat, tu nu mai ești cel ce ai fost odinioară,
M-ai scos din inimă, spre alta azi ți-e gândul dus,
Doare cum ai putut iubite, știai că te iubeam nespus.
Și sufăr iar, cuțit în inimă tu mi-ai străpuns,
Ca o floare de nufăr plutesc, pe lacrimi ce am plâns,
Azi mi-ești indiferent, nu știi indiferența ta cum doare,
Absent de tot, mi-ai sfâșiat sufletul cu a ta trădare.
Nu îți doresc în viață s-ajungi să fii vreodat,
De cel ce te iubește s-ai sufletul trădat,
Și-atuncia când te simți iubind cu-adevărat,
Să nu îți fie sufletul în lacrime amare înecat,
Să nu cunoști vacarmul de a fi tu cel trădat.
——————————-
Elena TUDOSA
Iulie 2019