Înflorirea divinului în uman. – Credința, care este forma adecvată a savoir-ului în științele sociale și morale, este manifestarea concretă a aspirațiilor infinite ale sufletului uman, care, așa cum am spus și am repetat deseori, sunt manifestarea în om a acestei virtualități a lui Dumnezeu inerent naturii umane.
Strict vorbind, dorințele profunde și esențiale, aspirațiile indezrădăcinabile ale oricărui suflet uman sunt în ele germenul însuși al divinității; aceasta este sămânța care trebuie să germineze, să creadă și să explice, cu mijlocul evoluției creatoare a umanității – în trecut, dar infinit mai mult în viitor – pentru a realiza din plin divinitatea. Pentru aceasta se găsesc în sufletul uman și nu se găsesc în nici o altă formă vivantă (73 bis). Aici este de
(73) „Astfel, viziunile şi aspiraţiile către Dumnezeu ale celor care nu se caută pe ei înşişi, ci caută binele umanităţii nu sunt doar profeţii dar începutul însuşi al realizării profeţiilor. Se poate explica astfel că evreii au fost cea mai mare naţiune profetică a lumii. Refuzul lor energic de a crede că ruina lor este un fapt definitiv, irepresibila lor speranţă de regenerare a omului şi încrederea lor încăpăţânată în justiţia divină, îi fac mult mai mareţi în înfrângerea lor decât alte popoare în triumful lor, şi le dau mijlocul de a face din decadenţa lor şi din destrucţia puterii lor politice baza unei mai înalte vieţi spirituale.” (CAIRD, Fondamental Idea of the Christianism, op cit., pp 80-81.)
(73 bis) ”Astfel, schimbarea esenţială pe care creştinismul a introdus-o în maniera de a gândi este că viaţa divină încetează de a fi trimisă într-un viitor oarecare, care să fie pe pământ sau în cer, sau dincolo de mormânt. Ea este realmente o viaţă viitoare, dar în sensul în care o sămânţă are un viitor în planta care eclozează din ea, dar principiul acestui viitor fiind deja prezent în ea.” (CAIRD, pp.100+101).
asemenea rațiunea pentru care evoluția creatoare, care a încetat în toată întinderea regnului vieții, se continuă cu omul social. Sub înțepătura dorințelor sale, omul gândește, face eforturi, ca și cum el ar acționa pentru a realiza fericirea sa, destinul său, dar în fapt pentru realiza divinitatea pe care o conține în germene, și fericirea sa va consta în a o realiza prin identificarea sa progresivă cu ea. Divinitatea nu este deci doar rațiunea de a fi, scopul progresului nostru, ea este de asemenea cauza, sau mai degrabă garanția. Ea dă un sens vieții noastre, existenței noastre, eforturilor noastre. Fără ea, progresul nostru este fără rațiune și eforturile noastre cad în neant.
Efectiv, Dumnezeu se dezvoltă în umanitate în măsura în care se augmentează, cu societățile umane, cooperarea între oameni. simpatia și caritatea, traducându-se printr-o solidaritate din ce în ce mai vastă. În aceeași măsură, vor augmenta știința și prin aceeași libertate și putere a omului și, prin urmare de asemenea, bunătatea sa, perfecțiunea sa morală. Totul se va face ca printr-un recul progresiv și neîncetat al limitelor actuale ale facultăților noastre, printr-o suprimare progresivă și neîncetată a obstacolelor pe care le întâlnesc aspirațiile noastre și eforturile noastre către perfecțiune.
Pentru a predetermina în avans etapele temporale ale evoluției umane, nu se poate decât a descompune integrala acestei evoluții – simbolizată în perfecțiunea lui Dumnezeu – în momentele sale succesive; descindere apoi seria acestor momente pentru a întâlni pe drumul său omul în ascensiunea sa spre Dumnezeu. Fiecare generație este un moment infinitezimal al integralei divine și viziunea evoluției umane prin ideea de Dumnezeu devine clară, strălucitoare de lumină și de certitudine. Astfel, în religie și particularmente în religia creștină, se găsește știința integrală a omului și a societăților.
Ideea de Dumnezeu și timpul. – Fără îndoială, credincioșii gândesc că Dumnezeu este totdeauna prezent, fiind etern, în timp ce noi îl concepem ca pe o realitate ce va veni.
(74) „Cine ştie, se întreba Renan, dacă, stăpân al secretului vieţii, un biolog omniscient n-ar modifica condiţiile, dacă într-o zi speciile actuale n-ar trece drept resturile unei lumi îmbătrânite? Cine ştie într-un cuvânt dacă ştiinţa infinită nu dă puterea infinită? Dacă spiritul nu va lua în guvernare lumea?”
„Dumnezeu aunci va fi complet, dacă se face din cuvântul Dumnezeu sinonimul totalei existenţe. În acest sens, Dumnezeu va fi mai degrabă ce nu este; el este in fieri, el este pe cale de a se face.” (RENAN: Dieu et la Nature, par P. SÉAILLES, Revue de Métaphysique et de Morale, 1894, p. 397).
prezent și viitor, după, în timpul și înainte nu există în raport cu etrenitatea; acestea sunt perspective subiective, relative la durata noastră efemeră, care numai le justifică.Dacă Dumnezeu există pentru mine în viitor, aceasta va fi suficient pentru a justifica existența sa eternă.
Religia ne arată destinul nostru și noi nu-l putem observa decât prin dorințele noastre cele mai nobile și intense și aspirațiile noastre cele mai înalte. Pentru timpurile viitoare religiile sunt ceea ce sunt ochelarii pentru spații; și dorințele și aspirațiile esențiale ale sufletului uman sunt geamurile îngroșându-se ale acestei specii de ochelari. Dacă noi dilatăm și amplificăm infinit eul nostru, facultățile noastre, voința noastră, avem ideea de Dumnezeu așa cum o concepe religia mai mult sau mai puțin conștient. Dar ceea ce facem noi astfel ipotetic, timpul se însărcinează să realizeze, dacă oamenii vor să-i împrumute constant eforturile lor.
În fond, religia este speranța și dorința de a se conserva prin timp și în curs de realizare în fapte. Dorința și speranța care îl traduc sunt deci pentru om mijlocul de a lupta contra timpului. Acesta nu este, în scurt, decât sentimentul obstacolelor asupra cărora umanitatea trebuie să triumfe pe drumul evoluției sale.
Eliminați timpul, cum cer relativiștii, logic diferența între adevăratul credincios și Dumnezeu se eclipsează; la fel cum, dacă eliminați timpul dintre Napoleon, simplu embrion, și Napoleon la Austerlitz, primul se identifică miraculos cu ultimul. Există poate între omul civilizat și divinitate o diferență analogă celei care separă pe Napoleon embrion de Napoleon stăpân al Europei și al lumii.
Pentru cel ce este în sincopă, timul nu contează. Pentru eul nostru inconștient, subliminal, nu mai mult. Și visele, care nu sunt decât sondaje în inconștient, sunt cea mai flagrantă contradicție a ideii obișnuite de timp; căci, în vis, după se confundă cu înainte, trecutul cu prezentul, și prezentul cu viitorul.
Dar, în fond, ce este timpul ce vine, dacă nu ceva de aceeași natură ca timpul trecut? Timpul meu pentru mine este conținut în cel al umanității, căreia eu aparțin, și care mă conține. Timpul umanității este conținut în cel al terrei. Eu sunt o infinitesimală de timp al umanității și al celui al pământului și această calitate îmi dă dreptul de a cunoaște viitorul. Eu sunt o infinitesimală a lui Dumnezeu, care este integrala generațiilor umanității progresive, și de aceea eu pot avea o cunoaștere a lui Dumnezeu, la fel de certă dacă nu mai certă a ceea ce au fost, la originea lor, terra și sistemul solar.
Noi putem spune că previziunea viitorului este posibilă, așa cum este posibil ca amintirea unei părți dintr-o frază muzicală se completează prin restul aceasteia. Destinul omului este ca o melodie: primele note conțin în putere seria acordurilor ulterioare; ele le cheamă pe acestea, le atrag fatalmente. Dacă ideea de Dumnezeu este, a fost și va fi o obsesie a sufletului uman, este pentru că în ea se exprimă partea încă nerealizată a destinului uman, complementară părții deja realizate, pentru că ea o completează.
Când conceptul ideii de Dumnezeu, a cărei realitate mă depășește infinit, este ca și cum eu m-aș concentra instantaneu în mii de secole. În Dumnezeu, eu văd în fapt, ca într-un fulger, tot procesul prin care oul terestru explică pe Dumnezeu în trecut și îl dezvoltă în mii de secole ce-or să vină. Nu este un act mai dificil decât cel de care este capabil ochiul meu atunci când el observă, de exemplu, culoarea roșie, condensând într-o sutime de secundă 400 trilioane ondulații ale etherului. S-a calculat că, pentru a verifica această cifră, ne-ar trebui un minimum de timp, care este ceva cum 240 secole. Aceasta ne-ar părea incredibil. Cum cel ce crede că roșu se descompune în 400 trilioane se poate încă îndoi de Dumnezeu? Experimental, veritatea uneia din aceste credințe nu este mai puțin inverificabilă decât cea a celeilalte. Aceasta este dificil pentru noi, ființe de-o clipită. Totuși, noi avem bine ideea de Dumnezeu. Am avea-o dacă n-ar avea nimic real în ea? Verificarea ideii de Dumnezeu este deci o simplă chestiune de timp și care nu se pune pentru noi pentru că noi suntem ființe de-o clipită. Evorba de a condensa eternitatea într-un minut; este ceea ce facem noi în ideea de Dumnezeu.
–––––––––––-
(D. Draghicesco, Vérité et révélation, Paris, Félix Alcan, 1934, pp. 446-450)
Traducere de George Anca