IRINA LUCIA MIHALCA: În ”LITERELE CĂRȚII TALE”, toate tainele – enigmele, în fondul lor, premise providențiale de explorat se succed și o urmăresc permanent pe poeta Irina Lucia Mihalca, o conduc spre serviciul descifrarii cuvântării lor conotative, atât de bine relevat în versurile: ”În cartea ta era scris numele meu / cu litere numai de noi ştiute.”… Lărgimile și hedonismele senzualității, mai mult organice în fond, sunt prezențe lirice hiperbolizate și intens explorate, apoi relevate estetizat, chiar în starea nativă, în versurile: ” Se simte un aer nerespirat vreodată / – seva pădurii senzuale – ”. Cunoașterea vieții doar prin imagini gândite constant, nu este altceva decât recuzita poetică de bază a Irinei Lucia Mihalca, pe care aceasta înțelege să o expună la vedere și să lucreze cu ea, chiar în acest poem, în versuri diamantine, precum: ”Îmi vindeci ochii / – sărutul delicat pe pleoapele închise -,/ trezindu-i din amorţeală.”. Spre finalul acestui interesant poem se observă cu o pregnanță tensivă, nerăbdarea creatorului liric de a-și contopi creația cu cea a creatorului universal – cu cea a Providenței, spre a contribui, astfel, cu partea sa la armonia universalului leibnizian, o contribuție însemnată și interesant expusă în versurile: ” Respir adânc clipa aceasta,/ inimile noastre, cu fiecare respiraţie / sunt contopite tot mai mult, / până va fi doar una, / într-o armonie completă. ” Este un poem bine structurat și încărcat de un existențialism adânc spiritualizat, care reușeste în bună măsură să incite gândirea și îl poate transcende facil pe cititor din temporalitatea cotidianului, în esența sa, materială, în cea a logosului metafizic, pe un domeniu al universalității gnomice, predilect și dominant în arealul creator al acestei poete cu numeroase profunzimi savante în abordărie sale poetice! Felicitări!
––––
Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae
Sibiu
***
Literele cărţii tale
În cartea ta era scris numele meu
cu litere numai de noi ştiute.
Ai rămas, undeva suspendat,
într-o lume străină de tine,
nu eşti cel de aici,
acea lumină trandafirie, iubirea,
plutind ameţitor spre mine.
Dacă nu ai forţă s-o descoperi,
împărtăşind-o,
rămâi în spate, rece şi-ntunecat,
în realităţi neînţelese.
Un teatru cu actorii ce-şi uită rolurile!
Mergi cu ochii-nchişi,
uiţi că ai ochi,
ştiai că undeva există o altă viaţă,
popas între veniri şi plecări,
mult mai târziu ai înţeles asta,
ca şi acum, nu poţi fi
şi cel ce vorbeşte, şi cel văzut în tine.
Se simte un aer nerespirat vreodată
– seva pădurii senzuale -,
ce a fost va mai fi,
te copleşeşte
adierea de primăvară arătată,
mai curată cu fiecare pas
– matricea nemuririi – ,
cu totul alta decât
briza verii sau viscolul iernii.
Îmi vindeci ochii
– sărutul delicat pe pleoapele închise -,
trezindu-i din amorţeală.
Respir adânc clipa aceasta,
inimile noastre, cu fiecare respiraţie
sunt contopite tot mai mult,
până va fi doar una,
într-o armonie completă.
O ascensiune te cuprinde
fără să-ţi lase timp,
plutire-n azurul mării cerului,
prin aburii ceţii,
o căutare de curenţi umezi
prin voalurile tale argintii.
Irina Lucia Mihalca