Cunoaştem că, nuanţa se identifică preponderent în natură unde culorile variază în funcţie de lumină, înserare sau ceaţă, dar poate fi şi intensitatea graduală prin care se execută o piesă muzicală. Acceptăm mai ales că, este exprimarea noastră cu subtile diferenţe prin care nuanţăm propriile gânduri.
Mi-e dor perpetuu să transform gândurile în cuvinte potrivite, ce pot aduce lumină bucuriei senine pe chipul cititorului care descoperă taina scrisului meu. Această taină se îndreaptă spre înţelegerea priorităţilor care, ar trebui să ne tragă de mânecă amintindu-ne în orice clipă despre pierderile majore ce afectează spiritul şi chiar corpul fizic, care tânjeşte după nevoia de apartenenţă la natură. Acolo, pădurea, muntele, izvorul ne poate dărui liniştea şi energia după care plânge acut şi în tăcere persoana pe care o reprezentăm. Eu văd şi înţeleg că oamenii, tot mai des, uită să se bucure de lumină în prag de zi sau scânteieri de stele în nopţi bogate în senin şi constelaţii. Şi nu e bine!
Am scris despre bucurie… când totul e mai uşor, pornind tot de la gânduri ce propun doar rezolvări potrivite cu dorinţa, ca nişte fluturi zburdalnici desenaţi în culori pastelate care dansează magistral în jurul nostru, încercând să ne transmită că, binele există, doar trebuie să-l descoperim, sau să-l urmărim cu perseverenţă.
Şi ce poate fi greu de înţeles? Poţi fi bucuros când plouă, deoarece ploaia întreţine viul pământului, când vine soarele ce aduce în dar un curcubeu în culori armonios îmbinate ce îndeamnă spre alegerea unei dorinţe, când ninge şi vrei să prinzi fulgii zburători în palma ta prea fierbinte, sau când hoinăreşti uitat prin verdele pădurilor, al munţilor şi te iei la întrecere în cânt, cu măiestrele zburătoare ascunse printre frunzele neliniştite, sau zâmbeşti mării fremătânde cu albastre reflexii, sigur şi atunci când te joci de-a ascunselea, cu minunatul tău copil ce-ţi aşteaptă cu nerăbdare prezenţa şi participarea la activităţile sale importante. Toate şi multe altele reprezintă bucurii, mici sau mai mari, ele vor fi prezente când şi tu îţi doreşti să le vezi.
Am scris despre copac, mereu un tainic necunoscut… când ascult mişcarea fină şi graţioasă a frunzelor care se leagănă uşor pe ramuri primitoare, dirijate parcă de un maestru care dă semnalul, ca un tremur uşor prin care vântul şopteşte naturii că, trebuie să cânte! Fiecare copac parcă se adresează vecinului, prin mici sau mari tânguiri, în funcţie de povestea trăită sau auzită de la drumeţii care poposesc la umbra lor. Ei aud cele mai frumoase şi stranii poveşti din viaţa omului, mereu o enigmă şi pentru el însuşi.
Descoperim şi toporaşul atunci când ne aflăm pe o mică pajişte cu abundenţă de verde zâmbitor, unde ne atrage o mare de petale viorii care sclipesc somnoroase în soare. Ne oprim fascinaţi în faţa darului oferit de natură celor puţini care o iubesc sincer.
Ce importanţă mai au gândurile, tumult care tulbură cu mare îndrăzneală mereu încercata noastră fiinţă, le alungi cu promisiuni de atenţie în alt timp. Acum eşti prezent total în marea de verde care unduieşte firele de iarbă şi-ţi dăruieşte omule, mireasma pământului reavăn, amestecat cu vegetalul care şi-a scris destinul în zilele friguroase ale iernii, ca o datorie sacră. În luna mai, când acordăm atenţie văzului, putem trăi alături de copac ninsoarea de flori, sublim moment. Toate florile pe dealuri, freamătă a mirare, fragile şi delicate, ca veşmânt de sărbătoare al copacului, se leagănă uşor, ca un dans executat pe o muzică care provoacă la mişcare graţioasă şi, uşor, se desprind, petală după petală, de pe crenguţa ce le-a fost hrană şi adăpost, pornind în zbor de mici fluturi albi care se înmulţesc ca-n poveşti şi treptat te acoperă o ninsoare cu aripi mici de petale ce îţi înmiresmează sufletul cu adieri parfumate.
Am scris despre munte deoarece iubesc muntele cu măreţia sa de creste dantelate, ce plimbă norii buni, aducători de ploaie mult aşteptată de vegetaţia însetată de viaţă verde, şi despre marea cea veşnic fremătândă, în culori de smarald şi străluciri diafane, cu briza aceea unică, bogată în sarea mereu preţioasă, ştiind că lângă ea te uiţi mereu, parcă toate dorurile se adună într-o corolă, unde petalele sunt planuri ce le doreşti realizabile, pentru ca dorul să aibă un pic de mulţumire. El, dorul, rămâne viu şi mereu în gând, pentru acele locuri unde te simţi liber şi în comuniune cu natura.
Tot la munte remarci liniştea stabilită de natură, cum ştie ea… din foşnet delicat de frunze care unduiesc a dans prin ramuri, o muzică zburdalnică şi veselă, dăruită de păsărele mii, cutezătoare, ce se simt libere în destinul şi zborul lor, un clinchet duios sau tumultuos, când apa izvoarelor este provocată, o adiere lină care se plimbă pe chipul tău când îţi acorzi timp pentru înţelegerea muntelui… Şi urci şi urci spre înălţimi necunoscute, dar cu aşteptare în gând, iar privirea se opreşte tot mai des, participând, la fiecare pas, la minunatul spectacol dăruit de natură, iar tu, drumeţule, te simţi nesemnificativ, mică furnică, vrând să cucerească înălţimile.
Sau, încercăm să înţelegem viscolul cu măria sa vântul, în mişcarea sa continuă, care alină sau pedepseşte trădarea faţă de natură, cum ne biciuieşte obrazul în lunile lui Gerar şi Făurar, parcă supăraţi pe oameni pentru nepăsarea lor îndreptată către copaci, ape şi flori, unde mereu le modifică cursul vieţii… copacii dispar, lăsând goluri selenare prin păduri şi munţi, apele devin prizoniere şi transformate în bani care cresc mereu lăcomia omului, iar florile, de la atâtea mutaţii, şi-au pierdut inegalabilul parfum şi tot oamenii se miră că nu mai simt nimic! Acum au ce au creat.
Şi constatăm într-o zi, cu tristeţe că… Nu mai ştim să ne jucăm în bucuria simplă a iernii, să primim cu entuziasm zăpada pufoasă, precum o mantie albă benefică care aduce vraja binelui spre noi, pentru a împărtăşi acea unică stare de graţie ce tot mai rar trece prin timpul dăruit omului. Remarcăm pe mulţi dintre semeni, chiar supăraţi, încruntaţi, preocupaţi de nimicuri materiale, care privesc fulgii de nea ca disconfort personal şi aleargă repede spre interioare unde îşi stabilesc singuri propria cuşcă apărată de ziduri. Un frumos ireal vedem în luminile oraşului, unde fulgii de zăpadă precum steluţe de lumină invadează privirea cu mii de străluciri micuţe şi pline de mister a dans, a zbor…
Toate aceste daruri venite din natura care…încă ne iubeşte, rămân taine ce se cer dezlegate citind aceste rânduri ce provoacă, sau pornind concret cu pasul în drumeţie. Să mai privim un copac, o frunză sau o floare, să zâmbim soarelui aşa…pentru că suntem vii şi putem. Să zâmbim mării, gerului sau fulgului de nea, acestea pot fi priorităţi uitate mereu. Şi nu e bine!
Cărţile mele „Nuanţe” (2016); „Nuanţele drumeţiilor montane” (2017); „Să ne amuzăm un pic” (2018); şi „Nuanţele iubirii” (2019), urmăresc o taină comună: Să redescoperim bucuria de a iubi şi să respectăm natura cu tot ce reprezintă. Ea, natura este puternică, se regenerează mereu, dar omul fără ea nu va putea exista! S-o iubim!
––––––
Doina TOMA
Iași, 15 aprilie 2020