Prieten, încă din adolescență, cu artiști plastici în devenire, dacă i-aș aminti doar pe Mircea Ștefănescu, Mircea Bogdan, Nelu Mândruțescu sau Nicolae Otto Kruch, cu toți elevi ai prestigiosului Liceu Confesional Emanuel Gojdu din Oradea anilor 1945 – 1949, m-am învârtit prin preajma lor cât am stat și eu și ei în orașul de pe Crișul Repede, am cunoscut în mediul în care se învârteau, cioplitori, sculptori, pictori, profesori, care oferindu-le condiții de lucru prin atelierele lor personale, îi și îndrumau, îi și protejau. Cei amintiți s-au realizat, fiecare în felul său, s-au împrăștiat prin țară, m-au adenmenit, i-am urmărit, iam vizitat, la Cluj, la Ploiești, la București. În toate perigrinările mele, urmând pașii lor în devenire, am cunoscut alte nume noi, atmosfera de lucru, ciudățeniile lor. L-am cunoscut pe marele profesor, sculptorul Romul Ladea, am urmărit cu el, din loja lui, spectacole de operă, în culmea emoției iam vizitat enormul său atelier de sculptură din Cluj, m-a lăsat să-l privesc lucrând la o lucrare monumentală, era în faza modelării în lut, necunoscându-i meteahna, l-am împins într-una din multiplele lui ascunzători, prin cârciumi necunoscute, lam admirat fără rezerve. În tinerețe lucrase pentru Casa Regală. Am dat de unele portrete interzise, într-o pivnițădepozit din Oravița unde mi-am petrecut zile bune, grele, dar pline de satisfacții profesionale. Am proiectat Instalații de purificare a apelor de mină cu conținut de Uraniu, La Dobrei și Ciudanovița, fără să știu măcar de existența marelui sculptor. Prin el l-am cunoscut pe minunatul tenor Cornel Fânățeanu, în casa, apartamentul, căruia am petrecut o seară de neuitat cu Nicolae Kruch și Mircea Bogdan. Era vorba de o bere, o bere lungă. Mircea excela în tot ce făcea, în felul cum golea berea dintr-o cană cu toartă de vreo doi litri, fără să respire, în felul în care povestea acaparând total atenția noastră, într-un limbaj de neimitat, specific ardelenesc, ca să nu mai vorbesc de gestică. Cine l-a văzut interpretând rolul lui Flămânzilă poate înțelege și fără descrierile mele, care numai descrieri nu sunt, ce atmosferă întâlneai în lumea lor. Că au metehne, să li se ierte, dar trebuie înțeles din capul locului că lumea lor este o lume aparte, o lume a ”minunaților ciudați”, creatori de frumos, nu întotdeauna răsplătiți, dar dăruiți cu harul suprem al adevăraților educatori, de formatori de opinii. De la ei, de la toți, fără excepție, am învățat ceva despre creația artistică, am învățat să urmăresc munca lor de aproape, relația de prietenie dintre ei, respectul reciproc. Am început să petrec ore și ore prin atelierele de creație, să particip la cioplitul în piatră, să decopertez, să modelez. E o lume fantastică pe care n-o poți înțelege decât dacă te infiltrezi printre ei și participi ca un observator neutru, un fel de chibiț cu fermuar la gură. Am învățat să tac, să nu pun întrebări, cel mult din privire, să observ. Kruch mi-a oferit cea mai bogată experiență de viață, am devenit prieteni de nedespărțit, la bine și la rău. În atelierul lui de la Opera din Cluj, sau cel din Ploiești, am asistat la intâlniri cu sculptori și pictori, consacrați, striviți de ceea ce am numit cândva ”Rugul Creației”, sau și mai și de ”Rugul Existenței”. Nu se plângeau, se sprijineau, moral și material. Veneau medici, cum a fost excepționalul chirurg Condoiu, cu teme legate de modelarea în laborator a degetelor rupte, sau a altor părți anatomice smulse în accidente, prin crearea de modele pentru sălile de operații, când toți se străduiau să vină cu soluții, se formau echipe, apăreau perechi în tandem. Induvidialismul dispărea. În astfel de ocazii eram și derutat, și fermecat. Se convocau țiganii făuritori de instrumente, de scule de cioplit din cele mai alese aliaje de oțel. Făceau minuni și nimeni nu-i întreba de unde procurau materia primă. Era suficient să le ceri vreo sculă că te și înmormântau sub noianul de idei, care mai de care, dar toate la obiect. Uneori părea o atmosferă de haloimis, dar se încheia la un pahar de vin sau de tărie, în îmbrățișări ”frățești”, ca la cârciumă. Prezența mea nu-i deranja, din contra mă trimiteau după băutură, însoțit de Condoiu, cel cu relațiile de la Valea Călugărească. Alergam cu mașina contra cronometru, știind că răbdarea nu le era la îndemână. Condoiu nu accepta băutură de la cârciumile din oraș, chiar dacă eu ajunsesem să le cunosc mai bine decât mesenii însetați. I-am îndrăgit mult și am început să-i caut și prin taberele de creație. Ultima mare tabără de creație, inrenațională, cea de lângă Sapoca, de la Măgura Buzău, așezată inspirat pe coama unui deal, ca într-un amfiteatru, m-a impresionat deosebit. Sculptorii așezați la distanțe apreciabile unii de alții, sus pe deal, priviți de jos, de la poalele dealului, lăsau o impresie de necuprins. Doar când luai dealul în piept, trecând printre blocuri de piatră în așteptare, auzind din toate părțile zgomotele ciocanelor care maltratau dălțile și, bineînțeles, pietrele ajunse nu știu cum pe treptele imaginare ale amfiteatrului, începeai să cauți repere pentru observație, să te sprijini cumva în călcâie, să observi figurile transpirate de efort și căldură, bărbați unul și unul, cu torsurile la vedere, îmbrăcate în țesătura fibrelor musculare, atletice. Erau de toate neamurile. Comunicau strigânduși unii altora într-un talmeș-balmeș lingvistic – predominau germana, rusa, franceza, italiana, spaniola, maghiara, româna regională. Semnele erau singura cale de comunicare nepoluantă, dar strivită de vocile spălate de aerul poluat de praful emis de polizoare. Minunat de obositor, dar minunat! Ajuns la Nicolae care se întreținea cu un neamț, am pus și eu o întrebare prin semne – suna cam ”ce aveți de gând?” ”Oooo, ceva măreț…Uite, vezi bolovanul ăsta de marmură de Vașcău, doară n-ai fi vrut să fie de Rușchița, vrem să ne asociem într-o colaborare, în doi, în tandem cum se spune. I-am văzut albumul, l-a văzut pe al meu, s-a mirat de dialectul meu ”vienez”, i-am explicat că de fapt este un dialect șvăbesc, adus de șvabii din vestul Germaniei în Banatul nostru și pe care, se pare că l-au împrumutat austriecii de pe la noi, de la cei care fugeau în Austria. A râs, puțin încurcat, neînțelegând probabil gluma…Ne-am înțeles pe o temă de ”prietenie”, cu doi tineri întinzându-și brațele pentru o îmbrățișare, el un tânăr din Germania, ea o româncuță, personalizați prin costumații adecvate. Cam asta…Nu suntem singurul tandem, mai sus, dacă te uiți, vezi un cuplu de rus cu un italian, mai la dreapta, o unguroacă cu un ucrainean…Ce mai! Înfrățirea între popoare…” Am mai spus-o, mă simțeam minunat și nu-mi venea să plec. Am coborât, totuși. Nu eram chiar de capul meu! N-am mai prins așa ceva și am păstrat din tot ce am văzut și auzit ideea tandemului în lumea artelor plastice. Peste ani, am mai dat peste un asemenea cuplu care, mai în glumă, mai în serios, soț și soție, amândoi pictori cunoscuți, Sever și Zizi Frențiu, lucrau la același tablou.
Fără să vreau, am adoptat vechiul meu stil de a scrie, cel în ”cascadă”, care l-a revoltat pe bunul și neuitatul meu prieten, din anii 2004 – 2009, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, profesorul de limbă și literatură engleză, luptătorul anticomunist, deținutul politic, Mihai Rădulescu. Când i-am vorbit de proiectul meu de a scoate un mic album cu lucrările lui Nicolae Kruch, după ce i-am arătat materialele de care dispuneam, s-a oferit să pregătească o prefață. N-a apucat s-o facă, spre regretul meu. Norocul mi-a surâs peste ani și cu prietenia și profesionismul Emiliei Țuțuianu Dospinescu, cartea, într-o excepțională ediție, a văzut lumina la Editura Mușatinia. Era o datorie să mă întorc, după dispariția celor amintiți, la cei a căror prietenie m-a onorat introducândumă în lumea lor fantastică. La un moment dat i-am relatat cele de mai sus lui Mihai Rădulescu. El, iubitorul de artă plastică, dragoste moștenită din familie, a rămas pe gânduri. ”Tandemul ăsta în arta plastică, e un fel de joacă…Orice lucrare plastică, sculptură sau pictură, este valoroasă prin unicitatea aportului adus, a talentului individual, care are, în fond, un caracter de amprentă, dragul meu prieten.” Ce să spun, mă cam dezumflase, amicul meu. Nici nu îndrăzneam să-l contrazic și nici n-am încercat. Îmi lipsea argumentul de bază. Eu nu am văzut lucrarea celor doi de la Măgura, eu am rămas doar cu ideea lansată în tandem, cu încrederea în talentul prietenului meu. Totuși, chiar bătând în retragere, l-am provocat pe Mihai la părăsirea domeniului artelor plastice și transferarea ideii de tandem în lumea literelor. A rămas chiar buimac. ”Nu, nu ține…Adică tu crezi că doi scriitori, prozatori, poeți, eseiști, critici, ar putea să facă, ce?! Să scrie pe bucățele o poezie, un roman?! Hai să discutăm ca între prieteni. Tu ai început să mă cunoști, dovadă observațiile pe care le lansezi uneori la adresa scrierilor mele, mă copleșești deseori cu laudele tale, mă admiri, o simt și sunt măgulit. Dar un lucru tu nu știi, totuși. Cât efort consum eu în timp ce scriu. Sunt foarte meticulos, pregătesc materialul, fac planul lucrării gândite, revin pe text, transpir. Eu, am început să te cunosc și eu. Îmi place proza ta, îmi plac și poeziile, în special sonetele. După ce am citit Povodul tău am rămas încântat, în afară de stilul inadmisibil al cascadei. Dar romanul curge, personajele sunt reale, sunt multe, apar și dispar fără a pierde nimic din caracterul lor primar. Ți-am spus că ai condeiul uns cu miere, asta după ce am citit Ecvestra, iar la întrebarea cum pregătești planul lucrării m-ai cam dat peaste cap. Cum adică nu pregătești niciun plan?! Te apuci, pur și simplu de scris, condus doar de ideea de bază și te joci cu mulțimea de personaje într-un dute-vino al lor. Știu că, la un mic dejun pe balconul nostru, am primt vizita unui prieten și te-am prezentat drept scriitor, dintre noi doi, prozatorul adevărat. Ai văzut, omul a zâmbit neîncrezîtor, era un mare fan al meu, eu am continuat să te laud. Ei, spune și tu, cum am putea noi forma un astfel de tandem?! Eu sunt un scriitor realizat, tu ești un scriitor în devenire. Eu mă chinui scriind un roman, tu te joci parcă ai fi pe terenul tău de tenis, alergi. Trebuie să recunosc că stilul tău fără paragrafe, în cascadă, ți se potrivește, chiar dacă nu sunt de acord cu dreptul tău de a chinui oamenii. Așa ai făcut și cu celălalt roman al tău, Ecvestra, dar am reușit să te conving să-l paragrafiezi. Un roman în care n-ai fost un simplu narator, te-ai implicat cu trup și suflet. M-ai făcut să îndrăgesc personajele. Ce-ar ieși dintr-o astfel de colaborare. Nimic!…” Am abandonat cu timpul ideea cu tandemul, cel puțin în forma în care am înțeles-o, atunci, pe dealul amfiteatru al taberei de creație de la Măgura de Buzău. Dispariția intempestivă, dar, din păcate previzibilă, a lui Mihai, m-a aruncat într-o lume a părăsiților, a abandonaților. Alături de el am cunoscut adevărata prietenie, a dăruirii fără margini. Omul acesta devenea prietenul și îndrumătorul celor care ajungeau în preajma lui, sau apelau la el de la distanță .
Dar viața are o calitate aparte, ignorată de mulți, acea ”a pesar de tudo a vida continúa” a mozambicanilor mei, a căror înțelepciune mă bântuie încă. A fost îngrozitoare pierderea suferită, m-am simțit orfan. Atunci a încolțit ideea cu ”Postumele” în care i-am dedicat versuri după versuri. I-am scris și ceva în proză, un dureros remember, ”Conacul lui Radul”. Așa am hotărât să mă despart de el. N-a fost să fie, o sintagmă care m-a însoțit în multe din scrierile mele. O admiratoare a lui Mihai, a Domnului Profesor, încă de pe băncile liceului, Monica Levinger, l-a dibuit pe internet și plecând de la o lucrare a maestrului ”Biblioteca de împrumut” i-a trimis un material inspirat și adaptat la noua sa condiție de fizician-profesor, măcinată de microbul scrisului. A început o corespondență, o insistentă încurajare, etc., etc. Mereu sub impresia copleșitoare a fostului ei profesor, plimbându-se pe internet, prin Scribd în speță, a dat peste Conacul meu. M-a găsit, m-a readus în lumea neuitatului Mihai, am început să corespondăm, să schimbăm informații, să ne apreciem reciproc, ca să nu spun – să ne lăudăm. O prietenie născută undeva pe unde, bazată pe amintiri comune, câte un telefon, o suită de vizite la noi acasă sau la o cafenea din Gara de Nord, după împrejurări, în drumul ei spre Piatra, la părinți. O prietenie benefică pentru amândoi și pentru cei ai noștri, care ni s-au alăturat din tot sufletul. A fost doar începutul revenirii la vremurile lui Mihai. A citit și Dimitrie Grama Conacul și m-a contactat ca pe un vechi prieten. De fapt Mihai mă pusese să urmăresc adnotările lui pe o carte de poezii a lui Dimitrie, ”Voi lua cu mine noaptea” și să-mi spun părerea.
Mi-au plăcut, i le-am citit și Margaretei, i-au plăcut și ei. Ce mai?, știam ceva despre el. Mi-a plăcut că mi s-a adresat cu ”dragă Boris”. Liantul Mihai începea să dea roade. Am comunicat cu Puiu, Dumitru Popescu de la Observatorul din Toronto. Afectat de dispariția prietenului nostru comun, Nea Mihai, cum îi spunea, pe care-l cunoscuse cu mult înaintea mea avându-l colaborator la revistă, unde printre altele a avut o rubrică de Critic de artă. În anul 2010 Cenaclul NicaPetre a instituit printre premiile anului și cel închinat memoriei lui Mihai. A fost de bun augur. Premiul anulului 2011 i-a fost acordat lui Dimitrie Grama, unul dintre prietenii lui Mihai, unul dintre cei adunați de Conacul meu. Pleiada de prieteni lăsați moștenire de Mihai a mai cuprins, în trecere, un nume necunoscut pentru mine, Lucian Hetco de la Revista AGERO din Stuttgart. Un schimb de amabilități, o forfecare a Conacului în patru părți cerută și publicată pe jumătate. Și, iată, în sfârșit o nouă prietenă comună, o poetă, creștină, cum se autointitulează, o eseistă, o editoare, apreciată și căutată pentru talentul său deosebit. Prin aprilie 2011 a luat legătura cu mine, după ce mi-a răsfoit siteul, tot ca urmare a apariției Conacului lui Radul. Am început să comunicăm, am început să citesc poezia ei plină de sentiment, de dragoste, de frustrare, de suferință fizică, de credința în izbăvire. Cam multe ne legau, cam multă visare utopică, în felul său, cam multă suferință fizică, cam prea multă speranță, din partea mea. Îi trimiteam poeziile mele de altădată, invitații la proza mea, la setea de prietenie. Se exprima apreciativ, în special la adresa poeziei mele, pe care o considera superioară prozei. Încercam s-o contrazic bazându-mă pe părerile lui Mihai. La un moment dat mi-a sugerat să nu mai postez poezii de prin ”197..”, să scriu. Am ascultat sfatul și am scris, zilnic aș putea spune, mânat de adolescentul care mai zăcea în mine. Comunicarea de pe Chat, Tunelul cum i-am mai spus, atitudinea de înțelegere pe care a manifestat-o față de felul meu de a fi, atragerea mea în cercul celor de la Radio Suflețel, primirea de care m-am bucurat acolo unde ea era un nume consacrat, micile contraziceri care însuflețeau această relație de prietenie, clamarea la unison a ceea ce numeam ”o prietenie unică”, acel ”a tunat și ne-a adunat”, toate au dus la un gest, normal zic eu, de prieten nesperat, apărut din ”neant”, la un volum cu dedicație, ”Postume vii…”, considerat, la acel moment ”un dar deosebit”, la un PDF oferit de Emilia Țuțuianu, buna ei prietenă, buna mea prietenă de azi, și, în final, la un volum editat, cu o sensibilă prefață, de aceeași minunată prietenă, la Editura Mușatinia. A fost cel mai frumos, cel mai productiv capitol de viață al celui care visase din fragedă pruncie, să scrie poezie. O explozie cu efect imprevizibil s-a produs, însă, la apariția cărții. Ce s-a întâmplat nu voi ști niciodată. Presupuneri am făcut, cum era și firesc. Simțeam că n-a pornit de la noi, era ceva infiltrat din afară, probabil dintr-o ”afară” apropiată. Se duceau pe apa sâmbetei zile și luni de colaborare, în, poate, cea mai frumosă aventura scriitoricească, în ceea ce, contrar așteptărilor, s-a adeverit a fi realizarea în tandem a unei lucrări poetice, într-un ”atelier de creație” sui generis. Chiar dacă scriitura a fost rodul inspirației personale, această inspirație a fost rodul unei susțineri, ca să nu spun, încurajări ce nu putea da roade decât într-o atmosferă de tandem. Unde ești, dragul nostru Mihai, să ne explici ca de la catedră, ce a fost de fapt. Mariana mi-a fost o prietenă unică, înarmată cu talentul ei de scriitoare și puterea de implicare, de îndrumare, de dăruire, care a participat direct la consolidarea statutului meu de scriitor amator. Numai aportul ei la definitivarea proiectului ”Dor de Ducă”, sau părerile exprimate în ”Rezonanța dorului” sau în ”Gânduri vii…” și ar fi de ajuns pentru a înțelege acest rol, ca să nu mai spun de generozitatea găzduirii lucrărilor mele în excelentul ei Blog. Chiar dacă nu am scris cot la cot vreo lucrare, am mers umăr la umăr dând viață, în felul nostru, noțiunii de ”Atelier de Creație”. Place, sau nu, noi am fost un ”tandem de creație” într-o atmosferă de prietenie reală, ”unică”, ceea ce nu este puțin…Poate chiar un exemplu, de ceea ce se poate, dat altora.
––––––––––-
Daris BASARAB alias Boris DAVID
30 septembrie 2014
*P.S. Recitind cele scrise de bunul meu prieten Boris, întăresc convingerea că, existența unui ”Atelier de Creație” (printr-un ”tandem de creație” ) poate să fie un exemplu bun pentru prietenii condeiului. Mariana Gurza