1000 de stări
Toamna asta e pe ducă pentru amândoi
de aceea, poate…
se mai vând poezii despre noi
la fiecare colț de stradă
și viața-mi recită un pic din toate
și m-ajută sa urc toate treptele dinlăuntrul meu
Atât mai am de lucrat la devenirea mea!
sper să nu mă-nghită foamea cu care-mi trăiesc clipa…
culorile se respiră, îmi șoptește cineva
cobor și urc mii de scări
crezând că frunzele ne-or pierde urma
dar…timpul, până și timpul
e inundat de 1000 de stări…
Viața…ca un fragment de spectacol
Motto: ,,Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa:
nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat.” – Seneca
Spectacolul este despre viața care nu ne aparține
despre cum trăim precum actorii,
care-și mimeaza rolurile,
care schimbă mai multe măști,
un altfel de mymesis într-o altfel de reflectare (ca-n piesele antice)
A zidi un teatru cu viața ta e un spectacol viu,
de trăit emoții, ratări, lumini cu umbre și bâlbâieli,
iubiri și dialoguri fel de fel(împărtășind o identitate comună!)
jucăm pe aceeași scenă veche, mereu Fericirea
de cele mai multe ori, cu sufletul făcut bucăți…
Viața rămâne un fragment de spectacol,
un teatru de operațiuni și de război
până-ntr-o zi când nici nu se aude cum cade cortina!
cum pleacă viața din noi în veșmânt de catifea,
cu sufletul fugit de la locul faptei…
Poem retoric
Vindecă-mi sufletul
(cel avut și cel pierdut)
în linii subțiri picteză-mi-L
ca și când mi-ai descoperi
un contur proaspăt caligrafiat,
ca și cum
într-un alfabet interior necunoscut
m-ai silabisi!
Viața cu plăcere…mi-o-ndur
îmi ard suspinele-n candelă(-ncet)
și nu mai cred în nici o minune
mi se stinge lumina până-n trup
și până-n târziul cu care trudesc
la propria-mi rugăciune…
Nu-i drept să mi se rupă
poemul de iubire,
nici să fiu eu, muza
bărbatului niciodată poet…
Notițe-n creion
Tristețea nu-i mereu inspirată,
timpul încă mai rupe bucăți din noi
sufletul vâslește-n derută,
nimic nu rămâne din amândoi…
(cerul devine o pânza de apa ce crește
luna…o barca pierduta!)
Nu știu de ce
clipa bucuriei cu tine
nu mi se mai rotunjește…
de ce ora merge-napoi?
(de ce, oglinda-mi ascunde chipul
și lacrima care mijește)
Nu mai știu ce-nseamnă-mpreună
dar oriunde sau aproape oriunde
despre iubire, vei afla vre-o poveste
tu să știi că-i din mine-o fărâmă…
Sânge albastru
Motto: ,,Pentru ce am plecat,
unde mă îndrept?”(N.Labiș)
Sângele meu era un fel de cerneală
cu care mânjisem deja peretele alb
(ca o coală)
îmi pierdusem inspirația
și m-am sprijinit o secundă
de zidul acela…
nu știam ce să fac cu lovirile-n inimi
cu sângele albastru visat…
mă pierdusem de lume, poate
uitasem de mine…
pe străzi, visele curgeau amestecate
unde mă-ndrept, (repetam obsesiv…
abia coborâtă din somnul ciudat
cu mâinile atât de curate!)
————————————
Daniela PÂRVU DORIN
4 decembrie 2019