Papa Francisc, liderul oficial al Bisericii Romano-Catolice, și lider neoficial (nerecunoscut de toți) al creștinismului mondial, a vizitat recent România pentru trei zile – și s-a întâmplat să mă aflu și eu în patria mumă în această perioadă! Aceasta (vizita papei, nu prezența mea) a avut mare răsunet local, câteva canale media au urmărit și comentat pas cu pas vizita pontIfului vaticanez. Nu știu câtă rezonanță a avut aceasta în presa mondială, dar cel puțin presa australiană (locuiesc la Sydney) a menționat câte ceva, dar nu prea mult. Mă rog, fiind martor al altor vizite papale în alte țări (sunt plecat din România de 40 de ani), nu am urmărit îndeaproape toate detaliile – dar sunt familiar cu evenimentele de la București, Iași și Blaj – impresionante și prin ceea ce a transmis papa, și prin organizarea acestora de către autoritățile locale. De meționat că papa a călătorit în umila Dacie Logan, și nu în limuzine de lux, occidentale. Tipic – și o palmă pentru personalități locale, bisericești sau laice!
Altceva mi-a stârnit interesul în legătură cu vizita papei Francisc. Chiar de pe timpul vizitei au început să apară glume legate specific de vizita papei în România. Una din ele îl prezintă pe papa într-un fel de „before-and-after” legat de îmbibarea cu vestita „Țuică de Prune” românească, chipurile după o vizită (fictivă) la Vaslui. Pentru referință, în fotografia „after” Papa este reprezentat de Jonathan Pryce – cu care Jorge Mario Bergoglio se aseamănă foarte mult la trăsăturile feței, în rolul lui de High Septon/High Sparrow (un fel de lider religios al unui cult din serialul Game of Thrones (Urzeala Tronurilor).
Postarea aceasta a trezit rumoare și chiar comentarii ofensate din partea unora: „Chiar așa?! Dar e vorba de Papa!”; „Chiar nu avem limite (noi Românii) cu glumele proaste, nici măcar cu privire la cineva ca Sfântul Părinte ?”, „S-a întrecut măsura !” etc etc. Nu voi comenta situația interesantă că România – o țară 85% nominal-Ortodoxă, cu vreo 10% neo-Protestantism și foarte puțini Romano-Catolici – a avut aroma, pentru trei zile, de țară eminamente catolică. Acesta nu e o judecată de valoare, ci numai o observație. Pe tema asta discuția va fi mai complexă, și merită o analiză mai detaliată (nu doar reacții superficiale cum am văzut până acum în presa românească) – deci o vom lăsa poate pentru mai târziu.
Vreau să îmi circumscriu comentariile, reflecțiile de mai jos, doar la aceste atitudini ofensate.
În primul rând umorul răstoarnă de pe pedestal numai zeii falși. Nu e un aforism propriu, altcineva mai deștept decât mine a scris asta, dar subscriu sută la sută. Personalitățile neautentice sau mici, distorsionate și totalitare (vezi un Hitler, Mao, Stalin sau chiar… Ceaușescu) trebuiau să se teamă de umor!!! Dar nu cele autentice, pozitive și inteligente. Niciodată! Apoi poanta nu e despre papa Francisc (aici multă lume nu gustă subtilitatea), ci despre alcoolismul rampant din acea zonă a României – papa reprezentând, în acest caz, doar un vehicol pentru a face această observație satirică. Repet, gluma nu este despre papă – doamnelor și domnilor ofensați!
În al treilea rând – și CE DACĂ se fac glume pe seama papei?! El (Francisc) ar fi primul care ar aprecia această glumă – fiindcă Jorge Mario Bergoglio are simțul umorului foarte dezvoltat, e un om deschis și vesel. Dacă ar cunoaște substratul glumei cu țuica, ar râde de s-ar prăpădi! Și în final, ce anume dezvăluie aceste proteste împotriva umorului legat de papă (fie acest umor mai bun sau mai prost), vis-a-vis de atitudinea noastră, ca „ofensați”?
Nu cumva spune că – oripilându-ne la umorul cu privire la „lucrurile sfinte” (papă, patriarh sau popă ortodox, pastor adventist, imam, rabbi, sau Dumnezeu știe…, sau chiar Dumnezeu Însuși/Însăși etc.) – ne asemănăm pe undeva cu musulmanii extremiști din Copenhaga și de aiurea, cei ce acum câțiva ani au asasinat un regizor de film care făcuse un documentar negativ despre Mohamed, iar pe un alt artist grafic, care desenase niște caricaturi publicate în ziar și pe internet – cu bombe agățate în turbanul profetului (binecuvântat fie-i numele…), îl tot amenință pe caricaturist cu moartea?
Dacă stai să te gândești mai bine, chiar glumele care implică divinitatea – (de exemplu sunt multe care încep cu „Dumnezeu se plimba cu Sfântu Petru prin… ”etc etc) – nu sunt, de fapt, făcute pe seama lui Dumnezeu sau a Sfântului Petru. Poanta se referă de obicei la unul sau mai multe din defectele noastre umane. Dumnezeu este antropomorfizat pentru a ne ajută să devenim conștienți de propriile noastre defecte, care altfel ar rămâne în unghi mort. Altfel spus, umorul ne ajută să percepem adevăvruri necomfortabile despre noi, care, dacă ne-ar fi fost expuse direct și cu seriozitate, ne-ar fi revoltat, sau cel puțin ne-ar fi pus într-o situație de defensivă – neavenită schimbării în bine.
Datorită faptului că este o modalitate de gândire paralelă, neliniară, neobișnuită (la o glumă bună poanta vine exact de unde nu ne așteptăm) – umorul pătrunde prin filtrele noastre defensive. Ne trezim râzând fără să vrem de propriile noastre defecte. Ceea ce ne va face, dacă avem inteligență și onestitate, să ne reevaluăm anumite atitudini și fapte. De unde importanța bufonilor la curțile regale din trecut – care, de multe ori, cu pericolul propriei vieți, iluminau prin umor anumite decizii greșite, periculoase sau nejuste, ale suveranilor în slujba cărora se aflau.
***
Daniel IONITA
PAPA FRANCISC AND THE ROMANIAN PLUM BRANDY
Pope Francis, world leader of the Roman-Catholic church, and unofficial leader (as he’s not recognised by everybody) of world Christianity, recently visited Romania for three days, and I happened find myself here in the old-motherland during this period. This (the pope’s visit, not my presence) was assiduously covered by the media, quite a few TV channels followed and commented on the Roman Pontif’s every move and word. I am not sure what resonance this hand in the world media – the Australian media (which I naturally follow) mentioned a little.
Anyway, being witness to other papal visits elsewhere (I left Romania 40 years ago), I was not driven to follow all the details – though I am familiar with the main events in Bucharest, Iasi and Blaj – impressive through the messages (spoken and unspoken) of the pope, and also the very good organisation put on by the local authorities. Worth mentioning is the pope choosing to be driven around in the humble locally manufactured Dacia Logan, and not some luxury foreign made vehicle. Typical, and a telling blow for local authorities, secular or religious.
But there was something else about the pope Francisc time here in Romania. Even during the visit, jokes began to appear, specifically linked to this event. One of them presents the pope in some kind of before-and-after situation, associated with imbibing the local (famous) plum-brandy in a (fictitious) visit to Vaslui, a county notorious for its high rates of alcoholism. For reference, in the “after” picture, the pope is represented by actor Jonathan Pryce in his role as the High Septon/High Sparrow (supreme religious leader) during the Game of Thrones saga. The facial resemblance is uncanny!
This posting (it is all over Facebook) drew offence from some: “Oh my God! We are talking about the Pope here!”; “Don’t we (Romanians) have any limits with our stupid/tasteless jokes, not even when it comes to the Holy Father?”; “This is too much!”, etc etc. I chose not to comment the interesting situation in which a country like Romania – with 85% nominally Orothodox, 10% neo-protestants, and very few Roman-Catholics – had the flavour of a Catholic country. This is not a value judgment, just an observation – a more complex theme which deserves a deeper and broader analysis than afforded superficially by the Romanian media right now. I will leave this for a later time, perhaps.
I will circumscribe my reflections below only to these offenced attitudes.
First, humour only ever topples false gods of their pedestal. This is not an aphorism of mine, rather I read it from someone more intelligent than me, and I subscribe to it one hundred percent. Inauthentic personalties, small personalities, tyrants, deformed personalities (a Hitler, a Stalin, a Mao or even a Ceausescu) necessarily fear humour! But not the authentic, the positive, the intelligent. Never.
Secondly, the pun was not about pope Francisc (many did not get this subtlety), rather it was about the rampant alcoholism of that particular region in Romania. The pope represented, in this case, a simple vehicle to get this satire across. I repeat, the joke was not about the pope – dear offended ladies and gentlemen! Thirdly, SO WHAT people make jokes about the pope? He (Francisc) would be the first to appreciate this joke – as Jorge Mario Bergoglio is a person with a keen sense of humour, open minded and positive. If he’d know the detail of the situation with the plum-brandy, he would have a good laugh about the pictures of himself!
Finally, what do these protests against humour related to the pope (be it good or bad humour) say about our attitude, as “offended” parties? Does this taking offence at humour about “holy things” (pope, patriarch, priest, pastor, imam, rabbi, God knows whom, or even God Himself/Herself, etc) – not say that we resemble more the Muslim extremists from Copenhagen and elsewhere? Those who, a few years back, killed a movie-director who made a documentary unfavourable to Mohammed, and keep threatening to kill a graphic artist who drew some cartoons (available in newspapers and on the internet) depicting the Prophet (blessed by his name…) with bombs ensconced in his turban.
If you think about it, most jokes involving “holy things” and divinity (for example there are many jokes starting with “God and Saint Peter…” – are not about God or Saint Peter etc. The pun refers, mostly, to one or more of our faulty human mores. God is simply anthropomorphised to help us becoming conscious of our own defects, else they might remain in our blind spot. In other words, humour helps us perceive uncomfortable throughs about ourselves. Truths which, if presented to us directly and earnestly, could cause us to revolt, or at least put us in a defensive mood – not conducive to positive change.
Because it is a parallel-thinking technique, non-linear, unusual (in a good joke, the pun is always arriving, hitting us, from the most unexpected angle) – humour bypasses our defensive filters. We find ourselves laughing at our own foibles. This should lead to a new analysis of some of our attitudes and deeds – if we are honest and have some modicum of intelligence.
Hence the importance of clowns/buffoons at the royal courts of the past – who, at the risk of their own lives, where throwing a light, through humour, on wrong/dangerous/ unjust decisions of sovereigns they were serving.
––––––-
Daniel IONIȚĂ
București, 4 iunie 2019