O meditație asupra poemului lui Nicu Alifantis și al motivelor includerii lui în colecția „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry”
Nicu Alifantis – poetul
Opera poetică a Nicu Alifantis mă fascinează și mă intrigă în egală măsură. Am menționat în câteva ocazii publice (lansări de carte), părerea mea, că un la anume moment încă nedefinit cronologic, arta poetică a lui Alifantis va fi apreciată la fel de favorabil precum este apreciată muzica lui. Deși volumele lui de poezie sunt relativ răspândite comparativ cu ale altor poeți poate mult mai cunoscuți și recenzați, pentru critica literară Alifantis-poetul este aproape invizibil. O scuză foarte validă pentru această lipsă este uriașul con de umbră pe care Alifantis muzicianul – poate cel mai cunoscut și de succes solist, compozitor și om-orchestră din istoria muzicii românești – îl aruncă asupra orcărei alte activități și identități, fie că vorbim de Alifantis-compozitorul de muzică de teatru, sau Alifantis-poetul, în cazul de față.
Fără a avea vreo pretenție de critic literar (sunt doar poet, traducător, și deci probabil un consumator de poezie mai avizat), poezia lui Alifantis prezintă pentru mine un fascinant colaj, o intersecție existențială cu accente romantice. Dar, veți întreba, care poet nu atinge existențialul în opera lui? Sau romanticul? Aproape toți încearcă să o facă. Dar poetul adevărat posedă o anume nuanță unică în registrul vocii lui poetice, care-l separă de legiunile de poeți care pur și simplu mimează. Ceea ce-l deosebește pe Alifantis de „turmă”, este o expresie directă – dar nu directă în mod brutal, ci directă într-o manieră elegantă, nedisimulată, adesea cuplată cu o naivitate studiată, bine echilibrată, care prin ea însăși ne forțează să decidem ce anume este important. Aș putea zice că ne „trișează”, există un element de prestidigitație la Alifantis, voi reveni la asta. Expresia poetic-estetică mi se pare abilă și profundă, dar fermecătoare în acelaș timp.
De unde talentul poetic al lui Nicu Alifantis? O supoziție facilă ar fi aceea că Alifantis, în rolul lui de muzician-interpret, este un culegător atent de poezie din marii poeți români (de la Arghezi la Bacovia, Nichita Stănescu, Radu Stanca și mulți alții) și chiar din alte spații (Camoes, sau Apolinnaire, de exemplu) – aceasta pentru a-și împlini nevoia pentru texte muzicale. Conform acestei teorii, el s-ar fi „contaminat” de la aceștia, devenind, vezi Doamne, și el poet. Sigur, nici unul din noi nu trăim într-un vid unde tot ceea ce producem poate fi absolut original. Toți marii poeți, de la Shakespeare, la Hugo, Eminescu, Rilke, Esenin, Rimbaud, Emily Dickinson, Frost, Yeates, au avut și ei izvoarele lor de inspirație. Dar nu poți fi poet bun fără să ai talent nativ și să produci ceva original. Pentru mine, și pentru mulți alții care au început să-i aprecieze poemele, Nicu Alifantis este un poet adevărat. E o plăcere să-l citești pe Alifantis-poetul, după cum e o plăcere să-l asculți pe Alifantis-solistul.
„Floarea soarelui”
Juxtapunerea acestor două roluri ale artistului mă aduce la poemul „Floarea soarelui”, selectat pentru colecția bilingvă (română-engleză) Testament, a cărei ultima ofertă, „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry”, acoperă toată paleta istorică și stilistică a poeziei românești de la origini și până astăzi, cum ar fi descris George Călinescu – (de la baladele anonime precum „Miorița”, apoi Dosoftei, Văcărescu, etc. și finalzând cu unii poeți născuți chiar după 1990). Nicu Alifantis se găsește reprezentat alături nume contemporane precum Ioan Es Pop, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Ileana Mălăncioiu, Lucian Vasilescu, Ana Blandiana, Daniel Bănulescu – și alții, considerați reprezentativi pentru ceea este valoros în poezia românească de azi.
Revenind pentru o clipă la Alifantis-muzicianul, mă intrigă faptul că el arareori cântă… Alifantis. Nu știu dacă face asta dintr-o o alegere strategică, sau din modestie. Nu sunt sigur care este motivul. Dar având privilegiul de cunaoște mai îndeaproape atât artistul cât și omul, aș paria pe varianta de strategie artistică. Știe el de ce o face…, cred…!!!
Oricare ar fi motivul, ca unul care-i savurează muzica, sunt fericit că a introdus în repertoriul lui, așa ca pe o rara avis, o melodie minunată pe versurile acestui poem al lui.
Primul, și poate cel mai important motiv, pentru alegerea poemului „Floarea soarelui” ca să fie tradus și prezent în „Testament…” este legat de filozifia acestei colecții – pe care colegii mei (Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster, Rochelle Bews) și cu mine am adoptat-o și care trebuie să îndeplinească câteva condiții de bază:
- a) poemele să fie semnificative din punct de vedere al materialului poetic
- b) să reprezinte „vocea” poetului
- c) – la fel de important – să „curgă” bine în treducerea engleză.
Adică ele trebuie să devină poeme de sinestătătoare în noua variantă. Cititorul de limbă engleză care nu poate face referință la originalul românesc, să poată trăi aceleaș emoții artistice pe care le trăiește cititorul român. Deci poemele trebuie să poată traversa cu bine această punte lungă, îngustă și alunecoasă, dintre două limbi, două culturi. Din toate aceste puncte de vedere, poemul „Floarea soarelui” nu a prezentat nici o dificultate în luarea deciziei de a fi inclus.
Vorbeam la început de nota poeziei lui Alifantis ca fiind directă, fără ocolișuri. Aceasă caracterisitcă apare chiar din primul vers. O paranteză aici… Toții mari scriitori (fie ei prozatori sau poeți), au capacitatea de a-și începe operele într-un mod direct, care te acaparează de la început, și nu-ți mai dă drumul până nu termini de citit opera respectivă. Exemple pot fi multe, dar îmi vin în minte Kafka („Intr-o dimineață Gregor Samsa se trezește din vis în patul lui, trasfrormat într-o insectă gigantică” – Metamorfoza), Eminescu („Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…” – Odă în metru antic), Jane Austen („Este un fapt bine stabilit că orice bărbat necăsătorit care are o situație materială bună, este în căutarea unei neveste…” – Mândrie și Prejudecată), sau Charles Dickens (”Erau cele mai bune vremuri, erau cele mai rele vremuri” – Povestea a două orașe). Ei bine Alifants, în ”Floarea soarelui” face la fel – ne apucă de inimă, ne strânge și nu ne mai dă drumul: „Ne moare dragostea,/ Iubito-n nopți târzii/ Și bate vântul de ne strică urma… ”
Dramatismul e mascat mai degrabă de o reflecție meditativă, dar asta nu-l face mai puțin tragic, urgent! Am menționat elementul de prestidigitație în poezia lui Alifantis. Nonșalanța expresiei disimulează de fapt tragedia situaței. Dragostea MOARE! Și asta obligă pe cititor să acorde de la început poemului întreaga energie emoțională! Provoc pe orice iubitor de poezie să declare cu martori că – după ce a apucat să citească acest început sfâșietor de dramatic, de direct și de urgent – s-ar mai putea opri ca să nu îl soabră dintr-o înghițitură până la capăt!
Sigur, ca la orice mare poem, calitatea poetică la „Floarea soarelui” continua până la final. Voi da mai jos doar câteva exemple, care demostrează ceea ce este unic – singular – excepțional în acest poem, cel puțin în opinia acestui cititor: „De floarea soarelui/ Sunt lanuri lungi/ Prezente pentru întâlnirea noastră fastuasă” – întărește simțământul de dramă. Știm deja din primul vers că dragostea moare. Lanurile, lungi, impunătoare de floarea soarelui ne adâncesc simțâmăntul de durere. Da, întâlnirea se vrea fastuasă, dar tonul este unul de fast funerar. Trimiterea la natură are un iz de Bacovia sau Vasile Voiculescu, și nu de un Șt.O. Iosif.
Apoi… „Ce de tăcere și/ Ce greu răsare luna/ Și noaptea cade peste mine în fâșii…” ne fac să simțim visceral ivirea iminentei tragedii – care chiar dacă întârzie („ce greu răsare luna!”) nu însemă că este cumva mai puțin implacabilă. Imaginea devine dinamică „și noaptea cade peste mine în fâșii” descriind dezintegrarea dureroasă a dragostei, pe care am trăit-o toți cei care am iubit și am pierdut vreodată o iubire mare. Îmi amintește cumva de Radu Gyr: „Oftând și-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Luna lumina, dar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui, vărgi.” („Az noapte Iisus” – de ce nu? Iubirea supremă, dumnezeiască, neapreciată de omenire, și… lăsată să moară pe cruce).
Sper ca toți cei ce se bucură de Alifantis-compozitorul și solistul, să îl citească și pe Alifantis-poetul! Sunt convins că nu vor fi dezamăgiți! Iată mai jos reprezentarea integrală, bilingvă, a poemului „Floarea Soarelui”, pentru că în urma orcărui comentariu critic, rămâne poemul.
FLOAREA SOARELUI
(Nicu Alifantis)
Ne moare dragostea
Iubito-n nopţi târzii
Şi bate vântul de ne strică urma…
La margine de câmp
Aştept să vii,
Astept să-ţi văd în zarea moartă umbra…
De floarea-soarelui
Sunt lanuri lungi,
Prezente pentru întâlnirea noastră fastuoasă,
Dar drumul este lung
Şi vara-i pe sfârşite,
Presimt că ai uitat calea întoarsă…
Ce de tăcere şi
Ce greu răsare luna
Şi noaptea cade peste mine în fâşii
Se şterge timp de timp în aşteptare,
Ne moare dragostea
Iubito-n nopţi târzii
Şi tu nu ştii…
SUN-FLOWER*
(by Nicu Alifantis – translated by Daniel Ionita)
Our love is sadly dying
my dear, in tardy nights
The wind wipes out our trace without resistance
And on the meadow’s edge
I’ll wait for you,
I’ll wait to see your shadow in the distance.
The meadow’s long with rows
Of sun-flowers in bloom,
They’re present for our monumental meeting
But then the road is long
And summer’s at its end,
I have the feeling your return is fleeting…
How deep this silence now,
How slow the moon is raising
The night is slicing down on me from heavenly heights
And time erases time while waiting on,
Our love is dying slow
My dear, in tardy nights
And you don’t know…
–––––––––-
* Poemul este redat bilingv în volumul „Testment – 400 de ani de poezie românească/ 400 Years of Romanian Poetry” – Daniel Ioniță, asistat de Daniel Reynaud, Adriana Paul și Eva Foster – Editura Minerva, 2019
Daniel IONIȚĂ
Sydney – București
15 Ianuarie 2020