Cum se scrie poezie? Întrebare este fără rost. Sincer, am folosit-o drept titlu pentru simplul fapt că sună bine, are rimă şi ritm. Dar nu cred că există un fel anume, fiecare poet scrie cum… scrie, are un anume modus operandi, sau mai multe, în care-şi dezvoltă arta. Deci, ca să corectez eroarea voită din titlu, întrebarea ar fi cum scriu eu poezie?
Trebuie să fac aici o mărturisire sinceră şi dezolantă, care probabil că vă va face să renunţaţi a mai citi restul articolului. Însă simt că vă sunt dator cu onestitate – aceasta împotriva propriului interes. Iată adevărul crunt – NU am habar cum anume scriu eu poezie! Nu am o formulă, fie ea magică sau mecanică. Paragrafele de mai jos redau crâmpeie de reflecţie, anumite aspecte care mi se par interesante şi importante, dar nu pot fi organizate într-o teorie coerentă, sau cel puţin nu de mine – ci sunt doar faţete disparate ale unui diamant complex.
Apoi aceste gânduri sunt aşternute pe calculator post-factum. Nu am o strategie, un plan, sau cel puțin acestea nu au fost, până acum, conștientizate. Este pentru prima dată când mă opresc să reflectez la fenomenul aşternerii poemelor pe ecranul și în memoria calculatorului. S-ar putea ca acestea să nu se potrivească altor poeți… Nu ştiu!
Dar înainte ca să vă dezvălui secretele mele, vreau să-mi promiteți că dacă, urmând unele din elementele descrise mai jos, veți ajunge să deveniți următorul Shakespeare, sau Ezra Pound, sau Eminescu, îmi veți recunoaște meritele!!!
În mod serios, inspirația pentru acest articol mi-a fost dată de o prietenă de peste mări și țări (eu locuind la antipozi, în Australia), poetă incipientă, zic eu foarte talentată, care mi-a pus întrebarea nemaiîntâlnită „cum îţi vine ţie/ să scrii poe-zie”?
În primul rând mi se pare important ca atunci când scriu să nu pornesc de la un anume scop artistic sau (Doamne-fereşte!) didactic. Să nu vreau „să spun ceva cuiva”, să nu am vreo tendinţă. Să nu pornesc cu vreo meta-(na)raţiune ce mi-ar fi la îndemână – cel puţin aceasta să nu fie conştientizată de la început. Toate acestea ar aduce în prim plan gândirea raţională, logică – duşmanul creaţiei, pentru mine (dar nu în totalitate – a se vedea mai jos).
Poate şi mai important, este să nu mă gândesc la audienţă, la potențialii cititori. Să nu-mi pese de ei, ce anume vor gândi, cum vor reacţiona, cum vor simţi ca răspuns la scrierea mea – deci să-i dau dracului în acele momente. E posibil ca acesta să fie unul din mecanismele mele de apărare pentru coaja de ou a sufletului, nu știu. Oricum nu îmi pot permite auto-psihoanaliză în momentul creației, nici măcar sub forma unui scurt și umil moment de reflecție. Am observat că dacă fac acest lucru, momentul magic se rupe, îngerii dispar ca un fum, poemul moare.
În al doilea rând, pentru mine poetul trebuie să nu aibă eu (ego!), mândrie, şi deasemenea să nu permită nici un „filtru” (cel puțin nu conștient) în momentul creaţiei. Eul şi mândria, filtrele de orice natură – aduc cu ele frica, teama de eșec, sau îngustarea posibilităţilor creative. Ori poezia, dacă e fricoasă şi limitată, nu valorează mai nimic.
Fiind editor şi traducător al unor antologii poetice, primesc adesea poezii nesolicitate, de la diferiți poeți, unii mai cunoscuți şi publicați, alții mai puţin. La mulţi dintre ei observ acestă teamă – fie expresii forțate, fie alegorii trase de păr, fie prea multe cuvinte atunci când legea parcimoniei ar fi fost de dorit. Însă nu pot spune dacă filtrele din care acestea izvorăsc sunt conștientizate sau nu. Probabil că în multe cazuri nu sunt. Ca poet, e folositor să devii conștient de aceste bariere interioare, numite de mine filtre, care înnorează lumina clară a poeziei. Să cauți să vezi dacă cumva ai frânghii care te leagă, tare care-ți strivesc corola de minuni.
Mi se pare important ca să las să se scurgă o perioadă de timp (o ora? o zi? o lună?) până să accesez această stare autocritică echilibrată. Asta pentru că am nevoie să mă îndepărtez emoțional de momentul actului de creație și să-mi pot reciti poezia cu alți ochi.
Revenind la momentul creației, pentru mine este crucial ca acesta să curgă dintr-un izvor cât mai apropiat de subconștient. Și asta înseamnă că trebuie să curgă rapid. Cu cât avem mai mult timp de reflecție – cu atât gândirea liniară, logică, tinde să intervină şi să ne taie multe din ideile poetice care încearcă să străpungă dinspre subconștient. Viteza asigură ocolirea sau străpungerea rapidă a filtrelor – fie ca aceste filtre se numesc logica, bunul-simț, ordinea, valorile morale, estetice – aspecte ce sunt în general folositoare în viaţa de zi cu zi. Însă creația poetică este doar împovărată de acestea, fiindcă ea nu este un fenomen obișnuit, de zi cu zi!
Așa că încep repede, şi de obicei cu orice idee ce îmi vine la îndemână. Uneori aceasta poate fi un simplu ritm interior, or o mișcare muzicală (chiar dacă poezia respectiva poate că nu are ritm sau rimă clasice, oricum ea va avea un ritm interior, o muzicalitate fie ea şi ocultă). De multe ori fac primul pas fără să am idee unde anume mă va conduce. Dar pățesc cumva, printr-o credință oarbă, iar aceasta îmi deschide adesea tot felul de posibilități. Sigur, uneori pășesc în gol. Nu toate cărările duc la nirvana poetică. Uneori mă împiedic şi mă împotmolesc. Dar de aceea avem la computer butonul de select/delete! Important, la acest punct, este să scoți la lumină ceea ce există în interior, chiar dacă deocamdată este imperfect, zgrunțuros, din topor. Vei avea timp pentru retușuri după aceea, la a doua sau la a treia citire. Dar acest retuș care se face cu ajutorul gândirii convergente, logice, poate avea loc doar mai târziu, dupa ce ai adus pe lume, din pasiune – conception de la passion, idea poetică înițială, creativitatea neajustată, nejustificată şi nedirecționată de raționament, divergentă nerațională (nu irațională, este o mare diferență !). Poate să fie ofensivă îngrozitoare, dulce, sau încântătoare, sau toate la un loc. În esență este liberă. Fără filtru, ergo. Fără teamă.
În al treilea rând, atunci când scriu poezie mă simt ca un lup singuratic – este o ocupaţie solitară. Îmi povesteau Cătălin Condurache şi Adrian Ivaniţchi (participanţi la cenaclul Flacăra) că Adrian Păunescu se simțea uneori inspirat să compună poeme de față cu alţii, spre exemplu cu muzicienii care de obicei îi puneau aproape instantaneu versurile pe muzică pentru a fi interpretate în cadrul spectacolelor. Dar chiar şi „Bossul” nu a scris cele mai importante poezii ale sale în public. Nu pot crede că „Feţele poeziei” sau „Jurământ de dragoste şi gelozie” pot fi scrise în fața vreunei audiențe.
Când scriu sunt într-un tunel. Nu există și nu contează nimic altceva decât gânduri, frânturi de simţiri şi exprimarea lor febrilă pe ecran prin mediera aproape senzuală a tastelor keyboard-ului – echivalentul mai mult decât adecvat al penei şi călimarei eminesciene. Apropos de „Scrisoarea I”, timpul genelor ostenite, fie noaptea târziu sau dimineața foarte devreme sunt perioade propice – nu sună telefonul, acest blestem al modernintății, iar familia nu are de obicei nevoie de mine – ceea ce invită inspirația fără întreruperi.
Și aceasta mă duce la al patrulea punct al diatribei mele, care se referă la acel dumnezeu mântuitor al poeților şi-n acelaşi timp cel mai chinuitor demon al lor – inspirația! Probabil că pragmatismul meu natural (da, există şi poeţi pragmatici !) m-a condus foarte devreme la concluzia că inspirația aceasta la care se ploconesc avid şi temenelnic majoritatea scriitorilor, trebuie să fie, de fapt, un simplu amploaiat al poetului, un sclav chiar. Așa că am dat jos acestă dumnezee de pe pedestalul ei şi am pus-o la muncă grea. Fără formalități şi fără politețuri.
Inspirația are un singur rol, chiar dacă foarte important – şi anume să moșească poemul întru existență. Nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic altceva. Să nu o luăm mult mai în serios decât merită. Un exemplu? Soția mea (prea frumoasă pentru voi, nu veți rezista, aşa că nu v-o arăt!) a slujit ca inspirație pentru majoritatea poemelor mele de dragoste, fie romantice, fie senzuale… Ei, nu chiar pentru toate, ca să fiu cinstit! Dar nu ca o persoană reală, în carne şi oase, ci mai degrabă ca un punct de plecare, obiectificat, femeia ideal, sinteza tuturor femeilor – un concept, o esență de muză, un parfum. În poem se vor regăsi numai fragmente recompuse, cioburi de oglindă ale acestei realități – atât de distilate şi reconstituite, încât doar o vagă amintire a realității se mai simte adiind, şi acesta în mod efemer. Pozia bună (nota bene) sintetizează, rafinează şi elevează realitatea, oricât de sublimă ar fi aceasta din urmă.
Şi asta-i tot. E mult, dar e tot. În final orice, de la imaginea idealizată a suavei iubite la un atac terorist, sau la porci agăţaţi cu un cârlig de picioare, şi care urlă înainte de a fi abatorizați, un paragraf dintr-un ziar, amintirea suferinței, cerul sau pământul, Dumnezeu sau Satana – pot fi obiecte de inspirație pentru poeme, fie monumentale, fie derizorii. Toate elementele inspirative sunt egale, sclavi meniți să îndeplinească un singur rol – acela de a smulge din tine poemul. Face acest lucru ? Bine. Nu-l face ? Renunţă fără ruşine sau regrete şi treci la următorul. Poemul rămâne lucrul vital, catalizatorul nu mai contează după îndeplinirea misiunii lui.
Sună egoist şi tranzacțional. Aşa şi este. Cum am spus, poetul în exercițiul funcțiunii are o misiune însingurată, deci eminamente egoistă. În mod paradoxal, poemul astfel conceput în solitudine, va avea șansa să producă bucurie, emoție, va da sens vieții poate, pentru mulţi – precum au făcut-o Rilke, sau Hugo, Esenin, Emily Dickinson, sau Eminescu, psalmiștii, Shakespeare, şi atâția alții.
În final voi concluziona cu ceea ce am descris la începutul articolului – şi anume că atunci când încep să scriu un poem nu plec de la folosirea vreunei formule, sau nu în mod conștient. Sper că paragrafele de mai sus să fie luate ca atare, fiind o simplă reflecție în urma experienței trăite – şi nu un plan pentru viitor. Poeții, dacă sunt adevărați, îşi vor croi, cu timpul fiecare făgaşele lor – şi aceasta poate dura o vreme, două vremi şi jumătate de vreme – dar vor da peste propria voce la un moment dat. Deci e posibil că ceea ce am împărtășit mai sus să nu se potrivească. Dar sper ca măcar să le scurteze unora o parte din orbecăială.
Destine (Daniel Ioniţă)
Eram hărăzit câtorva destine
înghesuite unul într-altul
conform unor hotărâri aprobate anterior
de către forurile relevante.
Azi îmi amintesc doar vag despre ele.
Într-unul vindeam fericire unor turişti –
le-o vindeam așa, ca pe o vată de zahăr
în toiul vreunui bâlci aglomerat,
pe care ei,
după ce se forţau să deschidă gura mare,
mușcau din ea o dată
şi o aruncau prompt la următorul coș de gunoi.
Apoi, din când în când
mă transformam brusc şi fără motiv
într-un Moș Crăciun rotofei
care împărțea grăbit şi cu lehamite
niște jucării Made in China
tuturor necrescuților şi prost-crescuților.
Mulți dintre ei meritau, de fapt,
nişte dosuri de palmă peste față.
Le mai trăgeam eu câte una
atunci când părinții lor se uitau altundeva.
Țâncii începeau să urle că i-a bătut Moș Crăciun…
Dar părinții lor le explicau cu răbdare că, de fapt…
Moș Crăciun nu exită!
Adesea mă trezeam
vameș de gânduri, vameș de vise,
controlând traficul
a tot felul de bunuri subiective de larg consum
– de la rugăciuni la baliverne –
ce treceau, plănuite sau aiurea,
prin capetele oamenilor
– al meu, al tău, al tuturora.
Le stivuiam într-un dosar
spre a fi evaluate ulterior,
de către Instanța Supremă,
la Judecata de Apoi.
Într-unul din aceste destine mai fericite
deveneam un măscărici nocturn,
cu vechi state de servicii,
întru amuzamentul trupului tău.
În final, cu trecerea timpului,
mă prezentam din ce în ce mai des
drept profesor de caligrafie,
într-o lume în care nimeni
nu mai scria de mult cu penița.
Toată lumea râdea de mine,
bătând tastaturi anodine,
respingătoare şi ucigașe.
Te iubeam prin toate aceste destine
Care apăreau şi dispăreau,
ca nişte lumini estompate,
aflate undeva la marginea zării,
la marginea timpului.
Destine (Daniel Ioniţă)
Eram hărăzit câtorva destine
înghesuite unul într-altul
conform unor hotărâri aprobate anterior
de câtre forurile relevante.
Azi îmi amintesc doar vag despre ele.
Într-unul vindeam fericire unor turişti –
le-o vindeam aşa, ca pe o vată de zahăr
în toiul vreunui bâlci aglomerat,
pe care ei,
după ce se forţau să deschidă gura mare,
muşcau din ea o dată
şi o aruncau propmt la următorul coş de gunoi.
Apoi, din când în când
mă transformam brusc şi fără motiv
într-un Moş Crăciun rotofei
care împărţea grăbit şi cu lehamite
nişte jucării Made in China
tututor necrescuţilor şi prost-crescuţilor.
Mulţi dintre ei meritau, de fapt,
nişte dosuri de palmă peste faţă.
Le mai trăgeam eu câte una
atunci cănd părinţii lor se uitau altundeva.
Ţâncii începeau să urle că i-a bătut Moş Crăciun…
Dar părinţii lor le explicau cu răbdare că, de fapt…
Moş Crăciun nu exită!
Adesea mă trezeam
vameş de gânduri, vameş de vise,
controlând traficul
a tot felul de bunuri subiective de larg consum
– de la rugăciuni la baliverne –
ce treceau, plănuite sau aiurea,
prin capetele oamenilor
– al meu, al tău, al tuturora.
Le stivuiam într-un dosar
spre a fi evaluate ulterior,
de către Instanţa Supremă,
la Judecata de Apoi.
Într-unul din aceste destine mai fericite
deveneam un măscărici nocturn,
cu vechi state de servicii,
întru amuzamentul trupului tău.
În final, cu trecerea timpului,
mă prezentam din ce în ce mai des
drept profesor de caligrafie,
într-o lume în care nimeni
nu mai scria de mult cu peniţa.
Toată lumea râdea de mine,
bătând tastaturi anodine,
respingătoare şi ucigaşe.
Te iubeam prin toate aceste destine
Care apăreau şi dispăreau,
ca nişte lumini estompate,
aflate undeva la marginea zării,
la marginea timpului.
––––––-
Daniel IONIŢĂ
Sydney, Australia
5 decembrie 2017