Mi-am luat rămas bun de la încă o dimineață…De la zorii limpezi,brodați cu flori şi verde proaspăt, sorbind avid infinitul albastru, divin, al cerului acestei lumi…
În şuvițele brune, a nins primăvara, ca o plângere, cu petale de cais…Şi fără solie, mai grabnic decât puful păpădiei spulberat de vânt,ceea ce adineauri fusese o sublimă adiere,a devenit trecut…fărâmă de eternitate.
Lacrima, călătoare pe potecile gândului, tremurând în irişii dezgoliți, gata să se prăbuşească, a rămas împietrită întâmpinând şi petrecând ca un bocet stins, clipa întreagă, care niciodată nu se va întoarce…
– Încotro te îndrepți dimineață? Unde-mi duci răsăritul? Pe cine vei adapa, din cupe diafane, cu cristale de rouă, miruri şi tămâi? La picioarele cui vei aşterne spice de lumină şi a cui frunte vei săruta cu nimburi?
De m-ai fi luat cu tine, nu ți-aş fi fost povară. Te-aş fi dezmierdat cu genele, până când ai fi înmugurit pe ramuri uscate de aşteptare şi te-aş fi legănat doinind chemare păsărilor pribege. M-aş fi țesut în pânza luminii tale şi te-aş fi acoperit, ca nimeni să nu se priceapă că eşti. Rămâneam copil sfielnic, jucându-mă cu fluturi, pe pajişti nesfârşite, tocmind zenitului cununi de maci şi albăstrele.
Oh, dacă te-aş fi putut cuprinde!!! Să te opresc din trecere şi să rămâi mie-mi!
Te-ai dus îmbrățişându-mă scurt şi formal, semănând în adâncuri de plumb, necuprinse, boabele tăcerii, din care va încolți dor…
Paşii slujnici, au încremenit pe maluri zdrumicate, fără orizont, fără culoar, înfipți precum prada jertfelnică în colții fiarei, la o răscruce a lumii care nu mai încape rămăşițe ci doar întreguri…
S-a simțit în văzduhul prohodit de triluri suspinate, desprinderea…Fiecare secundă sclipindă, gemând în depărtare, dincolo de zborul către taine…
…………………………………………………………………………
Ai plecat mai curând ca niciodată,în mantie de nuntă, fără alai şi s-a coborât liniştea aspră, izbindu-se de freamătul pământului, căutându-te, întrebând de tine…Am cules cât mi-a încăput în suflet, de pe urmă, așchii de fericire, ca ciutura apa, din izvor dulce și răcoros.
Şi am rămas cu ochii ațintiți sus, acolo în miezul cerului, unde aripile se îneacă fără să moară…Și sub murmurul durut al ruperii, iarba a crescut până la nori făcând podea verde în înalt, iar bolta sinilie s-a scurs în locul ei, inversând raiurile…Cerul a devenit pământ şi pământul s-a făcut cer.
…La încheietura mânii mi-a rămas cald, ca un dar, însemnul anilor tăi…Şi încrustată înăuntrul încăpător a toate, bucuria de a fi primit un crâmpei de viață…În ea te voi aştepta… în fericirea zilei de mâine…
—————————-
Cristina Maria NIȚĂ
23 aprilie, 2018
~ imagine internet ~