AFIRMARE
Până la sufocare alergați
Să fiți plăcuți, să fiți aplaudați,
Să adunați medalii și distincții
Și să fiți ridicați la rang cu sfinții.
Și căutați pân’ la epuizare
Nimicuri în nisipuri mișcătoare,
Să mai urcați hulpavi încă o treaptă
În societatea bolnavă și stearpă.
Săpați, dacă-i nevoie și morminte;
Naivi, ucideți suflete, cu flinte,
Și-apoi vă credeți niște împărați
Ai celor îngropați, ce v-au fost frați.
Poate vi-i conștiința adormită
Și inima, de sete amorțită.
Nisipul mișcător ce l-ați creat
Nicicând nu va putea fi cimentat.
Lăsatu-v-ați credința îngropată,
Și viața, de scenarii seci furată.
Și dacă v-ați crezut niște eroi,
Să știți că nimic nu luați cu voi!
EGALITATE
Spunea marele Eminescu
Din geniul minții sale rare,
C-oricât am căuta egalitatea,
Ea doar in matematică apare.
C-am vrea s-avem aceleași drepturi,
C-am vrea puțină echitate,
Printre cei ce se bat în piepturi
Că-și poartă mâinile curate.
Egalitate nu există
Cum învățat-am din păcate.
Dacă n-ai rang, nume sau castă,
Ești doar o simplă nulitate.
De altfel, nici în fața legii
N-am putea fi cu toți’ egali.
Pentru pământ, unii, ca blegii
Din fii de drept, sunt „papagali”.
Și scrierile-acelea lungi
Cu-articole și-amendamente,
Sunt exceptate unor slugi
Care răspund la comitente.
Egalitatea-i o poveste
Sau mai degrabă… e un basm;
O născocire-a unor țeste
Trimisă-n lume cu sarcasm.
Alexandrescu scria bine
Într-o fabulă cunoscută:
Să fiu egal, dar nu cu tine,
O insignifiantă brută.
Să mai citim naivi cuvinte
Din cartea plină-a echității?
Sau să trăim în bula noastră
Uitând de legenda dreptății?
APUS DE SOARE
Apune iarăși soarele pe creste
Și-așterne-nvelitoarea purpurie
Peste-ntunericul ce se-ntețește
În sufletu-nghițit de penurie.
Apune iarăși soarele-n perfuzii
Prin care curg încet stropii de viață
Al căror cântec îl aud și surzii
Și-aceia-n care inimile-ngheață.
Apune iarăși soarele pe oameni
Și-i pune-ntr-o lumina-atât de-amară
Înfățișați ca niște monștri rumeni
Abandonați de pană și cerneală.
Apune iarăși soarele-n orașe.
False lumini pierdute îi iau locul
Și presupuse forțe uriașe
Din sfinte cărți vor să aprindă focul.
Apune iarăși soarele pe inimi,
Încetinește fluxul din aorte,
Transformă toate visele în patimi
Și certitudinile în escorte.
Apune soarele peste pământ
Pare că.. nu prea vrea să mai revină
Unii din noi îl vom păstra în gând
Iar alții-l îngropa-vor în țărână.
FĂPTURĂ BABI-LONIANA
Ruptă din soare ești, minune vie
Și văd cum sufletul îți dă pe-afară,
Puf fin de păpădie blând adie
Pe inima-ți, o magică tiară.
Ce cauți tu, în lumea asta fadă?
Luptând mereu ca și cum n-ai lupta,
Nu mânuiești vreo armă și n-ai spadă;
Se-nchină tot pământu-n fața ta.
Ce antinomice caracteristici
Se iau de mână și te completează!
De sus din cer, coboară aburi mistici
Care ca-ntr-o icoană te pictează.
Și mă întreb: cum este cu putință
Să-ți tot ascunzi aripile de înger?
Să te înfățișezi ca o ființă
Ce luminează-n noapte ca un fulger.
Și ni te-arăți mereu atât de simplă
În trupul firav și-n privirea-ți caldă,
Iar ochiul meu de muritor contemplă
Luceafărul ce în pământ se scaldă.
Unică ești, magnifică făptură
Și nu știu cum ajuns-ai pe pământ,
Presari pulberi de bunătate pură
Și sentimentul unui suflet sfânt
BUMERANG
Pulsații turbate pornesc la război
Prin trupuri confuze de temperaturi
Ce mărșăluiesc o vreme-nainte
Și când sunt înfrânte se-ntorc înapoi.
Călări sau pedestre, cu arme de foc,
Cu-armuri luciferice ele se-mbracă,
Își fac strategii de luptă, morbide
Și-apoi se închină să aibă noroc.
Globule se-adună în grupuri bizare
Își schimbă culoarea și felul de-a fi,
Sub scuturi ascunse blochează cărarea
Și-aruncă săgeți cu vârfuri amare.
Trăiesc îmbibate cu serul minciunii,
Al relei credințe și al răutății
Fiindcă după ele, pe câmpul de luptă
E anihilată balanța dreptății.
Însă prea naive, continuă lupta
Uitând că în urmă lăsat-au cadavre
Al căror miros inundă văzduhul,
Disipă infecții ce-acoperă cripta.
Își uită menirea, visând doar victorii
Și vor aclamate, oricat ar costa
Iar haosul lor, pe ele le-nghite
În actul final al jocului urii.
Unite-mpreună, creând hematoame
Sufocă artera ce susține viața
Și-și omoară-ncet din pură trufie
Destinul și trupul propriei mame.
CÂND M-AM NĂSCUT,
EU TE-AM PRIMIT PE TINE
În fiecare zi aud, un glas boem care îmi spune:
– De-ai ști tu, mami, că eu sunt cel mai voios copil din lume.
Și te iubesc așa cum noaptea iubește luna de-amarant,
Căci pentru mine știu că ești, cel mai prețios diamant.
Și noaptea, când îmi așez capul, să m-odihnesc pe pieptul tău,
Dispare ca printr-o minune fiece frică și orice rău;
Iar visurile-mi sunt poveste, ca într-o carte de demult
Din care-mi spui cu-atâta drag, învățături ce-n minte-mi curg.
Și-atunci când văd că-n ochii tăi se mai perindă câteodată
Vreun gând pierdut în infinit din suferința înfundată
Aș vrea să-mi crească mii de brațe, și strâns să te cuprind cu ele,
Să înțelegi că pentru mine ești un Luceafăr printre stele.
Oricând mi-e greu s-adorm și-oricând ceva din corpul meu mă doare
Ești cel mai bun medicament și cea mai blândă alinare;
Și chiar dacă de multe ori frigul și vântul se-ntețesc
Eu știu că lângă tine, mami, nimic rău nu pot să pățesc.
Dar cel mai mare dar al meu, primit de undeva de sus,
Acolo unde-n rugăciuni, dorințe și visuri s-au dus,
E-acela care mă desfată cu toate-ale tale divine…
Fiindcă atunci când m-am născut, din Rai, eu te-am primit pe tine.
CUM ÎNFLOREȘTE UN POEM
Tu te-ai născut asemeni unui vers,
Dintr-o împreunare de cuvinte
Aduse parcă dintr-o altă lume
Strălucitoare, ca lava fierbinte.
Te-au scris cu o peniță făurită
De zeii preaputernici din Olimp,
Au tot adăugat mii de cuvinte
Și-ai devenit poemul-anotimp.
Așa într-o splendoare te apropii,
Miroși a iarbă crudă și a crini,
Iar sufletul prin pori se deconspiră
În iz puternic de bujori alpini.
Te-au pus pe foaia lumii scriitorii
Supranumiți duios și blând „părinți”
Iar tu, poemul, o-ncântare-a firii
Poți să-i ridici la rangul unor sfinți.
Vei spune, știu, că poate sunt prea mari
Cuvintele care descriu poemul;
Însă eu simt și văd poate prea clar
Fiece vers care deSCRIE omul.
Să te tot scrii ca până azi în cartea
Pe care o privești ca pe un soare;
Pentru că azi, prin versurile mele
Tocmai ai devenit nemuritoare.
MARELE ÎNVINGĂTOR
Acum mai bine de-un deceniu,
C-așa a trebuit să fie,
Am întâlnit în viața mea
O minunată enciclopedie.
N-avea coperți, n-avea nici pagini,
N-avea..măcar trei rânduri scrise,
Avea alura unui om
Plin de știință și de vise.
Orice-ai fi vrut să știi vreodată
Sau orișice l-ai fi-ntrebat,
Îți răspundea blând, de îndată
Fără vreun Google conectat.
Marii poeți și scriitori
Sunau mereu din gura lui
Atât de mândru și-autentic;
Curgeau…. ca apa râului.
Și te purta ca și acum
Pe continente-ndepărtate,
Biblioteci, muzee și-alte arte
În timpuri vechi, demult…demult uitate.
L-a vizitat, demult, o boală
Atât de grea…atât de cruntă
Și în lupta cu neagră moarte
El a învins și a lăsată-o ciuntă.
Cu o seninătate nevăzută
A tot sfidat atâtea greutăți;
Nu știu de unde are-n jocu-acesta, încă,
Prin buzunare, câștigătoare cărți.
Aș vrea și eu măcar o jumătate
Din mintea și poate din forța lui;
Însă mai mult, aș vrea să biruiască
Mereu, orice capcană-a jocului.
Astăzi, după atâția ani de greu
Rămâne încă…o enciclopedie,
Dar cred că cel mai mult îl mulțumește
„Bunicul” care a putut să fie.
De câte ori îl întrebăm ce face,
De câte ori avem vreun neajuns,
Mereu, în orice zi și-n orice noapte,
„Eu te iubesc! „, este al lui răspuns
CERUL MEU… TATA
(din sufletul Andreei)
Printre atâtea stele căzătoare
Ce sfredelesc neantul zi de zi,
Privesc astăzi cum cerul meu dispare
Și pleacă spre apus, din miazăzi.
Călătoria lui mă arde-n suflet
Și mă aruncă-n haosul torturii….
Azi, tatăl meu s-a transformat în înger
Și se înalță-ncet prin norii zgurii.
Cum aș putea să-l fac să se întoarcă?
Și cum să fac…să dau timpu-napoi?
Cui să-i mai plâng în brațe? Totu-i parcă…
Un vis urât înecat în noroi…
Pustie sunt acum, dragul meu tată!
Pășesc pe loc și văd numai ruine..
Lumea a devenit cu totul mată
C-ai fost inima ce bate în mine.
Să-ți fie zborul lin și fără piedici,
Să te așezi pe-un nor deasupra mea
Și-n fiece secunda ce-mi rămâne
Să bați, tată iar… în inima mea…
NEMURITORI
Ce greu de acceptat că din cei dragi ne pleacă
Pe rând, cei mai iubiți, unul și unul
Și marea vieții noastre e parcă tot mai seacă
Iar apei, mereu ii ia locul fumul.
Cu cei ce pleacă, parcă se desprind
Din noi, bucăți de carne sângerândă,
Pe bolta cerului se tot aprind
Lumini de stele care-n jale cântă.
Și ne simțim pierduți și răzvrătiți
Și ne-am lua la sfadă cu oricine,
Prea goi și parcă prea năpăstuiți
De suferințe crunte și haine.
Cu toții vom sfârși, când va fi timpul
Rămânem însă vii în multe inimi
Care ne vor chema într-un crepuscul
De fericire, de dureri sau lacrimi.
–––––––––
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
noiembrie 2021