VINDECARE
Acum un an, cunoșteam ura
Dispreț, boală și josnicie
Și mi-am abandonat armura
Nesocotind ce va să vie.
Și au venit nopți nedormite
Și scâncete asurzitoare
Și gânduri negre, convertite
În zile pline de teroare.
În minunată zi cu soare,
Furtun-a fost în al meu suflet.
Și fiecare sărbătoare,
O zi de doliu-n negru umblet.
Și toată eu, eram pe moarte
Plină de răni și de angoasă,
De ura ce crescuse-n mine
Ucigând orb..fata frumoasă.
Au trecut luni, săptămâni, zile
Și ceasuri lungi, minute goale
Secunde sfâșiate-n clipe…
Ducându-mă constant la vale.
Dar e ciudat… că degradarea
Întregii celei ce-am fost eu
Venea din ura ce-a sădit-o
În mine, omul fariseu.
Plângea oglinda mea frumoasă,
Și-mi arăta ce devenisem.
Căci în a urii avalanșă
Nu eram eu…eu dispărusem.
După mult timp, în apogeu,
Am deslușit întreg misterul.
Iar răul meu am fost chiar eu,
La unison cu fariseul.
Am revenit însă la mine…
Lăsându-mi ura la o parte
Și ce e rău transform în bine
Ca să pot merge mai departe.
Cât despre răni și despre oameni…
Eu nu-i pot face să dispară
Și nici nu vreau să-mi trăiesc anii
Umbriți de ura cea amară.
Și am lăsat-o să se ducă
Și să trăiască în alți oameni.
Ea, dispărând ca o nălucă
Eu, fără ură pentru semeni.
Și-atât de-nalțător e totul
Când eu sunt propria-mi stăpână
Pe ce gândesc, ce simt, pe situl
Frumoasei vieți ce-o să-mi rămână.
Refuz să mai cad pradă urii,
Simțămintelor tenebroase,
Care ucid fără regrete
Tot, până-n măduva din oase.
Refuz să-mi las viața pierdută
În mojicii și răzbunare!
Și să ajung să fiu o brută,
Un suflet fad, fără culoare.
Refuz să caut leac durerii
În substitutul machiavellic,
Ce seceră magia vieții
Și mă transformă-ntr-un eretic.
Refuz s-accept ce îmi dau alții!
Să mă las dezumanizată!
Nu vreau să le intru în grații.
Am conștiința împăcată.
Iar despre cei ce nu-mi dau pace,
Cu fapte, vorbe sau injurii…
În ei…nimic! doar ura zace
Deși se cred stăpânii lumii.
Le mulțumesc de-nvățătura
Din ale lor lecții meschine.
M-am vindecat. Și știu că ura
E pentru ei, nu pentru mine.
Prefer să-mi iau naivitatea
În brațe, să nu-i mai dau drumul.
Lăsându-le lor libertatea
Să judece, unul și unul.
Prefer să port în continuare
Haina de om, chiar zdrențuită
De fenomenele amare
Care o fac neprețuită.
Prefer să plâng dacă mă doare,
Prefer să scriu o poezie,
Prefer să mă bucur de soare.
Prefer să iert, cu bucurie.
Prefer s-accept omul cum este,
Căci eu sunt nimeni ca să-l judec.
Prefer părerile oneste.
Mai bine nu ucid, ci vindec.
Voi sta de-acum cât mai departe
De cei ghidați numai de ură,
De interese-ascunse-n spate
Învăluite-n neagră zgură.
Voi, fiți cum vreți și cum vi-i felul,
Eu sunt cum vreau și sunt cum sunt.
Voi, fiți puternici ca oțelul!
Eu rămân focul din pământ.
Continuați voi cu boala voastră,
Eu continui…. cum hotărăsc;
Rămâneți voi în bula voastră!
Eu v-am iertat. Eu nu urăsc.
TU
Iubitule, ce paradox!
Când erai mai căzut ca mine,
Pierdut singur în echinox
Și te durea… dar nu de tine.
În smogul ce te-a sufocat
Și ți-a-nghițit tot oxigenul,
Te-ai ridicat, ai continuat
Și ai sfidat sublim blestemul.
Iar eu…cu vise risipite,
Căzută uneori prea mult,
Cu simțurile amorțite
Într-un trist episod ocult…
Am văzut mâna ta, întinsă
Tu, cel de toți sacrificat,
Și-ai refuzat să mă lași prinsă
În deprimantul bal-mascat.
Cu puterile-ți poate pale
După infernul străbătut,
Ți-ai așezat inima moale
În fața mea, să-mi fie scut.
Fără să-ți creionezi în minte
Imaginea unor arcași
Ce cu săgeți de-oțel fierbinte
Trăgeau în noi ca niște lași.
Cu inima tot la vedere,
Fără armuri și sabie,
Ai fost aceeași adiere
Ce-a risipit fobiile.
Câtă putere și iubire,
Cât suflu magic poți să ai…
Căci și atunci când n-ai nimic,
Din tot ce ești, tuturor dai.
TIMPURI NOI
Profund timpurile-s schimbate
Plutim prin vise-n alte ere
În nopți, când orologiul bate
Vestind emoții efemere.
Bate vântul puternic, vara,
Înțepând măduva din oase,
Adesea ninge primăvara
Ucigând florile din glastre.
Iar iarna-i fără de zăpadă
Înmugurind bobocii florii,
Toamna abia de mai există
Și vara-n iarnă-și trece pomii.
Timpul nu mai are răbdare
Cum marele scriitor spune,
Și repetabila cărare
N-are nici sens și n-are nume.
Sufletele nu se mai leagă
Unul de altul, ca-n istorii.
Iar omul sentimente-și neagă
Trăind scenarii iluzorii.
Lumea-i prea dezumanizată
Și vinde tot ce nu se vinde.
Din bucla veacului, sistată
Doar boala mută se extinde.
Profund timpurile-s schimbate
Și rătăcim, căutând sensul,
In anevrismul lumii mate
Care ne-mbolnăvește mersul.
BUCURIA
Căutând bucuria în oameni și în lume
În lucruri, în materii și-n dimineți nocturne,
Mi s-a părut că-i mică și prea puțină parcă
Asemeni unei mări pe care-i doar o barcă.
Credeam că bucuria-i o stare permanentă
O vervă tumultuoasă, aidoma prezentă;
Un mod de viață poate, un drept ereditar,
Un simțământ edenic, un istoric altar.
Naivele credințe s-au preschimbat în vid
Înțelegând că totuși, aici totu-i livid.
Că-i mai multă tristețe decât e bucurie,
Și bucuria-n sine, e o himera vie.
Până când, într-o seară, copiii mei voioși
Ne-au auzit râzând, și-au venit zgomotoși,
Râzând din toți rărunchii, de veselia noastră
Umplând c-o simfonie de glasuri, noapte-albastră.
Și-atâta bucurie plutea în viața noastră
Și chicote zglobii ieșeau blând pe fereastră
Ei, găsindu-și in noi frumoasa veselie
Iar noi, în al lor zâmbet, imensa bucurie.
Căutând bucuria unde nu trebuia,
M-a găsit ea pe mine – în familia mea.
În ce-am făcut cu muncă și multă dăruire,
În șase ochi albaștri și-ale lor blonde fire.
Căutând bucuria, uităm să o trăim,
Gonind după iluzii, respirând anonim.
Nu mai avem răbdare și timpul îl grăbim,
Nu…nu spre bucurie, ci spre-al ei antonim.
VIAȚA MEA, UN CRESCENDO
În pas alert,
Spre locul cert,
Dau de deșert…
Totu-i inert.
Caut o oază
În prima fază;
Singura rază,
Îmi stă de pază.
Pierdută-n pustiul
De aur, nisipul
Îmi ascunde drumul
‘N a zilei crepuscul.
Caut cu disperare
Mult dorita cărare,
Iar gândurile-amare
Încearcă să m-omoare.
În genunchi cad, cu speranța
Că nu îmi voi pierde viața!
Că-mi voi ridica iar fața,
Să-i văd cerului, roșeața.
Privesc tăcută-n depărtare,
Spre-ntinsul pustiu ars de soare,
Zăresc un chip venind călare,
În cântec vesel de chitare.
El mă smulge din ghearele morții,
Sfidând cu glorie planul sorții.
‘mi liniștește valurile minții,
Rămâne cu mine restul vieții.
CEI DOI – NOI DOI
(după fotografia lui Sile)
Când ți se pare că lipsește viața
Din tine, sau din tot ce te-nconjoară,
Când totul ți se pare o povară,
Poate ar trebui să recitești prefața.
Când privești totul cu aceiași ochi
Și nu cutezi să vezi partea frumoasă,
Pare că, să trăiești nu îți mai pasă
Și-ți scuipi în sân, să-ți fie de deochi.
Când vezi natura-n iarnă dezgolită,
Lăsată-n frig, în giulgiu îmbrăcată,
Fiorul morții parcă ți se-arată
Și mintea-ți de frică-i paralizată.
Dar ce păcat! să nu vezi în oglindă,
Miracolul acestei false morți!
Căci viața îți inchide multe porți,
Ca altele mai noi să se deschidă.
Lipsiți poate de frunză și culoare,
Înecați într-un infinit de alb,
Într-un apoteotic final dalb,
Cei doi copaci par fără de scăpare.
Exilați parcă de-ai lor frați mai mici,
Etichetați ca niște goi strigoi,
Cei doi copaci suntem noi amândoi,
Și sfârșitul… nu îl găsim aici.
Căci negreșit, va veni primavara
Și înverzi-vom fără doar și poate;
Iar gerul ce ne-a înghețat în spate,
Va sta-n genunchi, luându-ne povara.
Iar noi vom sta-n miros de caprifoi
La fel de-nalți, frumoși, mândri, semeți,
Iar cei ce ne-ați socotit morți…vedeți?
Copacii-aceia doi…vom fi tot noi!
CONTRARII
Într-un peisaj, culori multiple se combină.
Se-amestecă atât de blând una cu alta,
Scăldate cu dezmierd în lumina divină
Sculptate parcă-n acest univers, cu dalta.
Într-un peisaj, opuse consistențe se-mpreună,
Trăind etern aici, în pace și-armonie,
Destructurând cu măiestrie-acea cutumă,
Că unde-i una, cealaltă să nu fie.
Într-un peisaj, așa cum viața ne învață,
Ce-ai văzut ieri, poate că nu mai vezi și mâine
Fiindcă nimic în lume, nu are doar o față
Așa cum din făină…nu faci mereu doar pâine.
Într-un peisaj, descoperim mereu contrarii.
La fel cum lumea noastră-i prea pestriță;
Numai că în natură, nu-s folosite săbii
Pentru-a îndepărta oricare „altfel” viță.
Într-un peisaj, în armonie totul coexistă.
Și orice fel de vreme peste toate ar veni,
E-atât de diferit față de lumea noastră tristă,
În care-l secerăm…. pe cel ce „altfel” poate fi.
CLARIFICARE
Băiete, ce mi-ai fost coleg și prieten odată
Îți amintești ziua când ți-am întins o mână?
Și când pe loc ți-am dat încrederea mea toată,
Iar pentru interese, tu ai lăsat-o-n urmă?
Când, cu sinceritate, eu ți-am deschis o ușă
Și-am apărat orbește onoarea ta precară,
Negând fără măsură minciuna jucăușă
Ce-avea peste un timp să devină reală ?
Când nu aveai nici nume, statut sau expertiză
Și toată omenia ți-am dat-o gratuit,
Și ca un profitor, la episodul „criză ”
Vândutu-m-ai flagrant, cum nici nu am gândit?
Cum fals îți jucai cartea, la scena cea deschisă
Și cum fals ți-ai jucat-o și-o vreme mai apoi,
Și nici în ceasul 12, când sunt complet convinsă,
Nu înțeleg băiete: ce ai avut cu noi?
Când cei de lângă tine, cu sufletul pe masă
Au refuzat integri oferte de trădare,
Purtând pe-ale lor palme omenia frumoasă,
Pe care tu, băiete-ai ucis-o cu grandoare.
Vezi tu…că lingușirea și vânzarea de suflet
Pe care-ai îmbrăcat-o atât de elegant
Te va ajunge-n vreme, băiete, cu răsunet!
Iar timpu-ți pregăti-va o lecție, galant.
Îți voi dori doar bine, nu-ți voi afecta faima
Căci conștiința-ți crudă va ști să te învețe
Cum lipsa de virtute îți va amprenta karma
Eliberată-n lume doar trădând, mișelește.
Ai să-nțelegi pe urmă, în viața ce te-așteaptă
Că tainele-nvățate de la sfinții părinți,
Nu sunt cuvinte goale, ci-s dintr-o minte coaptă
Ce-a încercat zadarnic… să-nveți să nu mai minți….
***
În epilog.. să afli… de-acum le știu pe toate…
Cum ai păstrat secrete închise-n aspre cuști,
Și să mă cauți numai când într-o vreme, poate
Vei învăța ca mâna ce te hrănește, să n-o muști!
PURIFICARE
Cerne cerul pe pământuri
O ambrozie divină,
Disipată-n mii de gânduri
Peste lumea cea haină.
Cerne cerul antidotul
Peste boala cea lumească
Și purifică-ntru totul
Ce-i rămas ca să trăiască.
Cerne cerul o poveste
Din copilării trecute,
Scrise-n volume celeste
În răstimp, rămase mute.
Cerne ceru-mbelșugare
Din splendida înălțime,
Peste recolta din care,
Trudită de plugărime.
Cerne cerul vise lumii,
Și speranțe salvatoare,
Suplimente viețuirii
Ce se usucă sub soare.
Cerne cerul peste oameni
Psalmii săi, melodioșii
Ce se-așează pe-albe pagini
Să-i cânte toți credincioșii.
–––––––––
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
24 Ianuarie 2021