O VOCE DIN TRECUT
Ce leneș pasul mă ducea
pe străzile curgând în pantă,
tălâmb, cuțitul de rindea
striga aiurea dintr-o geantă.
Nagoda mă privea de sus,
ținându-și briciul într-o mână,
ca să-l ascută la apus
pe un arcer adus din lună.
Ea mi-a făcut un singur semn,
rotindu-și capul într-o parte…
Ah, Doamne, ce cumplit îndemn
spre briciul dătător de moarte!
Dar cum stăteam nehotărât,
cu brațul rezemat de poartă,
striga o voce din trecut –
mai poți fugi încă de soartă!
A auzit de sus și ea,
și briciul i-a scăpat din mână,
râdea cuțitul de rindea
dansând sub razele de lună.
UMBRE VISĂTOARE
Se lasă înserarea, iar ziua obosită
dispare printre arbori și urcă înspre cer,
curg razele de lună, cernute ca prin sită,
din tolba nevăzută a unui lăncier.
Statuile-adormite pe soclurile grele
par umbre visătoare ajunse din trecut,
iar frunzele uscate, căzute peste ele,
însemnele uitării din veacul dispărut.
O buhă retrezită, în liniștea astrală,
planează în derivă sub tufa de măceș,
în urma ei pădurea, măreață catedrală,
ascunde în adâncuri o ceată de răzeși.
Îndată mă cuprinde o teamă neștiută,
venită fără veste cu spaime din văzduh,
cu aripa întinsă, sub umbra desfăcută,
pe căile-ncurcate s-a rătăcit un duh.
Deodată, speriată, tu vii tot mai aproape,
eu te cuprind în brațe și te sărut adânc!…
Cu buza tremurândă, întinsă peste pleoape,
simt lacrima sărată din ochii care-ți plâng.
———————————————–
Corneliu NEAGU
18 noiembrie, 2018