Corneliu NEAGU: Poeme

DIN TOT CE AM…

 

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, și nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –

din ieri, din azi, din mâine mă ridic

chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

 

Ani grei s-au adunat în urma mea

tăcerile, mai lungi ca niciodată,

din gânduri îmi alungă piaza rea

și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

cărările nu-mi par deloc schimbate,

din tot ce am, din câte am avut,

în inimă-mi rămân doar nestemate.

 

Ridic din ele-n cuget un altar

pentru tăceri loc sfânt de întrupare

din vorbele arzânde ca un jar,

de strajă stând pe dune mișcătoare.

Iar dacă toamna vieții a sosit,

nu mă opresc din drum, merg înainte,

pornind tăcut din locul hărăzit,

mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

 

PATRIA

 

Iluzii de-o clipă se nasc și dispar

în vagi amintiri venite deodată

cu vrajă adusă de gândul hoinar

în focul ce încă mocnește în vatră.

Din flacăra tunsă se scurg pe tavan

mistere ascunse în dansuri astrale,

ajunse târziu dintr-un mitic vulcan

prin hornu-ncropit din două cavale.

 

Prin ele zăresc un dor îngropat

la margini de lume aproape uitată,

în colb de tăcere, cu gust de păcat,

rămasă pe brâuri de timp atârnată.

Din conul de umbră eu încă ascult

această tăcere căzută-n uitare

cu dorul rebel îngropat mai demult

sub piatra ostilă, din alte hotare.

 

Nu-i loc de visare, nu-i loc pentru dor

o, patrie mumă, lăsată în urmă,

e numai un loc pentru cei care mor

când visuri și doruri în taină se curmă.

Adesea mă-ntreb: ce faci pentru noi? –

ce crudă devine aceată-ntrebare,

când văd că ajungem doar simpli eroi

de triste cancanuri citite-n ziare.

 

ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE

 

Un glas fără cuvinte din adâncul meu

ajunge nevăzut la margine de gânduri

pe trunchiul despicat al unui curcubeu

cu capetele prinse-n albia din prunduri.

Izvoarele din albii au secat demult,

iar pietrele uscate de prea multă sete

mă cheamă-n arcul curcubeului s-ascult

tăcerea lor rescrisă-n magice versete.

 

Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor

și din mirajul sfânt al undelor spectrale

aduc sub pietrele ce-și caută izvor

iubirile pierdute-n umbre vesperale.

Prea multe amintiri deodată se ivesc,

se scurg încet cu picături de apă vie

pe când din geana curcubeului ceresc

cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.

 

Plec capul să ascult surâsul renăscut

al râului brodat cu pietre vorbitoare

și sub uitarea mută-a visului pierdut

aud ecoul plâns al clipei trecătoare.

 

GARĂ FANTASTICĂ

 

La marginea uitării începe să apară

o umbră nevăzută venită din trecut

cu dorurile toate lăsate într-o gară

în seara fără miză de care m-am temut.

Te așteptam acolo pe-o bancă părăsită

adusă într-o noapte, pe un peron rebel,

cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită

ce-și căuta în gară iubitul infidel.

 

Imi amintesc ursita, ea semăna cu tine,

deși părea mai tristă, privită din profil,

când cobora grăbită în gara fără șine

având pe chipul tandru un zâmbet inutil.

Ducea în spate banca croită din iluzii

în nopțile cu lună, pe malul unui râu,

de tristele himere născute din confuzii

ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu.

 

Erai și tu acolo cu hainele-aruncate

pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal,

te ridicai din apă mai plină de păcate,

sedusă de un faun sub unda unui val.

Plângeai, ieșind din apă, rănită de păcatul

rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit,

iar eu, pe malul apei, eram precum soldatul,

pe crucea suferinței în taină răstignit.

 

OBOLUL

 

Ce lungă mi se pare aşteptarea

în prag de seară, către asfinţit,

când dorul rătăcit ajunge iară

în cutele din gândul amorţit.

Tăcerile, mai reci ca niciodată,

rămân la un hotar nedeclarat,

pe dunga dintre somn şi veghe

să pună-n leagăn dorul supărat.

 

Dar rătăcit în cutele buimace,

el caută-nspre uşa de la hol,

cerând obolul clipelor ratate

pe scara dintre do diez şi sol.

Acolo a rămas uitat tangoul

iubirilor cernute prin păcat

pe strunele viorilor păgâne

aduse din trecutu-ndepărtat.

 

Iar astăzi amintirile haine

ajung pe aripa acestui dor

în cugetul lipsit de apărare

în umbrele iubirilor ce mor.

Tangoul readus în amintire,

pe notele venite din trecut,

așază peste lunga așteptare

obolul unui dor necunoscut.

–––––––––-

Corneliu NEAGU

7 august, 2018

****

*Corneliu Neagu (n. 20 martie 1944, Fieni): Profesor Emerit al Universității POLITEHNICA din București, Membru al Marelui Juriu al Școlii Superioare de Ingineria Sistemelor Industriale din La Rochelle, Franța, pensionar din anul 2012. De atunci am început să scriu versuri, dând viaţă visului meu din copilărie şi adolescenţă. Am publicat trei volume de poezie: „FATA MORGANA”, Editura ePublishers, Bucureşti 2016, „CUNOAŞTEREA DE SINE”, Editura ePublishers, Bucureşti 2017 și ,,TĂCEREA DIN ADÂNCURI”, Editura ePublishers, București, 2018. În prezent public versuri on-line în pagina personală de Facebook şi pe diferite site-uri, precum Grupul de Critică, Radio Poema, Puterea Cuvântului, Glasul Literelor, Tribuna Seniorilor etc.