Corneliu NEAGU: Părinți vizionari

Era sfârşit de noiembrie şi brume besmetice se lăţeau peste grădini orfane de necuvintele ei. Picăturile de ploaie, căzute peste coroanele copacilor Şireadei, plângeau în inima mea cu ecouri medievale: Luminiţa, Contesa mea ! O căutam pe străzi şi pe poteci nevăzute, care mai purtau încă parfumul ei iluzoriu. Şi, într-o zi, adulmecând hoțeşte, între două trenuri sosite în gară, ne-am regăsit, incert, pe paşi nătângi, striviţi de îndoială, pe strada Olănescu din Pucioasa, unde se mutase chiar în acea toamnă. Dar nu mai eram Prinţul de altădată, căci părinţii ei hotărâseră déjà. Eu fi-voi muncitor în fabrică, iar ea medic. Părinţi vizionari! – pe distanţa unei singure strofe din poezia vieţii noastre. M-a căutat în Regie, mai târziu, când eram student la Politehnică. Dar soarele Prinţului strălucea în inima altei Contese. A plecat pentru totdeauna, pe aripile negre ale sinistrului din martie 1977. Dar renaşte neprihănită în amintirea mea, cu fiece reîntoarcere a gândului în Fieni-ul drag din anii aceia. În memoria ei am scris, mai târziu, poemul „Plângeau în noi copacii fără glas”, apărut în volumul de versuri „Cunoașterea de sine”, Ed. ePublshers, București, 2017.