„Că gândirea se propagă /La distanțe mari e-un fapt / Care-a fost științificește / Clar și bine demonstrat. / O dovadă că gândirea /Se propagă-n undă fină / Ca și unda hertziană /Ca și raza de lumină / Când se-mprăștie în aer / Liber, fără de oprire /De ce-n creier vrem cu sila / S-o forțăm s-o ia pe fire? / Dacă-n cap ar fi pe fire /Tot pe fir ar fi și-afara / Că n-ar mai avea gândirea / De pe fire cum să sară, / N-ar putea să zboare gândul / Kilometri peste-o mie / Dacă-n fire-ar sta gândirea, precum unii ne învață / Atunci televiziunea s-ar propaga tot pe ață…”
(Ștefan Odobleja)
Actualitatea urgentă a zilei, analizând scurt și strict acest enunț, ar fi de natură a ne transmite îndemnul ferm și sever al ascultării de capul obștei pentru respectarea regulilor de igienă al microgrupului. Modernitatea zilelor, prin tot ceea ce a lăsat în urma sa medicul inventator căpitan Ștefan Odobleja, precursorul mondial al ciberneticii generalizate pe care el însuși a denumit-o „psihologia consonantistă”[1] (teorie, brevetată de Winer 10 ani mai târziu) din care a expandat computerul, cu toate aplicațiile sale, ne-au pus la dispoziție informații rapide, aproape instantanee, despre această boală modernă și prezentă pe glob: coronavirus! Urmați pilda și jurământul medicilor, dar mai ales experiența istoriei și vă protejați, după lozinca liberală: „Prin noi înșine!”.
Situații de mari epidemii au bântuit omenirea de-a lungul veacurilor. Nu le voi dezvolta, dar în treacăt voi face unele trimiteri. Războaiele, în care igiena individuală era, cel mult o dorință, căci în realitate era imposibilă, sau/ori doar în „haltele” de marșuri și pauze de foc, armistiții de ridicare și asanare a spațiilor dintre tranșee împiedicau „corbi” să atace leșurile, intrate în putrefacție. Promiscuitatea era mai degrabă regula.
Grecii ajung la culmea medicinii, în vremea și prin munca lui Hipocrate, din Alexandria. Despre ce și cum a evoluat această „disciplină” care veghea la sănătatea trupească a cetățeanului cetății, Pliniu scria: „Cetățenii Romani, timp de șase secole au trăit fără medici”. Exista totuși o lege care obliga medicii să se ocupe de rana unui sclav. În familie, rolul doctorului era atribuit șefului familiei, dar nu există indicii că aceștia ar fi practicat medicina și în afara casei. Sfaturile primare conduceau spre folosirea vinului, ca aliment, pentru menținerea sănătății, cu toate că doctorul grec, Archagathos din Sparta, a determinat schimbarea atitudinii romanilor față de doctori. Senatul roman l-a apreciat pe iscusitul chirurg pentru „vindecarea rănilor”, dar după anumite eșecuri, același pe „erou” l-au catalogat drept „măcelar”[2]. Cam de la „Zeu” la „măcelar”, „șarlatan”, „vraci” erau etichetați, pe vremuri, nu prea îndepărtate, medicii aplecați asupra patului de suferință.
Reputația celebrului doctor Galen (129-200 î. Ch.), aflăm din studiul semnat de Adrian Grauenfels, atinsese culmea după ce „readuse un om din moarte” și a schimbat filosofia medicinii lui Hipocrate, potrivit căreia „doctorul vindecă bolnavul și nu natura”. El apela la postulatele lui Democrit, a cărei teorie susținea „complexitatea atomică a trupului” prin care circulă fluxuri vitale trupului. Boala apărea doar când acel flux era deranjat! Curele de vindecare se bazau pe: diferite diete, exerciții fizice, clisme, muzică, cânt, vin și igienă strictă cu folosirea „opiului doar în caz de demență”. La febră se interzicea hrana și băutura! Alți medici practicanți recomandau: băile publice și termale, în special pentru reumatism, astenii, boli gastrice și metabolice.
Trupele armate aveau un număr de doctori, în raport cu numărul de soldați. De fapt acești doctori erau simpli soldați cu puțină practică medicală dobândită. Și aici, grecii erau preferați nativilor. Obstetrica era practicată de femei. Ca și în Grecia, femeia măritată avea dreptul să decidă viața sau moartea urmașilor săi de sex feminin. Sub Augustus, doctorii sunt scutiți de plata taxelor, ca recompensă unui anume Antoninus Musa, care vindecă cezarul de reumatism. Privilegiile au fost extinse de Vespasian și apoi de Hadrian care scutesc medicii de serviciul militar și de alte datorii civice. Poziția de doctor devine atât de râvnită încât Antoninus Pius, impune restricții la numărul de doctori permis pe localitate. În final, împăratul Severus Alexander, impune legi stricte, prin organizarea Colegiului medicilor. De altfel, unii dintre împărați aveau proprii doctori curanți.
Lumea s-a modernizat în Roma antică odată cu aducțiunea de apă, străzi pavate, curate, cu alimentație diversă, și băi comunale și private care asigurau o igienă individuală și colectivă, mult sporită. Apa, purificată în bazine de decantare, condusă prin rețeaua subterană, spre complexe comune și palate, cu deversare în râuri, bălți, ori direct în stradă uneori creau focare de infecție. Așa au apărut și noi meserii: infirmierii, pentru sclavi sau/și răniți, cazați de regulă în corturi, amplasate la graniță, devenite apoi spitale, echipate corespunzător nevoilor. Amplasarea acestora avea ca scop „a feri ochiul de creaturi invizibile, care pătrund prin respirație și aduc boli foarte serioase”. Bolile au dus la „spitale pentru civili”, prin secolul al IV-lea d. Ch., primul construit de filantropul creștin, Fabiola, în 394 în care se foloseau plantele medicinale, pe scară largă.
Cornelius Celsus și Caius Pliniu cel bătrân (23-79 d. Ch.), au fost printre primii care au sintetizat cunoștințele din agricultură, botanică, filozofie, medicina tratată, devenind primul autor tipărit, scrise în latină, după ce scrierile lor fusese descoperite de Papa Nicolas. Celsus oferă judecați și observații minuțioase în chestiuni ca hernia, răni diverse, amputații. El specifică diferențierea vaselor de sânge și cum să fie legate ca să permită circulația sanguină. Mai mult, în cărțile sale găsim o istorie a medicinii, sfaturi despre păstrarea sănătății, cât și bolile aferente fiecărui organ omenesc. Este și azi citat pentru cele 4 simptome ale unei inflamații: roșeață, umflătură cu căldură și durere.
De-a lungul vremurilor epidemiile, ca de pildă virusul variolei , a început să afecteze oamenii cu mii de ani în urmă, iar cea mai comuna forma a acestuia se traducea in mortalitate de 30%. Simptomele variolei sunt febră ridicată, mâncărimi și erupții la nivelul corpului. Boala se răspândește prin contactul direct sau pe calea aerului. Virusurile sunt datorate în primul rând condițiilor precare de igienă, s-au răspândit pe continentul american, fiind numită moartea invizibilă, răspândită printre indienii băștinași. Gripa spaniolă, a provocat peste 37-50 milioane de victime în cursul primului mare război mondial, cea mai mare pandemie, la nivel global!.
Înfricoșătoarea moarte neagră, din 1348, care a cuprins și ucis jumătate din populația Europei, a ajuns să facă prăpăd în China și India, datorată războaielor. Țânțarul vinovat de malarie, a zburat vreo 4.000 de ani slobod, iar la săparea Canalului Panama, în 1906, peste 21.000 au fost spitalizați.
După 1900, marea ciumă albă, cum i s-a spus tuberculozei la început a contabilizat 10% din populația coloniilor, provocând deces cel puțin la 1 din 7 bolnavi. Holera, a bântuit în șase rânduri pe indieni, chinezi, japonezi, africani și europeni.
Când Împăratul Napoleon Bonaparte a trimis o armata de 33.000 de soldați să cucerească America de Nord, 29.000 dintre aceștia au fost răpuși de febra galbenă. Napoleon a fost atâta de șocat de pierderile suferite, încât a decis ca: Franța să vândă teritoriul Statelor Unite[3].
Iancu de Hunedoara ( voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator, regent al Ungariei între 1446–1453) a murit în 11 august 1456, la scurt timp după ce oştile conduse de acesta au reuşit să distrugă şi să alunge de la porţile Belgradului marea armată a lui Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, se pare că a fost răpus de „epuizarea fizică (a fost rănit de o săgeată) şi de epidemia de ciumă care cuprinsese tabăra militară”[4].
Având în vedere frecvența sa în cadrul armatelor, a fost numita „febra războiului“. În timpul războiului de treizeci de ani din Europa (1618 – 1648), tifosul[5], ciuma și foamea au făcut împreună un număr aproximativ de 10 milioane de victime. În timpul primului război mondial, boala a cauzat milioane de decese în Rusia, Polonia si Romania.
Mica povestioară, ce urmează, s-a petrecut la 1818, i-a avut ca principali autori pe preotul Grigore Maior, trimis la București în misiune pastorală de episcopul Blajului Ioan Bob, și pe Mitropolitul Munteniei Nectarie. Prinzând de veste despre aceasta Nectarie a întocmit o „anafură” (raport) către Caragea[6] domnul Munteniei, ce primise cuca și cabanița[7] de la Sultan pe 22 octombrie 1812. De menționat că după războiul Crimeii din 1805-1812, rușii nu se lăsau duși din București, unde Vodă Caragea era așteptat să facă ordine. Ciuma, cu care venise de la Constantinopol, avea să-l urmărească pe Domnul fanariot al Munteniei. Bărbat chipeș, dar cu puțină bunătate, el l-a surprins pe Ierarhul de Râmnic cu remarca că mulți boieri nu se purtase cu prietenie față de Poartă ci ca slujbași ai Rusiei, ori raporturile trebuiau schimbate, fusese avertismentul său. El a făcut curățenie, dând afară din Divan pe boierii pământeni, înlocuiți cu rude și cunoștințele sale, grecii săraci, puși pe adunat averi. Ritualul preluării domniei, din 24 decembrie 1812, o găsea pe doamna în trăsura acoperită. Viclenia și lăcomia, au fost caracteristicile domniei sale. Peste 70.000 de oameni au pierit, loviți de ciuma lui Caragea, cum a fost boala poreclită.
Cel ce făcuse Legiuire de la Viena 1818, celebrele coduri fiscale, Pitacul, din 9 iunie 1818, dat de domnul Caragea, înștiința terminarea dezbaterilor de marțea și sâmbăta, de la ora 2, asupra anaforei obștești a părinților Arhierei și boierilor pentru votarea codului de legi. Tipărirea codurilor, după această obștească dezbatere s-a dispus a se face în limba română, la tipografia Râmnicului. Manuscrisele, redactate în limba greacă și română, au fost încredințate spre păstrare Sf. Mitropoliei, la 9 august 1818, după mărturisirile făcute de Dr. Coriolan Suciu. Din această succintă relatare poate fi luat ca „model” urgența de soluționare a chestiunilor vitale.
„Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. În ceasuruile mari ale vieții naționale, oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului.” Ionel I.C. Brătianu
Un medic la lucrările publice? Avea să exclame Carol I, când Primul Ministru i-a înaintat lista guvernului său. „Știu că o să te mire dar am nevoie de dumneata acolo, pentru că în secret, vreau să-mi organizezi serviciul sanitar al armatei. Bătălia pentru România Mare se apropie, știu că vei reuși acest lucru” Dr. Constantin Angelescu a spus Da lui Brătianu și a spus Da istoriei neamului. Între Ionel I.C. Brătianu și C. Angelescu se va lega o mare prietenie și comuniune de idealuri patriotice, care se va termina la moartea lui Brătianu în brațele doctorului Angelescu[8].
Adoptarea Legii referitoare la Serviciul sanitar al armatei, în 9 articole, adoptată în martie 1915 şi a regulamentelor conexe şi complementare acesteia ‐ înființarea Comitetului Central Sanitar, în mai 1915, vând misiunea de a studia, organiza şi de a pregăti, din punct de vedere sanitar, teritoriul țării, pentru iminenta intrare în război ‐ introducerea serviciului sanitar, la nivelul de batalioane şi regimente, începând din anul 1915. Înființarea, la 7 aprilie 1916, a Direcțiile depozitelor centrale de material sanitar ‐ emiterea ordinului circular nr. 29/9471, referitor la instrucțiunile pentru păstrarea materialelor sanitare. Consider un asemenea model e de urmat și astăzi.
Instrucțiunile și ordinele generale elaborate au rămas valabilitate în timp fapt pentru care le reproducem în extras, în condițiile epidemice de coronavirus de astăzi, ar merita avute în vedere pentru eventualele centre de carantină, din afara localităților. A se vedea, minimul necesar, și suficient pentru o izolare temporară.
Igiena cantonamentului – prevedea cercetarea anticipată a viitorului cantonament din localități, izolarea caselor contaminate, dezinfecția, curățenia și asanarea localităților de cantonament;
- Igiena bivoacurilor (adăpost semi-îngropat în pământ) – alegerea unui teren sănătos, în pantă din preajma localităților, ferit de curenți, cu sursă de apă, paie și lemne;
- Igiena în tranșee – curățenie perfectă, construire și curățirea zilnică a latrinelor, pentru a feri de infecția prin fecale și îndepărtarea de îndată a cadavrelor, drenaje cu puțuri absorbante, amenajarea locului de repaus, așternut uscat, cu crăci și paie, foi de cort;
- Igiena ochilor – pentru a preveni conjunctivita și cataracta (50% din bolnavi);
- Mijloace de apărare contra frig – îmbrăcăminte suprapusă, foi de hârtie între cămașă și veston, încălțăminte largă, papuci improvizați din lemn, marșuri cu formațiuni strânse, fricțiuni cu zăpadă, pe față și mâini pentru a împiedica degerăturile;
În timpul ministeriatului său, pe lângă un model de organizare a serviciului sanitar a legiferat și a introdus Bacalaureatul în România; a construit peste 12.000 școli din cărămidă, în întreaga țară; a dispus ca fiecare școală să aibă o vacă pentru lapte la copii! A fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918. După cel de al doilea război mondial a prezidat Asociația de prietenie Româno-Americană.
Constantin Angelescu, sprijinit de către cunoscutul patriot ardelean Vasile Stoica, trimis la rândul său în America de către autorităţile române, a desfăşurat o intensă muncă de propagandă în favoarea cauzei naţionale şi a unirii teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria şi Imperiul Ţarist cu ţara-mamă. Împreună, cei doi au efectuat un turneu de informare în mai multe state americane, unde au susţinut conferinţe şi s-au întâlnit cu numeroşi reprezentanţi ai presei. S-a confruntat cu propaganda ungurească, dar a susținut cauza evreiască și a românilor ca drepturi ale popoarelor.
La 22 septembrie 1916 – maladii contagioase – febră tifoidă, scarlatină și difterie – în special la munte (frigului și umezelii), au lovit frontul românesc. Febra tifoidă pe șlepurile cu ostatici germani – în 3 zile s-a ridicat la 12 cazuri la 40 care au fost izolați în lazaretul de la Galați. Patru zile mai târziu, pe 26 septembrie 1916 – Divizia 5 Infanterie, comandată de generalul Ernest Broșteanu, cu cei peste 20.000 oameni a fost infectată cu holeră – fapt ce l-a determinat pe prof. dr. Cantacuzino să dispună ca „toată cantitatea de vaccin antiholeric pur, cu toți doctorii bacteriologi, să fie detașați la Constanța” [9].
Până la 1 octombrie 1916 toată Armata de Dobrogea era contaminată de holeră, dar lupta încă pe front, cum putea! Rușii s-au opus la măsurile profilactice și de injectare anti-holeră !!!!!!!!!! Împotriva acestei absurd decizii rusești, doar pentru că nu afecta trupele lor, Prof. Dr. Constantin Angelescu și prof. Cantacuzino au dispus totuși organizarea a 8 centre regionale de prevenire, cu un medic șef cu puteri depline, un laborator și o echipă de vaccinare: bolnavi, răniți, populație și în plus izolarea tuturor suspecților.
La sfârșitul războiului, dintre cei 108.710 invalizi de război, 12,58 % (3280) erau mari amputați, alături de mii de orbi, mutilați facial și ocular, 60% tineri între 20-30 de ani, din care 91% cu copii. De pe front s-au reîntors 5674 bolnavi de tuberculoză. Toți au intrat în grija Societății Invalizilor de Război, sub asistența Dr. I. Ghiulamila, ortoped, și sub președenția doamnei Simona Lahovary. Spitalul Militar de Urgență „Avram Iancu”, din Oradea, omagiind 21 august 2018, Serviciu sanitar militar la centenarul marii uniri a prezentat un frumos și meritoriu bilanț de participare a componentelor sale, de la Spitalul de zonă interioară nr. 27, dispus în Oradea în 1919, apoi din perioada interbelică și al doilea război mondial, pe frontul din est și vest, cu secția sa de „contagioși”, în care au fost tratați soldații bolnavi.
Cercetătorii moderni sunt de părere că poliomielita a provocat epidemii pentru o perioadă foarte lungă de timp, paralizând și omorând sute de mii de copii. În 1952, în S. U.A. erau înregistrate 58.000 de cazuri de poliomielită. Dintre acestea, o treime s-au sfârșit prin instalarea paraliziei la copii, dintre care 3.000 au decedat. În prezent, nu există efectiv un tratament al poliomielitei, însă medicii au reușit să dezvolte un vaccin eficient, la începutul anilor ’50. De atunci, numărul cazurilor de poliomielită din țările dezvoltate a scăzut considerabil, însa boala nu a dispărut. Campaniile de vaccinare împotriva poliomielitei ce se desfășoară la nivel global au scopul declarat de a eradica complet această afecțiune.
Inamicul nevăzut, de pe frontul actual, poate fi combătut, potrivit părerii autorizate a profesorului Doctor Adrian Streinu Cercel, managerul Institutului de Boli Infecțioase Matei Balș, care spune că cea mai sigură metodă de a ne feri de coronavirus este spălatul pe mâini. Credem că măsurile profilactice recomandate de specialiști sunt de natură a ne proteja. Dar cele mai multe țin de decizia și acțiunea individuală, să n-o facem, de mântuială!
Va să zică, măsuri extreme, în împrejurări grele. Toate, obișnuințe ale soldatului pe câmpul de onoare, unde cuvântul de ordine era salvarea vieții fiecărui combatant. Ori pentru asta nici o măsură nu a fost nici prea dură, nici nepotrivită. Grijă de căpetenie al fiecărui comandant, indiferent de grad, era maxima responsabilitate pentru „cei slăbiți, spre a fi bine îngrijiți. Răniți evacuați la postul de prim ajutor”. Cum au izbutit străbunii? Prin educație și credința tare în șansa lor! Celelalte sunt detalii care dau dimensiunea reală a lucrurilor petrecute atunci, cândva, când nu vreu să mă gândesc că va fi vreunul singur dintre voi care să nu-și facă pe deplin datoria sfântă ce are, ținând tot înainte spre dușman, fără codire și șovăire, după cum vă vor da exemplu șefii voștri în frunte cu mine, comandantul vostru[10]…
Închei aceste rânduri, revenind la gândurile de început ale lui Odobleja, căci feedbeck-ul zilei mă îndeamnă, să conchid, conform latinescului proverb: „mens sana în corpore sano!”
––––––––––––––
[1] Declarația fiului său, în 1962: „Tata a fost medic militar; la un moment dat, a ajuns la garnizoana de la Lugoj si acolo având liniștea necesara a avut timp sa scrie in franceza „La Psychologie Consonantiste”. A tipărit-o pe cheltuiala lui și a difuzat-o prin librăria Maloine de la Paris. Deși nu a ieșit niciodată din țară, tata cunoștea șapte limbi străine. Avea metoda lui proprie de a învăța o limba străină. Mai întâi memora dicționarul. Zicea că gramatica vine apoi de la sine. Cică e foarte ușor sp faci asta”. Vezi pentru detalii general Cornelius Soare, Teoria consonantistă a lui Odobleja, București, 1983.
[2] Adrian Grauenfels – Medicina în Imperiul Roman, în Confluențe literare, 20 aprilie 1919
[3] În ziua de 30 aprilie 1803 a avut loc tranzacționarea celui mai vast teritoriu negociat vreodată in istoria lumii: Napoleon Bonaparte, pe atunci prim-consul al Franței, de acord cu președintele american Thomas Jefferson asupra vânzării imensului teritoriu de 2.144.476 kmp a Louisianei.
[4] /adevarul.ro/locale/hunedoara/
[5] Simptomele tifosului epidemic includ migrene, pierderea apetitului si creșterea temperaturii. Febra se instalează rapid și este acompaniata de frisoane și greață. Netratata, boala afectează circulația sangvina care se manifesta prin cangrene locale, pneumonie si afecțiuni ale rinichilor. Epuizarea provocata de temperatura ridicată poate duce în cele din urma la delir, comă și atac de cord.
[6] Gheorghe Caragea, a fost un domnitor fanariot al Țării Românești (1812–1818). A devenit faimos pentru primul cod de legi din Țara Românească care îi poartă numele („Legiuirea Caradja”), politicile fiscale excesive dar și pentru măsurile eficiente luate împotriva epidemiei de ciumă bubonică care a izbucnit în 1813, la un an de la urcarea sa pe tron (Ciuma lui Caragea). În conformitate cu rapoartele ambasadorului Franței la Constantinopol, pentru a ocupa tronul de la București, Caragea a plătit 8.000 de pungi cu galbeni, (adică aproximativ 4 milioane de lei-aur). În 1818, Caragea a dat țării un nou cod de legi, care a devenit cunoscut ca legiuirea lui Caragea. Prin acesta se stabileau noi taxe feudale pentru țărani, iar femeile erau excluse din viața politică. Cât timp s-a aflat pe tronul Țării Românești, Caragea a reușit să strângă o avere uriașă, prin acumularea taxelor de la țărani și breslele meșteșugărești, vânzarea a 4.762 de titluri boierești, (pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri), din concesionarea minelor și vămilor. Veniturile domnului au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur. A fugit din țară și s-a stabilit în Italia. A donat pământ orașului Atena și bani mișcării grecești Eteria.
[7] Cuca era un fel de căciulă, iar cabanița era Mantia de catifea, cu guler de samur, pe care Sultanul le oferea unui nou domn al Moldovei sau al Țării Românești pe care îi „ungea” la domnie.
[8] Apud Col. Dr. Constantin Moșincat, Serviciu sanitar militar la centenarul marii uniri. Spitalul Militar de Urgență „Avram Iancu” din Oradea, 21 august 2018, Oradea. C. Angelescu, absolvent al liceului Carol I din Craiova, la a 38-a promoție a fost coleg generație la același liceu cu Rădulescu Motru, N. Titulescu, Ion Argetoianu, etc, A studiat medicina în Franța, la Paris, s-a specializat în chirurgie în 1897. A lucrat în chirurgie la Spitalul Brâncovenesc, apoi la Filantropia, ajungând profesor universitar (1903) și director al Clinicii universitare de chirurgie.
[9] Ibidem.
[10] Apud Constantin Moșincat, Din poarta sărutului cu dragoste de țară, Editura Cogito, Oradea, 1996, p. 35. Ordinul de Zi nr. 144, al generalului Ernest Broșteanu, comandantul Diviziei 11 Infanterie, 6 august 1917, Duborvăț.
–––––––––––––––
Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT
Oradea, septembrie 2020