Prefață la volumul ,,Glasul amintirilor de-o vară” de Dan Obogeanu Gheorghe . Versuri, Editura Stef, Iași, 2019
Toamnă, vară, iarnă, primăvară, glasul poetului redă, notă cu notă, simfonia fiecărui anotimp, împodobită cu bijuteriile metaforice specifice genului liric. Adept al poeziei clasice, Dan Obogeanu Gheorghe demonstrează, cu fiecare nou volum, apetența pentru Frumos, căruia îi schimbă îmbrăcămintea conform simțămintelor proprii. Și când aceste simțăminte dau în clocot, răsar versurile, supuse unor rigori prozodice și stiliste, care le conferă valoare și intensitate. Adâncit în muzica suavă rezultată din sunetele naturii dar și ale inimii care aleargă fără ostoi, poetul devine supus cuvintelor, nu le mai scapă din ochi, urmându-le, pe drumurile de taină pe unde colindă fecioarele iubirii desculțe.
Toate acestea îi dobândesc poetului bucuria esenței de a iubi și a-și declara în vers toată dragostea. Luându-ne martori discreți, ne permite să aruncăm un ochi peste mirajul trăirilor sale poetice. Pentru aceasta, un întreg arsenal de mijloace artistice îi stau la dispoziție: epitete, comparații, metafore, personificări.
Sintagme remarcabile: ”roșu sânge de lumină”;”seara cu suspin de flori”;”în Cerul, de albastru mozaic”;”cer cu nori fierbinți”; ”viu de noapte”, ș.a.
Personificări:”un ochi de nor”; ”iubirea mea cu ochi ca luna”;”Eu sunt pământ cu ochi de lună!”
Comparații:”Ca o pasăre pe cuib”;”Ca o stea pe vârful muntelui…”;”ca porumbița serii”, etc.
Idealurile sale sunt înalte, aproape de neatins, dar în poezie, totul e posibil:”Îmi iese luna în cărare, / În seara cu suspin de flori, / Şi mă grăbesc s-ajung în zori / Spre Infinit cu mări şi Soare”(Netulburare).
Și ca un veritabil visător romantic, poetul își închipuie corăbii conduse de vechi mateloți, vânturând mările și oceanele: ”Un cântec viu din depărtare, / Adus de vechi corăbieri, / Pirați cu solde şi boieri / Şi mii de păsări călătoare // Cutreieră prin visul nopții, / Şi mă trezesc c-o floare-n glastră, / Privesc doar luna prin fereastră… / Pe Calea mea se joacă sorții!” (Netulburare).
Poetul alcătuiește din cuvinte, mici fragmente de viață, povești romantice, duioase, din care nu lipsesc chemările de iubire, cu verbe de mișcare: Vino! ”Ești luntrea mea / Care îmi duce gândurile / Prea departe de uitare / Și prea aproape de inimă”. Și nu o dată, autorul încropește un ”Dans sentimental” aproape grăitor, la care sunt invitați Pământul, Luna și stelele: ”Între Pământ şi Lună / Dansăm desculți în noaptea albă, / Cerul peste frunte-ţi stă cunună / Și stelele îţi prind în salbă // Ochii se-mpreună pe geana moale, / Buzele citesc în paşi amorul, / Trupurile se unduiesc domoale / Şi inimile îşi ascultă dorul…. // Şi ce muzică …ce melodie! / Talpa goală calcă prin frunze / Roua din seara cea târzie… / Iubirii să nu îi cauți scuze… // Ce dans minunat…ce seară! / Sărutul dintre Cer și Pământ, / Clipa de vis din astă primăvară / Se face îmbrățișare de Cuvânt!”
Îndrăgostit de natură, de soare și de toate elementele și fenomenele care o alcătuiesc, poetul vrea să le dedice tuturor versurile sale, izvorâte din inimă:”Dacă n-ar fi primăvară / Aş mai scrie vreun cuvânt, / N-ar fi inima amară / Ca şi fierea din pământ?! // Cum să nu iubeşti albastrul / Cerului din seri cu lună, / Sau chiar vântul cel sihastru / Când prin bradul verde sună?! // Primăveri cu albe zâne, / Cu manta din ghiocei, / Peste vreme n-ar apune / Soarele în flori de tei. // Iar salcâmul cel din vale, / Îmbrăcat în straie vii, / Păsările-l văd în cale / Ca să-şi pună colivii…// Vraja verdelui din munte / Printre fagii cei tăcuţi / Se întinde ca o punte / Lângă râul cu peşti muţi // În covor cu iţe albe, / Cu fir viu de tămâioară, / Prinse stau narcise-n salbă / Ca un nor pe inimioară…// Dacă n-ar fi primăvară / Cu biserica-n răscruce / Paştele s-ar face seară / Peste o Lumină-n Cruce” (Ţarina cu vers şi flori).
Și tot din iubire izvorăște și dimensiunea spirituală:
”Azimă şi Vin pe masă / La Altare şi pe Cruce, / Primăvara e ACASĂ / În poiana din răscruce….” (Ţarina cu vers şi flori).
În raport cu iubirea lui, poetul mărturisește despre sine: ”Rândunică într-un zbor înalt, / Sunt copacul ce te-a alintat,/ Cuib îţi faci pe braţ de rămurea / Şi culcuşul în inima mea” (Alături de o Stea).
Relația cu Timpul devine și ea specială din momentul când autorul se decide să-l convingă să treacă de partea sa:”Din timpul care îmi rămâne / Voi împleti cunună de luceferi / Ca veacurile ce-au trecut s-aline / Oglinda Infinitului cu nuferi // Şi din secundele brodate, /Din roua din petalele cu ochi, / Doar vântul peste luciu bate / Ca un descântec rece de deochi. // La ţărmul dintre vechile poveşti / Făcute doar istorii între file / Am sa te chem, pe Tine, să trăieşti, / C-ai fost aceeaşi zâna-ntre copile. // Şi Timp îţi dau cât să trăieşti pe lume, / Uitate amintiri în sticla de clepsidră, / Te voi chema pe tine, fără Nume…/ Eşti printre nuferi o sirenă sau o vidră…// Din timpul care îmi va trece / Voi împleti cunună de nuntire, / În veacurile-n care vei petrece / Să laşi pe Cer o Stea ca amintire!”(Un altfel de timp…)
În viziunea lui Dan Obogeanu Gheorghe sufletul e verde, amintirile sunt albastre, albastre inimioarele , țărmul este albastru, există și timp albastru, soarele e alb, rupt din ispită, gândurile sunt albastre, sufletul e rupt în două, luntrea e în țărmuri adormită, secundele sunt rupte dintr-o lună, numai dorul e alb, cu chipul mut: ”Luminând albastre gânduri / În doiniri cu flori de vers, / Se aştern în rânduri, rânduri, / Cărărui spre Univers….”(Cât ești de frumoasă!)
Cuvinte rare: piastru; mirindă; undrele; etc.
Rime facile: dor-ușor; zăvorul-dorul; ș.a.
Că sunt vise de noapte, că sunt vise diurne, cu ochii deschiși, autorul se simte fascinat de ele și intră în jocul lor, cu savoare. Visele au culoare, aromă și pot fi transformate în realitate, unele au umor, poezie și muzică, dorințe, iubiri veline. Destul să crezi în ele. De multe ori, iubirea este livrescă, legată de lecturi și de închipuiri, aduse în realitate:”Te voi citi adesea printre gânduri / Cu dorul meu făcut privighetori, / În umbra codrului și ramu-n rânduri/ Și-n poenița verde cu viori. // Și cântec de albastre inimioare / Legate-n lațul de tăceri furate / Răsună-n veacul care te mai doare / Ca un chimval cu notele mirate. // Te voi citi adesea printre stele / Cu dorul meu făcut un colț de lună, / În umbra cerului cu vechi castele / Aștept privirea ta de zână bună. // Te odihnești la margine de mare/ Pe valul timpului pierdut în infinit, / Corăbier cu pânzele de soare / Mă regăsește-n zori sau asfințit…// Venit din nori cu versul în condeie / Rescrise-n ploile cu picuri reci / Grădină-mi ești, Mireasă și Femeie…/ Iar eu rămân doar Vântul din poteci! // (…)// Te voi citi în albe foi veline / Cu ploi de vers în nopțile senine!”(Lectură).
Poetul strălucește prin imaginile de pastel pe care le strecoară în poezie. Iar sentimentalismul lui este molipsitor:”Cerul meu cu galbeni nori / Adunat-a toamna-n poală. / Pân’ la revărsat de zori / Versuri picură pe coală.// Dintr-o călimară rece, / Dintr-o noapte făurită, / Stropul ploii care-mi trece / Prin inima cea trezită. // Și tot plouă, plouă, plouă / Cu mărgele de cristal / Peste-un vis cu lună nouă / Într-un ceas sentimental….// Câmpul meu cu galbeni vișini / Adunat-a toamna-n zare / Și îmi picură prin streșini / Brumă albă dintr-o floare. // Dintr-o călimară caldă, / Dintr-un suflet meșterită, / Un ocean de vers îmi scaldă / Ceasul verii de ursită. // Și tot plouă, plouă, plouă / Cu ani mulți din calendar / Socotind la viață nouă / Timpul scurs tot în zadar…// (….) // Și tot ploaia îmi inundă / Toamna mea de o secundă!” (Ploaia).
Uneori, iese la iveală un filon folcloric, concretizat în expresii de genul: ”Frunză verde de gutui”; ”Frunză verde sălcioară”; ”Foaie verde de manea”. Ca și apelativele: mândro, mândruțe, ciobani, bade. Până și începuturile sunt în același stil folcloric: ”Foaie verde de mărar”, etc.
Dar și în cadență, ritm, repetiție, asonanțe, refren, eufonie, elemente specifice acestui gen de poezie:”Dă-mi o inimă de rouă / Ca s-o fac o pâine nouă, / Și mai dă-mi un gând curat / Să-l fac dorul minunat… // Frunză verde de gutui / Umbră albă-n cărărui, / Casă pentru amintiri / Și loc bun pentru iubiri! // Dă-mi o minte cu noroc / Să-mi pun gândul iar la loc, / Suflet nobil într-un os / Vinul roșu și spumos… // Frunză verde-n vârf de nuc / Vârf de Cer și cuib de cuc, / Umbră-n zori și pe-nserat / Pentru dorul ne-mpăcat! // Dă-mi un ochi de răsărit / Celălalt de asfințit, / Soare-n mări cu țărmul nins, / Lună-n bolți cu cerul stins…// Frunză galbenă de măr / Cu o toamnă-n adevăr, / Bruma timpului cu nunți / Și logodnă fără frunți…// Bate vântu-n zări albastre, / Cern zăpezile măiestre. / Între zările cu flori…/ Cântă vremea din viori!” (Dorință). Dan Obogeanu Gheorghe este un poet adâncit în primul rând în sine și în relația cu iubita lui, iar în virtutea acestor legături el construiește castele de cuvinte frumoase, de o tulburătoare blândețe și sinceritate. Visul îi rămâne un confident fidel, îl cheamă, îl trăiește, îl respinge, îl tălmăcește. Și crede în el. Și nu are unul singur, ci ”un morman de vise”.
Asonanțe: cupa-clipa; piatra-soacra; etc.
Cuvinte și expresii în argou: pucăr, ”cu mucii în farfurie”; ”cu mucii pe fular”; belea, șmecher, om nasol, merțane, golănia, mârlănia, vă violez, bossul, parai,”Lele, lele și iar lele / Pupa-v-aș pe portofele!”;oftici.
Ori familiarisme de felul: scumpică, pupici, iubăreață.
Cu toate reflecțiile asupra celui mai frumos sentiment omenesc, iubirea, poetul este un senzual, un om pentru care tandrețea se manifestă plenar și prin cuvinte:”Sărutul clipelor din flori / Pe ochii tăi făcuți iubire, / Mărgele pline de culori / În nopți cu albă amintire // Mă-ndeamnă să-i visez în zori / Cu stele care-adorm spre seară, / Ei rătăcesc prin mii de nori, / Sărutul meu ca să nu-i doară. // În brațe de mă prinzi ușor, / Ca bolta care prinde marea, / Eu șoim mă fac și vreau să zbor / Când tu doinești, ți-aud chemarea. // Și mă privești în vis de noapte / În amintirile cu alb nisip, / Clepsidra toarce-n fine șoapte…/ Măsoară timpul fără chip. // Ne trec durerile albastre / Pierdute-n cerul infinit, / Ia Tu, lumina mea din astre, / Îți voi ura de bun venit!” (Sărut).
Priviri, săruturi, zâmbete, gesturi, și uneori, cuvinte. Seducția e ridicată la rangul de artă. Toate acestea nu îi sunt străine autorului și le exersează în versuri, nu lipsite de romantism:”Un zâmbet-petală de crin, / Puful din aripă de înger, / Floare cu parfum de sânger…. / Zâmbet curat cu suspin // Îmi luminează golul din suflet / Şi bruma din inimă-mi şterge, / Uitarea îndată se pierde… / Gândul se preface umblet. // Cărarea o urcă agale / Asemeni unui puf de păpădii, / Surâsul cu zori aurii / Prin suflet îmi face iar cale… // Un zâmbet de toamnă albastră / Ca norul ce ziua o cunună, / Şi-n vechi romanțe cuvinte adună… / E muzică de flori la fereastră! (Un zâmbet…)
Poetul este convins că:”În iubiri e Adevărul / Care-ţi dă inima-n două…”(Cât ești de frumoasă!)
Și cea mai frumoasă poezie de iubire, cu multe imagini strălucite, se numește: ”Confesiuni…acelei muze”: ”Miroase perna a muşcată, / Cresc flori de câmp în patul tău, / Adormi cu mine îmbrățișată / Să fim doar unul, tu şi eu. // Împreunaţi de o iubire / Ce n-are leac şi nici păcat, / Rămasă veche amintire / De îngerul grăbit plecat…// Miroși a lut și mere coapte / Din Pomul Vieţii roditor, / Și vin spre a-ţi culege-n noapte / Nectarul fructelor ce dor. // Tu eşti icoană resfinţită / Cu frumuseţea unui gând / Venit, ca dorul să-ţi cuvânte / Peste al toamnei galben rând. // Sosit pe calea unei stele / Necăzătoare, printre nopți, / Lumina să-ţi pătrundă-n vene, / Tu s-o primeşti, cu drag, de poţi! // Şi să usuci nisipul crud / Ca prin oftaturi să-ţi măsoare / Clepsidra veche, un timp nud, / Din nopţile cu Ursa Mare, // Iar tu în taină le pătrunzi / Cu ochiul tău înlăcrimat, / Prin constelaţii să îţi vezi / Toți zeii ce te-au dezlegat // De albe nopţi, îngândurate, / Singurătăţi cu norii plânși, / Rămase clipe-nstrăinate / De ochi uitaţi, cărbunii stinşi…// Și-n dimineţi tot mai senine / Cu brumele cernite fin, / Îţi voi trimite să te-aline / Un stol de rândunici ce vin. // Frumoase-s ca şi primăvara / Demult uitată peste luni, / Se-ntorc asemenea dorinţei / Din capul neumblatei lumi…// Ne vor găsi în taina nopţii / În patul cu parfum de flori, / Şi vor cânta pe bolta porţii / În tril de fluier și viori!”
În limbaj oltenesc, autorul scrie pamfletul umoristic”Viață de oltean”. Altă serie de pamflete privind viața de oltean, aduc un strop de haz datorită regionalismelor și situațiilor comice pe care le istorisește. Toate acestea ar fi apreciate la un salon de umor, sau măcar la un cenaclu umoristic, fără expresii argotice însă. Pot fi reprezentate și pe scenă.
Și alte poezii umoristice sunt incluse în carte. Prin ele, autorul dorește să aducă un surâs cald, celor care au cam uitat demult să zâmbească. Mare atenție să nu se alunece în trivialități.
La un moment dat, unele poezii iau aspectul unor cântece de petrecere:”Adunăm sub clar de lună / O dorință cam nebună, / Inimă de piatră seacă / Lasă-mi liniște oleacă // Și să-mi dai numai simbrie / Dorul verde-n foi de vie, / Cu parfum de liliac / Să-l pun la suflet de leac…”(”Duetul lumilor”).
Alteori, poeziile devin un fel de jocuri, exerciții de stil amuzante, bazate pe muzicalitatea creată de rimă: ”Arde cu lumină lină / Flacără de lună plină, / În albastre limbi de foc / Joacă umbrele pe loc. // Două iele sprintenele / Ca doi bobi făcuți mărgele, / Două boabe-n iarba udă…/ Dimineți cu floarea crudă // Și topim în zori arginții / Când se vor trezi toți sfinții, / Și-i lăsăm de plată sorții…/ Inimi bune rămân nopții!”(”Duetul lumilor”).
Dar ce frumos autoportret și-a zugrăvit, în poezia:”Nu-mi spune!”: ”Nu-mi spune ca sunt atâta de sărac! / Eu sunt pământ şi ploaie și furtună / Fiindcă sunt om / Sunt picur de lumină şi grâu încolțit…/ Sunt cel rămas dintre cei mulți / Să strig la aur să se ducă / Și banului să-i fac o cruce…/ Pun preț pe ziua care vine, / Îmi cumpăr colțul meu de lume / Cu prețul celui prețuit / De omul simplu, chinuit…/ Pun drept zălog o neputință / Născută ieri dintr-o dorință / Şi las în zori doi ochi cuminți… / Sunt ochii de sfinți…doar doi arginţi…./ Nu-mi spune că sunt prea sărac / Am inima de cozonac / Şi sufletul făcut din vin, / Din flori de câmp şi din pelin …./ Sunt prea bogat şi nu mă-nclin…/ Arunc cu aur în deșert / Şi banii-pun la morți pe piept….Rămân cu omul / bun Şi drept / Mult mai sărac, dar mai deștept!”
Cu oarecare ușurință în versificație, ținând cont de regulile prozodice, atât cât îi permite inspirația, Dan Obogeanu Gheorghe înaintează în pas săltat pe drumul, plin de hățișuri și mărăcini, al gloriei literare, nădăjduind că într-o zi va putea să convingă întreaga lume de talentul și harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu și le-a exersat în nenumărate poezii, spre bucuria și chiar plăcerea cititorilor. Acesta este omul, poetul care aduce în suflet leacuri și în inimă viori.
—————————–
Cezarina ADAMESCU
Membru U.S.R.
15 Noiembrie 2019