Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: TAINA SCRISULUI (117) – DE LA MAGMĂ LA STEA

„De la magmă la stea”

(Lucian Blaga)

Sub teiul ce ploua cu flori aurii parfumate, stăteam zile întregi citind din teancul de cărți cu basme. Greu făceam rost de povești, în special de la învățătorul meu, dl. Munteanu. De multe ori am retrăit momentul jenant când ducându-mă să cer cărți, dormea împreună cu soția sa. În carul care mă ducea în Poiana Zimbrilor, unde familia mea stătea câte o săptămână să facă fânul, citeam cărțile lui Jules Verne. În clasa a șasea după lectura cărții „Insula misterioasă”, impresionată profund de existența unui submarin am luat hotărârea să devin scriitoare.

Această hotărâre m-a purtat în viață pe cărări prăpăstioase, dureroase. Mi-am pierdut chiar și marea mea iubire, pe soțul meu când mi-a declarat: „M-am săturat de examenele tale, de concursuri, de scrieri, etc. etc.” Parcă m-ar fi lovit cu o bâtă în cap. A fost unul din motivele pentru care l-am părăsit. Descindea din conții Bucevschi veniți din Polonia în jurul anilor 1600. Ruda, pictorul Epaminonda Bucevschi cu atelier la Viena, a fost prieten cu magnificul Mihai Eminescu. Există poza lui în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu.

Soțul meu era foarte frumos, cu ochi albaștri, mai frumoși decât ai lui Richard Burton, cu o inteligență surprinzătoare și un umor debordant. Trei ani după despărțire m-am zvârcolit în pat lipsindu-mi mereu brațele lui, din nopțile mele. La 15 ani mi-a apărut într-o revistă a timpului o nuvelă. În liceu îmi descriam minunatul meu loc natal Teliu, înconjurat de dealuri cu păduri în diferite culori prin anotimpuri. Acest motiv al anotimpurilor fiice ale Mamei Geea, Zeița Pământului, Mama Geților, a rămas în toată creația mea literară. La cenaclul literar din liceul de pe Calea Bucureștilor Brașov, îmi discuta aceste descrieri, poetul Ermil Rădulescu. Sub balconul vilei mele de pe strada Lunii, îmi cânta serenade un tânăr îndrăgostit care mă cerea de soție, băiatul preotului din Bran. („Eu merg la facultatea de litere pentru a mă face scriitoare”, îi răspundeam semeață; dar drumul, o să vedeți cât de greu a fost.)

Profesorul meu de limba română din liceu, scriitorul Petre Homoceanul, care a publicat ca și Lucian Blaga în revista brașoveană „Claviaturi” – în care și eu public -, mi-a impregnat dragostea pentru George Călinescu; am vibrat intens pe marginea acestei personalități care ca și Mihai Eminescu studia zile întregi, folosind multă cafea. Citeam cărțile literaturii universale, iar în patul meu mă înfioram de atrocitățile din „Pădurea spânzuraților” a lui Liviu Rebreanu. La susținerea doctoratului, în sala plină de flori aduse de public, am fost întrebată dacă am soarta Anei – alesesem Liviu Rebreanu – am reușit să am replica zdrobitoare, a impresiei pe care Liviu Rebreanu, reprezentantul literaturii române pe mapamond, a avut-o asupra mea încă din adolescență.

Cu nota mare de la bacalaureat pe marginea necuprinsului poet Eminescu, m-am dus la pregătirea pentru admitere la București. Tatăl meu care a venit din Rusia pe jos, un ardelean de o forță impresionantă, cu un mare talent de povestitor, își făcuse prieteni de seamă în război și mi-a obținut meditații la o profesoară de limba română, de mare notorietate în București. Mă împrietenisem cu o domnișoară care m-a dus la Gopo. Doar noi două am întârziat la examenul de admitere. M-am întors acasă. Mama mea, harnica Ana, desfăcea porumb în șură. Nu voiam să rămân la țară, doream să fiu scriitoare. Cred că o aură divină, o lumină în care m-a predestinat Leonardo da Vinci de la care ulterior am primit o scrisoare, a făcut ca preotul Soare, care o aprecia mult pe mama, să ne anunțe că se mai dă o sesiune de admitere la Iași. Mi-a recomandat o rudă la care am stat.

La admitere, impresionat decanul m-a întrebat unde am făcut liceul. Fusesem invitați mulți candidați să mergem la franceză-engleză, unde erau mai multe locuri, dar eu am ales încă odată la limba română; tenacitatea de a deveni scriitoare m-a destinat încă o dată la un drum greu, să fiu profesoară la țară; la limba română n-au fost niciodată în timpul comunismului concursuri pentru a accede la oraș. Ca studentă participam la cenaclul „Mihai Eminescu” din Iași alături de studenți care ulterior au devenit scriitori, de exemplu Cristian Simionescu! El a primit premiul „Mihai Eminescu” de la Botoșani.

De asemenea scriam la romanul „Zalmoxis” impresionată de Cella Delavrancea în stil proustian, cu simboluri ca într-o pictură de Botticelli, apreciat de Constantin Noica, (Mihai Antonescu a afirmat că este un roman pentru inițiați) pe care l-am dus la Editura Junimea unde era director Virgil Cuțitaru care mă aprecia foarte mult; redactoarea de carte, comunistă, n-a înțeles nimic din romanul structurat pe trei paliere: 1. „metafore incluzând simboluri din natură”, 2. „firul povestirii”, 3. „Un ritm al iubirii”. Revoltată, moștenitoarea tatălui meu îndrăgostit fierbinte de libertate și oameni inteligenți, mi-a luat manuscrisul și am plecat. N-am mai reușit să-l public, personaje de ale mele, proprietari de pământ, magistrala simbolistică a romanului de familie, nu avea trecere în rândul celor care ridicau osanale odiosului regim comunist.

Ca profesor în diferite școli, am înființat reviste literare, gazete de perete, posterul „Adolescența”, pe care am primit semnăturile cântăreților din toată lumea, de la festivalul internațional „Cerbul de Aur” din Brașov, unde am fost desemnată ca reporter. După dureroasa despărțire de soțul meu, am plecat din Iași. Îmi dădusem toate gradele ca profesor și îmi susținusem doctoratul cu cel mai doct academician Constantin Ciopraga. Dânsul îmi dădea mereu să citesc alte și alte cărți, am umblat trei ani pe urmele lui Liviu Rebreanu, mă îndrăgostisem de ochii lui albaștri spre amuzamentul colegilor poeți care ca Ion Chirilă îmi spuneau: „îndrăgostește-te și tu de unul viu”. M-au cântat în versurile lor admirându-mi sprâncenele.

După revoluție am primit catedră în Brașov, fiind prima cu gradele și diplomele mele. Elevii mă rugau să le citesc din opera mea fiind deosebit de încântați. Publicam articole, cronici, eseuri. Dacă venea la Brașov o personalitate, îi luam un interviu. Astfel i-am prins în aura scrisul meu pe Florin Piersic, Gheorghe Dinică, Mădălina Manole, Marina Scupra, poeți, pictori, directori de muzee, cenacluri, etc. etc.

Pasiunile au constituit fundamentul teoretic și filozofic al operei mele. Când intram în aria unei pasiuni mă învolburam, iubirea mea devenea enormă – Eminescu, Călinescu, Arghezi, Marcel Proust, Alexandre Dumas, Victor Hugo, Dostoievski, Tolstoi, Lermontov, Esenin, Sigmund Freud, Leonardo da Vinci, Poe, Jules Verne etc. etc., au fost trepte pe care pasiunea mea ardentă s-a oprit studiindu-i, scriind despre ei. Dar o mare pasiune s-a născut, mai mare decât toate: admirația pentru cultura Daciei preistorice.

Zeci de ani am studiat bibliografia, participantă fiind la congresele internaționale de dacologie, la simpozioanele Academiei DacoRomâne. La un concurs al unei emisiuni de la Radio România Cultural, unde participanți erau Mihai Antonescu și Monica Mureșanu, am luat premiu și am fost invitată la „Boema33” București, la a cărei revistă am publicat. Prezența de asemenea a lui Victor Sterom care mă debutase în 1998 cu volum, „Sfârșitul veacului” cuprins în critica literară de A.I. Brumaru, Victor Sterom, Ion Itu, Ioan Suciu, Mircea Doreanu m-a entuziasmat, considerându-l foarte bine pregătit.

În timpul comunismului ne mai având nici o speranță, nu se mai putea citi nimic, un domn Florin Olteanu mi-a spus: „mergi la Constantin Noica”. Magul mă aștepta în urma corespondenței în pragul camerei lui de la Vila 16. Energia care pornea din ochii lui, ca a florilor aurii de tei, m-a emoționat profund. A fost învățatul din Zodia Leului cu o forță intelectuală enormă, dar și un causeur formidabil. O noapte întreagă a ținut la o petrecere, o masă de tineri cu glumele dumnealui. Mi-a apreciat mult romanul „Zalmoxis” citez: „Aveți condei, aveți o frază cu un suflu de primăvară, nu vă potriviți la valeții culturii ci doar la zei. Scrieți cărți frumoase, așa cum puteți”.

Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: TAINA SCRISULUI (117) – DE LA MAGMĂ LA STEA” →

Alexandrina TULICS: TAINA SCRISULUI (116) – ÎNGERII DE ATUNCI

Motto:

„Atingând copilaria

îmi înfloresc teii în palmă…”

Născută în poala copilăriei cuminți, frumoase, unde razele soarelui mi se jucau pe față mângâindu-mă, ascunzându-se în ochii verzi care vor fi plimbați mai târziu prin câmpurile, dealurile înflorite am simțit aroma binelui și a dragostei părintești, a celor două surori mai mari.

Mă văd în mijlocul unei mutări, câțiva soldați veniți să care lăzi de campanie în care erau lucrurile familiei, pe tata grăbit să plece cu transportul și mama separând lucrurile copiilor să nu se amestece cu cele ce pleacă spre o altă destinație necunoscută mie. Măsor atent mișcările lor, țin în mâini un măgăruș din lemn care se mișcă dacă-l apăs, astfel că emoția în care sunt prinsă mă face să-l țin mai mult culcat pe bietul animăluț. La noi este Angela, sora mamei mai mică, venită să ajute la mutat dar mai ales să mă țină pe mine deoparte de curiozitatea și nerăbdarea „de a ști unde merge casa?”, dar „unde merge casa?” – întrebări care le puneam frecvent dar la care nimeni nu avea timp să -mi răspundă.

O văd pe mama în urmă, uitându-se dacă nu a uitat ceva și lacrimi i se scurg pe față ce nu ar fi vrut să fie văzute de mine care-i stăteam mereu aproape. Știam că de atunci, de când plecase tata în brațe – trist, abătut – cu o cutie albă, mică, un sicriaș, aveam să aflu mai târziu, simbolul mândriei numelui ce i l-ar fi purtat dacă ar fi trăit, o făceau pe mama să plângă. Ilie era îngerul din brațele tatei care-l dusese la odihnă și nu era lăsat să crească și să se joace cu noi. Mama mă luă în brațe, și-mi șterse fața ca o mângâiere, asigurare că sunt bine și eu și ea în dragostea-i minunată. Așa am ieșit împreună în curtea unde venise doamna Ferencz cu cei șase copii să ne îmbrățișeze, să-și ia rămas bun de la: „Noa doamna!” (așa credeam că o cheamă pe mama în limba ei necunoscută mie, dar care îmi era destinată să mă însoțească toată viața prin căsătoria cu Iosif, bărbatul bun și blând, iubitor, gingaș, cu dragostea ce încă mi-o poartă.

Ajunși în alt oraș, mă văd cu tata de mână cu rochița asortată în culoarea coșulețului cu floricele, mai mult țopăind decât mergând, de bucurie că eram doar eu și el. Rar avea timp să rămână cu noi care-i simțeam atât de mult lipsa, din cauza serviciului de militar. Timpul trece repede, repede și am ajuns pe înserate într-un oraș liniștit, am intrat într-o casă cu camere mari, cu teracote superbe… și după rapida si sumara instalare, mi-au ramas ochii pe tavanul unde erau niște desene (litere) și o stea mare, roșie, aproape cât tot spațiul. Mă uitam nedumerită, mai ales că nimeni nu-mi spusese ce este, acel roșu, de ce este acolo sus… că tare aș fi vrut să dorm… Mi-era teamă!

Mai târziu am înțeles că aveam toate motivele să mă tem de agresivitatea stelei roșii și cuvintele ei „victorioase”. Săgeată a gândului care îmi aduce aminte, că pe la trei – patru ani eram cu familia pe granița româno-iugoslavă mutați de unitatea militară pe termen nelimitat în gazdă la o familie cumsecade. Tot satul era plin de trupe ale armatei române să păzească fâșia de Tito, președintele Iugoslaviei. Eram copleșită de emoția atâtor uniforme militare, soldați și tehnica militară.

Copil fiind nu întrebam nimic din ce se petrecea dar sufletul îmi trăia în alarma ce se dădea noaptea, când soldatul bătea agresiv în geam să-l trezească pe tata, care sărea din pat cu o repeziciune ce mă speria! Se îmbrăca așa de repede de parcă-și dădea sufletul! Rămâneam cu mama și cele două surori mai mari în gânduri crude pentru un copil, așa de mic – dar cu suflet nespus de mare pentru România! Atunci am auzit cuvinte ca: „dușmani”, „prieteni”, am auzit ce este ura, dar și ce este dragostea arătată prin Mircea, băiatul familiei Vică, cel care venise cu o șapcă plină cu rățuște abia scoase din ouă când hohoteam în plâns de mușcătura unei albine, așezate pe nas…

Am rămas copil sufletește și prețuiesc mult ce-am trăit! Steaua roșie a urmărit binele nostru familial și din ce am trăit pe termen scurt, mă văd mutată cu familia întro casă fără condițiile avute. Pentru timp scurt tata avea să mai poarte haina militară de care a fost îndrăgostit până la trecere din viață. Era acuzat că făcuse școala de tehnică militară la Hanovra (Hanover) în Germania – de parca ar fi ales singur unde să studieze!

O după-amiază dureroasă mi-a marcat stabilitatea emoțională când am văzut colegi militari, gradați diferit, care au venit acasă l-au îmbrățișat pe tata și au plâns… M-am ascuns să-i văd, dar să nu mă vadă. Erau serioși, triști și-l conduceau în cântece militare înduioșătoare, urări de rămas bun pe părintele care de a doua zi a devenit civilul, greu adaptabil pentru un timp în societate, armata fiindu-i mama care l-a adoptat de la patrusprezece ani ca și copil de trupă, crescându-l până la grad și tehnică militară performantă.

Mai târziu alte săgeți ale comunismul dur, care-l amenința pe bunicul meu să le dea pământul. Se apăra cu barda de golanii – așa-i numea – care-l pândeau în umbrele înserării să-l înscrie forțat la colectiv prin amenințări și bătăi. Doamne! Cum a rezistat?! I-au luat pământurile, dar el nu a semnat! L-au furat, fiind înstărit, din casă tot, printr-o familie vecină și neam cu el, dar nu a cedat. A pierdut averea dar nu s-a înscris pe numele acelora care se îmbătau și batjocoreau numele fraților sacrificați. S-a ascuns în mine copilăria ce ține în mănunchi bucuriile, tristețea, fericită că am păzit-o bine și-n drag.

Mama Ana

Bunica era cea care cobora când n-o vedeam din poza înrămată pe peretele camerei celei mari și bune. Își lăsa aproape costumul; cămașa albă cu mâneci lungi, ilic și fustă negră din catifea și se apuca de treabă, parcă mutând unele lucruri din casă să știm cum să le așezăm să le potrivim în așa fel să ne bucurăm și noi și ea când se îmbrăca și se întorcea în rama care o odihnea de zeci de ani, decând plecase din starea ei de femeie frumoasă, cuminte și înstărită, fiind fiica primarului din Broscari, pe care bunicul meu o pețise și o primise ca dar de viață. Plecase în lumini plânsă că-și lasă în urmă șase copii să se crească unii pe alții dar și în grija bunicului care era mai mult cu munca pământului.

Se uită în jur și pornește repede pe drumul știut, începând cu bucătăria, ridică șervetul cusut de ea când era însărcinată cu Ioana, îl atinse ,închise ochii și parcă rugându-se începu să-i curga lacrimi mari, dese pe față, pe care nu le mai ștergea… Se uită să vadă ce-am mâncat aseară și un zâmbet discret îi aparu în colțul gurii, zărind doar niște resturi de carne scoasă din cantă, niște oase ce le țineam pentru dimineață când o vedeam pe Molda, cățelușa fericită ce dormea pe prag de dragul nostru. Puse ștergarul încet la loc, și se apropie de dulapul unde-și ținea ea vasele. Același, cu mânerele umbrite… Îl deschise și un miros stătut îi veni în față pe care-l știa de când ea aducea străchinile, lingurile, le așeza în dreptul fiecăruia la masă. Se ridică încet, și se apropie de masa rotundă care stătea un pic întro parte. O prinse, mișcă și-i potirvi bine, bine picioarele bătrâne, din lemnul atât de cunoscut… Se apropie de geamul acoperit de perdele țesute de mâna ei, decând era fată, înainte de măritat, când își cosea tot ce avea nevoie în zestrea ce-o urmase în casa căsătoriei.

Se uită în sus, pe rândurile cusute și auzi în timpul învechit:

– Ană, Ană, Ană! Era strigată de bunicul meu ,scoase capul doar printre drugii grei de fier ce despărțeau geamul de restul camerei și-l văzu venind de la arie cu fața plină de sudoare, hainele predate soarelui care i le decolorase.

Se apăsă instinctiv pe inimă, rămase așa… o vreme și se întoarse brusc ,parcă ar fi vrut să zboare, ajungă la fetița ce plângea aproape stins în copaie. Era Fineta cu ea, cu Ioana, fata cea mare care-i semăna ca o Ană mai mică…. Se aplecă dureros întro parte, să-și legene imaginar copila, s-o mângâie pe Fineta căreia-i lăsase toate greutățile decând căzuse la pat cu oftat și suflu greu…

– Mamă, mamă!

– Da Ionică, Dorine!

– Venirăm de la școală!

– Venirăți mamă, dar eu nu mai sunt… și iar plânge cu sughiț și nu se poate opri.

Se aud foșnete în casă. Parcă se sperie și-l recunoaște pe bunicul meu, care se trezise, făcea cruci mari pe piept și cerea paza bună a Domnului când zgâlțâia tare de uși să le încerce, iar din buzunar se auzea un zornăit de chei…multe, multe chei. Le cunoștea pe toate. Cele mai vechi erau de la casa mică unde era o cameră cu pământ pe jos, un pat de odihnă de după amiază, un scaun, masa, bicele uitate după ușă. În perete era o altă cameră mare, a butoaielor, buțiilor, vase mari care duhneau a comină în orice perioadă a anului.

Se simțea un gust și miros puternic de scârcior de strugure și semințele care iarna erau puse pe foc, făcând splendoarea artificiilor naturale. Acolo erau; mașina de stors struguri, cepurile, cioacele care băteau în lovituri scurte și puternice dopurile în slăvină. Era ca o sală a timpurilor vechi… vechi, această cameră cu cărămidă pe jos care ținea rece și rezista greutății butoaielor. Câte ture am mai făcut pe marginea butiei cele mari când nu mă vedea nimeni! Când mă ridicam cam amețită de lângă butoiașul pe care-l știam manevra, băgam tâlvul și beam… „cu teamă, de când mă ridicasem amețită de nu mai știam unde e ușa…!” OOOoof!

Numai Dumenzeu m-a ținut și atunci de mână când alergam inconștient pe marginea butiei întrecându-mă. Doar centimetri greșiți pe rama butiei m-ar fi aruncat în burtoasa de vreo 300 kg plină cu tescovină, făcându-mă înger păzitor de struguri storși…

Se întoarce, mângâie ușa dinspre holul lung, îi era dor să-și țină mâna pe profilurile care-i dădeau frumusețe aparte. Era din lotul lucrurilor ce făceau casa întreagă pe care bunicul și-o comandase, făcuse cu maistorii sârbi, veniți la plaț să-i facă așa cum și-a dorit-o dar plătiți în galbeni; Cu scară înaltă cu fața înspre poarta mare, geamuri colorate de jur împrejurul holului mic de la intrare, cu lemn decupat în forme geometrice, locaș pentru marele felinar, care dormea ziua și seara se lăsa mângâiat și parcă vorbea cu bunicul care-i promitea că-i șterge sticla. Începea să lumineze dându-ne o stare a bucuriei strigându-ne și alergând de parcă fusesem despărțite pe întuneric.

Pornește spre camera mare, acolo unde și acum mai sunt lucruri venite cu zestrea adusă la nunta lor. Ligheanul cu flori, cana mare și prosopul plușat înflorat cu același model. Și-l atinge de față și lacrimi îi curg din nou… Se întoarce brusc și se oprește în dreptul pozelor făcute lângă bunicul. Ei doi îmbrăcați frumos. El pe scaun cu costum de stofă, cu vestă și haină cu guler de astrahan, privirea omului avut și mulțumit care-și exprima starea și rangul social. Ea, mama Ana, frumoasă ca o uceniță văzută duminică la biserică, cu fața liniștită dar fără zâmbet, cu părul bogat și strâns la spate, haine de catifea negre, iminei cu ciucuri de piele și vesta, ilicul care-i arăta și mai mult frumusețea, silueta frumoasă…

Ar vrea să rămână, să rămână… Se ascunde auzind cum se întoarce bunicul și intră, trece pe lângă ea, se așeză pe pat zicând;

– De! Așa a fost să fie!

Cască prelung, și încă odată, zice Doamne-ajută si adoarme întrun șuierat odihnitor. Iasă pe hol, intră în cameră, și parcă n-ar mai vrea să intre în rama ce-o așteaptă goală, nedorind să-i știe durerea de copii, bărbat de care se despărțise când o scoseseră cu muzică și lacrimi din casa unde-și lăsase copiii mici, greu de crescut, ce veneau mai târziu sub fața-i tristă și înrămată, de unde o chemau; mamă, mamă, rugând-o să coboare.

Mă uit spre ea, mi-e dragă, știe si parcă-mi cricește:

– Să nu le mai sperii seara pe Mariana și pe Tania când vii pe furiș în spatele lor!

Îi promit înlăcrimată că nu, nu le mai sperii dar o rog să se întoarcă să mă învețe cum să-mi fac cozi și o ie înflorată…

Îngeri sărutați de vară…

Mă văd dintr-o dată în copilărie, cu rochițe de vară și pofta de poame cât frunzele pe gard, visez dorul nerăbdător de-a pleca în vacanță la țară. Mi-o iau înainte pașii parcă fugăriți prin praful dealului lin până la vie unde sunt stăpâna vișinului și ale „luminițelor roșii” cu gust dulce acrișor. Caut pui de păsări, le-aș vrea în sân să-mi cânte toate odată, iar eu, să le liniștesc cu bătăile inimii ca niște mânuțe ce știu să mângâie, liniștească, până la tăcere… Mănânc, adun în sân vișine, aș fugi după iepurii care sar și arată mai înalți decât mine. Încep să râd soarelui care e gata să mă ducă până acasă dacă ascult și o iau ușor în urma lui. Un drum de aur în care el, eu și umbra mea, mă vor întoarce de fiecare dată acasă.

Mă opresc în coastă la Cazacu, mai cânt o melodie pe care numai el soarele o înțelege și-mi promite din rugina razelor că mâine, mă va aștepta dimineața pe țol să mă răsfețe în dansurile razelor multicolore pe care aș vrea să le țin în sân ca pe păsările din vișin.

E seară, imaginile au trecut dealul spre Porumbu de unde se-aud zbierete de animale dornice de apă, copii fericiți de întoarcerea părinților acasă. Miroase a prune pârguite, fân, corcodușe cât stelele pe cer care te îmbie pe crengi. Mă întorc să iubesc poteca spre vie, rugii ce-mi agață rochița și… m-am trezit din dulcea, minunata copilărie, cu ochi umezi. Șederea la sat era un rai în care ne ducea bunicul cu povestiri despre războiul de Independență în care luptase. După ușa din „camera mare” stătea sprijinită o lance uzată, semn al vitejiei și prezenței sale acolo în razboiul amintit. Continue reading „Alexandrina TULICS: TAINA SCRISULUI (116) – ÎNGERII DE ATUNCI” →

Elena BUICĂ: Taina scrisului – Frumuseți pe cale de dispariție – Scrisul de mână (postfață la volumul 3)

George ROCA

„Taina Scrisului! (Vol.1 & 2)

418 + 418 pagini

Editura Anamarol, București

Tăvălugul schimbărilor de multe ori ne ia pe sus în vârtejul său și când reajungem, din când în când, cu picioarele pe pământ, ne uităm în stânga și în dreapta să vedem ce am câștigat și ce am pierdut. Noutățile care ne ușurează și ne înfrumusețează existența împing spre periferie și apoi la dispariția multor componente ale existenței, ca într-o prefacere continuă prin care balanța vieții să își mențină echilibrul. Acum a venit rândul să meditez asupra despărțirii de frumusețea scrisului de mâna, caligrafia, care, asemenea multor aspecte de viață, și el a lăsat în urmă ecoul existenței lui.

În secolul al XX-lea încă se scria de mână superb. În 1994, o prietenă de familie sosind în Canada, refuza să folosească computerul și toată documentația o scria de mână. „În România, scrisul meu este recunoscut prin deosebita lui frumusețe. Canadienii au uitat să scrie de mână. Le dau eu o lecție…”. Așa credea ea, oricât am insistat noi să nu forțeze nota. Curând a fost nevoită să apeleze la computer, lăsându-se învinsă. Trebuie să recunoaștem că avea și ea partea ei de dreptate, căci, eliminându-se scrisul de mână, scrisul, în general, nu a mai fost tot atât de înaripat.

Psihologii au și ei dreptate, subliniind mai multe beneficii ale scrisului de mână. Ei susțin că, atunci când studiezi şi îţi iei notiţe, reţii mult mai uşor informaţia, că scrisul de mână înseamnă creativitate, pe care o explorezi şi o hrăneşti în fiecare zi, că are o notă personală strecurată printre rânduri și, nu în ultimul rând, este cel prin care trăiești momente unice cu tine însuți. Caligrafia clasică încă se mai face simțită, mai ales printre pasionați, deoarece aceasta, la fel ca și pictura sau muzica, este o artă.

Mi-amintesc cu drag perioada când cele mai frumoase și mai apreciate cadouri erau stilourile și seturile de birou destinate scrisului de mână. Deși astăzi scrisul de mână este înlocuit tot mai des cu cel pe computer, tabletă sau telefon, caligrafia clasică încă se mai face simțită, mai ales printre pasionați. În fiecare an, la 23 ianuarie, în lume este marcată „Ziua scrisului de mână” sau „Ziua semnăturii”, care a fost instituită cu scopul de a ne aminti de frumuseţea şi unicitatea scrisului de mână şi de necesitatea folosirii semnăturii de mână.

Se mai pot adăuga și alte valori ale scrisului de mână. El dezvăluie secretele și caracterul unei persoane. Astfel a luat ființă grafologia, știință care se ocupă cu studiul raporturilor dintre scrisul unei persoane și caracterul sau comportarea ei. Acest studiu are numeroase aplicații în criminalistică, în autentificarea actelor și a semnăturilor, în psihologie și în psihiatrie. Grafologia are în vedere aranjamentul general al scrisului în pagină, direcția rândurilor, dimensiunile, forma și înclinarea literelor, apăsarea, iuțeala și stabilitatea în scriere, factura semnăturii etc., așa cum se menționează în toate dicționarele. Scrisul de mână te obligă la un grad de mare exigență. El nu iartă și nu permite corectura ca în Word. Când ai greșit sau ai deformat o literă, când ai corectat ceva scris cu penița, se vede.

Continue reading „Elena BUICĂ: Taina scrisului – Frumuseți pe cale de dispariție – Scrisul de mână (postfață la volumul 3)” →

Florica PĂȚAN: Taina Scrisului (115) – Scrisul, mâna care vindecă

Motto: „En poésie, il faut avoir espéré puis perdu l’infini pour connaître la finitude en sa clarté.”

(Yves Bonnefoy)

„Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.” spunea Jorge Luis Borges. Andrei Pleșu considera „Cărţile, felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.”, iar Lev Tolstoi înțelegea cartea bună ca pe „o conversație cu un om deștept.”

Avantajul unui copil născut în România era, pe vremuri, de a avea o bibliotecă în casa părinților săi. Așa am început să citesc, să simt mirajul lumilor închise între coperțile cărților, aripile lor și să – mi dezvolt deprinderi și capacități de receptare, mai întâi, apoi de exprimare a propriilor gânduri… Miron Popescu, profesor de limba și literatura română la o școală gimnazială din Pitești, mi-a fost întâiul mentor în materie, m-a trimis la olimpiade școlare, continuate și în liceu, unde am confirmat un posibil talent, ori o anume înclinație spre scrierea analitică sau reflexivă, precum și un exercițiu susținut în acest sens. Iubeam compunerile pe orice temă, mai târziu redactările, eseurile libere sau structurate, urcam treptele literaturii spre acea zonă a cititorului avizat de-acum.

La UBB Cluj mi-am continuat și oarecum desăvârșit formarea. Profesorii de aici mi-au fost mentori, ca eseiști: Ioana Em. Petrescu și Vasile Fanache în mod special. Devenisem profesor de română-franceză, încă nu scriam, poate doar niște încercări niciodată păstrate, dar formam la elevii mei capacități de receptare a textului literar scris. Adică le puneam la îndemână instrumentele de lucru pentru a se apropia de literatură, demers în care eu însămi vibram pe trepte înalte emoționale, progresând încă.

Patruzeci de ani de activitate în acest sens înseamnă pentru mine baza solidă, cunoașterea în profunzime a teoriei literare, fundamentul pe care puteam clădi în continuare, după ieșirea la pensie. Așa a fost. Era în vara lui 2015, spre toamnă. Singură și deznădăjduită, mi se părea că pierdusem busola și rostul în viață… după dispariția celor apropiați. Particip în 2015 la un concurs de proză scurtă la Editura ALL și obțin locul trei cu „Broderii” pe o temă imposibilă, prietenia între un bărbat și o femeie. Reușesc acest loc trei, onorant și încurajator pentru mine, înțeleg că mă aflu pe drumul cel bun, cunosc acolo pe poeta Emilia Poenaru, editor și mentor al meu, care mă duce direct în „Cenaclul poetic Schenk” și în „Cercul literar de la Cluj”, unde am exersat scrisul: proză și poezie. Am devenit scriitor colaborator la „Confluențe literare”, Literatura de Azi”, „Bel-Esprit”, „Logos și Agape” „Armonii culturale” ș. a., unde făceam ce știam eu mai bine, anume recenzii, note de lectură, eseuri, adunate în volumele „Scriitori români” și „Scriitori străini”, proză și poezie, publicate în 2017. Am semnat recenzii, eseuri, note de lectură, prefețe/postfețe ale cărților unor autori importanți, ca: Viviana Milivoievici, („Lirismul cuantic în Albastru-Infinit”), Andra Tischer-Podia („Legi nescrise”), Ileana Popescu-Bîldea („Viața îmbrăcată subțire”), Viorel Birtu-Pîraianu („Aripi de nisip”), Vasi Cojocaru-Vulcan (Haiku), Virgil Todeasă ș.a. Am participat la un concurs „Poezia de dragoste”, 2017, unde am primit Diploma de excelență și publicarea pe hârtie în antologia respectivă, la Editura „Art creativ” din București, cu poemul „Ori altundeva”: „(…) Despre rostul casei vreau să mai vorbim/ rătăcind prin astre, tot să răscolim!/ despre cum e vremea, ne-nghite pământul?/ cum e mântuirea, dacă plânge vântul,/ dacă mă mai plimbi pe lac cu șalupa,/ sau de vrei cumva să vezi/ Guadelupa.//
Dacă vrei să pun plăcintă la masă,/ ori să îți aduc lună nouă-n casă/ de-un colț să-ți agăți gândurile toate,/ să plutim noi doi, coji de nucă sparte/ pe-oceane întinse și pe mări albastre/ vântul austral să ne poarte-n/astre.// Prin zăvoaie verzi în zile de iunii,/ pasul să se-afunde în liniștea lunii./ Să ne cernem trupul în praful de stele,/ pe fund de oceane să-mpletim inele/ pe un nor de crini de vrei să plutim,/ ori altundeva mâine să/ pornim!”

Primul volum de poezie, în manuscris aștepta în sertar. Poezia… Ea a fost mâna care m-a vindecat, mi-a schimbat viața. Scriind poeme centrate pe „eul” cunoașterii poetice, am început să mă văd mai bine, cine sunt și încotro mă îndrept… Aveam întrebări, căutam răspunsuri…

„Pacea adevărată şi adâncă a inimii şi liniştea sufletească desăvârşită, acest bun pământesc suprem, după sănătate, se poate găsi numai în singurătate şi ca dispoziţie durabilă numai în izolarea cea mai adâncă.” (Arthur Schopenhauer) Atunci când scriem. Da, „cărțile se scriu în singurătate , însă împotriva ei! (Octavian Paler) Și eu ajunsesem să fiu singură, deci era timpul să scriu.

Era timpul să-mi așez gândurile pe hârtie, să-mi ordonez trăirile punându-le aripi… și înțelegând că existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un căutător și restaurator, ce ființează în spații incerte, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina, acel înțeles subtil care ne fascinează.

Scrisul începuse să-mi traseze un orizont imaginar, o experiență metafizică, o reprezentare a spirirului însetat de cunoaștere absolută, care, pierzând paradisul pitagoreicei armonii, caută spații compensatorii, cu treceri fantastice de la un timp la altul, în trecut mai ales și în spații stranii uneori… Scrisul în sine devine o taină, cu elemente de sacralitate. Scrisul meu se apropia încet-încet de vis… Unul despre zi. Dar chiar aici este dilema, nu cumva visul devenea mai real decât realitatea? Nu cumva era trăit cu mult mai intens decât realul? Mă aflam în fața unei scrieri reflexive, visătoare, cu o imaginație ce se revarsă într-o metafizică a ideilor preluate din filozofia lui Fichte „lumea e visul sufletului” sau din Kant, subiectivitatea timpului și a spațiului, ca forme ale intuiției; din Leibniz, „în om sunt tot atâția oameni, câte stele se reflectă într-o picătură de rouă, ca un univers într-o picătură trecătoare”.

În noi există o ființă astrală, partea noastră eternă. Visul oniric este un eveniment de cunoaștere despre condiția omului superior și destinul său limitat, despre angoasele sale și durerile pe care trebuie să le înfrunte. Ideea versurilor mele este aceea că omul nu poate cunoaște nemărginirea în timp, în spațiu, în cunoaștere, sau în sentiment, în absolut, decât fragmentar. El nu poate deține controlul asupra lumii și nici măcar asupra sieși, frământările și îndoielile aruncându-l când pe un versant al cunoașterii, când pe altul.

Avem percepții onirice, imaginativ suntem într-un labirint de lumi interioare, mentale, poate un rezultat al lecturilor care ne deschid orizonturi de contemplare, trăind în închipuiri ce ne umplu gândurile subiective, ca într-o lume mai adevărată decât realitatea (Mircea Cărtărescu, în „Solenoid”), dar cu o umbră dulce de tristețe. Conform visului oniric, lumea este visul sufletului (Johann Gottlieb Fichte) și noi vibrăm la metafizica idealistă a lui Fichte și în sufletul nostru răsună această coardă a sensibilității romantice. Dacă lumea este visul sufletului, nu suntem îndreptățiți s-o privim cu zâmbet? Visăm călătorii în univers. Dar universul nu este oare în noi? Nu cunoaștem adâncimile spiritului nostru. Drumul misterios trece însă prin interiorul nostru. În noi sau nicăieri este eternitatea cu lumile ei, cu trecutul și cu viitorul. Lumea este o structură în care nimic nu se poate schimba și constituie fundalul de metafizică eleată. Articulațiile onirice sunt mișcările subconștientului care structurează simbolic imaginea lumii, poemele mele sunt scrise în spirit postmodern, prăbușit sau nu, cu ambiguități, fragmentarism al ideilor, alteritate și multiplicitate a „eului”, cu inserția livrescului, dar va rămâne totuşi un sâmbure de simţire, o trăire a adevărului autentică, atât de satisfăcătoare, de indestructibilă şi de invulnerabilă. În parcursul liric, transfigurări eclatante conferă unicitate viziunii. Substanța poeziei, rigoarea, reflecția nuanțează și vindecă angoasa sufletească.

Pictor al marilor iubiri și al marilor suferințe, poetul explorează trăiri metafizice. Sub lupa tragismului vieții, sufletul nu este abandonat de rațiune. Poezia este meditație existențială, cu forța înțeleptului, iar versurile se zbuciumă în valuri, uneori uriașe, ale gândurilor …la modul absolut auzim vuietul neliniștilor sale. Iubirea este treapta cea mai înaltă spre desăvârșire a lumii, împlinirea vremilor și întruchipare a forțelor lăuntrice ale cerurilor, ale pământului și ale apelor. Gândurile zboară în toate direcțiile, plutim peste realități pe care le înțegem sau nu, trecem prin ere punând câte ceva la temelia societății, avem sentimentul datoriei împlinite, lăsăm moștenire iubirea și totul se repetă ca într-o poveste spusă la infinit, de parcă am cuceri același castel în fiecare zi.

Înainte de primul volum individual, am avut o serie de apariții în Antologii, fie în „Literatura din Călimară”, fie în cadrul Cenaclului „Ecreator”.

*
Continue reading „Florica PĂȚAN: Taina Scrisului (115) – Scrisul, mâna care vindecă” →

Ionel PINTILII: Taina Scrisului (114) – Gândul gândirii gândește

Impulsul de a scrie câteva rânduri despre ce reprezintă taina scrisului a determinat apropierea bazei materiale necesară consemnării acestei aserţiuni şi apoi să-i descifrez în şiruri de cuvinte sensul.

Mă simt în situaţia celui care trage concluzii de la început, deoarece taina este cu siguranţă cuvântul. „Baţi” la maşina de scris câteva litere ca la moara cu ciocănele, iar la tastatura calculatorului degetele sunt pe post de ciocănele. Apare joaca de a face cuvinte, apoi apare și înţelesul, căci literele nu au semnificaţie sau valoare decât cea simbolistică atunci când le iei separat. Consider, asemenea celor din această breaslă, când scriu, pixul nu are rol de picamăr, nu mă zdruncină, e o normalitate, cum aş duce lingura la gură, desigur plină.

De foarte multe ori am considerat o taină faptul că după punctul final al unei lucrări, la recitirea celor înşiruite, intervenea profunda mirare. O mirare asupra faptului că unele aspecte nu le planificasem sau nu aveam cunoştinţă de ele la începutul proiectului publicistic. Poate chiar acest lucru să fie o taină, apariţia elementelor noi, neplanificate, necunoscute suficient, fără gând conştient de a fi scoase la lumină. Toate acestea se întâmplă pentru că gândul gândirii gândeşte şi în esenţă aceasta este menirea omului.

Cum macro şi microuniversul sunt o taină şi scrisul are taina universului său, fiecare cu ale lui necunoscute. Preocupat de activitatea profesională scrisul era un lux, întrucât doar cu voinţă de fier te puteai aşeza la o masă şi în mare viteză să-ţi adnotezi câteva gânduri-idei. Aşa a fost la mine, dar toate aceste gânduri consemnate, nu și-au găsit sfârșitul într-un colț de sertar. A venit cineva şi a spus, ai timp, nu mai poţi fugi, câmpul vieţii e liber, nu ai după ce te ascunde.

Tot acest drum de un deceniu şi jumătate, a dus la editarea a 14 lucrări, din care 4 volume de poezie, 5 volume de autor şi 5 în calitate de coautor, acestea din urmă împreună cu personalităţi de prestigiu ale culturii şi spiritualităţii româneşti, cum ar fi: regretaţii academicieni Gheorghe Buzatu şi Const. Gh. Marinescu sau alături de ÎPS. Pimen Suceveanul şi acad. Vasile Burlui. De asemenea, am publicat articole, eseuri, studii în 20 de publicaţii din ţară şi Republica Moldova.

Tot în această perioadă am avut câteva responsabilităţi şi atribuţii în cadrul unor asociaţii cultural-patriotice, cum ar fi: Liga Culturală Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala judeţeană Iaşi, dar și în cadrul publicației „Eroii Neamului”, în calitate de director. Toate aceste experiențe au dus la realizarea de studii, publicarea de articole, eseuri, aserţiuni referitoare atât la contribuţia unor personalităţi la realizarea idealurilor strămoşeşti, cât și la momente cruciale din zbuciumata noastră istorie.

Pe lângă acestea se adaugă activitatea de Secretar general de Redacţie la revista „Convergenţe Spirituale Iaşi-Chişinău”, membru în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, membru ALPI şi cea de realizator de ştiri şi emisiuni la postul regional de televiziune „Apolloniatv”.

Tematica articolelor, eseurilor, studiilor sunt în domenii divese şi multiple, cum ar fi: Literatură, Istorie, Sociologie, Politologie, Comunicare, Filozofie, Economie, Ştiinţă, Cultură, altfel spus, o preocupare multidisciplinară.

Spre regretul meu nu am citit până în prezent, lucrări din volumele editate ce cuprind taina scrisului la diverşi autori, dar, cea mai simplă analiză mă determină să afirm că cei mai mulţi, în funcţie de modestia care îi caracterizează, descriu aspecte pe care le-au trăit în copilărie, data şi locul debutului literar, impulsul care i-a determinat să se înroleze în tagma celor care nu au altceva mai bun de făcut decât să dea de lucru editorilor, tipografiilor, și nu în ultimul rând, firesc, Măria-Sa cititorul.

Dacă taina scrisului are o altă semnificaţie pentru fiecare, curiozitatea şi interesul meu sunt ce reprezintă aceasta pentru cei care iau contact prin lecturare a inşiruirilor de cuvinte, rânduri, fraze consemnate în lucrările personale publicate.

Referitor la activitatea cultural-ştiinţifică, predau taina cuvântului scris în mâinele altora, pentru că ştiind ce am desfăşurat în folosul comunităţii din care fac parte, vreau să înţeleg ce resorturi i-a determinat pe cei din breaslă să-și expună prin scris taină la taină.

Acad. Const. Gh. Marinescu: „Col. (r) Ionel Pintilii a devenit un reper al vieţii cultural-patriotice a etapei pe care o parcurgem, care a demonstrat elocvent, că: «Omul sfinţeşte locul şi Per aspera, ad Astra»”; Prof. Dr. Victor Crăciun, preşedintele „L.C.R.”: „Vă înmânăm această distincţie în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru aportul ştiinţific, cultural-patriotic şi de ambasador neobosit, de prestigiu, al comunităţii noastre academice, în circuitul ştiinţific şi cultural şi, deopotrivă, în Republica Moldova”; Prof. Univ. Dr. hab. Victor Moraru (R.M.): „Am avut ocazia să-l cunosc pe Dl Ionel Pintilii în cadrul relaţiilor de colaborare, stabilite cu centrele universitare din România (participarea la conferinţe ştiinţifice, vizite de documentare, efectuate la Universităţile din Iaşi, Galaţi, Bacău şi Suceava), dar şi în timpul activităţilor desfăşurate în cadrul implementării unor proiecte internaţionale. A reuşit să se impună în mediul profesional prin ataşament sincer faţă de rigorile profesiei, prin perseverenţă, prin spirit inventiv şi o dăruire sinceră cauzei. Din câte cunosc, în toate activităţile desfăşurate de-a lungul anilor, a dat dovadă de o abordare serioasă, pătrunzătoare a obligaţiilor asumate”; Prof. Univ. Dr. Constantin Fătu: „Domnul Ionel Pintilii este un veritabil Spiritus Rector al «Ligii Culturale Române» un coordonator şi militant învederat pentru promovarea Valorilor Culturii, Istoriei şi Conştiinţei Naţionale”; Prof. Dr. Catinca Agache, scriitoare: „Având în vedere mediul de provenienţă al autorului, cel militar, diversitatea temelor abordate, a rigurozităţii documentare, apreciez spiritul analitic şi responsabilitatea cu care domnul col. (r) Ionel Pintilii tratează problemele din conţinutul lucrărilor sale. Se dovedeşte încă odată că Armata Română formează oameni cu o cultură generală deosebit de bogată”.

Dr. în istorie Vasile Diacon, scriitor: „Om de o debordantă energie, colonelul Ionel Pintilii, fost comandant de unitate militară, după trecerea în rezervă s-a implicat activ în viaţa Cetăţii. Actul de guvernare, rolul statului şi vremurile noastre, politicieni şi politicianism, decadenţa societăţii, procesele electorale, probleme legate de religie, dar şi unele aspecte economice sunt subiectele pe care le analizează cu discernământ şi spirit critic”; Prof. Pompiliu Comşa, directorul Trustului de presă „Pompidu” din Galaţi: „Prima oară am avut senzaţia că mai noul meu prieten ieşean este un romantic incurabil, dar cunoscându-l mai bine la acţiunile «Ligii Culturale Pentru Unitatea Românilor De Pretutindeni» – Departamentul Moldova, unde este principalul «motor», m-am convins că riscam să mă înşel. Colonelul în rezervă Ionel Pintilii, intelectual de marcă al Cetăţii, şi-a îmbrăcat extrem de comod şi haina scriitorului”; Col. (r) ing. Ioan Timofte, preşedintele Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, Filiala judeţeană Iaşi: „Intelectual cu o înaltă conştiinţă morală şi profesională, scriitorul, publicistul şi jurnalistul Ionel Pintilii este un pasionat cărturar, un iscoditor prin arhive şi muzee sau biblioteci cu fonduri documentare importante pentru cultura românească, rămânând în toate ceea ce a fost toată viaţa: un îndrăgostit de istoria, cultura şi spiritualitatea ţării noastre”.

Expunerea sufletească în lucrări determină apariţia unei taine cu mult mai specială, acea taină inversă care reiese din opiniile şi afirmaţiile formulate de cititori sau de cei avizaţi, criticii literari. Dintotdeauna m-a impresionat la şcoală întrebarea „ce a vrut să spună autorul” pentru că un cuvânt, vers, propoziţie generează sensuri, stări, iar în final, un alt univers. În această aserţiune mă voi opri asupra câtorva afirmaţii avizate pe care autorul nu le prevede când „desconspiră” din taina lui către ceilalţi.

Taina creaţiei literare pentru un autor are o platoşă mai mult sau mai puţin de nepătruns însă cititorul profesionist găseşte totuşi la o simplă lectură mult mai mult decât „a vrut să spună” autorul.

Adi Cristi, poet: „Fiind disciplinat şi om de cuvânt, a reuşit să-şi construiască un nou univers. Poezia lui Ionel Pintilii este o replică a realităţii. El reuşeşte să construiască poezia din alt material”; Paul Gorban, poet: „Cred cu certitudine că, Ionel Pintilii intră pe bună dreptate în biblioteca poeziei mari, nu doar pentru că stăpâneşte formule de ludens poetic, sau pentru că atinge teme grave ale poeziei universale, ci mai curând pentru că ştie să dezvolte adevărate exerciţii de imagerii, pentru că ştie să pună laolaltă stări şi imagini, trăiri şi game diferite, asemenea unui film-puzzle, ba mai mult Ionel Pintilii ştie că fiecare poem este un corp de sine stătător, are identitatea lui, este parte la matricea care construieşte universul şi relaţia universului cu omul”.

Conf. Univ. Dr Diana Vrabie (R. M), „Ionel Pintilii vine să ne convingă că ceea ce se întâmplă în exterior nu are importanţă decât dacă converge cu o stare lăuntrică: «Albul zilei pare ireal/ Măsurarea timpului oprit/ Masa omogenă cenuşie/ Nu mai curge prin oase» (Ora interioară). Poet al interiorităţii, Ionel Pintilii preferă staza reflecţiei cumpătate, pigmentate arareori cu doze temperate de ludic, pe care şi le asumă ca pe o stare a poeziei”; Mihai Batog-Bujeniţă, preşedintele Asociaţiei Literare „Păstorel” din Iaşi: „Este un poet de o factură aparte. Universul său spaţial a fost delimitat într-o poezie de două direcţii de tragere, reuşeşte să facă poezie cu o frumuseţe lăuntrică, cu o înţelepciune care incită la întrebări cu sensuri superioare”. Continue reading „Ionel PINTILII: Taina Scrisului (114) – Gândul gândirii gândește” →

Gheorghe BĂLĂCEANU: Taina Scrisului (112) – Să fii sincer cu tine și cu ceilalți

Pornind de la titlu, înţelegem că scrisul ar avea o taină, care, ca orice taină, nu este „oferită la liber”, ci vor beneficia de ea doar cei care vor reuşi s-o descopere şi s-o înţeleagă. Pentru a reuşi să descoperim indiciile care ne-ar putea conduce pe calea cunoaşterii acelei taine, cred că ar fi indicat să investigăm căile care ne-ar ajuta să le descifrăm. Pentru aceasta, chiar dacă pentru unii ar putea părea mai puțin relaționat cu subiectul în discuție, e nevoie de un preambul în care să discutăm mai întâi despre acțiunile noastre, despre ce ne motivează și cum înțelegem să procedăm pentru a obţine ceea ce ne dorim. Se impune să vorbim despre faptul că în tot ceea ce gândim, în tot ceea ce ne dorim, în tot ce ne motivează să acționăm într-un fel sau în altul, suntem mai mult sau mai puțin conștient dirijați de imaginea de sine, de imaginea pe care fiecare ne-o formăm despre noi înșine.

Încă din fragedă copilărie, în complexul proces de cunoaștere și adaptare la lumea în care ne ducem traiul, în interacțiune cu părinții, frații, rudele, colegii de grădiniță, de școală, cu prietenii, învățătorii, profesorii, colegii de serviciu, în strânsă relație cu trăirile resimțite din aceste interacțiuni, cu succesele și eșecurile înregistrate, se conturează și se întărește imaginea fiecăruia despre el însuși, despre ce poate și ce nu poate, despre ce-i place și ce nu-i place, despre ce merită să obțină de la viață, etc.

În fiecare etapă, normal, dorințele noastre sunt diferite. La fel și motivațiile. În copilărie suntem mânați către acțiune mai mult din curiozitate și din dorința de a ne verifica posibilitățile de a realiza ceva anume. Ceva care ne atrage mai ales fiindcă dorim să reușim și noi ceea ce reușesc să facă anumite persoane pe care le admirăm, care sunt un fel de modele cu care ne place să ne asemănăm. Pe măsură ce anii se adaugă vârstei, la tinerețe, motivația acțiunilor începe să fie în relație cu dorința de afirmare de sine, de a fi văzut de ceilalți ca persoană adultă, responsabilă, capabilă de a duce la bun sfârșit acțiuni pe care adulții au oarecare rețineri a ni le încredința. Odată ce am depășit această etapă, ca adulți, așa cum înțelege fiecare, în funcție de imaginea pe care fiecare ne-am format-o despre noi înșine, începem să gândim și să ne dorim din ce în ce mai mult avantajele ce pot fi obținute prin îndeplinirea unor acțiuni care s-au dovedit a fi „de succes”. Și cum nu gândim și nu acționăm toți la fel, în funcție de cât de bine și cât de serios a gândit și acționat fiecare pentru a reuși să ajungă la ceea ce și-a propus, constatăm că unii își aleg o meserie care le place, care să le aducă satisfacție indiferent de nivelul câștigului pe care îl obțin, în timp ce alții „nimeresc” la un loc de muncă după cum îi duce valul vieții și se străduie, de nevoie, pentru traiul zilnic, să facă față unei activități care nu le face nicio plăcere, iar alții, se feresc de muncă ‒ așa cum se spune ‒ ca dracul de tămâie.

Problema e că fiecare dintre noi, odată ce ne-am format o anumită imagine despre noi înșine, ne vine foarte greu să renunțăm la ea. Asta nu ar fi în sine o problemă, dacă imaginea noastră despre noi ar fi cea reală. În fapt, pentru fiecare funcționează două imagini: o imagine rezultată din ceea ce credem noi că suntem, vrem și putem, și o imagine a celorlalți oameni despre ceea ce cred ei că suntem, că vrem și că putem sau nu putem să obținem în viață. Din păcate însă, nu știm nici dacă imaginea noastră despre noi înșine este cea reală, sau dacă nu cumva e formată doar din ceea ce ni se pare nouă că am avea anumite capacități, posibilități, talente, etc., ce ne-ar îndreptăți după părerea noastră să aspirăm a realiza ceva anume. Astfel, e posibil să credem că avem niște capacități dezvoltate la un nivel mult superior față de cele pe care le avem în realitate și să credem că putem obține ceea ce de fapt nu avem cum să putem obține, dat fiind că acele capacități pe care credem că le avem, de fapt nu sunt la nivelul care să ne permită a obține ceea ce credem că am merita. Sau dimpotrivă, e posibil să credem că nu avem capacitățile necesare pentru a încerca să realizăm ceva anume, și, să nici nu îndrăznim a încerca să realizăm acel ceva, când, de fapt, dacă nu ne-am subestima, în realitate am dispune de capacitățile necesare pentru realizarea a ceea ce ne dorim.

Din păcate însă, foarte mulți dintre noi nu ne cunoaștem posibilitățile reale, și, fie ne supraestimăm capacitățile și posibilitățile de a realiza ceva anume, fie ni le subestimăm și acționăm în funcție de acea imaginea pe care o avem despre noi.

Și astfel ajungem și la taina scrisului. Sigur că atâta vreme cât încă din școală, toți am învățat să scriem și să realizăm diferite compuneri pe anumite teme, e de înțeles că sunt foarte multe persoane care sunt convinse că dispun de capacitățile necesare pentru a scrie, pentru a putea fi considerați scriitori. Din păcate însă, ne pare rău să le spunem celor care cred asta, că a scrie despre o întâmplare sau alta, așa cum crede fiecare de cuviință, e capabil oricine dintre noi, însă a scrie la nivelul la care cineva poate fi considerat scriitor, sunt foarte puțini cei care reușesc asta. Știm cu toții că pentru a putea duce la bun sfârșit o activitate într-un anumit domeniu, este necesar să avem anumite aptitudini și capacități dezvoltate la un anumit nivel care să ne permită a o putea duce la bun sfârșit cu succes. E important să subliniem: să o ducem la bun sfârșit nu oricum, ci cu succes. Până și la executarea unei sarcini foarte simple, de exemplu a mătura, putem constata că toți ne pricepem la măturat, dar unii o fac cu mult mai bine decât alții, cu mai multă îndemânare, reușind să depună mai puțin efort, sau executând perfect sarcina într-un timp mai scurt. Vom aprecia astfel că acele persoane au aptitudini deosebite pentru a executa cu succes acea sarcină. La fel și pentru a scrie ca un scriitor, sunt necesare anumite aptitudini dezvoltate la un anumit nivel. Nu e suficient să relatăm în scris o anumită întâmplare, situație, povestire, etc., pentru a fi apreciați ca fiind scriitori.

Continue reading „Gheorghe BĂLĂCEANU: Taina Scrisului (112) – Să fii sincer cu tine și cu ceilalți” →

Cristina Andreea STAN: Taina Scrisului (111) – Un pix și un ruj

Mă numesc Cristina Andreea Stan, sunt din Brăila, dar de șase ani trăiesc în Iași, în prezent fiind înscrisă la studii universitare de doctorat, în anul I, la Universitatea Alexandru Ion Cuza, sub îndrumarea doamnei prof. univ. dr. Luminița Cărăușu. Domeniul în care mi-am propus să fac o riguroasă cercetare este cel al Pragmaticii. La Iași, mi-am început activitate fiind studentă la Facultatea de Litere, specializarea Română-Engleză, urmând apoi și masteratul de Lingvistică generală și românescă.

În legătură cu orașul studenției mele, oraș care s-a dovedit a fi și orașul în care am ales sa-mi continui studiile și activitatea dincolo de perioada celor trei ani de studiu aferenți ciclul de licență, mi-a fost adresată suficinet de des încât să devină aproape supărător întrebarea: „De ce la tocma’ la Iași?”, „De ce Iașiul?” „De ce nu la București sau Galați?”, cei care mă întrebau argumentând adesea că o universitate aflată într-o relativă proximitate de casă și implicit de părinți ar fi fost o soluție mult mai bună. Răspunsul?! După șase ani petrecuți departe, printre străini, dar și după o muncă care s-a dovedit a fi cu mult peste ceea ce credeam eu că pot să fac vreodată, cred, fără teama de a greși, că alegerea de a veni la studii la Iași a fost una care, în mod indubitabil mi-a schimbat prioritățile în viață, modul de a o vedea precum și modul în care o trăiesc de fapt. Spun asta nu pentru că mi-am găsit sufletul pereche la vreun curs de sintaxă, poezie interbelică sau lexicologie, prin căminele de studenți sau la bibliotecă ori pentru că mi-am gasit jobul mult visat, ci pentru că, mai presus de toate, aici, am învățat lucruri pe care nu le-aș fi putut învăța în altă parte sau în alt context.

Am învățat, în pofida faptului că anii studenției sunt considerați a fi cei mai frumoși, mai liberi (ca stare generală de spirit), mai sinceri, mai ușori și mai plăcuți, să studiez în adevăratul sens al cuvântului, iar prin această muncă m-am descoperit aidoma situației în care m-aș privi într-o oglindă. Această muncă a avut ca pricipal izvor ideea care mi-a trecut prin minte în toamna anului 2014, cand am călcat pentru prima dată în Iași (iarăși, un alt semn cum că alegerea centrului universitar fost cel puțin bizară, în condițiile în care eu nu mai călcasem în Iași pâna în septembrie 2014, adică cu căteva zile înainte de începerea anului universitar), iar acestă idee era legată de cei trei ani de licență (nu aveam prea multe perspective și nici măcar nu cutezam să mă gândesc la un masterat, iar la doctorat, nici nu visam), ani de care depind tot ceea o să vreau să fac. Acești trei ani vor fi definitorii, gîndeam eu, pentru serviciul pe care il voi avea poate pentru tot restul vieții. Am crezut atunci că în funcție de cât de bine te-ai pregatit și in funcție de cât de mult ți-ai dat interesul în facultate, vei fi fericit și împlinit în carieră. Nimic mai adevărat!

Nu am greșit când am gândit asta atunci, mai ales că același lucru îl cred și acum, doar că, spre deosebire de atunci, acum am certitudinea și argumentele cu care pot demonstra că ceea ce am gândit a fost și adevărat. Târziu am fost cu adevărat sigură că am o oarecare coerență, condei și ușurință în a scrie, mai precis, atunci când, cei mai instruiți oameni care erau și îndreptățiți în a face astfel de afirmații, mi-au oferit primele semne conform cărora, ceea ce fac este și bine. Semnele nu au fost niciodată ostentative, ci mai degrabă foarte discrete, dacă nu, în unele situații am fost chiar nevoită să le deduc. Oricum, faptul că am obținut note onorabile, gesturile simple de acord ale profesorilor la prezentări sau pur și simplu schițarea zâmbetelor din partea acestora m-au încurajat și m-au determinat să continui. Trebuie să mai adaug aici un adevăr. Un adevăr potrivit căruia, în pofida faptului că în facultate am obținut perpetuu note mai mari la literatură, totuși am ales drumul lingvisticii, deci al studiului limbii, mai ales din punct de vedere sincronic, acest lucru fiind tot o provocare.

Totuși, gustul pentru limba și literatura română și tot ce implică această disciplină care este astfel denumită în toate programele și planificările școlare nu a început la Iași, nici la liceu în virtutea faptului că am fost la profil uman, filologie, nici în gimnaziu, perioadă în care mi-a fost greu să trec de disciplinele exacte și trebuia să gasesc o soluție ca să nu îmi compromit viitorul definit, nici în ciclul primar atunci când aveam falsa senzație că mă descurc la fel de bine și la română și la matematică, ci cu mult mai mult timp în urmă, atunci când, fiind mică stăteam cu mama mea și ascultam cu o inimaginabilă atenție, având doar vreo trei ani, emisiunea care îl avea moderator pe George Pruteanu „Doar o vorbă să-ți mai spun”, atunci când, înainte de somnul de amiază, la casetofonul vechi, părinții îmi puneau să ascult caseta care avea două povești: „Căușe de ghindă” și „Diamantul buclucaș”, cea din urmă avându-i ca protagoniști pe Daraban și cu Tăgârță, personaje pe care nu le voi putea uita vreodată, atunci când mama îmi citea și mă ajuta să învăț poezii ca: „Păsările harnice”, „Două gâște”, „Vine rața de la baltă”, „Rață, rățișoară”, „Cocostîrcul”, „Cîntecul berzei”, „Rândunica”, „Gospodarii”, „Cosașii” sau „La cosit”, poezii cuprinse în cărticica „Cocoșel cu gîtul gol” (Chișinău, Hyperion, 1991), atunci când, în bucataria mică și cam neprietenoasă a unei garsoniere din oraș insista, în timp ce îmi gătea, să despart în silabe, atunci când, seara, înainte de a spune rugăciunea mi-a citit povestirea „Puiul” de Ion Alexandru Brătescu-Voinești, povestire care de altfel mi-a umezit nu puțin ochii, dar mama a fost acolo să mă liniștească și să imi explice cu ce învățătură pot să rămîn din această povestire sau atunci când pur și simplu mă lua in brațe, mișcându-se lent pe muzica de la post oarecare de radio, pe care îl aveam grație vechiului casetofon. Mama nu a lucrat niciodata. A fost casnică, iar din ziua în care eu am văzut lumina zilei pentru prima dată, ea și-a dedicat tot timpul, atenția, grija, blândețea, priceperea și viața, creșterii și educației mele. Nimic nu i-a fost prea greu ca sa-mi fie mie mai ușor. Cred cu tărie că de atunci s-a dezvoltat dragostea pentru ceea ce avea sa aflu după ani că poartă frumosul nume de filologie.

Mama a fost cea care m-a determinat să îmbrățișez și să descopăr taina scrisului, asta mai ales pentru faptul că ea însăși a iubit filologia, însă, spre deosebire de mine, neavând șansa să fie studentă la litere. Am aparut devreme în viața ei și astfel toată energia, dorința de a învăța, de a cunoaște și de a aprofunda și le-a canalizat cu cea mai mare dăruire asupra copilului ei.

Mama a fost primul meu profesor de română care s-a ocupat foarte mult de mine. De la mama am simțit cum toți ceilalți dascăli, de la cei mai puțin instruiți pănă la cei foarte bine pregătiți din mediul universitar au venit cumva în completarea ei. Astfel, din punctul meu de vedere și sunt sigură că nu numai, nu cred că locul este cel care influențează și își pune amprenta asupra a ceea ce va urma în viață, ci mai curând cred că oamenii sunt cei care pot ghida, dirija pâna la a manipula, dorințele copilui, opinile acestuia, viziunea sa cu privire la diverse lucruri și chiar sentimentele lui.

Pe de altă parte, tata, persoană ingenioasă și extrem de inventivă, dar cu reale abilități tehnice, fapt care l-a propulsat încet, dar sigur, pe un drum care astazi numără cel de-al 31-lea an în industria petrolului, m-a iubit și m-a educat în stilul lui, un stil foarte diferit de cel al mamei. De asemenea, în pofida faptului că, din cauza serviciului și a multor zile și nopți petrecute pe șantier, nu am reușit să petrec atât de mult timp cât mi-aș fi dorit eu să petrec cu tata, relația este la fel de frumoasă și de caldă precum este cea cu mama.

Tata a înfățișat întodeauna o severitate pe care rar sau aproape niciodată nu o întâlnești la alți bărbați. O severite cu totul diferită. O severitate izvorâtă, ghidată și potențată de un singur gând: acela de a nu suferi. De aceea, în completarea mamei, tata, în ceea ce privea creșterea și educația mea, era cel care aducea un strop de ambiție, de curaj, de putere, de sprijin, astfel că, pot spune acum doar uitându-mă și nu analizând tot ceea ce a fost în urmă că mama și tata au avut și au în continuare caractere complementare, iar unii spun chiar că din acest amalgam a ieșit un cocktail destul de reușit, însă eu nu aș merge atât de departe și m-aș opri doar la a zice că degeaba ai talent – ceea ce aveam de la mama, dacă nu ai curaj și ai ambiție – chestiuni învățate de la tata.

Mai curând, amalgamul caracterelor lor a dat naștere unor pricipii, rigori și a unui set de valori foarte bine pus la punct. În tot cazul, acesta este mediul în care am crescut și mi-am dezvoltat personalitatea, în ciuda faptului că ai mei erau extrem de ocupați, trudind din zori și până-n seară. Momentele petrecute cu mama în lumea poeziilor, a poveștilor și a basmelor pentru copii m-au ajutat să-mi dezvolt foarte bine gândirea critică și un simț foarte puternic de a analiza și de a fi observator, punând astfel la doar 4-5 ani întrebări de tipul: „De ce în fiecare melodie se vorbeste despre dragoste?”, „De ce oamenii dau din picior atunci când ascultă muzică?”, „De unde știe copilul în momentul în care începe să vorbească ce limbă să vorbească?”, „De ce am început eu să vorbesc limba română ca voi și nu o cu totul alta stranie și îndepărtată?”! Cât despre activitățile gospodărești sau responsabilități, pot să spun doar că am făcut cunoștință cu ele, cînd am plecat de acasă, deci undeva în primele luni ale studenției. Până atunci însă, eram foarte departe de a cunoaște aceste lucruri pentru că pe ai mei părinți i-a interesat ca eu să învăț și să fiu fericită, crezând că restul treburilor casnice se pot învăța cu o mare ușurință cam la orice vârstă.

Continue reading „Cristina Andreea STAN: Taina Scrisului (111) – Un pix și un ruj” →

Titina NICA-ȚENE: Taina scrisului (110) – Iubirea reciprocă

Era 13 iunie l963. Soarele dogorea puternic şi pe băncile din parcul Drăgăşani era multă lume. Se sărbătorea Ziua Grâului. Treceau spre stadionul oraşului fete cu cununi de grâu pe cap. Acolo urma să aibă loc o serbare. Eu stăteam singură pe o bancă din parcul oraşului, un parc mic, cu câţiva pomi şi o fântână arteziană, parc ce mi se părea că e cel mai frumos din lume. De fapt nu mai văzusem altul. A venit un băiat brunet şi slăbuţ şi mi-a zis:

– Pot să stau şi eu pe banca asta lângă tine?

M-a cuprins dintrodată o bucurie de nedescris. Nu mai eram singură. Un suflet de om vroia să se aşeze chiar lângă mine. L-am privit şi nu-mi venea să cred ochilor. Parcă-l mai văzusem undeva şi chiar aşa era. Era băiatul de la Casa de Cultură din Drăgăşani care citise poezii, alături de Gheorghe Tomozei, Dan Deşliu, Doru Moţoc, Traian D. Lungu ș.a. Imi plăcea dar îmi era şi frică. La fel ca în „Zburătorul” lui Eliade. Şi, tata, îmi spusese că niciodată să nu umblu eu după băieţi. Să-i las ă umble ei după mine. Eu să fiu încrezută. Dar acum nu mai aveam chef să fiu încrezută pentru că mă simţeam chiar singură…

– Dar mai sunt bănci… i-am răspuns… fiind timorată de traista cu ciuperci pe care o lăsase lângă mine pe bancă o femeie din satul meu…

– Mai sunt dar eu aici vreau să stau… zice, arătând traista cu ciuperci…

– Bine, faci ce vrei…

– De ce eşti supărată?

– Nu am cu cine să merg la serbare pe stadion…

– Nu-i nimic, lasă că mergi cu mine..

– De fapt eu vă cunosc. Am fost la casa de cultură din Drăgăşani aduse de la şcoala noastră să ascultăm mai mulţi poeţi şi eraţi şi dvs acolo…

– Da!? Mă bucur că mă cunoşti…

Am luat-o încet spre stadion. El fiind din oraş îl cunoştea toată lumea. Mi-a spus simplu că îl cheamă Florin şi că dă la facultate la Craiova. Acum trebuia să stea acasă să înveţe, dar s-a plictisit şi a ieşit în oraş. Şi eu i-am spus că mă cheamă Titina că sunt din satul Uşurei şi suntem şapte fraţi. Am terminat şcoala profesională hortiviticolă şi o să plec în Maramureş unde este fratele meu profesor şi cred că o să fiu şi eu învăţătoare. Acum avem un an de practică agricolă şi eu o fac ca şi învăţătoare şi apoi şcoala se transformă în tehnică şi primim diplomă. Nici eu nu prea înţelegeam ce însemna asta dar eram bucuroasă că-mi mai umplu timpul cu ceva… căci acasă nu aveam ce face. Parcă ne cunoşteam de când lumea, cu el totul era simplu şi uşor. Deci, în cinci minute i-am spus totul despre mine. Mi-a spus că scrie poezii şi asta m-a fascinat că şi eu încercasem să scriu câteva versuri chiar prin clasa şasea.

Prima mea poezie suna aşa: „Ce frumos e-n luna mai/ Când soarele străluceşte/ Când pădurea-i ca un rai/ şi salcâmul înfloreşte!“ Când i-am citit-o lui fratele meu mai mare a zis că asta nu e poezie e o exclamaţie! Mi-e mi se părea că e genială. Mă şi vedeam ajunsă mare poetă. Dar dacă fratele, pe care-l credeam cel mai deştept de pe pământ, a zis aşa, înseamnă că aşa este şi nu am mai scris. Lui Florin nu am îndrăznit să-i spun nimic. Ziceam că dacă el este poet mare o să râdă de mine. Mergând spre stadion, Florin se întâlnea cu prietenii, toţi îl cunoşteau. Îi spuneau că e „corupător de minore” când l-au văzut cu mine aşa o fată de nevoie… Trecând pe lângă un lan de porumb, care erau mai mare decât gardul, l-am rugat pe Florin să-mi rupă o frunză. Mi-a rupt şi mi-a dat-o dar nu înţelegea ce fac cu ea. Am zis că aşa vreau să o ţin în mână să-mi treacă dorul de acasă, de porumbul din Sârbeana şi din Dadeşu. El fiind poet m-a înţeles! La stadion m-am simţit mândră că am şi eu pe cineva cu care să stau. Fetele erau invidioase când m-au văzut cu un băiat. Era deci, duminică, 13 iunie 1963! Era ziua lui Florin dar nu mi-a spus. Mai târziu am văzut că scrisese în agenda lui: „Azi, 13 iunie 1963, de ziua mea, am cunoscut o fată de la Uşurei. Are şapte fraţi o numesc «mărunţica câmpului şi îmi va fi soţie»!” A scris și prima poezie pentru mine:

„Te-am cunoscut pe banca de lemn

Gând aruncat peste apa uleioasă.

Aşteaptă râul, tăcut şi solemn

Cu mine să te-ntorci mireasă.

Cerul a aprins candelabre cu lumină coclită

Clopotul nopţii a-nceput să bată

Apa în ramă de luncă, neclintită

Aşteaptă să-ţi fure chipul de fată…”

Atunci mi-am dat seama ce mult mă iubeşte! A fost dragoste la prima vedere. Seara, după serbare, ne-am despărţit şi i-am spus că a doua zi voi pleca la Uşurei şi apoi în Maramureş. El şi-a luat la revedere cu tristeţe şi mi-a urat drum bun.

Florin, băiatul brunet pe care-l cunoscusem în oraşul Drăgăşani – după ce m-a întâlnit pe bancă- s-a dus acasă şi le-a spus părinţilor că nu mai dă la facultate la Craiova fiindcă a auzit el că la Baia Mare sunt mai multe locuri la Institutul Pedagogic de trei ani şi merge acolo cu un coleg. Părinţii s-au mirat de hotărârea aceasta bruscă a lui dar l-au lăsat în pace. Nu bănuiau că el cunoscuse o fată despre care scrisese în agenda lui din 13 iunie l963 aşa: „Azi am cunoscut o fată. Mărunţica câmpului. O cheamă Titina. E tare frumoasă şi naivă. Are şapte fraţi, e din satul Uşurei şi ea îmi va fi soţie!” Tot atunci a scris şi poezia „Te-am cunoscut pe banca de lemn”. Aşa că a mers la Baia Mare unde a şi reuşit la examenul de admitere la facultate. După câteva luni a început să mă caute prin comunele învecinate cu Baia Mare. Ştia că sunt învăţătoare pe undeva… dar nu ştia unde. Şi aşa din aproape în aproape a aflat unde sunt. A mers pe jos 40 de kilometri până în satul Valea Seacă din comuna Tarna Mare. Era o zi splendidă de vară când mă cheamă gazda şi imi spune că pe mine, „aia mică”, mă caută un băiat de prin părţile noastre. Când am auzit am mărit paşii. Nu ştiam cine poate fi. Pe Florin îl uitasem cu totul. Când l-am văzut, obosit mort, mi-a fost milă de el şi am zis:

– Vai dar cum ai mers tu, băiat de oraş, 40 kilometri pe jos?

– Uite aşa am mers, de dragul tău… De ce ai plecat că eu te iubesc…

Nu-mi venea să cred ochilor ce vedeam şi urechilor ce auzeam. Pe de altă parte mă şi bucuram că acolo eram tare străină. Mi-a spus că este în anul întâi la Institutul Pedagocic din Baia Mare şi că la anu’ o să treacă la fără frecvenţă şi va fi profesor cu mine la Valea Seacă.

– Bine dar părinţii tăi ce vor zice?

– Păi sunt major, pot hotărî singur… am 20 de ani…

– Pe părinţii mei nu-i prea interesează de mine… Suntem prea mulţi şi ne-a pierdut numărul. Ei doresc să ştie decât dacă suntem sănătoşi şi cam atât, dar voi dacă sunteţi doar doi copii la părinţi… Bănuiesc că şi pretenţiile sunt altfel…

– Eu doar atâta ştiu că te iubesc şi vreau să fiu alături de tine, restul nu contează…

Eram şi bucuroasă şi speriată. Florin şi-a luat cu chirie o cameră la un oşean, nu departe de mine şi prietena mea. Stătea acolo sâmbăta şi duminica şi mai ales în zilele în care lipsea de la facultate. De fapt începuse să lipsească mult mai des de la cursuri şi asta mă îngrijora. Când a avut la facultate o reuniune cu dans m-a invitat şi pe mine. Am intrat într-o sală luminată feeric, colorată cu baloane verzi, albastre, roşii, atârnate de tavan şi pline cu confetti. Colegele lui mi s-au părut nişte zâne, aşa erau de minunat îmbrăcate şi erau și foarte frumoase. Eu i-am spus lui Florin că dacă aş fi în locul lui aş alege pe oricare fată de acolo nu aş umbla ca nebunul după o fată săracă de la ţară cu șapte fraţi cum eram eu. El a zis că eu sunt cea mai frumoasă şi nu-i trebuie niciuna de acolo. M-am mirat de hotărârea lui. Eu eram, ameţită de ce vedeam. Mi se părea totul în jur fascinant, nu mai văzusem aşa ceva.

În anul doi Florin a trecut la fără frecvenţă şi s-a angajat profesor de limba română la clasa a șasea. L-au angajat imediat, ba se mirau ce căuta el acolo care era la facultate! Restul cadrelor didactice erau cam fără studii dar nu aveau de ales. Nimeni nu venea în acel sat pierdut de lume fără cele mai elementare condiţii de viaţă. Mi-e îmi plăcea foarte mult. Casele erau acoperite cu paie, oamenii erau aspri dar erau şi buni. Eu mă delectam cu lanurile de grâu ce unduiau în soare, cu zâmbetul nevinovat al copiilor, mi se părea un miracol ce mi se întâmplă. Deci Florin a luat cameră cu chirie la un oşean! Eu stăteam în continuare cu prietena mea Ioncica și nici nu mă gândeam la altceva!!! El mă privea cu înţelegere şi râdea de naivitatea mea… Din ce în ce mai greu pleca Florin de la Valea Seacă la Baia Mare să-și dea exemenele. A scris cu mare durere poezia „Despărţire”:

„S-au ciocnit două stânci ca două valuri în amurg

Şi eu am ţâşnit ca o flacără,

Metaforă a unei nopţi în care iubita

A ascuns în sân izvoarele fântânii,

Să nu o mai aştept…

O picătură de rouă ne-a luminat drumul

Şi eu am plecat prin câmpul de levănţică

Imbătat de stelele unei înserări fără nume,

Iar tu te-ai strecurat, nevăzută între două fire de iarbă

Tăindu-mi calea

în care greierii au amuţit…”

Îmi citeşte poezia şi mie nu-mi vine să cred că cineva ca el mă iubeşte aşa de mult. Eram mai mult speriată decât fericită… De atunci au trecut mai bine de o jumătate de secol. Aceași iubire ne ține împreună. Ne bucurăm de cei cinci nepoți: Paul, Catinca, Darius, Anastasia și Ștefănel. Cei doi băieți ai noștri, Ionuț, scriitor și istoric, fiind șeful culturii pe județul Cluj, iar Florin specialist în televiziune, cu familiile lor… Ei sunt realizările noastre de care ne bucurăm. Iar despre cărțile noastre, peste o sută, lăsăm cititorii să vorbească despre ele.

***

Continue reading „Titina NICA-ȚENE: Taina scrisului (110) – Iubirea reciprocă” →

Doina TOMA: Taina scrisului (110) – Descoperind nuanțele

Cunoaştem că, nuanţa se identifică preponderent în natură unde culorile variază în funcţie de lumină, înserare sau ceaţă, dar poate fi şi intensitatea graduală prin care se execută o piesă muzicală. Acceptăm mai ales că, este exprimarea noastră cu subtile diferenţe prin care nuanţăm propriile gânduri.

Mi-e dor perpetuu să transform gândurile în cuvinte potrivite, ce pot aduce lumină bucuriei senine pe chipul cititorului care descoperă taina scrisului meu. Această taină se îndreaptă spre înţelegerea priorităţilor care, ar trebui să ne tragă de mânecă amintindu-ne în orice clipă despre pierderile majore ce afectează spiritul şi chiar corpul fizic, care tânjeşte după nevoia de apartenenţă la natură. Acolo, pădurea, muntele, izvorul ne poate dărui liniştea şi energia după care plânge acut şi în tăcere persoana pe care o reprezentăm. Eu văd şi înţeleg că oamenii, tot mai des, uită să se bucure de lumină în prag de zi sau scânteieri de stele în nopţi bogate în senin şi constelaţii. Şi nu e bine!

Am scris despre bucurie… când totul e mai uşor, pornind tot de la gânduri ce propun doar rezolvări potrivite cu dorinţa, ca nişte fluturi zburdalnici desenaţi în culori pastelate care dansează magistral în jurul nostru, încercând să ne transmită că, binele există, doar trebuie să-l descoperim, sau să-l urmărim cu perseverenţă.

Şi ce poate fi greu de înţeles? Poţi fi bucuros când plouă, deoarece ploaia întreţine viul pământului, când vine soarele ce aduce în dar un curcubeu în culori armonios îmbinate ce îndeamnă spre alegerea unei dorinţe, când ninge şi vrei să prinzi fulgii zburători în palma ta prea fierbinte, sau când hoinăreşti uitat prin verdele pădurilor, al munţilor şi te iei la întrecere în cânt, cu măiestrele zburătoare ascunse printre frunzele neliniştite, sau zâmbeşti mării fremătânde cu albastre reflexii, sigur şi atunci când te joci de-a ascunselea, cu minunatul tău copil ce-ţi aşteaptă cu nerăbdare prezenţa şi participarea la activităţile sale importante. Toate şi multe altele reprezintă bucurii, mici sau mai mari, ele vor fi prezente când şi tu îţi doreşti să le vezi.

Am scris despre copac, mereu un tainic necunoscut… când ascult mişcarea fină şi graţioasă a frunzelor care se leagănă uşor pe ramuri primitoare, dirijate parcă de un maestru care dă semnalul, ca un tremur uşor prin care vântul şopteşte naturii că, trebuie să cânte! Fiecare copac parcă se adresează vecinului, prin mici sau mari tânguiri, în funcţie de povestea trăită sau auzită de la drumeţii care poposesc la umbra lor. Ei aud cele mai frumoase şi stranii poveşti din viaţa omului, mereu o enigmă şi pentru el însuşi.

Descoperim şi toporaşul atunci când ne aflăm pe o mică pajişte cu abundenţă de verde zâmbitor, unde ne atrage o mare de petale viorii care sclipesc somnoroase în soare. Ne oprim fascinaţi în faţa darului oferit de natură celor puţini care o iubesc sincer.

Ce importanţă mai au gândurile, tumult care tulbură cu mare îndrăzneală mereu încercata noastră fiinţă, le alungi cu promisiuni de atenţie în alt timp. Acum eşti prezent total în marea de verde care unduieşte firele de iarbă şi-ţi dăruieşte omule, mireasma pământului reavăn, amestecat cu vegetalul care şi-a scris destinul în zilele friguroase ale iernii, ca o datorie sacră. În luna mai, când acordăm atenţie văzului, putem trăi alături de copac ninsoarea de flori, sublim moment. Toate florile pe dealuri, freamătă a mirare, fragile şi delicate, ca veşmânt de sărbătoare al copacului, se leagănă uşor, ca un dans executat pe o muzică care provoacă la mişcare graţioasă şi, uşor, se desprind, petală după petală, de pe crenguţa ce le-a fost hrană şi adăpost, pornind în zbor de mici fluturi albi care se înmulţesc ca-n poveşti şi treptat te acoperă o ninsoare cu aripi mici de petale ce îţi înmiresmează sufletul cu adieri parfumate.

Am scris despre munte deoarece iubesc muntele cu măreţia sa de creste dantelate, ce plimbă norii buni, aducători de ploaie mult aşteptată de vegetaţia însetată de viaţă verde, şi despre marea cea veşnic fremătândă, în culori de smarald şi străluciri diafane, cu briza aceea unică, bogată în sarea mereu preţioasă, ştiind că lângă ea te uiţi mereu, parcă toate dorurile se adună într-o corolă, unde petalele sunt planuri ce le doreşti realizabile, pentru ca dorul să aibă un pic de mulţumire. El, dorul, rămâne viu şi mereu în gând, pentru acele locuri unde te simţi liber şi în comuniune cu natura.

Continue reading „Doina TOMA: Taina scrisului (110) – Descoperind nuanțele” →

Angela PISTOL: Taina scrisului (109) – Un strigăt al inimii

Să scrii este cu adevărat o artă atunci când reușești să ajungi la sufletul cititorului, iar dacă ceea ce scrii îi stârnește cât de cât și interesul este cu atât mai bine și mulțumitor.

De cele mai multe ori teama de a te expune, de a-ți deschide sufletul cu trăirile sale în fața semenilor îți creează parcă un blocaj în această descătușare, acest strigăt al inimii către afară, către cei de lângă tine. Se duce astfel o adevărată luptă în sine și aștepți tăcut să vezi cine câștigă.

Criticile nu sunt ușor de tolerat, dar odată trecut acest prag psihologic, poți învăța din ele, te pot ajuta să mergi înainte, să progresezi. Și-apoi cine este perfect pe lumea asta? Cu toții avem câte ceva numai bun de criticat și întotdeauna se va găsi cineva să o facă. Important este să știi să primești și o părere mai puțin laudativă, să nu te lași dezarmat ci să găsești o cale pentru a-ți urma visul, să scoți din tine ce ai mai bun și mai frumos de arătat, să încerci să înfrumusețezi prin cuvânt o clipă, o trăire.

La acest lucru m-am gândit și eu atunci când mi-am făcut curaj să public scrierile mele, să-mi arăt de fapt sufletul tuturor. Mărturisesc că mă încearcă deseori regretul că am început să scriu târziu, dar așa a vrut probabil destinul.

Când scriu, prin vârful peniței, parcă simt curgând picături de suflet, gândurile mele pe care le arunc în arena vieții, în fața judecătorilor. Nu, nu este ușor să dai frâu liber trăirilor, crezului tău, într-o lume plină de bizar și de neprevăzut. Și totuși scriind, mă simt integrată în lumea aceasta, cu bune și cu rele, cu urât și frumos, mă simt mai împăcată sufletește.

Am pornit timid pe acest drum frumos, dar în același timp periculos atunci când ai sufletul prea sensibil la judecata celor de lângă tine. Aș putea sune că dragostea pentru scris a învins și spun acest lucru deoarece în scurta perioadă de când scriu, am reușit să editez trei cărți, să public în multe reviste și ziare. Am acceptat cuminte sfaturile chiar și criticile celor îndreptățiți să o facă și am învățat ceea ce era de învățat.

Continue reading „Angela PISTOL: Taina scrisului (109) – Un strigăt al inimii” →