Dragii mei enoriași!

  Rugă pentru Țară. Părinte, Împăratul cerului și al pământului, al veacurilor și al speranțelor noastre, spre Tine înalț această rugă la ceas târziu de noapte. Mi-e sufletul zbuciumat ca marea în furtună, mi-e teamă de ziua de azi, de ziua de mâine, de viitorul ce se conturează la orizont. Nu mă rog pentru mine, – sunt zgaibă fără preț -, ci pentru Neamul meu ce vine din neguri de vremi și se îndreaptă spre veșnicii. Mai mult ca oricând el are nevoie de ajutorul Tău spre a nu se poticni.

Ai fost cu noi, Părinte, de când am fost în fașă. Ne-ai așezat aici, la răscrucea relelor  și-n drumul tâlharilor. Ne-ai dat o țară cum nu e alta mai frumoasă, în care ai așezat toate minunățiile și bogățiile lumii. Au venit peste noi ca să ne ceară pământ, și apă, și  aur, și copii, și grâne, și miere, și sare, și bani și tot ce se găsea ori nu se găsea pe aici. Din toate punctele cardinale s-au slobozit peste noi hămesiții vremii, fie că au fost perși, fie romani, fie goți, fie avari, fie pecenegi, fie cumani, fie slavi, fie tătari, fie maghiari, fie turci, fie austrieci, fie ruși sau nemți sau alte nații. Mereu am fost printre cizmele coloșilor, gata-gata să ne strivească.

Cu unii ne-am luptat până la ultima picătură de sânge și de multe ori am  reușit să-i batem și să-i alungăm; cu alții am încheiat înțelegeri și i-am ținut departe dându-le din toate ale noastre. Numai Tu, Părinte al veacurilor, mai poți ști cu câte bogății ne-am plătit dăinuirea noastră pe aceste plaiuri. Și, totuși, bunul cel mai de preț nu ni l-au luat, deși atâta ar fi vrut… ! Am reușit să ne păstrăm sufletul! L-am fi păstrat și l-am fi apărat de-ar fi trebuit să dăm și cenușa din vatră. De l-am fi pierdut pe el, am fi pierdut credința, limba, doina, jocul, portul, modul de a fi și a gândi, într-un cuvânt, am fi pierdut identitatea noastră.

Părinte bun, numai orbi de-am fi și n-am înțelege că doar mila Ta și ajutorul Tău ne-au ocrotit și ne-au adus până astăzi prin istorie. Numai orbi de-am fi și n-am vedea cum au pierit ca fumul acei coloși care au vrut să ne radă de pe fața pământului. Ei au pierit și noi am rămas. Despre ei se mai vorbește în câte-o carte de istorie, noi, poporul acesta mic și resfirat pe toate văile Carpaților, poporul acesta care Te-a avut pe tine întotdeauna reazim și stăpân a supraviețuit și vrea să meargă  mai departe, până la sfârșitul veacurilor. Fără Tine am fi fost ca un trib risipit de barbari, ca atâtea altele, despre care doar Tu mai știi.

Părinte al veacurilor, toți ne-au luat bogățiile materiale, pământești. Astăzi au venit alții, mult mai periculoși, care ne vreau sufletul nostru, care vreau să rămânem o amintire pentru generațiile viitoare. Ni se risipește Neamul, Părinte, ne rămâne țara pustie! Cu fiecare înmormântare rămâne și câte  o casă încuiată pentru totdeauna. Avem nevoie de ajutorul Tău să schimbăm gândurile și mentalitățile confraților noștri. Fă Tu ceva, ce noi nu putem, ca să ni se întoarcă cei plecați acasă, să-și iubească țara mai mult decât banii străinilor.  Fă-i Tu să aibă mai multă încredere în viitor, să-și lase copiii să vină pe lume, să nu le fie rușine că sunt români. Fă-i Tu, Doamne, să se bucure de viață, să nu mai fie atâta tristețe pe fețele românilor Tăi.

Te-am iubit, Doamne, prin moșii și strămoșii noștri. Pământul românesc este îngrășat de carnea și de sângele celor ce au apărat bisericile și mânăstirile Tale, credința creștină ortodoxă. Pământul românesc este plin de oseminte și de moaște ale sfinților, pe care numai Tu îi știi. Pământul românesc este împodobit de casele Tale, pe care  Ți le-am zidit în fiecare așezare tocmai ca să fii cu noi, cât mai aproape de noi. De două mii de ani Îți înălțăm rugăciuni, cântări, colinde și liturghii, cum poate nici un alt popor n-o face, tocmai fiindcă am înțeles că fără Tine suntem pulbere și vânt. Suntem ai Tăi, nu ne lăsa în ghearele pierzării.

Dă-ne, Doamne minți deștepte, inimi mari, puterea de a alege oamenii cei mai potriviți și capabili, care să ne conducă. Avem nevoie de conducători înțelepți,  buni patrioți și buni creștini, oameni care să se dedice trup și suflet Neamului, ci nu intereselor proprii. Dă-ne, Doamne, conducători înțelepți, care să știe să ne conducă printre stâncile amenințătoare. Dă-ne, Doamne la cârma țării oameni care să ne dea legi menite să aducă dreptatea adevărată în țară, să facă să renască entuziasmul și dragostea de viață și de patrie,  dragostea de muncă și de învățătură, încrederea în oameni și în instituții. Ajută, Doamne, Neamului românesc să nu se risipească și Țării să nu se destrame. Ajută-ne, Doamne, să nu ne pierdem credința și nădejdea, să nu ne pierdem dragostea de Tine și de ale Tale. Fă, Doamne, să fie pace-n lume, între popoare și-ntre oameni, în noi și în casele noastre.

Ține-ne, Doamne, ca să – Ți mai cântăm și de aici înainte colinde de Sărbători. Așa păcătoși cum suntem, dar suntem ai Tăi dintotdeauna și Te iubim și noi după puterea noastră. Ocrotește-ne cu puterea și cu dragostea Ta acum și până la sfârșitul  veacurilor, amin.

*

Sfaturi părintești. Redăm mai jos continuarea Omiliei despre invidie a Sfântului Vasile cel Mare, fiindcă ni se pare a fi de mare actualitate și necesară pentru mulți:

,,Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare, nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; şi, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.

Şi Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învăţat şi invidia, şi uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care şi Pavel le-a alăturat prin cuvintele:,,Sunt plini de invidie, de ucidere”. Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său şi s-a aprins de gelozie; a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate. (…)

Un astfel de om a fost Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. (…)

Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate.

Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine decât mulţumire de pe urma binefacerilor primite.

Pe care fiară n-o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii însă se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă.

Cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naştere? Oare, nu invidia fraţilor săi? Cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia acestei boli (…). Prin rânduiala lui Dumnezeu, însă, viclenia lor s-a întors împotriva lor. Că, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăţiei lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniţă, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului şi nu i s-ar fi închinat fraţii lui, veniţi la el din pricina lipsei de grâu.

Treci cu mintea la cea mai mare invidie care a luat naştere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului. Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniţi, şi Cel care-i hrănea era prigonit şi duşmănit; morţii erau înviaţi, şi Cel ce le dădea viaţă era privit cu ură; demonii erau alungaţi, şi se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau şi orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă, au dat morţii pe Cel care a dăruit viaţa, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au osândit pe Judecătorul lumii. Până acolo au adus răutăţile invidiei!

 Şi cu această singură armă, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacului, pe toţi îi hrăneşte şi pe toţi îi doboară diavolul, distrugătorul vieţii noastre, el, care se bucură de pierderea noastră, el, care a căzut prin invidie şi vrea să ne doboare şi pe noi împreună cu el prin acelaşi păcat.”

*

Plânge Cerul. În revista ,,Apărătorul Ortodox” de la Chișinău am găsit o foarte interesantă poezie cu acest titlu, semnată de regretata artistă Tamara Buciuceanu. O adevărată surpriză. Iat-o:

 

„Plânge Cerul pe tot omul
Cel neroditor ca pomul,
Care stă să se usuce.
Plânge, Cerul, Domnul plânge,

Plânge Maica-n rând cu Sfinții,
Cu strămoșii și Părinții,
Ce-au ținut credința dreaptă,
Nu din vorbă, ci din faptă.

Plânge Ștefan moldoveanul
Și ne ceartă Brâncoveanu:
,,- Voi, născuți din mame sfinte,
Vreți credința a vă vinde ?

Eu și fiii mei ne-am pus
Chezași la Domnul Iisus
Pentru tine, neam al meu,
Că nu-L vinzi pe Dumnezeu!

V-am lăsat biserici sfinte,
Vreți credința a vă vinde ?
Viața toată să vă fie
Ca o Sfântă Liturghie!

Să va fie ajutorul
Crucea și Mântuitorul!
Fiți voi neamul luminos,
Candelă pentru Hristos!”

Plâng icoanele-n Altare
Pentru a noastră nepăsare,
Pentru cei ce-n chip frumos
Vor să-L vândă pe Hristos.„

*

In memoriam: Prof. Maria Untaru.  Am cunoscut-o la Liceul Economic de la Tr. Severin. Era profesoară de Limba Română cu ștate mult mai vechi decât ale mele. Când m-am dus la acea școală, m-a impresionat clasa a XI-a B, la care dânsa era dirigintă. Parcă erau copiii aleși, strecurați, unul mai bun decât altul. Erau îmbrăcați curat, chiar elegant, dar simplu, erau foarte respectuoși, atenți, conștiincioși. Vorbeau frumos, gândeau profund, aveau păreri proprii, știau să-și argumenteze ideile. A fost destul ca să le dau o lucrare de control și pentru mine au fost o adevărată revelație. Scriau frumos, caligrafic, îmbrăcau subiectele într-o limbă cursivă, plăcută, lucrările lor erau adevărate bijuterii literare.

Într-o zi am fost invitat de Doamna Prof. Maria Untaru la un cenaclu literar. Aflase dumneaei despre mine că sunt un scârța-scârța pe hârtie și nu putea să rămână indiferentă, să nu mă atragă spre preocupările dânsei și ale elevilor iubitori de grai românesc. Acolo la cenaclu am fost uimit de seriozitatea temelor abordate, de maturitatea discuțiilor. Elevii Doamnei Maria Untaru discutau ca niște specialiști în limba și literatura română. Unii au citit creații proprii, proză scurtă, poezii, eseuri. Erau splendide. Greu puteai să înțelegi că niște copii care urmau o secție reală, care se pregăteau pentru un domeniu economic, stăpâneau atât de bine  limba și literatura română și cum ei înșiși erau creatori de texte literare. Fiindcă tot făceau referințe mereu la Șerban Cioculescu și la cărțile lui de critică literară, când mi s-a dat cuvântul le-am povestit și eu despre întâlnirea și discuțiile pe care le-am purtasem cu ani în urmă cu Șerban Cioculescu la Biblioteca Academiei din București. Cele relatate de mine au fost receptate cu mult interes.

După acel cenaclu s-a stabilit între mine și Doamna Prof. Maria Untaru o relație de stimă și respect reciproc, de prietenie chiar. De multe ori în recreații ședeam de vorbă în cancelarie și-mi relata despre planurile, realizările și decepțiile sale. Mi-a dat mai multe cărți alcătuite din creațiile elevilor săi iubitori de limba română, indiferent de clasa din care făceau parte, am devenit colaborator la revista literară ,,Mercur”, pe care o scotea de câteva ori pe an. Toate publicațiile acestea erau realizate din banii Doamnei Untaru.

Am văzut-o de multe ori tremurând de emoție pentru elevi ai săi care participau la olimpiade și concursuri literare, am văzut-o explodând de bucurie când astfel de elevi erau clasați pe primele locuri la nivel național, am văzut-o plângând în hohot, când  o elevă premiantă la olimpiada națională primise recompensă doar … 300 lei. ,,-Biata Nadia este orfană. Ea este ca o  mamă celor doi frați mai mici. Ea face curățenie în casă, gătește, îi ajută la teme și-și face și temele ei. Tată-său e un alcoolic și nu o ajută cu nimic, ba dimpotrivă. Când a venit de la București, am îndrăznit s-o întreb ce are de gând să facă cu cei 300 lei câștigați la Olimpiadă. Mi-a spus că-și va cumpăra o ramă pentru ochelari. De o lună i-au căzut ochelarii, s-a  rupt rama și s-a chinuit așa, mioapă, să se pregătească pentru olimpiadă, pentru teme! Se merită, părinte, să muncească un copil ca un rob, să fie clasat pe locul doi la nivel național și să primească atât cât să-și ia o pereche de rame pentru ochelari?”

Doamna Maria Untaru era tipul de dascăl total, dascălul care se topea la catedră, care era în stare să-și dea și sufletul pentru ca să vadă rodind în puii de oameni din fața sa frumusețea  artei, manierele civilizate, cultura solidă. Făcea parte din categoria dascălilor de elită, care au împodobit învățământul românesc. Nu cred că este  vreun fost elev al său, care să nu-și amintească toată viața de dânsa, care să n-o așeze alături de proprii săi părinți în memoria și în sufletul său.

Din momentul când a aflat că este purtătoarea unei boli fără leac, Doamna Prof. Maria Untaru s-a resemnat. A devenit tristă, absentă, interiorizată. În timp ce ochii îi priveau undeva spre orizont, sufletul îi plângea neputincios. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 408(16 –31 Octombrie)” →

Dragii mei enoriași!

Jocul de-a cartea. Când am plecat în clasa întâia, tata mi-a spus: ,,Dacă vrei să ai o viață mai ușoară și mai frumoasă, pune mâna pe carte și mănânc-o! Dacă nu vrei să înveți, mai cumpăr o sapă și mergi cu mine la fermă!” Prima poezie pe care am învățat-o când m-am dus la școală a fost aceasta: ,,Carte dragă, de la tine,/Eu pot multe învăța!/Tata tot mereu îmi spune/ Și eu cred că este așa./Vino, dară, și mă-nvață/Și eu te voi asculta!”

 În școala primară, Doamna Învățătoare Elena Sfetcu s-a străduit să ne învețe nu numai noțiunile elementare ale cunoașterii, ci și rigoarea muncii, ordinea, disciplina, conștiința datoriei. A fost foarte dură experiența, de multe ori era însoțită și de bătaie, dar a fost de folos.

În școala generală am avut privilegiul de-a avea o echipă de profesori, care și-au făcut datoria în mod conștiincios. Nu mai practicau bătaia,  dar aveau o rigoare a lor, pe care știau să o impună, știau ce și cât să ne dea să învățăm, pentru ca învățătura să nu ne fie o povară insuportabilă. Știau să aprecieze munca fiecăruia, știau să dea valoare și greutate notei ca răsplată a muncii depuse, așa încât  învățam cu toată râvna. Regretatul meu profesor de limba română, Marius Buzatu, ne amintea mereu: ,,Cu cât veți băga mai multă carte în săcuielul minții voastre, cu atât veți trece mai ușor peste obstacole în viață; cu cât săcuiul va fi mai gol, cu atât mai ușor vă veți poticni!” Eram convins  până în măduva oaselor că în școală se învață carte, că ,,nu se trage mâța de coadă pe rogojină nouă”, cum spunea tot  Domnul Marius. În virtutea acestei convingeri, drumul din Bârda până la Malovăț și retur îl parcurgeam citind, cartea nu-mi lipsea când mergeam cu vitele la păscut, iar  programul de pregătire a temelor se prelungea în mod regulat cu mult după miezul nopții.

În timpul școlii generale am rămas surprins, contrariat și descumpănit totodată, când am aflat că mai există și o altfel de școală, de învățătură, de carte. Venise un decret sau ordin ca să fie eradicat analfabetismul din țara noastră. Pentru asta, toată lumea trebuia să aibă șapte sau opt clase. Profesorii au fost puși pe drumuri, au umblat prin sate și au dus muncă de lămurire cu localnicii ca să vină la școală. Nu li se cerea mult bieților oameni: câteva prezențe și era de ajuns. Se mergea pe principiul: ,,Dumneavoastră vă trebuie adeverință, nu știință!” Și au devenit toți, peste noapte, dotați cu certificate de absolvire a șapte sau opt clase, deși, poate, ca semnătură, continuau să pună degetul, cum făcuseră și până atunci.

Am avut norocul să ajung la seminarul teologic din Craiova. În acea școală s-a făcut cu adevărat carte. Am învățat pe rupte. Erau și multe obiecte, dar și materie multă la fiecare. Pe lângă plăcerea firească de a învăța, exista și interesul. În funcție de rezultatele la învățătură obțineai bursă sau semibursă. Asta însemna că plăteai doar jumătate din taxa de școlarizare sau nu plăteai deloc. Nu realizai cel puțin media generală opt, trebuia să plătești taxa integrală de două mii cinci sute lei. Asta în timp ce părinții erau retribuiți cu 2-3 lei/zi-muncă la ceape. Cele însușite în seminar  au constituit baza formării mele într-ale teologiei. La facultate a fost ușor, fiindcă aveam fondul acumulat din seminar.

Am fost foarte surprins, contrariat și dezamăgit, când am descoperit o altă formă de școală, prin care se putea trece fluierând, sau, după o expresie, ,,ca gâsca prin apă”. Doream să urmez facultatea de istorie; nu pentru a abandona teologia, ci pentru a-mi completa cunoștințele, pentru a putea apoi să fac cercetare, să scriu istorie. Seminarul nu era învățământ ,,de stat”. ,,Poți să ai  zece doctorate în teologie, în fața legii figurezi cu opt clase!” mi-a spus directorul Nicolae de la Ministerul Învățământului. Trebuia o altă soluție. După ce am reușit la Teologie, mi-am ridicat de la seminar dosarul de înscriere. În el era și diploma de opt clase. Cu ea am dat examen de admitere la liceu, curs de zi, apoi m-am transferat la ,,fără frecvență”. Mi-am cumpărat manualele și am învățat și pentru liceu. Unele discipline le făcusem în seminar, altele erau complet noi. Mi-au folosit, inclusiv Materialismul istoric și dialectic sau Socialismul științific. Eram student la București și veneam în vacanțe sau cu învoire la Severin și-mi dădeam examenele. Mi-am dat repede seama că puțini dintre colegii mei luau lucrurile în serios. Cei mai mulți aveau nevoie de adeverință, nu de știință. Pe unii nu i-am văzut niciodată la examene și, totuși, au absolvit. Erau situații la examene, când supraveghetorii de sală aduceau unora dintre candidați fițuici cu ceea ce trebuia să scrie în lucrări. Îmi amintesc de un coleg, căruia i-a căzut la filozofie  determinismul. Era un subiect subtil și aveai nevoie de o gândire destul de solidă ca să-l  pătrunzi. Bietul om, după câteva încercări nereușite de a copia, s-a ridicat când i-a venit rândul și a spus: ,,Domnule profesor, partidul și guvernul se străduiesc permanent să ridice nivelul de trai al oamenilor muncii! Să trăiți, domnule profesor!”  A ieșit din clasă, dar a luat examenul. Am terminat și eu liceul, dar la Istorie n-am putut să mă înscriu. Îmi trebuia recomandarea organizației de bază a uteceului sau a pecereului și, cum nu eram membru, nu puteam s-o obțin.

După Revoluție, s-au înființat și în Severin  mai multe filiale ale unor universități. Unele aveau secții ,,învățământ la distanță”. M-am bucurat. Îmi venise o poftă de carte fără precedent. Vream să fac Dreptul, apoi Istoria, apoi Literele. Ce mai! Până la optzeci de ani cred că nu le terminam pe toate. M-am înscris la Drept. Speram să pot discuta cu profesorii, să pun întrebări, să cer lămuriri. Mi-am achitat taxa, mi-am cumpărat cursurile și m-am pus pe treabă. Era un domeniu fascinant. Chiar îmi plăcea. A venit prima sesiune. Erau câteva săli de examen. În fiecare sală erau 10-15 calculatoare. Te așezai în fața unui calculator și-ți introduceai CNP-ul și parola(prenumele mamei). Se deschidea programul și-ți alegeai disciplina la care dădeai examen, apoi sesiunea. Îți apăreau câteva zeci, uneori și o sută de întrebări. La fiecare întrebare erau două, trei sau patru răspunsuri. Candidatul, ca unul care cunoștea materia, bifa răspunsul sau răspunsurile bune. La sfârșit, calculatorul îi afișa pe ecran nota obținută. Supraveghetor de sală era secretara sau femeia de serviciu. Îi vedeam pe cei din apropierea mea cu fițuici, îi auzeam spunând că au luat zece pe linie. Eu nu reușeam asemenea performanță. M-am interesat mai atent asupra problemei. La intrarea în magazinul BIG era un xerox. Te duceai acolo și-i spuneai proprietarului la ce ai examen, pentru ce an și pentru ce sesiune. Imediat, din ,,arhiva” lui îți scotea fițuica necesară. Pe o bandă de doi-trei  centimetri lățime erau scrise  toate întrebările și toate răspunsurile, fiind bifate cele corecte. Am terminat facultatea, am luat licența, ba chiar și diploma, dar la altă facultate de acest gen nu m-am mai dus. M-am vindecat. Problema este că mulți dintre colegii care luau zece la acele examene au ocupat apoi funcții în baza diplomei de licență, diplomă recunoscută de Ministerul Învățământului. Unii dintre ei au ajuns și profesori…

Am predat în învățământ de la clasa pregătitoare până la anul IV de facultate. Douăzeci și opt de ani am avut prilejul să cunosc pulsul învățământului. De la an la an am avut senzația că a scăzut mereu nivelul de pregătire al elevilor, dar și interesul pentru școală, pentru carte. Statutul cadrului didactic s-a degradat. Cei aprox. 20 de miniștri ai învățământului, care s-au succedat de la Revoluție, au tot reformat învățământul. Fiecare a ținut morțiș să dea o lege nouă, să schimbe cât mai mult. Fiecare a căutat să impună un sistem străin, susținând că astfel ,,modernizează” învățământul. La decăderea nivelului învățământului a contribuit din plin însăși moralitatea sistemului politic.  Oameni fără pregătire corespunzătoare au fost puși în funcții străine de competențele lor, oamenii capabili au fost marginalizați fiindcă nu s-au încadrat politic. Oameni care nu erau în stare să rostească 2-3 vorbe fără să emită și câte o ,,perlă” de vorbire agramată au ajuns în funcții înalte, respectiv primari în București, europarlamentari etc., oameni semianalfabeți au devenit peste noapte adevărați prinți ai aurului, președinte de țară, care spune în gura mare la deschiderea anului universitar: ,,- Ha, ha, ha, eu am avut șase, bă, și am ajuns președinte! Ha. Ha. Ha!” Acestea și multe alte exemple întâlnite la tot pasul au schimbat mentalitățile. ,,Nu numai cu carte trăiește omul!” și-au zis mulți. Clasele au fost suprapopulate, cu 25-30 de elevi, ceea ce a îngreunat mult munca profesorului. Metodele de lucru s-au schimbat. I se cere profesorului să transforme lecția în ,,joc didactic”, adică lecția să devină o joacă. Nu are voie profesorul să dea teme pentru acasă elevului, nu are voie să ridice vocea, nu mai vorbim de metode mai dure. S-au înmulțit telefoanele mobile cu acces la internet. Aceasta a făcut ca interesul elevilor să fie deviat spre aceste aparate. Cazurile de indisciplină s-au înmulțit simțitor. Auzim de elevi care și-au bătut profesorii, și-au înjunghiat colegii. Nu se mai citesc cărți. Totul se rezumă la câteva rezumate luate de pe internet.  Asta în timpul școlii, fiindcă aflăm că unii și-au luat tezele de doctorat de pe internet, dar asta nu-i împiedică să fie profesori universitari, mari demnitari, ba chiar și prim-miniștrii.

  Așadar, au fost și sunt două școli paralele la noi: în una se face carte, în alta se joacă de-a cartea. Celor care se joacă, crezând că astfel vor realiza ceva, le spun doar atât: Anghel Saligny, inginerul care a construit podul de la Cernavodă, nu s-a jucat de-a cartea. Dacă ar fi făcut astfel, n-ar mai fi rămas în viață când, împreună cu familia sa, a stat în barcă sub pod, în timp ce pe pod a trecut primul tren; copiii noștri, care se întorc cu medalii de la olimpiadele internaționale, nu s-au jucat de-a cartea, când s-au pregătit de olimpiade; cei ce au construit și utilizează reactorul nuclear de la Măgurele, cel mai puternic din lume, nu s-au jucat de-a cartea, când au învățat meserie.  Prin joacă nu se învață lucruri temeinice.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 407(1 –15 Octombrie)” →

Dragii mei enoriași!

          Spaimele de azi. În toate timpurile și în toate locurile, unde au existat comunități umane, au fost oameni care s-au ridicat până la desăvârșirea morală și oameni care s-au coborât, prin decăderea lor morală, până la talpa iadului. Au fost mereu piscuri și au fost prăpăstii. Indivizi mai feroce decât fiarele sălbatice și-au terorizat semenii, profitând de puterea lor fizică sau de poziția lor socială. Situația aceasta s-a regăsit și în raportul dintre state, dintre popoare. Nenumăratele războaie care au marcat istoria lumii dovedesc aceasta cu prisosință. Popoare mari și puternice au zdrobit pe cele mici și neajutorate, trecându-le prin foc și sabie.

           Cauzele care au determinat asemenea monstruozități au fost întotdeauna cam aceleași. Menționăm în acest sens: averea, puterea și plăcerea.

           Pentru a obține bunurile semenului, indivizi certați cu legea au devenit bandiți de drumul mare, hoți, jefuitori și criminali. Au ucis fără scrupule, au terorizat oameni nevinovați prin cele mai sălbatice metode, au nedreptățit  și au distrus vieți și destine. Popoare hămesite au cotropit țări și popoare, au ucis bărbați, au robit femei și copii. Au fost falsificate documente, cronici și istorii, au fost plătiți martori mincinoși ca să denatureze adevărul.

          Pentru a obține puterea, supremația asupra celorlalți, oamenii au devenit  fiare pentru semenii lor. Indiferent din ce clase sociale au provenit, mulți s-au urcat pe cadavrele semenilor lor, uneori pe ale rudelor apropiate. Sunt pline  istoriile familiilor domnitoare de crime abominabile făcute în numele puterii și al dorinței bolnăvicioase de  stăpânire. Nu a contat că a fost vorba de părinți, de frați, de rude apropiate, de prieteni, setea de stăpânire a orbit rațiunea multora și au socotit că numai moartea este soluția prin care pot să-și împlinească pofta. Și i-au ucis, apoi s-au încoronat și au cerut supușilor să le aducă osanale, să-i socotească oameni virtuoși, eroi, sfinți chiar, coborâtori din slava cerului. Nu numai cei din sânul sau anturajul familiilor domnitoare s-au dedat la asemenea crime, ci chiar oameni proveniți din păturile de jos ale societății.  Din păcate, istoria ne scoate de multe ori în prim plan asemenea monștri, asemenea criminali și trece sub tăcere personalitatea, faptele și jertfa celor virtuoși. Pentru a obține supremația într-o regiune a lumii, popoare mari au distrus pe cele mici, încât azi nici nu li se mai știe numele acestora. Visul oricărui imperiu nu a fost altul decât acela de a se întinde ,,până la marginile lumii”, de a stăpâni lumea întreagă.

           Pentru a-și împlini plăcerile, indiferent care au fost acestea, unii oameni s-au comportat cu semenii lor ca niște bestii ordinare. Au furat, au jefuit, au schingiuit, au violat, au răpit, au sechestrat, au robit, au ucis pe semeni de-ai lor fără milă, fără teamă. Viața, sănătatea, integritatea corporală, statutul de om și de cetățean ale celuilalt nu au constituit argumente convingătoare în calea celui pornit să-și împlinească poftele animalice. Semenii au devenit în ochii unui asemenea pătimaș niște obiecte oarecare, niște unelte însuflețite, sclavi fără nici un drept la viață, la libertate, la fericire.

            Metodele prin care s-a produs violența, indiferent de scopul în care a fost practicată, au fost cam aceleași întotdeauna: junghierea, decapitarea, răstignirea, înecarea, asfixierea, otrăvirea, tortura, sfâșierea de către fiare hămesite, strivirea, zdrobirea, ciopârțirea, arderea, înfometarea, electrocutarea, bombardarea etc. Metode care denotă o putere de imaginație demnă de cauze mult mai nobile.

            Spaimele au venit nu numai din partea semenilor, fie că a fost vorba de indivizi, fie de popoare. Spaimele au venit și din partea naturii dezlănțuite. Catastrofele naturale au secerat mii și mii de vieți. Ne referim la cutremure, inundații, erupții vulcanice, alunecări și scufundări de teren, furtuni, trăsnete, tornade și multe altele.

           Spaimele au venit de la boli de toate felurile, care au produs suferințe imense și pierderi de milioane de vieți omenești. Epidemii  care păreau de neînvins, precum ciuma, holera, lepra, oftica și altele mai din zilele noastre, precum cancerul, sida, bolile infecto-contagioase, cardio-vasculare, accidentele de circulație, de muncă, consecințele nefaste ale unor patimi precum alcoolismul, tabagismul, desfrâul și multe altele, ne fac să ne cutremurăm.

           Apărarea a fost înscrisă în codul genetic al fiecăruia. Ne-am născut cu instinctul de apărare, dar n-a fost suficient. A trebuit să dăm tribut o bună parte din viața noastră, din munca, proprietatea și puterea noastră pentru a ne pune la adăpost de pericolele de tot felul ce ne-au pândit la tot pasul. Ne-am construit arme de la cele mai simple până la cele mai sofisticate ca să ne apărăm ca indivizi și ca popoare. Ne-am lipsit uneori de hrană, de îmbrăcăminte și de alte bucurii ca să ne asigurăm că nu vom fi jefuiți, uciși, cotropiți, că nu vom fi pulverizați de atacuri teroriste. Am susținut state și armate, instituții de forță, menite să ne apere, să ne asigure cadrul normal de viață, de muncă, de liniște. Am creat legislații, instanțe, pușcării și pedepse pentru infractori. Am creat medicamente de tot felul. Ne-am străduit să domesticim natura, să-i zăgăzuim forțele, să-i descifrăm tainele, s-o stăpânim.

         Parcă niciodată omul nu a fost amenințat de atâtea pericole ca azi. Răul s-a înmulțit în lume mai mult ca oricând, amenințând cu dispariția biata făptură umană, specia însăși, viața pe pământ. Poate la aceasta contribuie și mulțimea de canale care ne bombardează cu informații zi și noapte și ne creează senzația că trăim vremuri de sfârșit de lume, vremuri apocaliptice.

           Creștinul adevărat nu-și pierde speranța, nu se lasă strivit de temeri. El este convins că lumea nu este de capul ei, că există un creator și un conducător al lumii, care știe toate și le permite atât cât știe El că este necesar. Chirurgul știe când trebuie să facă extirparea infecției, buboiului, fără să afecteze părțile sănătoase din jur. Creștinul are o armă mai presus de toate armele de atac și de apărare descoperite vreodată: rugăciunea, iar regina tuturor rugăciunilor, Sfânta Liturghie. În măsura în care va folosi această armă redutabilă, nu va avea de ce să se teamă de cei ce ucid trupul, dar nu pot să ucidă sufletul.

          Rugați-vă neîncetat pentru voi înșivă, pentru semenii voștri, pentru lumea întreagă. În felul acesta contribuim și noi, cu puterile noastre de oameni aflați sub vremuri, la supraviețuirea lumii.

*

        Sfaturi părintești. Din învățăturile cuviosului Paisie Aghiorâtul spicuim câteva privind lipsa modelelor, o temă de mare actualitate.

,,-Părinte, de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că mucenicii vremurilor de pe urmă vor fi „mai presus decât toţi mucenicii”?

-Pentru că, mai demult, aveam oameni de talie mare. În vremea noastră lipsesc pildele – vorbesc, în general, de Biserică şi de monahism.

Acum, s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele. Doar îi admirăm pe Sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să înţelegem cât s-au ostenit, pentru că nu ne-am ostenit ca să putem înţelege osteneala lor şi să-i iubim, şi să ne silim cu mărime de suflet, ca să-i imităm.

Desigur, Bunul Dumnezeu va avea în vedere vremea şi condiţiile în care trăim şi va cere potrivit lor. Dar, dacă ne-am nevoi puţin, ne vom încununa mai mult decât cei de demult. Odinioară, când exista duhul de nevoinţă şi fiecare încerca să imite pe celălalt, răul şi nepăsarea nu puteau sta. Îl luau ceilalţi târâş.

Îmi aduc aminte că, odată, în Tesalonic, aşteptam la semafor să trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat, am simţit ca un val ce mă împingea înspre înainte, pentru că toţi mergeau în acea direcţie. Cum am ridicat piciorul, am şi înaintat. Adică, vreau să spun că atunci când toţi merg într-o parte, unul, deşi nu ar vrea să meargă, nu poate să nu meargă, căci îl duc ceilalţi.

Astăzi, dacă cineva vrea să trăiască cinstit şi duhovniceşte, nu mai încape în lume, îi vine greu. Şi, dacă nu ia aminte, o ia la vale pe făgaşul lumesc.

Odinioară, binele era mult, multă şi virtutea, la fel şi pildele, iar răul se îneca în multul bine şi puţina neorânduială ce exista în lume sau în mânăstiri nu se vedea, nici nu vătăma.

Acum, ce este? Exemplul rău este mult şi puţinul bine care există este dispreţuit. Se fac, adică, cele dimpotrivă: se îneacă puţinul bine în multul rău şi, astfel, stăpâneşte răul.

Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoinţă, aceasta ajută foarte mult. Pentru că, atunci când unul sporeşte duhovniceşte, nu se foloseşte numai pe sine, ci ajută şi pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel la fel face: influenţează şi pe ceilalţi.

Când unul slăbeşte, slăbeşte şi celălalt şi, în cele din urmă, nu rămâne nimic. De aceea, duhul de nevoinţă va ajuta mult în moleşeala ce există. La asta va trebui să luăm aminte bine, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate, la un asemenea punct, încât fac şi legi moleşite şi le impun nevoitorilor să le respecte. De aceea, cei nevoitori nu numai că nu trebuie să fie influenţaţi de duhul lumesc, ci nici să nu se compare pe ei înşişi cu cei lumeşti şi să creadă că sunt sfinţi, căci, după aceea, se vor moleşi şi vor deveni mai răi decât cei mai lumeşti.

În viaţa duhovnicească, nimeni să nu pună pe cei lumeşti ca prototipuri, ci pe Sfinţi. E bine să iei o virtute şi să afli pe Sfântul care a avut-o, să cercetezi viaţa lui şi atunci să vezi că n-ai făcut nimic şi vei merge înainte cu smerenie. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 406(16 –30 Septembrie)” →

Dragii mei enoriași!

Tristețea ca un mod de a fi. Într-o zi mă aflam în Serbia, la Cladova. Un orășel mic, liniștit, care îmbină armonios noul cu vechiul. Eram pe o stradă centrală.  Ceva mi s-a părut neobișnuit. Strada era interzisă circulației mașinilor. De-o parte și de alta a străzii erau localuri, restaurante, cofetării, cafenele. Fiecare din acestea își extindea spațiul pentru clienți și în stradă, sub forma meselor acoperite cu umbrele. Nu erau mulți consumatori, dar era liniște. Printre mese și în spațiile libere rămase se jucau copii, mulți copii. Oamenii care treceau pe trotuare se salutau între ei, salutau pe cei de la mese. Pe fețele tuturor se citea relaxarea, bucuria, bunăvoința. Vorbeau între ei, râdeau natural, fără prefăcătorie. Nu înțelegeam limba, urmăream doar mimica fețelor și constatam că oamenii aceia nu erau stresați, nu erau presați de lupte interioare. Și, culmea, oamenii aceia făceau parte dintr-un popor care de abia ieșise dintr-un război, care le spărsese țara, mândra Iugoslavie de altădată, în cinci țări, le ucisese părinți, copii, frați, rude, le distrusese case și alte bunuri. Oamenii aceia găseau, totuși, puterea de a trece mai departe, de a  privi cu seninătate și încredere spre viitor. Erau robuști, bine hrăniți, veseli, siguri pe situație, solidari. Casele din oraș și din satele din apropiere erau bine îngrijite, parcă toate erau noi, abia terminate, cu grădini pline de verdeață în jur, cu garduri frumos construite, iar curățenia era un mod de a fi.  Într-un cuvânt, eram într-o țară în care pofta de viață și bucuria de a trăi era la ea acasă. Cinste lor!

 Am ajuns în Severin. Era cu totul altă atmosferă. Oamenii erau mult mai slabi, mai sfrijiți, mai supți la față, dezamăgiți și mai încrâncenați. Cei mai mulți mergeau cu capul aplecat, cu privirea în pământ, rumegându-și gândurile și necazurile. Era o populație tristă, obosită. Din când în când unii se salutau între ei, dar rece, scurt, fără bucuria de a se întâlni, ci doar ca un act artificial.  Străzile erau nemăturate, cu tomberoane pe la porți, așteptând îndelungat gunoierii, multe case coșcovite, îmbătrânite înainte de vreme. Ce să mai vorbesc de sate! Doar în Bulgaria, în zona Vidinului, am mai văzut case mai sărace, mai dărâmate, mai neîngrijite și mai murdare decât la noi. Prea puține construcții noi, iar cele mai multe din cele care există sunt impunătoare, cu o arhitectură străină, adusă de cine știe unde și plantată fără gust într-un spațiu nepotrivit. Altădată răsunau satele de muzică populară transmisă de cele mai diferite aparate date la maximum. Acum nu mai auzi așa ceva decât pe la cârciumi sau din mașinile unor tinerei dornici de a ieși în evidență. Întâlneam la tot pasul oameni gata de a-ți spune cele mai noi bancuri, glume. Acum asemenea ,,creații” sunt tot mai puține. Parcă ne-a dispărut pofta de a râde,  de a face haz nici chiar de necaz.

Am încercat să înțeleg ce se întâmplă cu noi, cu românii. De unde până unde senzația aceasta pe care ți-o inspiră, că e un popor trist și îmbătrânit, cu lehamite de viață.

          În primul rând, este tot mai absent segmentul tânăr de populație. Țara noastră este pe locul al doilea  în lume (după Siria) ca număr de populație care emigrează: 9 români pe oră, 17% din populația activă a țării, 1/5 din întreaga populație. În perioada 2007-2017 am pierdut 40.000 de medici, 84.000 tineri  numai în 2016 sub 36 de ani, din care 19% cu studii superioare. Am devenit sursă de forță de muncă calificată pentru Austria, Ungaria, Franța, Germania și supercalificată pentru SUA și Canada. Cinci milioane de români sunt permanent sau temporar în străinătate ca emigrați. Pierdem o mare parte din tinerii care s-au calificat aici pe cheltuiala statului român; a crescut vârsta la care femeile procreează (de la 18 ani în 1980 la 30 de ani în 2017). Copiii rămași în țară abandonează școala, devin analfabeți, nu primesc educație morală părintească, motive pentru care vor deveni o mare problemă peste 5-10 ani. Românii plecați la muncă în străinătate, chiar cu studii superioare, acceptă  munci umile, degradante uneori, străine de calificarea lor. Nu poți să te bucuri, când știi că fiul sau fiica ta, după ce au absolvit o facultate  sau chiar un masterat în țară, îngrijesc bătrâni în străinătate pentru o brumă de parale. Se schimbă mentalitatea celor plecați, acceptând după un timp principiile morale ale țării unde lucrează (homosexualitatea, neasumarea întemeierii unei familii, bigamia etc.). Cei mai mulți dintre emigranții români nu investesc în România resursele lor financiare. Chiar dacă își construiesc aici case, cimentul este francez, cărămida poloneză, instalația electrică olandeză, cea sanitară germană, aparatura neromânească, deci totul se reîntoarce în aceste țări. Statisticile spun că  20% dintre cei plecați nu se vor mai întoarce niciodată în România fiind pierduți definitiv, iar alți  23% au cerut cetățenie străină (Ungaria, Italia, Spania, Franța, Canada, SUA). Este dureros să-ți vezi copiii venind în vizită după mulți ani de ședere în străinătate, iar copiii lor să nu știe românește, să aibă nevoie de translator. Dezvoltarea noastră economică este foarte slabă, locuri de muncă tot mai puține.  40% din suprafața arabilă a țării este cumpărată de străini; marile magazine cu produse agro-alimentare distrug agricultura românească (sectorul legumicol, pomicol, creșterea animalelor) care a devenit una de subzistență. Principalele resurse strategice, adică bogățiile solului și subsolului,  sunt în mâna străinilor.

             De treizeci de ani asistăm zi de zi la un circ continuu. Oamenii politici se ceartă între ei ca la ușa cortului, se demască unii pe alții, sunt descoperiți că au furat mai mult sau mai puțin din banii țării. Starea aceasta conflictuală de la vârful țării se reflectă și în relațiile oamenilor simpli. La nivelul unui sat sunt mahalale  în care nu întâlnești două familii în bună înțelegere. Fiecare este împotriva tuturor și toți sunt împotriva fiecăruia. În familii sunt multe neînțelegeri și certuri.  Multe familii se destramă, marcând viitorul puținilor copii rezultați în sânul lor.  Cearta, dușmănia, invidia, egoismul, alături de alcoolism, tabagism și desfrâu sunt câteva din rănile sângerânde ale vremii noastre.

                 Nu mai ai putere de convingere ca să îndemni un copil să învețe. Când vede un analfabet că ajunge primar în capitală sau europarlamentar, pe altul la fel că învârtește banii cu lopata sau pe un președinte care spune la început de an școlar: ,,- Ha, ha, ha, eu am avut media șase și am ajuns președinte!” îți piere graiul. Din 1960 sunt în școală, ca elev, ca student, iar de aproape treizeci de ani ca profesor. În fiecare an am avut senzația că învățământul se degradează tot mai mult, că nivelul scade tot mai mult. E vorba atât de nivelul elevilor, cât și de al profesorilor. Abandonul școlar, absenteismul, lipsa de interes sunt la ele acasă în cele mai multe școli. Lipsa de educație duce la îndobitocirea unui popor, care poate fi apoi mult mai ușor de condus, de manipulat!

           Aflăm că ne sunt răpiți copiii, că sunt sacrificați pentru a li se prevala organe, sau pentru a fi folosiți ca sclavi în industria sexului din străinătate. Aflăm că la bandele de tâlhari și de criminali care se ocupă cu astfel de lucruri oribile se raliază uneori angajați ai unor instituții menite să apere legea, să apere cetățeanul. Îți cauți dreptatea și n-o mai găsești, infractorii și infracțiunile se înmulțesc ca pecinginea. Bolile ne seceră ca holdele vara, cancerul se întâlnește tot mai des, medici competenți găsești tot mai puțini, sănătatea se târguiește ca roșiile la piață. La instituțiile publice te duci cu căciula în mână și ești privit de sus, cu aroganță, fără pic de respect. Dacă vezi un funcționar zâmbindu-ți, intri în panică, ți se pare că ceva nu e în ordine.

              Alimentele sunt tot mai scumpe și tot mai proaste, aduse de aiurea, îndopate cu tot felul de chimicale, care nu sunt decât otrăvuri cu efect întârziat. Se apropie iarna și lemnele au ajuns la prețuri astronomice, iar pădurile tot mai puține și tot mai ciopârțite.  Mâna de lucru, fie calificată, fie necalificată, e tot mai puțină, iar  costul pentru ea tot mai mare.

              Clientelismul politic, nepotismul și favoritismul au făcut ravagii în societatea românească.  Vine la putere un partid și imediat schimbă toți conducătorii de unități, plantându-și oamenii de încredere, indiferent de pregătirea și competența lor. Cum să mai prospere o astfel de instituție condusă de un om care n-are nici în clin nici în mânecă cu domeniul în care funcționează instituția! Copii, nepoți, frați și cumnate, alături de prieteni și amante sunt avansați tot într-o veselie. Competiția și competența sunt de domeniul istoriei. Corupția este o meduză cu multe-multe tentacule, care ștrangulează în fașă orice urmă de progres și de elan.

               S-a implantat în mentalul social, în mintea oamenilor, ideea că aici, în țara noastră, nu mai e nimic de făcut, că nu mai ai nici o șansă, că orice viitor este compromis. Am întâlnit părinți care-și îndeamnă copiii să plece ,,afară”, fiindcă ,,aici n-ai la ce să stai, n-ai ce să faci!” Mă bucuram într-o vreme, văzându-i pe cei plecați că își construiesc case aici și speram că într-o bună zi se vor întoarce. Din ce în ce mai slabă nădejde. Unii îmi spun: ,,La ce să mai Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 405(1 –15 Septembrie)” →

Dragii mei enoriași!

Mânăstirile la români. Pământul țării noastre este presărat de mânăstiri, schituri și metocuri mânăstirești. Alături de biserici, ele formează o adevărată podoabă, o adevărată ghirlandă de odoare sfinte închinate lui Dumnezeu. Așa a fost dintotdeauna în istoria poporului român. Rare au fost localitățile, cât de mici, în care să nu fie construită ,,Casă” lui Dumnezeu. În felul acesta locuitorii s-au simțit mai aproape de Dumnezeu, mai apărați de nenorociri. Mânăstirile și bisericile transmit prin veacuri mesajul spiritualității creștine-ortodoxe.

Foarte multe dintre mânăstiri sunt ctitorii domnești, altele ctitorii ale marilor demnitari și boieri ai țării, iar altele ale unor obști sătești. Au fost ridicate ca rugăciune către Dumnezeu pentru ajutor în luptă și primejdii, ca altare ale permanenței liturgice, ca puncte strategice uneori, dar și ca mulțumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Au fost dotate cu proprietăți și scutiri fiscale, dându-li-se posibilitatea prosperității. Unii istorici au considerat că această politică a multor domni români a avut drept scop slăbirea marilor proprietăți feudale. Deși aparțineau mânăstirilor, bunurile materiale respective puteau fi folosite oricând, la nevoie, de domnie, pentru soluționarea unor probleme superioare de stat. Prima mânăstire cunoscută în documente la români a fost Vodița din Mehedinți, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana(1374). Mânăstiri au existat însă și până atunci, dar ele au fost distruse de popoarele migratoare. Există descoperiri arheologice, care vorbesc despre existența unor vetre monahale încă din secolele III-IV.

După aproape două mii de ani de viață monahală, încercăm să facem o scurtă sinteză a ceea ce au reprezentat mânăstirile în istoria poporului român. Problema e vastă însă.

1. Mânăstirile au fost puncte strategice, adevărate cetățui înconjurate de ziduri groase, cu creneluri, în care s-au adăpostit corpuri de armată și de unde au opus rezistență invadatorilor;
2. Mânăstirile au fost adevărate scări de legătură între cer și pământ. În ele s-au oficiat slujbe permanent, zi și noapte, dar mai ales Sfânta Liturghie zilnic. Călugării nu au fost rupți de lume, ci, chiar retrași în munți și locuri pustii, ei au fost în mijlocul lumii. S-au rugat pentru ei înșiși, dar s-au rugat și pentru lume, pentru nevoile materiale și spirituale ale fraților lor din mirenie, pentru apărarea țării de dușmani, de boli și calamități naturale, pentru bunul mers al vremurilor și al oamenilor. Mânăstirile au fost adevărate spitale duhovnicești;
3. În mânăstiri s-au înființat primele spitale la români. Se numeau bolnițe. În aceste spitale erau tratați în special bolnavii proveniți din rândul săracilor, care nu-și puteau permite să meargă la medici. Aici erau îngrijiți de călugări și călugărițe cu leacuri tradiționale, naturiste, păstrate cu sfințenie din generație în generație;
4. În mânăstiri s-au înființat primele orfelinate la români. Erau mame sărace, altele cu mulți copii, altele tinere fete căzute în păcat, care nu voiau sau nu puteau să-și mai crească nou-născutul. Drept urmare, se duceau și-l puneau la poarta mânăstirii. Îl găseau acolo viețuitorii dimineața. Ce erau să facă? Îl luau, îl creșteau, îi dădeau o educație aleasă, iar când ajungea la vârsta majoratului își alegea calea: rămânea în mânăstire sau pleca în lume;
5. În mânăstiri s-au înființat primele azile de bătrâni. Au fost întotdeauna bătrâni fără urmași, bătrâni goniți de acasă de copii, oameni fără căpătâi, care au căutat un adăpost în mânăstiri. Nu au fost alungați. Au fost primiți la mânăstire și acolo au rămas până la sfârșitul vieții;
6. În mânăstiri s-au înființat primele tipografii. Au rămas adevărate pietre de hotar în istoria culturii românești mânăstiri precum Govora, Bistrița din Vâlcea, Dealul din Târgoviște, Neamț din Moldova, Antim din București și multe-multe altele. În mânăstiri s-au tipărit sute de cărți în mii de exemplare. Indiferent de provincia în care a funcționat tipografia, cartea s-a răspândit în toate provinciile românești. Ele erau scrise la început în limbile greacă sau slavonă, limbi oficiale, apoi, începând de la Coresi din secolul al XVI-lea, în cea mai curată limbă românească. Aceste tipărituri au contribuit la întărirea credinței ortodoxe, la formarea, cristalizarea și unitatea limbii române în întreg spațiul românesc locuit de români. Dacă în alte țări, precum Franța, spre exemplu, există multe dialecte, așa încât francezii dintr-o provincie nu se înțeleg cu cei din altă provincie decât dacă vorbesc franceza oficială, care nu-i alta decât limba/dialectul capitalei, la noi nu se întâmplă așa ceva. Dobrogeanul se înțelege foarte bine cu bănățeanul, olteanul cu maramureșeanul, bihoreanul cu moldoveanul. La noi este una și aceeași limbă și la aceasta și-a adus din plin contribuția cartea românească tipărită de-a lungul veacurilor în mânăstirile românești. Cărțile acestea au contribuit și la unitatea de credință creștină-ortodoxă, la apărarea de influențele prozelite, catolice, protestante și nu numai. Dar cărțile din mânăstirile noastre au ajutat creștinii din alte țări, aflați sub stăpânire musulmană, să-și păstreze credința și limba. Aici, în mânăstirile noastre au fost tipărite cărți în limbile greacă, arabă, sârbă și bulgară, ba chiar și în georgiană, știindu-se cât de necesare le erau fraților creștini de acolo;
7. În mânăstiri au funcționat ateliere meșteșugărești, în care s-au dezvoltat artele minore, precum prelucrarea metalelor prețioase, pietrelor scumpe, țesătorii, croitorii etc. Din mânăstiri au ieșit obiecte de cult de mare finețe, veșminte arhierești și preoțești, care azi sunt adevărate puncte de referință în muzee;
8. În mânăstiri s-au dezvoltat artele, precum pictura, sculptura, arhitectura, muzica, literatura, miniaturile și altele. Altfel spus, religia a ajutat artele să se dezvolte, iar artele au ajutat religia să se exprime, iar la acest dialog translatorul principal a fost mânăstirea. Mulți pictori, sculptori, arhitecți, muzicieni de prestigiu și-au făcut ucenicia și apoi au dat ce au avut mai frumos în lucrarea lor de creație mânăstirilor și bisericilor. Nicolae Grigorescu este un exemplu în acest sens. Mulți scriitori și poeți au fost apropiați ai mânăstirilor și acolo, în liniștea monastică, și-au scris o parte din operele lor. Amintim în acest sens pe Mihai Eminescu, George Coșbuc și alții;
9. În mânăstiri au funcționat primele școli românești. Ele erau necesare pentru pregătirea preoților, dar apoi și-au diversificat programa și au introdus și discipline laice, devenind adevărate centre de cultură. Școala, devenită ,,academie” de la Mânăstirea ,,Sfântul Sava” din București este edificatoare în acest sens. La aceste școli au predat dascăli luminați, proveniți din rândul călugărilor, unii dintre ei fiind școliți la Constantinopol, Athos, dar și în centre europene. Arhimandritul Eufrosin Poteca de la Gura Motrului, spre exemplu, este primul profesor de filozofie la români, iar cursul lui de istoria filozofiei l-am descoperit la Biblioteca Academiei din București și l-am publicat cu mai mulți ani în urmă;
10. Mânăstirile au fost prezente în viața cetății, la necazurile și durerile Neamului. Nu a fost război în care mânăstirile să nu-și dea obolul lor de viață și de sânge. Am aminti în acest sens numai Războiul de Independență(1876-1878) și Primul Război Mondial(1916-1917), de la care au fost date publicității numeroase documente. Atunci au fost mobilizați sute de călugări și călugărițe din mânăstirile noastre. Pe front, unii au fost folosiți ca brancardieri pentru culegerea și transportul răniților de pe câmpul de luptă la spitalele de campanie, alții au fost folosiți, după o sumară pregătire, drept cadre medii(asistenți și asistente medicale) în spitalele de pe front. Mulți, foarte mulți au murit străpunși de gloanțe, sfârtecați de obuze sau decimați de boli contagioase. În timpul războaielor, mânăstirile au contribuit la susținerea frontului cu bani și alimente pentru oameni și animale;
11. Din mânăstiri s-au ridicat oameni de cultură și de artă de mare valoare. Nu se va putea scrie istoria culturii românești fără a se aminti de contribuția lui Macarie, Coresi, Varlaam, Antim Ivireanul, Dosoftei, Simion Ștefan, Petru Movilă, Andrei Șaguna și mulți-mulți alții. Din mânăstiri s-au ridicat călugări și ierarhi luminați, care au slujit pe domni ca diplomați, ca înalți funcționari ai cancelariilor domnești, fiind și fini cunoscători ai unor limbi străine. Din mânăstiri s-au ridicat mari duhovnici și oameni cu vederi înaintate, care au scris cărți, în care au adâncit învățătura teologică, au argumentat-o și au apărat-o.

S-ar mai putea scrie multe despre mânăstirile noastre, fiindcă ele sunt prezențe vii ale istoriei românești, jaloane ale drumului ce leagă veacurile, oamenii între ei, dar și pe oameni cu Dumnezeu. Se cuvine să le vizităm, să ne bucurăm de valorile lor, să ne împărtășim de darurile spirituale ce ni le oferă și mai ales de rugăciunile ce ni le dedică cu generozitate.

*

Sfaturi părintești. Iată câteva gânduri ziditoare de suflet ale Părintelui Savatie Baștavoi:

            ,,Nevoia de a spune ceva lumii este o nevoie profund umană, cea mai profundă și omenească nevoie. Spre deosebire de oameni, animalele se ascund în locurile cele mai tăinuite și fac totul pentru a nu fi găsite. Animalul descoperit este un animal mort, pe când noi simțim că trăim doar în măsura în care ne descoperim altora. Experimentul Facebook a demonstrat asta în chip desăvârșit. Pe de altă parte, avem ocazia să vedem ce avem de spus lumii fiecare dintre noi. Cu cât ne descoperim mai des, cu cât suntem mai expuși lumii și trăim cu gândul la ea, cu atât ne golim mai mult. O poză cu pantofii noi? O poză cu noi? În fiecare zi aceiași. Tot mai pustii. Tot mai singuri. Tot mai neinteresanți. Când noi înșine nu mai găsim mulțumire înlăuntrul nostru, ne facem o poză că poate altcineva, oricine, va găsi că suntem interesanți. Tristețea umanității a atins apogeul. Iar noi suntem martori. Oare, cum de Dumnezeu ne găsește încă interesanți?

               ….După ce lumea s-a luptat să-l despartă pe om de Dumnezeu, acum se luptă să-l despartă de propriul suflet. Nimic nu are omul mai prețios decât sufletul său. Sufletul întreg, cu toate puterile lui, cu energia lui, cu setea lui de cunoaștere, cu setea de adevăr, cu setea de frumos. Când sufletul omului se deschide, cerurile se prăbușesc în el, aceste ceruri trecătoare. Puterea sufletului este mai mare decât iadul, mai mare decât orice suferință, mai mare decât boala și moartea. Cuprindeți în sufletele voastre lumea și o preschimbați în lumină. Lumina adevărată care tămăduiește orice rană. Numai într-un astfel de suflet se arată Dumnezeu. Numai un astfel de suflet este viu cu adevărat și prilejuiește fericirea necontenită.

                …Oamenii au părăsit munții, dealurile umbroase, marea și pajiștile liniștite pentru a se muta la orașe. Aici au apă care curge la o atingere de mână, răcoare prin telecomandă, căldură fără fum și lumină fără soare. O dată pe an ei plătesc din economiile muncite în restul anului pentru a călca nisipul mării, iarba muntelui și pentru a trage în piept aerul liber dinafara orașelor. Ei denumesc această ocupație vacanță. Corpurile lor nu strălucesc de îndemânare, ei își plătesc oameni care să-i ajute să urce pe cal, plătesc instructori care să le țină picioarele pe schiuri, își pun căști și scuturi la genunchi și coate pentru a nu se lovi de pietre. Oamenii nu mai pot merge fără a simți pericolul pe creste, se împiedică în iarbă și ajung la urgență dacă se ating de o floare necunoscută. Corpurile celor de demult erau frumoase și mlădioase, îndemânatice pentru că munceau. Corpurile de azi sunt leneșe și cea mai mare grijă a oamenilor a ajuns propria grăsime, încheieturile slabe și fleșcăiala timpurie a pielii. Sufletele parcă au ieșit și ele din trupuri și bântuie prin păduri, adorm pe flori, ne cheamă înapoi în liniștea de altădată. Omul este cea mai neînțeleasă făptură din câte a făcut Dumnezeu pentru că își face rău singur și nu primește grija și iubirea celui ce vrea să-l ajute.”

*

  Argumentul cosmologic.  O interesantă poezie am găsit pe internet semnată de Domnul Ilie Costinescu, în Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 404(16 –31 August)” →

Dragii mei enoriași!

Marele Judecător. În fiecare zi suntem bombardați cu tot felul de știri care mai de care mai grozave, mai groaznice. În unele părți ale pământului se derulează războaie. Mor mii și mii de oameni de-o parte și de alta a frontului, fie că sunt soldați, fie civili; rămân mii de oameni schilodiți trupește și sufletește pentru tot restul vieții, sunt frânte destine și visuri înaripate ale tinereții. Câțiva oameni însetați de putere sau de avuție, care se află într-un anumit moment la butoanele de comandă ale unei țări sau ale lumii declanșează  conflagrații locale sau mondiale și în urma lor rămân munți de cadavre. După război rareori sunt trași la răspundere cei vinovați. De cele mai multe ori învinșii sunt singuri vinovați, ei suportă toate ponoasele. Marii vinovați sunt declarați eroi, li se aduc osanale, sunt aclamați de ,,cooperativa alaiul”, li se construiesc statui, se scriu cărți despre ei. Sunt și cazuri când cei care sunt adevărații vinovați mor înainte de a răspunde pentru crimele lor, fie de moarte naturală, fie asasinați de proprii lor dușmani. Întrebarea firească pe care și-o pune orice om normal este aceasta: cine răspunde, oare, pentru toate crimele, pentru tot sângele vărsat, pentru toată durerea  acestor oameni nevinovați? Nu se poate să rămână acestea nejudecate de un Judecător  Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de atâtea acte teroriste, de atâtea crime, care se petrec în toate colțurile lumii. Zeci, sute, chiar mii de oameni nevinovați sunt sfârtecați într-o clipă de explozii provocate de bombe puse de oameni fanatici, care slujesc organizații criminale sau cauze aberante. Oamenii uciși nu aveau nici o legătură cu problemele pe care le aveau teroriștii, își aveau viața lor, problemele lor, necazurile sau bucuriile lor. Și, totuși, ei sunt uciși! De multe ori în atacul terorist cad victime și teroriștii, dar cui folosește? Cine mai redă viața celor masacrați? Cine mai poate să facă dreptate pe pământ? Nimeni. Rațiunea omului normal, sănătos, spune că nu se poate să rămână nejudecate și nepedepsite asemenea fapte. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de criminali de tot felul, care curmă vieți omenești nevinovate pentru câștig, pentru plăcere, pentru răzbunare, ori, pur și simplu, la comandă. Auzim de oameni sugrumați la colțul străzii, împușcați în diferite locuri, otrăviți, înecați, aruncați în prăpăstii etc. Auzim de criminali în serie, care sacrifică nenumărate vieți de tineri și de vârstnici, după ce-i violează, îi ciopârțesc, îi tranșează ca măcelarii porcul pe tejghea. Auzim de criminali, care-și topesc victimele în substanțe chimice, îi dau drept hrană la câini sau alte grozăvii. De multe ori asemenea criminali nu sunt descoperiți niciodată de autorități, ori sunt descoperiți când sunt prea bătrâni, bolnavi, când orice judecată omenească nu-și mai are rostul. Conștiința oricărui om normal strigă din străfundul ființei noastre, că nu poate să rămână nejudecate și nepedepsite asemenea fapte abominabile. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de copii și tineri răpiți și omorâți pentru a li se scoate anumite organe, precum inima, ficatul, plămânii, rinichii, ochii spre a fi transplantate la alții care plătesc bani grei. Mii de copii dispar anual în lume spre a fi folosiți în astfel de scopuri. Alții sunt abuzați sexual de oameni bolnavi psihic, fără scrupule, fără milă și fără frică de Dumnezeu sau de autorități. Auzim de oameni folosiți ca sclavi în vremea noastră, în veacul nostru. Niciodată nu se va mai reda viața unui copil ucis, iar cel rămas în viață după o asemenea experiență sinistră va rămâne marcat pentru tot restul vieții. Cine-i va face dreptate dintre oameni, cine-i va șterge lacrimile de pe obraji, cine va răspunde pentru durerea și zbuciumul părinților? Autoritățile? Rareori. Cele mai multe asemenea crime rămân nedescoperite. Chiar necunoscuți și nepedepsiți rămân făptașii? Nu se poate! Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de tot felul de abuzuri și nedreptăți. Oameni cu putere răpesc proprietățile celor slabi și se fac stăpâni pe ele. Falsifică acte, mituiesc funcționari publici pentru a le măslui probe, păcălesc oameni bătrâni și mai puțin cunoscători într-ale justiției și-i lasă în stradă, fără munca de-o viață. Auzim de procese în care sunt folosiți martori mincinoși, acte false, sunt sustrase acte de la dosare, se fac intervenții și mituiri de judecători, procurori, organe de anchetă și dreptatea devine un fel de minge, care este aruncată încolo și încoace. Auzim de procese politice, în care sentințele sunt hotărâte cu mult înainte de proces, când cel acuzat trebuie să moară, trebuie să fie condamnat la ani grei de temniță, indiferent de argumentele și probele pe care le aduce în apărarea sa, indiferent de adevărul probelor ce-l incriminează. Auzim de oameni care au stat o viață sau zeci de ani după gratii, fiind nevinovați. Când s-a descoperit adevărul, era deja prea târziu! Să rămână, oare, făptașii, batjocoritorii dreptății nejudecați și nepedepsiți? În lumea aceasta e posibil, dar conștiința noastră ne spune altceva. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Chiar în familii există situații, când unul din soți îl terorizează pe celălalt, pe copii. Sunt femei cu viață de sfânt, care dorm în ierni grele prin clăi și prin cotloane, ascunse ca să nu fie ucise de proprii lor soți sau de copii. Sunt bătute aproape zilnic, umilite, torturate de un soț bolnav psihic sau beat. Auzim de copii abuzați sexual de proprii lor părinți sau rude apropiate. Sunt fapte care de cele mai multe ori nu sunt reclamate la autorități, se consumă în tăcere, sub perdeaua nopții, a fricii, a terorii. Să rămână, oare, nepedepsite pentru totdeauna? Conștiința ne spune categoric: Nu! Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Sunt oameni care fac bine semenilor lor și nu primesc drept mulțumire nici măcar un cuvânt de la ceilalți. Unii fac asemenea fapte pe ascuns, să nu fie știuți de oameni, alții nu sunt înțeleși, ba chiar rău înțeleși și huliți pentru faptele lor nobile. Sunt oameni care salvează de la moarte pe alții, punându-și viața lor în primejdie sau chiar murind ei înșiși; sunt oameni care  hrănesc pe cei flămânzi, adapă pe cei însetați și îmbracă pe cei goi, care construiesc case celor fără adăpost, care adoptă copii ai nimănui, care înmormântează pe cei săraci și străini, care transformă lacrimile în zâmbet și durerea în fericire, care arată altora Calea spre Dumnezeu și-i ajută să pășească pe ea. Ei nu așteaptă nici o răsplată de la oameni. Fac totul cu bucurie, fiindcă așa cred ei că este bine, așa cred ei că-L slujesc pe Dumnezeu. Oare, vor rămâne aceste fapte nejudecate și nerăsplătite pentru totdeauna? Conștiința ne spune că nu. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Creadă alții ce vor vrea. Noi, creștinii, credem și mărturisim, chiar cu prețul vieții dacă e nevoie, că există Dumnezeu, creatorul cerului și pământului, Judecător mare și puternic, Care știe toate și nu poate fi  mituit sau păcălit de cineva, Care va judeca pe fiecare în parte și pe toți laolaltă la vremea potrivită, Care va ști și cele mai ascunse ale ființei noastre, Care va pedepsi pe fiecare pentru faptele rele după a Lui dreptate și va răsplăti fiecare faptă bună după a Lui milostivire. Ne îndreptățesc să credem aceasta Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, conștiința noastră morală, orice om sănătos și bine intenționat. Cu această convingere, greul nu mai este atât de  greu, durerea nu mai este atât  mare, iar viața e mai frumoasă, atât aici, cât și dincolo.

*

Sfaturi părintești. I. Vom reda mai jos câteva reflecții ale regretatului Părinte Arhim. Iustin Pârvu despre minciună.

           ,,În vremea noastră cuvântul s-a degradat. Omul este măsura a ceea ce spune. Îmi amintesc legăturile acestea, realizate prin cuvânt, între oameni, erau totul in satele noastre, în așezările noastre din alte vremuri. Buna vecinătate era ca o fixare temeinică a omului pe pământ, între ceilalți oameni. Acum, la bloc, oamenii nu mai comunică, nu se cunosc între ei, necunoscându-se nu se mai iubesc și nu se mai prețuiesc unii pe alții. Lipsa de comunicare îi face nefericiți, nesociabili, nu se mai influențează unii pe alții în bine, să aibă unul rușine față de celălalt, să aibă respect tânărul față de bătrân. Minciuna a venit pe lume odată cu adevărul. Omul trebuie să treacă încercarea asta, să aleagă. Dacă alegi adevărul, alegi viața. Dacă alegi să trăiești în minciună, te supui diavolului. Cu fiecare minciună spusă, omul se îndepărtează de rai. Și Adam a încercat să-L mintă pe Dumnezeu când a fost prins păcătuind.

             Acum, industria minciunii a luat o dezvoltare foarte mare. Mincinosul minciuna vorbește. Ca și hoțul. Hoțul de hoț se teme. Omul cinstit este cel care știe rostul adevărat al societății. Dar vedeți? Oamenii s-au influențat unii pe alții, adică eu te șicanez pe tine ca să obțin ceva, ca să-mi plătești cinstea. La rândul tău tu vei șicana pe altul, pe care îl obligi să fie necinstit. Oamenii s-au obișnuit, în societatea noastră, că cinstea se cumpără, ca orice marfă, ca și adevărul. Societățile de acest tip, în care cinstea e disprețuită, sunt jalnice. Dar până și tânărul nostru, altădată cu frică de Dumnezeu și de lege, a devenit și el așa, duplicitar, mincinos și asta pentru că intelectualul l-a învățat. Vina grea și povara grea revine și în acest caz intelectualului.

   Românul minte că nu l-a convins nimeni că minciuna e urâtă, că îl face pe om urât de toți cei din jur. Omul simplu minte și din cauză că politicienii din frunte mint la rândul lor. Se face așa, un circuit al minciunii, nimeni nu mai crede pe nimeni. Minciuna este pedepsită aspru și de Dumnezeu; ar trebui pedepsită aspru și de lege. Dacă îi iei drogul minciunii, omul se simte dezorientat, suferă, se dă legat numai să-l minți mai departe. Ne dăm nemulțumiți de cum sunt copiii și tinerii din ziua de azi? Dar cine îi împinge la televizor, cine îi îndeamnă să stea toată ziua în mediul mincinos al calculatorului, al filmelor? Avem ceea ce creștem, avem roada a ceea ce am semănat. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 403(1 –15 August)” →

Dragii mei enoriași!

Sacru și profan. În jurul nostru observăm lucruri, locuri  și ființe de două feluri: sacre(sfinte) și profane. De asemenea, observăm zile sfinte și zile obișnuite.

Sunt sfinte bisericile, mânăstirile, crucile, icoanele, troițele; sunt sfinte zilele de duminică și cele de sărbătoare. Sunt sfințiți episcopii, preoții, diaconii. Față de toate acestea trebuie să avem o atitudine de respect deosebit. Prin aceasta ne arătăm credința și respectul față de Dumnezeu. S-o luăm pe rând:

Biserica este Casa lui Dumnezeu. O întâlnim în localități, sate, orașe, în incinta mânăstirilor. În ea se săvârșesc Sfintele Taine și Sfintele Ierurgii, în ea se săvârșește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și celelalte Sfinte Laude. Ea este sfințită și resfințită de ierarhul locului, când este dată în folosință, după reparații mai mari etc. Când mergem la biserică, în duminici și sărbători și de câte ori este nevoie, trebuie să ne comportăm altfel decât atunci când mergem într-o locație oarecare, profană. Ne pregătim trupul făcând o baie, bărbierindu-ne, pieptănându-ne. Îmbrăcăm haine curate, nu neapărat noi. Nu ne ducem la biserică îmbrăcați după modă, cu haine în culori țipătoare, cu croială deșucheată, care să scoată în evidență anumite părți ale corpului. Nu are Dumnezeu nevoie să afle cum este moda în lume. Nu ne parfumăm. O îmbrăcăminte modestă, de culoare sobră e cea mai potrivită. Să avem o încălțăminte curată. Nu ne ducem la biserică cu cizmele cu care am rânit la vite în grajd. Pregătim, totodată și sufletul. Dacă vrem să ne spovedim și să ne împărtășim ținem post o zi sau două înainte. Oricum, după ora 24 a zilei precedente nu mai mâncăm, pentru a putea lua anaforă. Ne facem cuvenitele rugăciuni. Ne facem un examen de conștiință și, dacă ne dăm seama că suntem în dușmănie cu cineva, ne împăcăm. E mare păcat să mergi la biserică, certat fiind cu cineva. De acasă până la biserică mergi liniștit, fără multă vorbărie. Încearcă să-ți aduni gândurile și îndreaptă-le spre Dumnezeu. În nici un caz nu treci pe la cârciumă să bei ceva. Înainte de a intra în biserică oprește telefonul sau dă-l pe ,,silențios”. Bărbații intră în biserică cu capul descoperit, iar femeile cu capul acoperit. Nu este permis femeilor  să intre în biserică în pantaloni. Ajungi la biserică, deschizi ușa în mod discret, să nu faci zgomot. La fel, ferește-te să tropăi prin biserică. Mergi direct la iconostas, te închini, săruți icoana, apoi te înclini ușor în dreapta și în stânga, salutând astfel pe cei ce au venit înaintea ta. Nu se folosește în biserică salutul obișnuit pe drum: ,,Să trăiești, Ioane! Ce faci, bă?” Nu se dă mâna în biserică. Dacă nu a început slujba, poți să mergi să te închini și să te rogi pe la icoane. Dacă ai o carte de rugăciuni, poți să citești  înainte de slujbă. Oricum, chiar dacă nu a început slujba, nu transforma biserica în bâlci, unde vorbește fiecare ce vrea și cum poate. E bine să aduci un dar la biserică, chiar și o lumânare sau floare.  După ce începe slujba e bine să te așezi într-un loc și să nu mai defilezi prin biserică în toate părțile, ca să atragi atenția celorlalți. Este mare păcat să vorbești în biserică cu ceilalți, să vorbești la telefon. Creștinul este sfătuit să repete în gând ceea ce spune preotul și cântărețul. Nu se șade cu spatele la altar. Cât de frumoasă ar fi predica, nu se aplaudă în biserică. Este bine să rămâi până la sfârșitul slujbei, ca să te miruiești și să iei agheasmă. O adeverință nu e valabilă fără ștampilă. După slujbă ferește-te de vorbe urâte, de înjurături, de certuri. Nu te duce la cârciumă după ce ieși de la biserică. După ce servești masa încearcă să citești din Sfânta Scriptură sau dintr-o carte de învățătură duhovnicească. Dacă ai posibilitatea fă o faptă bună față de un semen al tău. Poate e prin apropiere un bătrân singur, un bolnav. Dacă nu ai altceva, măcar o cană cu apă și o vorbă bună să-i duci. Ziua respectivă să rămână pentru tine ca o piatră de hotar.

Sfânta Cruce este altarul pe care Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfă nevinovată pentru mântuirea neamului omenesc. Ea este simbolul creștinismului, armă împotriva diavolului, semnul legăturii dintre Cer și Pământ, dintre Dumnezeu și Om. Este obiect de cult, pe care-l întâlnim în biserici, în mânăstiri, în cimitire, pe marginea și răscrucile drumurilor, în casele noastre etc. Îi acordăm o cinste deosebită. Ne închinăm în fața Sfintei Cruci, o sărutăm, o purtăm cu noi.

             Sfintele Icoane  sunt ferestrele dintre cele două lumi, cea văzută și cea nevăzută. Ele reprezintă, într-o formă văzută, pictată, persoane sfinte sau momente importante din istoria mântuirii neamului omenesc. Găsim pictate în icoane persoane sfinte precum Mântuitorul, Maica Domnului,  puzderia de sfinți, îngeri; întâlnim evenimente sfinte, precum Nașterea Domnului, Botezul Domnului, Învierea Domnului, Buna Vestire etc. Închinarea la Sfintele Icoane nu este idolatrie, nu încalcă porunca a doua din Decalog, fiindcă noi nu ne închinăm materialului din care este confecționată icoana(lemn, hârtie, plastic etc.), ci persoanei reprezentate în icoană. Dacă avem o fotografie, nu hârtia aceea este tata, mama, fratele, sora, iubitul, iubita, ci poza ne ajută să ne readucem în amintire acea persoană, care nu este de față. Sfintele Icoane sunt pretutindeni prezente, în biserici și în casele noastre. La biserică ele sunt pictate sau așezate după anumite reguli bine stabilite. Acasă, Sfintele Icoane se pun, de regulă, pe peretele de la răsărit al unei camere, așa ca atunci când te rogi în fața icoanei să fii cu fața spre Răsărit. Dacă situația nu permite, se pune și pe peretele de la sud. Pe peretele unde este așezată Sfânta Icoană nu trebuie să existe tablouri, postere sau decupaje de prin reviste cu femei despuiate, cu câini, cu mâțe sau alte jivine. Ar fi o batjocură la adresa celor sfinte. În fața icoanei se pune o candelă, care se aprinde în duminici și sărbători. Unii creștini mai pun acolo o sticlă cu aghiazmă și busuioc de la Bobotează.

             Ierarhul, preotul și diaconul sunt persoane sfințite, purtători ai harului Hirotoniei. Sunt slujitorii văzuți ai lui Dumnezeu. Ei au datoria să conducă comunitatea creștină ce le-a fost încredințată, s-o învețe și s-o sfințească prin Sfintele Slujbe. Ei trebuie respectați, ascultați. Adevărații creștini  se ridică în picioare când trece preotul pe drum, în spun ,,Sărut mâna!”, îi spun ,,Părinte”.

           Zilele sfinte sunt duminicile și sărbătorile. Noi, creștinii ortodocși, sărbătorim Duminica, fiindcă Duminica a înviat Mântuitorul Iisus Hristos. Celelalte Sărbători sunt dedicate Sfintei Treimi, Mântuitorului (Nașterea, Tăierea Împrejur, Botezul, Întâmpinarea, Schimbarea la Față, Învierea, Înălțarea), Sfântului Duh, Maicii Domnului(Nașterea, Intrarea în Biserică, Buna Vestire, Adormirea),  îngerilor(Sf. Arhangheli), sfinților, Sfintei Cruci. Celor sărbătoriți le-au fost dedicate zile speciale, slujbe, cântări, rugăciuni. Le-au fost dedicate biserici și mânăstiri și mulți creștini le poartă numele. În zilele de sărbătoare, însemnate în calendar cu litere roșii, nu se lucrează. Creștinii merg la biserică, se spovedesc, se împărtășesc, fac fapte de milostenie.

           Așadar, trebuie să facem o distincție clară între sacru și profan și să ne comportăm ca atare. Una e biserica, alta piața sau cârciuma; una e icoana, alta e tabloul, posterul sau decupajul din reviste. Una de Duminica, alta e marțea obișnuită și așa mai departe.

*

Sfaturi părintești. Redăm mai jos însemnările Părintelui Cristian Deheleanu, în care face inventarul a ceea ce a învățat el de la viață până la 50 de ani:

,,Am învățat că scopul primordial vieții mele nu este să conduc firme, să dețin doctorate, să am vacanțe în insule exotice… Ci să fiu un creion ce scrie povești pentru Dumnezeu.

Am învățat că pot să nu ajung erou. Dar acolo unde sunt trebuie să îmi fac datoria!

Am învățat că trebuie să învăț din greșelile altora. N-am timp să le fac eu pe toate!

Am învățat care este cel mai mare păcat: să nu îți dai seama că trăiești în păcat. Să faci răul crezând că faci bine.

Am învățat că viața este ca marea: nu îi pasă că nu știi să înoți!

Am învățat că nu doar sufletul e prețios. Ci și trupul. E pahar de unică folosință. Dacă nu ai grijă de el la tinerețe vei regreta amarnic mai târziu.

Am învățat că atunci când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă. Și unde înțelepciunea e lipsă domină prostia.

Am învățat că inima nu e vie dacă pulsează numai sânge. Ci dacă pulsează și dragoste!

Am învățat că lumea nu se cucerește cu sabia, cu forța. Ci cu dragostea.

Am învățat că arătatul cu degetul poate ucide. Nu doar pe cel arătat…

Am învățat că dacă vrei să faci ceva vei găsi o cale. Dacă nu, vei găsi o scuză…

Am învățat că Dumnezeu ne dă copii nu ca să umplem planeta. Ci ca să putem simți la microscară ce trăiește El la macrocosmos!

Am învățat că părinții buni dau copiilor și rădăcini și aripi. Rădăcini ca să nu uite unde au casa, și aripi ca să nu uite unde e Cerul.

Am învățat cum arată fericirea. Privește în ochii unui cerșetor după ce i-ai oferit o bucată de pâine.

Am învățat că viața e de… sticlă. Se sparge atât de ușor. Dar mai știu și că lui Dumnezeu îi place să lipească cioburi.

Am învățat că oamenii din jur pot fi egoiști, rapace, irascibili, invidioși și răi. Dar oricum ar fi eu trebuie să trăiesc frumos mai departe!(Va continua în numărul viitor).

*

File de jurnal – 13 iul. 1982(I). ,,În cursul săptămânii trecute am avut o perioadă de muncă intensă pentru a pregăti cele necesare în vederea primirii mitropolitului Nestor. La biserica de la Malovăț s-a făcut curățenie generală, deși e plină de schele, asemenea și la cea de la Bârda. Mitrică al lui Trancu(Trocan Dumitru) a terminat de văruit exteriorul bisericii de la  Bârda. Acasă am văruit și zugrăvit singur. A fost multă bătaie de cap cu biblioteca. Acum e și sezonul de vârf pentru strângerea fânului. Am cumpărat serviciu de masă, de cafea, tacâmuri și toate cele necesare pentru o masă deosebită. Protopopul mi-a spus că mitropolitul s-a exprimat în mod expres, că sâmbătă, 10 iulie, vrea să facă vecernia la Malovăț, să viziteze biserica de la Bârda și casa ,,părintelui Alicsandru”. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 402(16 –31 Iulie)” →

Dragii mei enoriași!

Scrisoare către Europa. ,,Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit strămoșii mei, când își dădeau viața ca să apere porțile tale de prăbușire la venirea puhoaielor barbare. Pe la noi rămâneau pe câmpuri goale scrum și oase, iar în pământ sângele și trupurile eroilor. În vremea asta tu îți construiai universități, catedrale, biblioteci și palate, studiai, petreceai, benchetuiai. Erai, însă, sora noastră creștină mai mare!

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit moșii mei, când și-au trimis copiii să studieze la Paris, la Roma, la Viena, la Padova și-n alte locuri de mare prestigiu cultural, ca să vină apoi acasă și să aducă cu ei din luminile tale pe pământ românesc. Și mari schimbări au făcut năzdrăvanii aceia, încât se va vorbi despre ei cât se va scrie istorie românească.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă ne-ai dat curaj la vremuri de cumpănă, chiar dacă de cele mai multe ori numai cu vorba; ne-ai ajutat când am realizat Mica și Marea Unire și asta nu o putem uita.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit părinții mei, când se uitau pe crăpăturile cortinei ce ne despărțea de tine și ascultau vorbele tale dătătoare de speranță. Tu ne întăreai convingerea că răul are sfârșit, că ceasul izbăvirii se apropie, că trebuie să mai avem puțină răbdare și noi am avut.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit de când eram elev și am început să citesc poveștile Fraților Grimm sau ale lui Andersen. Au urmat apoi marea literatură franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, atâtea câte erau traduse la noi, toate zămislite la sânul tău, în inima ta. Ne desfătau sufletul, fie că erau romane, nuvele, poezii, piese de teatru.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când am vizitat muzee și am văzut picturile marilor creatori apuseni, când am răsfoit albume de artă și am văzut sute de reproduceri de opere nemuritoare ale penelurilor europene.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când am ascultat în sălile de concerte, la radio, de pe discuri, muzică clasică germană, franceză, italiană și nu numai. Erai magistrală, seducătoare!

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit de câte ori am avut prilejul să văd marile construcții din orașele tale. N-am putut, ce-i drept, să le văd decât prin intermediari: hârtie, filme, reproduceri, dar a fost și atât de ajuns ca să rămân fără grai în fața monumentalității și frumuseții lor.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă tu ai fost întotdeauna pionierul descoperirilor științifice atât de necesare propășirii omenirii întregi. Tu ai fost fanionul științei și tehnicii mondiale. Nu este invenție a minții umane, care să nu aibă legătură într-un fel sau altul cu tine.

Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când a venit acel binecuvântat an 1989, piatră de hotar a istoriei noastre. Te imaginam până atunci ca fiind patria libertății cuvântului, scrisului, inițiativei, culturii, științei, artelor, prosperității. Era ca o regăsire a ființei iubite după mulți ani de rătăcire.

Ne-ai amăgit, Europa, atrăgându-ne cu bruma de câștig toată floarea și vigoarea nației. Ne-au luat turcii mii de copii, dar veneau din urmă alții, tot mai mulți și completau golurile. Tu ne-ai luat copiii cu părinți cu tot, și-au rămas goluri demografice, care nu se vor mai putea completa niciodată.

Ne-ai amăgit, Europa, atrăgându-ne cu banii tăi capetele luminate ale neamului, forța de muncă. Nu mai avem medici, cercetători, oameni de știință, meseriași competenți, forță de muncă. S-au desființat școli, spitale, iar satele sunt aproape pustii. Cu fiecare înmormântare rămâne și câte o casă pustie. Au trecut peste noi multe războaie. De fiecare dată mureau mii de viteji, lăsau goluri mari, dar veneau din urma alte generații tinere, care completau lipsurile în câțiva ani. Acum nu mai are cine să le mai completeze, doar dacă vor veni cei de alte nații.

Ne-ai amăgit, Europa, fluturându-ne povestea privatizării bogățiilor țării, fabricilor, uzinelor, combinatelor, majorității mijloacelor de producție. Nu se întâlnește în istoria noastră un jaf mai mare ca cel petrecut după 1989, sub oblăduirea ta. Totul a fost dat la fier vechi, chiar dacă ar fi fost tehnologie de ultimă oră. Ne-ai încurajat să vindem pe nimic totul, așa încât azi importăm și ace cu gămălie de la capătul pământului. Niște calcule făcute de oameni competenți arătau că valoarea bunurilor pierdute de neamul românesc în ultimii treizeci de ani este de o sută patruzeci de ori mai mare decât a celor ce ni le-au luat turcii în șase sute de ani.

Ne-ai amăgit, Europa, așa încât o mare parte din pământurile fertile ale țării aparțin străinilor, altă parte este nemuncită. Așa ne-ai impus legislația, așa ai dirijat fondurile tale, încât ai încurajat lenea și ai descurajat pe omul muncitor. Produsele noastre nu au loc în rafturile marilor magazine europene, în schimb, cele aduse din Europa și de aiurea sunt îndopate cu substanțe chimice, încât, vrând-nevrând, mâncăm și bem otravă. Pământul nostru atât de mănos, – grânarul Europei de altădată -, șade nemuncit, iar fructele, legumele, cerealele, toate produsele prelucrate vin de aiurea. Am ajuns ca o colonie, piață de desfacere pentru produsele altora.

Ne-ai amăgit, Europa, căci libertatea de care ne vorbeai e de fapt un libertinaj fără precedent în istorie. Noi suntem o țară de creștini, cu o morală creștină înrădăcinată în conștiințele noastre de mii de ani. La noi familia a fost sfântă, casa-casă, masa-masă, buna-cuviință a fost cartea noastră de vizită. Nici nu îndrăzneau strămoșii noștri să gândească măcar că pot exista păcate și aberații, pe care tu astăzi ni le impui ca regulă de viață și ne ceri să le legiferăm. Se zvârcolesc bătrânii în morminte, când noi vorbim de ,,alinierea” legislației noastre cu cea europeană în materie relații interumane, în materie de familie.

Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă nu mai ești ceea ce am crezut că ești: leagănul creștinătății. Creștinismul a dat identitate Europei. Un mare cărturar spunea: ,,Scoateți elementul creștin din cultura și arta europeană și veți vedea că nu mai rămâne nimic de valoare!”  Cu toate acestea, în Europa creștină sunt  promovate tot  într-o veselie valori religioase necreștine. În 2018 au fost dărâmate 2.700 de biserici creștine și au fost construite 11.000 moschei! Bisericile și catedralele catolice din Europa  sunt goale sau aproape goale. Unele au fost transformate  în  muzee, ori au fost închiriate altor culte. Descreștinarea Europei este urmărită pas cu pas de ,,corectitudinea” politică;

Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă în tine n-am găsit pe frații noștri egali în drepturi și obligații. Peste tot românii noștri sunt socotiți ruda săracă, ruda care efectuează cele mai grele și umilitoare munci,  dar primește cele mai mici salarii. Aceeași muncă, aceleași rezultate, dar salarii diferite, pentru că nu au cetățenie germană, engleză, franceză, ci numai cetățenie română.

Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă ai primit în tine milioane de imigranți din alte continente, cu alte religii, cu alte mentalități. Foarte rapid, populația îmbătrânită autohtonă va fi înlocuită de alte populații. Sute  de ani s-au luptat musulmanii pe viață și pe moarte să cucerească Europa cu sabia și n-au reușit. Astăzi o cuceresc cu mâinile goale. Statisticile spun că până în 2050 jumătate din populația Europei va fi musulmană. Înțeleg, sunt oameni necăjiți, au război acasă, casele lor au fost transformate în scrum. Primește-i, ajută-i ca pe frați, dar când se termină pericolul din țara lor trimite-i înapoi și ajută-i să-și refacă țara. Acolo este pământul și locul pe care l-a dat Dumnezeu acelor nații să trăiască.

Ne-ai amăgit, Europa. Te credeam o tânără frumoasă, inteligentă, pe care s-o iubim multe sute de ani de aici înainte. Din păcate, tot mai mult ne convingi că nu ești decât o babă sclerozată și  nu mai ești în stare să faci distincție între bine și rău, între moral și imoral.

Trezește-te, Europa! Trezește-te până nu e prea târziu, fiindcă în momentul în care vei începe să te destrami, degeaba vei mai plânge și te vei mai tângui. Toate imperiile care și-au neglijat micile popoare componente au devenit uriași cu picioare de lut, iar prăbușirea a fost iminentă.

Trezește-te, Europa! Am venit la tine cu bucurie și speranță. Vrem să fim împreună și să mergem pe drumul istoriei împreună, dar nu ne dezamăgi. Ți-am precizat mai sus câteva lucruri care ne dor, te rugăm să ții seamă de ele, spre binele tău și al nostru.

 Așa să ne ajute Dumnezeu!

*

Sfaturi părintești. În revista ,,Totpal’s Daily News” am găsit un eseu interesant și foarte convingător al renumitului istoric român din SUA, Domnul Alexandru Nemoianu. Este de actualitate și folositor multora dintre noi, când ne reglăm relațiile cu cei apropiați. Se intitulează O mare înșelare. Iată-l:

,,Una dintre cele mai mari înșelări este aceea de a considera smerenie stări care de fapt sunt de mândrie și autojustificare. Autojustificare care, cel mai adesea, cuprinde pe cei apropiați ale căror căi rele le aprobăm din falsă sentimentalitate lacrimogenă de mahala. Acoperim și ,,justificăm” acțiuni mișelești, antiumane și anticreștine, pe care le comit, sau cărora le stau complici, rubedenii ale noastre și ne liniștim numind asta ,,dragoste”. Nu este dragoste, este complicitate la rău. Cred că există câteva explicații ale acestei înșelări și o privire lămuritoare poate fi de folos.

Într-o privire de ansamblu și superficial, comodă, vom putea spune, ,,oamenii sunt la fel”. Aici este o clară confuzie între aparent și real. În esență suntem asemănători anatomic, dar deosebiți în fizionomii și cei care excelează, sunt cei care dau adâncime deosebirii. Cei buni și inteligenți au un aspect care în esență este frumos. Cei răi și proști sunt și foarte urâți, după cum și gândirea lor este urâtă. Este cu totul greșită și falsă percepția că standardele se așează de ,,sus” în ,,jos”, de la ,,bine” spre ,,rău”. Ele se așează invers, de la rău la bine și binele strălucește prin contrast cu răul. Deci, în ,,mare”, superficial, suntem asemănători. Dar această asemănare proclamată este poate cea mai jalnică manifestare de superficialitate. Oamenii nu sunt ,,la fel” și nu sunt egali, sunt diferiți, fiecare este altfel și fiecare are importanță, în bine sau rău. Nici ca gen nu suntem la fel, există diferență fundamentală între masculin și feminin și, vorba francezului, ,,trăiască diferența”.
Acestea fiind spuse, este interesant de urmărit modul în care se așează orânduirile omenești. Modul în care ele pot fi mai bune, ori mai rele. În această devenire a așezărilor, sistemelor omenești, se poate vedea limpede importanța fiecărei persoane. Căci de fibra morală a fiecărei persoane, de capacitatea ei de a se opune compromisurilor și înșelărilor, oamenii, în funcție de acestea, pot trăi  decent, sau pot trăi sordid. Între înșelări, poate cea mai frecventă și mai stricătoare este părerea de sine, ,,autosuficiența”. Este manifestarea plenară, fără acoperire, a unei stări sinistre, autosuficiență, mulțumirea și părerea de sine. Aici se încalcă îndemnul ,,cine nu Mă iubește mai mult decât pe copii,  frați,  mama, nu este vrednic de Mine”(Mat.,  X, 36). Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. Iar mai departe: ,,Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”(Mat., X, 31). Este aici subliniat, că poruncile lui Dumnezeu nu sunt opționale. Putem și avem obligația de a iubi pe casnicii noștri, dar fără asemănare avem obligația de a iubi pe Dumnezeu și poruncile lui. Putem și avem datoria să ne iubim casnicii, dar mai mare obligație avem să le spunem, verde în față, atunci când încalcă voia lui Dumnezeu.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 399 (1 –15 Iunie)” →