Categorie: Scrisoare pastorală

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 419(1 –15 Aprilie)

 Tristețea unui Prohod. În Vinerea Mare, vinerea de dinaintea Sfintelor Paști, seara, se oficiază denia cu Prohodul. Acesta este o cântare închinată Mântuitorului, patimilor și morții Sale. Este o cântare în trei părți, cu un conținut foarte bogat ca idei și învățături, dar și o melodie foarte suavă, mângâietoare, o tânguire demnă, în care se întrezărește speranța Învierii. În timpul Prohodului, în mijlocul bisericii se află o masă, pe care este așezat Sfântul Epitaf, care reprezintă icoana punerii în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf este înconjurat cu flori aduse de credincioși. La sfârșitul Prohodului, Sfântul Epitaf este ridicat de preot și cântăreț sau un enoriaș și cu el se înconjoară biserica. La ieșirea din biserică toți enoriașii prezenți trec pe sub Sfântul Epitaf, iar la întoarcere intră în biserică trecând iarăși pe sub Sfântul Epitaf. Această trecere semnifică moartea și învierea noastră. În timpul când se înconjoară biserica bat clopotele, iar în cele patru puncte cardinale se fac opriri și preotul rostește ectenii pentru diferite trebuințe din viața omului și a comunității, ectenii pentru vii și pentru morți. Slujba se termină pe o notă optimistă, prin Sfânta Evanghelie a Învierii și Binecuvântările Învierii. Așadar, Domnul Hristos cel răstignit, mort și  îngropat înviază, dăruindu-ne și nouă garanția învierii noastre.

În parohia noastră slujba Prohodului are vechi tradiții. Am participat la cea din Bârda din copilărie, iar la cea din Malovăț încă de pe când eram elev la școala generală și la seminar. În ambele sate participarea enoriașilor era masivă. Se umplea biserica de lume, se împărțeau cărticele cu cântările Prohodului, se formau 2-3 grupuri mari și cântau alternativ. Cântau oameni în vârstă, bărbați și femei, tineri, copii. Grupele se formau  de obicei după sex, de-o parte bărbații, de-o parte femeile, dar erau și amestecate. Cântările erau foarte cunoscute, foarte populare, cred că erau unii care le știau pe de rost. Se cânta cu un entuziasm, cu voință și o solidaritate rar întâlnită. Vibrau geamurile bisericii. Fiecare simțea ceva din fiorul momentului, fiecare se simțea în momentele acelea solidar cu Domnul Hristos, își asuma suferințele Lui, parcă încerca să-I facă crucea mai ușoară. Mi-au rămas în amintire, încă din copilărie, multe chipuri ale celor ce au cântat în mod constant la Prohodul de la cele două biserici. De când am venit preot în cele două sate am făcut cu bucurie efortul de a oficia slujba Prohodului în ambele sate, uneori aceasta întinzându-se și după ora 24, pentru a păstra nealterată o tradiție atât de frumoasă și creștinească.

Prohodul din Vinerea Mare îl putem asemăna cu priveghiul ce se face când moare cineva dintr-ai noștri. În nopțile precedente înmormântării, la casa mortului se perindă zeci și sute de consăteni, uneori rude și cunoscuți și din alte localități. Aduc flori și lumânări, le dau de pomană deasupra mortului pentru mortul respectiv și pentru rude  ce au decedat mai demult. Mortul devine în acele momente mesagerul care este însărcinat de cei vii să ducă în lumea de dincolo ,,mesajele”, ,,scrisorile” celor vii. Participarea la priveghiu este un semn de dragoste, de respect față de mort, dar și de solidaritate față de familia mortului aflată în suferință, în doliu. La priveghiu participanții spun amintiri legate de mort, de viața lor, uneori se mai fac și glume, așa încât durerea celor din familia mortului nu mai este așa mare. Cei participanți își exprimă solidaritatea, compasiunea cu familia îndoliată participând la priveghiu.

Dacă asemănăm Prohodul cu priveghiul, trebuie să observăm că la priveghiu vin rude, prieteni, consăteni ai mortului, adică apropiați, nu străini. Cei ce participă Vineri seara la Prohodul Domnului Iisus Hristos se socotesc prieteni, rude și apropiați ai Lui. Este extraordinară apropierea. Este de fapt traducerea în faptă a mesajului biblic: ,,Voi sunteți frații Mei!” Iată cum românii au reținut această afirmație a Mântuitorului și i-au dat curs în modul cel mai practic: participarea la Prohod, la priveghiu, la înmormântarea Domnului Iisus Hristos. Dacă participarea la Pohod se face cu atâta tragere de inimă, cu atâta credință, nădejde și dragoste,  cu siguranță că Domnul Iisus Hristos nu rămâne indiferent la această atitudine. Cu siguranță că și El își va aduce aminte la timpul potrivit că aici, în satele și orașele noastre, în sânul poporului român, are atâția prieteni și frați, care au fost alături de El cu dragostea și compasiunea lor în momentele cele mai grele ale activității Sale pe pământ.

Anul acesta a fost, din păcate, ca niciodată! Au participat preotul, cântărețul și paracliserul. Au oficiat slujba  ca atunci când bisericile erau ticsite de lume, au cântat  Prohodul, dar n-a mai fost farmecul și măreția din anii trecuți! Nimic nu e mai trist decât slujirea unui preot într-o biserică goală! Am cântat Prohodul cu lacrimi în ochi și cu Dvs. în suflet. Parcă vă  vedeam chipurile alături. Cu siguranță că erau gândurile Dvs. și dorința de a fi participat prin prezență fizică, reală.

           Dumnezeu să ne ajute ca în anii viitori să reluăm tradiția cântării Prohodului cu toată măreția și frumusețea ei, liberi și nestingheriți de nimeni și nimic. Dumnezeu să ne ajute!

*

  Războiul cu pandemia(II).  În numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale” vă relatam  măsurile luate de autoritățile austriece la sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea pentru a stopa răspândirea  epidemiilor de ciumă și de holeră. Unele dintre acestea sunt valabile și azi.

În cele ce urmează, vă voi prezenta câteva forme ale luptei contra acestor epidemii la nivelul populației  românești în general și mehedințene în special.  Sunt multe tradiții legate de această luptă. Era o luptă disperată pentru viață. Iată câteva din aceste forme ale luptei contra unor boli molipsitoare:

  • Un anumit număr de flăcăi, diferit de la localitate la localitate, purtând cămăși albe de in, lungi până la pământ, ca niște stihare preoțești, cusute de fete din sat, mânau un număr de până la nouă perechi de cai sau de boi negri, care trăgeau un plug. Cu plugul croiau una sau trei brazde pe hotarul satului, de jur-împrejurul hotarului, pentru ca boala să nu pătrundă în localitate;
  • La hotarul satului se construiau troițe, adică niște cruci acoperite, ca niște străjeri meniți să apere satul de epidemie. În fața lor se închinau trecătorii, cei care mergeau la munca câmpului etc. La fel se făceau troițe și la răscrucile drumurilor;
  • Se organizau ,,ciumărci” în sate. Acestea erau niște manifestări religioase în zile de vineri. Fiecare sat avea ,,ciumarca” lui, adică ziua lui, care nu coincidea cu a satelor din jur. În acea zi se făcea de dimineață slujbă la biserică însoțită de rugăciuni pentru ferirea de boli molipsitoare. După-amiază, fiecare locuitor al unui sat în care se oficia în acea zi ,,ciumarca” pregătea masă ca la praznic sau la nedeie. Mâncarea era, bineînțeles, de post. La acea masă veneau călători, săraci, dar și rude și prieteni din alte sate. Altfel spus, luptau cu epidemia prin rugăciune, post și fapte bune(milostenie). Sfânta Cruce era armă de căpătâi. Iată că istoria se repetă!

*

          Sfaturi părintești. Redăm mai jos un fragment din scrierea Sfântului Ioan de Kronstadt, intitulată Lumea ca o casă:

           ,,Lumea este o casă. Arhitectul și Stăpânul acestei case este Creatorul, iar Tatăl creștinilor care locuiesc în ea este Dumnezeu. Mama, în această casă, este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Mergi întotdeauna în prezența Tatălui tău, cu iubire și ascultare; la fel în prezența Mamei noastre a tuturor, a Maicii Domnului, cu sfânta iubire, cu venerație și ascultare. În nevoile tale materiale și spirituale, în nenorociri, necazuri, boli, întoarce-te spre ea cu credință, nădejde și dragoste. Fii sfânt, așa cum Domnul Dumnezeul tău sfânt este; ca și stăpâna noastră, Maica Domnului și maica ta de asemenea, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Femeie, iată fiul tău… Iată mama ta” (Ioan XIX, 26-27). Pentru ca noi să nu ne îndoim de dreptul nostru de a o numi Mamă a noastră pe Maica Preaînălțată a Dumnezeului Preaînalt – Stăpâna, Preasfânta, Preacurata, nemărginit fericita –, dumnezeiescul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a îngăduit în mod expres tuturor acelora care țintesc spre sfințenie să o numim Maica noastră: „Iată mama ta”. Căci în persoana Sfântului Ioan Teologul, nouă, creștinilor, ni se adresează aceste cuvinte. Da, ea este cu adevărat cea mai blândă, cea mai atentă dintre mame, care ne conduce pe noi, copiii ei, spre sfințenie”.

*

 Ce fericiți am fost, dar n-am știut! Am găsit pe internet o poezie cu acest titlu semnată de Domnul  Marius Mihai Coșerariu, care descrie foarte exact situația în care ne aflăm în prezent în plină pandemie. Iat-o:

,,Ce fericiți eram și ce bogați
Și ne-ntâlneam cu toții-n sărbători,
Bunici, părinți, nepoți, surori și frați,
Ne bucuram de viață și de flori!

Mergeam pe stradă liberi și zâmbeam
Și alergam cu pletele în vânt,
În brațe ne luam și ne iubeam
Și Soarele zâmbea peste pământ.

Ce bine mai era și-aveam de toate
Și dragoste și dreptul la sărut,
Și liniște, credință, libertate,
Cât de frumoși eram, dar n-am știut!

Prin parcuri se plimbau îndrăgostiți,
Ținându-se de mână, fără teamă,
Prin cafenele, oameni fericiți,
Dar n-am știut, ori n-am băgat de seamă.

Duminica-n Biserici era plin
De oameni credincioși până-n pridvor,
Ce se rugau la Cer, cu har divin,
Cântând smeriți cu îngerii în cor.

Dar astăzi, iată, stăm închiși în case,
Să ne-apărăm de viruși inventați,
În amintirea zilelor frumoase,
Când nu știam cât eram de bogați.

Distanța dintre noi e tot mai mare,
Iar dorul de cei dragi e un calvar,
Trăim închiși, ca într-o închisoare,
Zâmbim la geamuri, dar zâmbim amar.

Ne plângem soarta cruntă-n izolare,
Carantinați între pereți de gheață,
Vorbim timizi prin masca protectoare
Și așteptăm o nouă dimineață.

Ce fericiți am fost, dar n-am știut,
Zadarnic regretăm, dar e târziu,
Acum privim cu jind către trecut,
Iar Cerul pare tot mai cenușiu!

 

*

       Mesaje. Datorită pandemiei prin care trecem, ordonanțele militare s-au succedat neobișnuit de repede și nu mai aveam timp să vă transmitem cum le aplicăm în teritoriu. Din cauza aceasta am recurs la mesaje transmise pe platformele de socializare. Acțiunea a dat roade, fiindcă aceste mesaje au fost citite de foarte mulți din parohie și aceștia le-au transmis mai departe, așa încât am putut să respectăm ordonanțele  întru totul. Dovadă că nici preotul, nici vreunul dintre Dvs. nu a fost sancționat de către autorități, deși am fost ținuți sub lupă tot timpul. Trei din aceste mesaje le-am dat în numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale”. În continuare vom reda următoarele, pentru ca ele să fie cunoscute de către Dvs. toți. Să sperăm că starea de urgență va fi ridicată cât mai curând, lucrurile vor intra în normalitate și toate aceste măsuri se vor anula.

          Iată-le:

          IV – 13.04.2020 . Dragii mei enoriași! Ordonanțele, indicațiile și informațiile curg în avalanșă, așa încât lucrurile se schimbă aproape de la o zi la alta. Cele scrise în ,,Scrisoarea pastorală” de multe ori sunt depășite înainte ca ,,scrisoarea” să ajungă la Dumneavoastră.

            Din discuțiile pe care le-am avut cu unii dintre Dumneavoastră, am înțeles cât de îngrijorați sunteți în legătură cu slujbele de Sfintele Paști. În prezent sunt în măsură să vă fac cunoscute precizările necesare legate de aceste slujbe, în funcție de îndrumările date de către autoritățile noastre bisericești și civile. Iată-le:

  • Slujbele din Săptămâna Sfintelor Patimi vor fi oficiate de către preot, fără prezența credincioșilor;
  • Slujbele din noaptea și zilele Sfintelor Paști se vor oficia de către preot, fără prezența credincioșilor;
  • Pâinea numită ,,Paști” va fi sfințită în Joia Mare, după Sfânta Liturghie;
  • Această pâine numită ,,Paști” va fi distribuită Dumneavoastră în Vinerea și Sâmbăta Sfintelor Patimi, între orele 11-13;
  • Veți veni câte unul din familie sau cel mai potrivit ar fi ca să veniți unul pentru mai multe familii, purtând mască și mănuși, la distanță de 2 metri unul de altul, și veți ridica Paștele în punguțe de plastic sigilate;
  • În noaptea Sfintelor Paști, la ora 0,00, când începe slujba și încep să bată clopotele, sunteți rugați să ieșiți și Dumneavoastră la fereastră, pe balcon sau în pragul casei cu lumânare aprinsă în mână, să cântați așa cum știți Dumneavoastră ,,Hristos a înviat!”. După aceasta, sunteți rugați să vă adresați rudelor Dumneavoastră din casă, vecinilor, cu salutul creștinesc ,,Hristos a înviat!” sau să răspundeți ,,Adevărat a înviat!” dacă dumnealor vi s-au adresat mai înainte!
  • Sunteți rugați să urmăriți la televizor pe postul Trinitas TV slujba de Sfintele Paști ce se oficiază la patriarhie, iar dacă nu aveți televizor să ascultați slujba la postul de radio ,,Lumina”;
  • În ziua Sfintelor Paști, Duminică dimineața, între orele 8-9, se va împărți lumina Sfintei Învieri. Pentru aceasta se vor deplasa 1-2 tineri(băieți și fete sub 65 ani) din fiecare mahala, cu declarație pe proprie răspundere semnată și datată, vor lua lumina de la biserică și vor împărți-o consătenilor din mahalaua lor, care vor aștepta la porți cu lumânări sau candele, pe care le vor aprinde;
  • Nu se vor face parastase în noaptea sau dimineața Sfintelor Paști.

              Rugați-vă cât puteți mai mult să ne ocrotească Dumnezeu și să îndepărteze această nenorocire din lume.

             Vă anunț cu acest prilej că până în prezent în comuna Malovăț nu avem nici un bolnav de COVID-19, deși celelalte comune vecine au mai mulți . Nu mai avem nici izolați la domiciliu. Cei 47 de izolați au ieșit din această situație și s-a dovedit a nu fi fost infectați. Să sperăm că ne va feri Dumnezeu pe toți până la sfârșit!

             Să avem convingerea că respectând toate ordonanțele și indicațiile autorităților luptăm pentru viața și sănătatea noastră și a celor dragi ai noștri, pentru stoparea acestei cumplite boli molipsitoare care a băgat spaimă în toată lumea. Teama de amenzi și de dosar penal să fie pe planul doi.

            Vă doresc din toată inima să petreceți Sfintele Paști cu sănătate, pace și bucurii în casele Dumneavoastră și să ne ajute Dumnezeu să ne regăsim în biserica Sa la Sfintele Slujbe cât mai curând!

          V –  15.04.2020. Dragii mei enoriași!  Situația de stare de urgență în care se află țara noastră a impus și impune noi legi, ordonanțe și reglementări privind viața și activitatea noastră, inclusiv activitățile religioase.

             Deoarece nu mai aveți voie să veniți la biserică și să vă comunic cele necesare, iar ,,Scrisoarea pastorală” ajunge la Dvs. cu mare greutate, e nevoie să vă fac câteva precizări referitoare la unele servicii religioase, astfel:

  1. Botezul ca Sfântă Taină se poate oficia în orice zi și la orice oră. Drept urmare, dacă cineva dintre Dvs. dorește să boteze copilul în această perioadă de restricții legate de boala molipsitoare cauzată de COVID-19, vă rog să respectați următoarele:
  • Veniți la biserică în grupuri mici, de câte trei persoane, cu distanțe mari între grupuri. E recomandat să veniți cu mașina, pentru a nu expune copilul prea mult;
  • În biserică, la slujbă, nu pot participa mai mult de 8(opt) persoane;
  • Petrecerea de după botez nu o puteți face. În primul rând localurile nu contractează asemenea petreceri, iar acasă nu aveți voie să organizați petrecerea. Vă recomand să oficiem Sf. Botez, dar să amânați petrecerea după ce încetează perioada stării de urgență.
  1.  Cununia ca Sfântă Taină se poate face în perioadele menționate în calendar.  Vă rog să țineți seamă de următoarele:
  • Venirea la biserică sub formă de pietoni nu o puteți face decât în grupuri de trei persoane, iar între grupuri trebuie distanță mare. E bine să veniți cu mașina;
  • În biserică nu pot participa mai mult de 8(opt) persoane la slujbă;
  • Petrecerea nu o puteți face la local, fiindcă restaurantele nu au voie să contracteze asemenea evenimente. Nu aveți voie s-o faceți nici acasă.
  • Vă recomand să faceți cununia civilă la primărie, cununia religioasă la biserică, iar petrecerea s-o amânați până ieșim din această perioadă de restricții;
  1. Înmormântările sunt de două feluri:
  2. Înmormântarea unui decedat din cauza virusului COVID-19 se derulează după reguli stricte, astfel:
  • La spital decedatul este introdus în sac dublu de plastic și pus în sicriul care se sigilează;
  • De la spital vine o mașină cu sicriul, urmată de o alta cu câțiva membrii ai familiei și o alta cu polițiști/jandarmi;
  • Mașinile merg direct la cimitir, fără oprire;
  • La cimitir așteaptă preotul, care va face o foarte scrută slujbă, după care imediat se face înhumarea;
  • Slujba întreagă a înmormântării se face cu prilejul primului parastas dedicat acelui mort.

 Să ne ferească Dumnezeu să avem astfel de cazuri! Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 419(1 –15 Aprilie)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 418(16 –31 Martie)

Dragii mei enoriași!

            Războiul cu pandemia(I). Au trecut multe epidemii sau pandemii peste lume de-a lungul veacurilor. Despre unele știm că au lăsat în urmă munți de cadavre, despre altele nu știm mai nimic. Cine n-a auzit, spre exemplu, de ciumă, de holeră, de gripa spaniolă și multe altele. Documentele din vremea acelor epidemii sunt îngrozitoare. Am avut prilejul să parcurg câteva asemenea documente din perioada 1780-1885 și ele priveau Banatul. E vorba de peste 1.100 documente din arhiva fostei Protoierii a Mehadiei. La sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea satele și orașele erau pustiite de boala ucigașă, iar autoritățile erau în mare alertă. Medicii recomandau oamenilor să consume cât mai mulți castraveți…! Acesta era nivelul medicinii de atunci.

            Dacă medicamente nu erau, în schimb măsurile preventive sunt demne de luat în evidență și astăzi. Ele înscriu o adevărată pagină în istoria legislației privind medicina legală. Vom menționa câteva reglementări de acest gen, ca să vedeți că cele de acum nu sunt abuzuri ale cuiva, ci dau curs unei tradiții:

  • Interzicere de a ţine mortul descoperit de la deces până la înmormântare; 2) Obligaţia ca decesul să fie constatat de medic şi acesta să elibereze certificat după 48 de ore de la deces; 3) Obligaţia de a dezinfecta trupurile celor morţi de boli contagioase cu var nestins; 4) Interzicerea de a transporta morţii dintr – o localitate în alta; 5) Anunţarea organelor de stat cu privire la decesele datorate unor boli contagioase; 6) Obligaţia de a evita adunările de rude, cunoscuţi şi prieteni la casa mortului; 7) Obligarea parohiilor de a construi capele şi case unde să fie ţinuţi morţii înainte de înmormântare; 8) Interzicerea de a mai construi morminte în curţile bisericilor; 9) Interzicerea de a înmormânta morţii în grădinile, curţile caselor sau în alte locuri în afara cimitirelor rânduite pentru fiecare localitate; 10) Evitarea aglomeraţiilor la slujbe; 11) Evitarea împărtăşirii celor bolnavi împreună cu cei sănătoşi; 12) Izolarea bolnavilor de boli contagioase; 13) Incinerarea obiectelor care au aparţinut, ori care au fost folosite de către cei afectaţi de boli molipsitoare; 14) Denunţarea fără întârziere a celor ce dădeau semne de boală; 15) Raportarea oricărui caz de boală sau de deces suspect de către preoţi autorităţilor; 16) Interzicerea deshumărilor în vederea ,,spălării oaselor”; 17) Interzicerea deshumărilor de oseminte ale celor bănuiţi că ar fi strigoi sau moroi; 18) Popularizarea tuturor ordinelor, poruncilor şi oricăror documente pe această temă venite din partea autorităţilor civile, militare, bisericeşti etc.; 19) Curăţenie desăvârşită în case, îmbrăcăminte etc.; 20) Hrană consistentă pentru întărirea organismului, ca să lupte cu boala; 21)Evitarea tuturor viciilor şi activităţilor, care ar fi dus la epuizarea organismului; 22)Văruirea cât mai des a locuinţelor; 23)Evitarea unor alimente, precum fructele, pepenii, porumbii verzi(!); 24),,Cel mai bun mijloc vindecători împotriva colerei(holerei) e apa de poame de boabe de pin(…), care să face şi să întrebuinţază aşa: poamele să pisează mai înainte în pivă, apoi, aşa pisate, se fierb şi apa de aici străcorată, încă caldă fiind, să bea”; 25) Suspendarea posturilor, indiferent care ar fi ele; 26) Prezentarea urgentă a tuturor celor ce au semne de boală autorităţilor şi mai cu seamă medicului; 27) Interzicerea de a însoţi înmormântările de pomeni şi parastase; 28) Înfundarea fântânilor de pe marginea drumurilor etc.

Acestea sunt câteva din măsurile preventive luate de autorități în timpul epidemiilor de ciumă și holeră. În situația unei asemenea epidemii, cei afectați erau fie scoși din localitate și lăsați să moară de boală și de foame prin păduri, fie erau sechestrați în case, unde-și găseau moartea. Se formau echipe la nivel de localitate și acolo unde apărea un caz de ciumă sau holeră, echipa respectivă venea și bătea scânduri peste ușile și ferestrele acelei case, lăsând pe proprietari înăuntru ca să moară. Este cutremurător cazul unui preot surprins într-o astfel de casă în timp ce împărtășea un bolnav. Și el a fost sechestrat în acea casă, unde și-a găsit și moartea. În documentele menționate se găsesc mențiuni că cei izolați prin îndepărtarea de localități ajungeau să se hrănească cu coajă de copaci sau chiar cu carne din cadavrele celor morți.

Sunt pagini de istorie românească, momente prin care au trecut înaintașii noștri, care erau mult mai dezarmați decât noi în fața unor astfel de epidemii.

Oricum, ei erau conștienți că este mult mai ușor și mai ieftin să previi decât să vindeci,  iar acest principiu este valabil și în ziua de astăzi.

Să ne ajute Dumnezeu să trecem cu bine și noi peste aceste momente de grea încercare!

*

 Sfaturi părintești. Redăm mai jos un cuvânt adresat de către Domnul Acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, poporului român la aceste vremuri de restriște:

,,A venit nenorocirea aceasta peste noi și nu știm ce să facem. Unii ne lamentăm și ne gândim la sfârșitul lumii și la prezicerile lui Nostradamus. Alții ne dăm viteji în vorbe și declarăm ritos că nu ne temem de nimic, dar în adâncul nostru numai noi știm ce este. Cei mai mulți tăcem, privim în jur și nu ne vine să credem. Știu că nu există cineva cu vreo soluție miraculoasă pentru a ne face optimiști în aceste zile. Ne gândim la ce este mai rău, ne uităm la cei care sunt (deocamdată!) mai loviți decât noi, ne cufundăm în gânduri sumbre.

Evident, avem și câteva remedii, unele doar paliative. Râdem la primirea unor glume și filmulețe pe mail sau pe WhatsApp și mai ieșim din încordare. Râdem, dar nu e întotdeauna râsul nostru. Totuși, râsul ține de esența umană, este tipic omenesc și a salvat lumea de la multe rele. Se spune că Aristotel a avut un tratat despre râs, pe care biserica occidentală ar fi încercat să-l oculteze și să-l condamne, fără să reușească. Apoi, ne gândim că nu este prima catastrofă planetară prin care trece omenirea. Au fost răciri sau încălziri bruște de climă, au fost molime ucigătoare, de la Ciuma Neagră care a omorât, pe la jumătatea secolului al XIV-lea, între 30-60% din populația Europei până la Gripa Spaniolă de la finele Primului Război Mondial, care a ucis mai mulți oameni decât însuși războiul. Și, de fiecare dată, viața a învins. Sigur că a învins pentru cei rămași și nu i-a mai putut învia pe cei duși dintre noi, pe cei dragi ai noștri, lăsându-ne cu speranța în obșteasca înviere… Dar ne mai gândim, în aceste zile, și la altele și ne încurajăm cu vorba noastră, salvatoare de multe ori, că în tot răul este și un bine. De când oare nu am mai respirat, mai ales în marile orașe, un aer mai curat? Deocamdată ne putem plimba pe jos – fiindcă Dumnezeu ne-a dat picioare ca să umblăm cu ele și nu să le punem doar pe pedala de accelerație a mașinii ori să le îndreptăm obligatoriu spre ascensoare – prin locuri mai ferite, pe cărări demult uitate și ocolite. Am trecut mereu grăbiți pe lângă edificii și nu am văzut un detaliu arhitectonic original, nu am avut vreme să prețuim un colț de stradă, o statuie sau un bust al unui om odinioară faimos și azi uitat. De când nu am mai avut răgazul să privim o gâză care învie după iarnă, de când nu am mai conștientizat versurile lui Topârceanu cu puiul de muscă ieșit „ca să-și usuce labele”? Poate că în serile lungi, vom reuși și noi, ca Blaga, să auzim (din nou ori pentru prima dată) „cum bat în geamuri razele de lună”. Poate că nu i-am mai ascultat demult pe părinții și bunicii noștri, cu durerile lor, cu poveștile lor de demult, cu obsesiile lor de oameni bătrâni și bolnavi. S-ar putea ca ideile lor fixe, sâcâielile lor, sfaturile lor și chiar amintirile lor, gândurile nostalgice din viața lor trecută să ne ni se pară dintr-o dată pline de farmec și de miez. De când nu ne-am mai jucat în chip serios cu nepoții ori copiii noștri, fără grabă, în tihnă, cu sufletul deschis? Iată că avem acum timp să ne punem în pielea lor și să înțelegem că „bucuria și iubirea lor este jocul”, că au nevoie și ei de copilărie și că este așa de simplu, de necesar să ne copilărim și noi câteodată. Unii dintre noi ne mirăm că vin românii acasă din depărtări și ne gândim că ar trebui să rămână unde se află. Da, comod și sigur pentru noi și, poate, chiar pentru ei, așa ar fi, numai că firea omenească nu se ghidează întotdeauna după regulile rațiunii. Pe lângă minte, avem și inimă, iar inima ne trage la casa noastră, lângă ai noștri, lână aceia care ne pot înțelege „bucuria și amarul”, dorul și durerea. Acum se vede că globalizarea nu ne poate despărți de „locul nașterii noastre”, că ne exprimăm grijile mai bine în românește, chiar dacă vorbim și engleză, franceză ori germană. Inochentie Micu, trecut în lumea drepților în 1768, la Roma, după aproape un sfert de veac de exil, a cerut să fie îngropat acasă, la Blaj, în așteptarea obșteștii învieri, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei”. Mulți au privit cu nepăsare această dorință testamentară și au pus-o pe seama unui om amărât, a unui om de demult, care gândea după tiparele vieții lui. Iată că acele tipare se potrivesc și astăzi, pentru că, în anumite privințe, „nimic nu este nou sub soare” (nihil novi sub sole). Trudiți de viața trepidantă, vlăguiți de alergătura zilnică, dați afară de prin trecătoarele slujbe, umiliți câteodată pentru banul câștigat greu, speriați de primejdia stingerii printre străini, românii iau calea țării. Unii își dau seama abia acum că odinioară, când ispita câștigului substanțial i-a putut orbi, au hulit țara, în loc să se supere doar pe oamenii nemernici, pe instituții nevolnice, pe împrejurări nefaste. De câte ori nu am auzit persoane (de succes sau nu) care spuneau că nu mai au nevoie de România, că s-au săturat de România ori că nu vor mai reveni în România! Sufletul nu se pliază, însă, după rațiunea rece, după orgolii de moment și nici după venitul material copios. Mulți ascultă acum imnul național cu alte urechi, iar unora „Balada” lui Ciprian Porumbescu le dă altfel de fiori. Casa de acasă, oricât de umilă ar fi, prețuiește acum mai mult decât toți banii din lume. Vorba „să ne ținem de neamuri” are, parcă, acum alt înțeles. Iar asta se întâmplă – culmea! – în mijlocul izolării la domiciliu spre care suntem îndemnați. Ne izolăm desigur, dar ne izolăm întru unitate, iar această unitate constă și din familia cea mare care este neamul nostru.

Ne socotim adesea mai proști decât alții, mai necivilizați, mai inculți. Dăm buzna în magazine, ne aprovizionăm peste măsură, dăm din coate și zbierăm, mințim că nu suntem infectați și că nu am fost în zone de risc, ne purtăm iresponsabil. Dar oare alții – puși în fața acestei situații-limită – cum fac? Oare sunt mult mai buni, mai umani, mai solidari? Nu sunt astfel întotdeauna și nu toți! Am văzut cozi imense la Londra sau la Los Angeles, am văzut îmbrânceli, insolențe și prefăcătorii la Paris ori la Madrid. Oamenii sunt oameni peste tot, cu bune și cu rele. Popoarele nu sunt, însă, bune sau rele, morale ori imorale, egoiste sau generoase, ci numai oamenii sunt așa. Nu este momentul să ne lamentăm, ci trebuie să ne adaptăm cât mai bine împrejurărilor și să mergem înainte.

Haideți să considerăm că, în mijlocul acestui rău imens, am câștigat în comunicare, în dialog și în omenie. Văd zilnic români care se duc să hrănească alți români, care împart hrană și măști, care duc vitamine pentru întărirea imunității organismului, care au grijă de animalele de companie rămase singure. Aceștia trebuie prețuiți și încurajați. Văd și români nepăsători, egoiști, sperjuri sau cinici, iresponsabili sau răi. Aceștia trebuie veștejiți și pedepsiți. Legile curente și cele excepționale, regulile de viețuire și de conviețuire nu se discută, ci se aplică. Nu este acum momentul să fim originali, să ne exhibăm orgoliile și inițiativele, să încercăm să ne „descurcăm”. E drept că „românul s-a născut poet”, dar acum, în viața publică, trebuie să domnească legea și ordinea, nu „poezia”. Pe de altă parte, românii (ca și italienii) nu sunt nemți ori elvețieni și nu au în spate o istorie întreagă de civism și democrație liber consimțită. Aș vrea să văd oameni politici care să explice starea aceasta de urgență pe înțelesul tuturor, să nu vorbească doar în sentințe, de la înălțimea podiumului lor de șefi, să nu se sfiască să pună și o lacrimă între slove (cum ar fi zis Goga), să nu-și ascundă vorba tremurată, să ne arate că trăiesc drama noastră și că împărtășesc speranța noastră. Vorba dulce, dar fermă poate muta munții din loc. Să fim blânzi, buni cu medicii (și personalul medical) și cu învățătorii (de toate gradele). Primii ne vindecă trupurile vlăguite de boală, iar ceilalți ne vindecă sufletele, duc educația mai departe, cultivă încrederea în om și umanitate.

Am vrea (mai ales acum) să-i simțim și pe politicieni ca fiind de-ai noștri, cu spaimele și cu credințele noastre, cu vorbele noastre simple. Dar, în plus, dincolo de toate aceste naivități ale mele, ei mai au o datorie: să ia măsuri bune, să aibă alura de lideri, să-și conștientizeze rolul de elite, ca să ne poată insufla încredere și speranță. Dacă nu pot sau nu știu să facă acest lucru, atunci este grav, căci poporul acesta are nevoie de ghidaj bun, de călăuze potrivite.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 418(16 –31 Martie)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 417(1 –15 Martie)

Dragii mei enoriași!

         Rugăciune specială. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a trimis o rugăciune specială tuturor bisericilor și mănăstirilor din țară și din diasporă, pe care s-o citească preoții și călugării la slujbe, dar potrivită și pentru credincioși în această vreme de grea încercare. O redăm mai jos și rugăm pe toți enoriașii noștri s-o adauge rugăciunilor pe care le fac dânșii:

         ,,Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ești bogat în milă și, cu purtarea Ta de grijă cea înțeleaptă, ocârmuiești viața noastră, ascultă rugăciunea noastră, primește pocăința noastră pentru păcate, oprește noua boală molipsitoare, precum ai încetat pedepsirea poporului Tău în vremea regelui David. Cel ce ești Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, dăruiește însănătoșire celor cuprinși de boală, ridicându-i grabnic din patul durerii, ca să Te slăvească pe Tine, Mântuitorul cel Milostiv, iar pe cei sănătoși îi ocrotește de orice boală. Binecuvântează, întărește și păzește, Doamne, cu harul Tău, pe toți cei care, cu iubire de oameni și jertfelnicie, îi îngrijesc pe cei bolnavi la casele lor sau în spitale. Îndepărtează toată boala și suferința din popor și ne învață să prețuim viața și sănătatea ca daruri ale Tale. Dăruiește-ne, Dumnezeule, pacea Ta și umple inimile noastre de credință neclintită în ocrotirea Ta, de nădejde în ajutorul Tău și de dragoste față de Tine și de aproapele.

         Că al Tău este a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururi și în vecii vecilor, amin.”

*

Micul terorist. În ultimele decenii am auzit destul de des rostindu-se cuvintele ,,terorist”, ,,terorism” și ,,teroare”. În dicționare se dau diferite definiții asupra acestor termeni, esența fiind aceea de violență sau forță ilegală exercitată de o persoană sau un grup de persoane asupra unui individ, grup, popor sau lume întreagă, în scopul obținerii unor avantaje. Și, totuși, cred că definiția nu spune totul și ea ar trebui revizuită și completată.

Socotesc că noțiunea de ,,terorist” are cel puțin trei sensuri. Iată-le:

  • Marele terorist este acel conducător de stat sau de state, care își impune voința prin forță în fața unui popor sau unui grup de popoare în scopul obținerii unor avantaje materiale, obținerii unor puteri nelimitate. Cel mai adesea un asemenea individ este numit dictator, iar politica lui dictatură. Marele terorist acționează după bunul plac, fără să țină cont de legi, de morală, fără frică de Dumnezeu și de oameni. Marele terorist este gata să condamne la moarte, la ani grei de temniță, la schingiuiri și ciopârțiri oameni nevinovați, pentru simplul fapt că nu au fost de acord cu el și cu politica lui. Marele terorist este gata să-și înfometeze poporul în mod sistematic, indiferent dacă din aceasta rezultă milioane de morți, este gata să disloce populații întregi dintr-o zonă în alta, să lipsească de drepturile esențiale pe cei din subordinea sa. Marele terorist pornește războaie de cucerire, lăsând în urma sa munți de cadavre, distrugeri materiale și spirituale. Marele terorist otrăvește apa, băuturile, mâncarea, aerul, chiar medicamentele. Marele terorist lansează arme cu putere inimaginabilă, care distrug mase mari de oameni pe suprafețe imense și cu consecințe pe zeci și zeci de ani. Marele terorist lansează microbi și viruși, care pot provoca boli fără leac și multă-multă moarte în oameni și animale. Marele terorist lansează gaze care pot provoca distrugerea vegetației pe zone imense. Marele terorist este zugrăvit de cei din subordinea sa drept trimisul lui Dumnezeu pe pământ, eroul, omul cu destinație istorică, menit să schimbe vremurile, istoria, oamenii și popoarele. Marele terorist devine un fel de diavol cu chip de om, care are drept scop în viață să facă rău, cât mai mult rău semenilor săi, să distrugă cât mai mult creația lui Dumnezeu.
  • Teroristul obișnuit, cel de toate zilele este individul care are drept țel al vieții sale distrugerea, suferința și moartea celorlalți. El acționează de unul singur sau aparține unui grup de interese politice, religioase, ideologice etc. Teroristul este gata să-și dea viața pentru un crez, pentru o idee, pentru un scop. Detonează bombe în mijlocul mulțimilor concentrate la diverse evenimente, spectacole, adunări, manifestații. Teroristul otrăvește, incendiază, împușcă, îneacă, răstignește, sfârtecă, răpește și sechestrează oameni nevinovați, care n-au nici o legătură cu el sau cu gruparea ce-o reprezintă. Cu cât mor mai mulți, cu atât teroristul socotește că și-a atins idealul, scopul în viață. Pentru el este important să producă spaimă, frică, teroare, fiindcă în felul acesta crede că va determina autoritățile să ia decizii în direcția pe care o vrea el, indivizii să-i cedeze bani și bunuri. Teroristul este omul îndoctrinat până în măduva oaselor de o ideologie politică sau religioasă, care nu cunoaște limite în răspândirea răului și suferinței în rândul semenilor săi până nu-și realizează idealurile. Cel mai adesea sfârșește sinucigându-se în cadrul acțiunilor pe care le întreprinde.
  • Micul terorist este vietatea pe care nu o vedem cu ochiul liber, ci doar cu microscopul. O numim cel mai adesea microb sau virus și nu este catalogat în dicționare ca terorist, deși… activitatea lui…! A existat în toate locurile și în toate timpurile. A fost răspândit în aer, în apă, pe pământ și în pământ, în mâncare, băutură, pe oameni, animale și plante. Simțurile omenești nu-l percep decât ajutate de instrumente foarte sofisticate. Altfel, nu-l vedem, nu-l auzim, nu-l mirosim, nu-l pipăim, nu-l gustăm. Știm că există, știm că e foarte periculos, știm că se răspândește rapid în tot locul, dar sperăm că poate-poate nu ne nimerește… Știm despre micul terorist că provoacă   boli mai ușoare sau mai grele, știm că pe unele putem să le vindecăm, iar pe altele doar sperăm că într-o bună zi vom reuși să le găsim leacul. Știm multe despre micul terorist sau ne facem iluzia că știm. Nu folosește mașinării, nu folosește arme chimice sau de foc, nu face zgomot. Pătrunde în corpul nostru pe cele mai diverse căi și mijloace, se instalează în cine știe ce organe, se înmulțește rapid, declanșează boli, care se fac simțite destul de târziu, ne folosește fără să știm pentru a-l răspândi și la alți semeni ai noștri prin atingere, prin sărut, prin aer, prin diverse contacte. Poate să ne atace de unde vrea și când vrea. Reușește să se adapteze împrejurărilor, să devină tot mai rezistent. Dacă anul acesta îl învingeau anumite medicamente, anul viitor acelea devin neputincioase și micul terorist ne râde în nas, că nu avem ce-i face, că trebuie să inventăm altceva. Între timp el ucide…!

Micul terorist poate să fie o vietate ca oricare alta, care se naște, se dezvoltă, se reproduce și moare. Se naște din mama lui, se înmulțește prin ouă, prin împărțire în mii de părticele, care devin la rândul lor mici teroriști, crește rapid, uneori în câteva ore ajunge la vârsta la care se poate reproduce, moare câteodată după ore, zile, săptămâni sau chiar ani. Sunt unii astfel de teroriști, care pot supraviețui mii de ani. Rămân în trupurile victimelor lor, sunt îngropați și ei odată cu victima și după sute sau mii de ani, când victima este dezgropată printr-o întâmplare oarecare, micul terorist se trezește și pleacă la treabă cu mai multă poftă de muncă. Oamenii cel mai adesea s-au temut de teroriștii obișnuiți, de marii teroriști, dar pe micul terorist rar l-au băgat în seamă. Dacă e să numărăm morții rămași în urma celor trei categorii de teroriști, am constata că în urma micuțului terorist au rămas cu mult mai multe cadavre. Au fost situații, spre exemplu, când micul terorist a băgat în mormânt două treimi din populația Europei în câțiva ani, adică din trei europeni doi au murit. Bolile produse de micul terorist au fost numeroase. Oamenii le-au numit simplu: ciuma, holera, lepra, tuberculoza, gripa spaniolă, ebola, sida etc. Când micul terorist s-a săturat de oameni, a servit în voie și ceva cărniță de animale, de păsări, de pești și de alte viețuitoare de pe pământ. Am auzit cu toții în ultima vreme de milioanele de vaci ,,nebune”, de milioanele de păsări cu ,,gripă aviară”, de milioanele de porci cu ,,gripă porcină africană” și multe altele. Toate aceste biete animale au murit sau au fost omorâte de oameni în speranța că astfel îl vor ucide și pe micul terorist. Ți-ai găsit!

De cele mai multe ori, micul terorist, așa cum am spus mai sus, este asemenea unei viețuitoare de toate zilele. Cel mai periculos este însă micul terorist creat în laboratoare speciale, cu scopuri precise. Acela este ținut ,,sub cheie”, până când marele terorist dă poruncă să fie scos și lansat în lume. Devine cea mai cumplită armă, arma pe care o numim biologică. În astfel de cazuri, micul terorist poate fi răspândit cu ușurință și rapiditate într-o regiune, într-o țară, într-un continent sau în lumea întreagă. Astăzi suntem avansați, ne plimbăm printre stele, ne batem în piept că am făcut și am dres, dar când apare micul terorist începem să tremurăm de frică. Dispunem de televizoare, de radio și de internet pentru ca să aflăm din oră în oră câte mii de semeni ai noștri au murit în cutare țară, în cutare continent, câți sunt afectați, cât sunt în carantină. Cu micul terorist cel de toate zilele ne mai descurcam cumva, fiindcă între timp ne inventasem vaccinuri, medicamente și reușeam să-l mai speriem, ba câteodată să mai și dăm cu el de pământ și să-l învingem. Cu micul terorist – armă e cumplit. Ne ia prin surprindere. Nu știm absolut nimic despre el: cum este, cum acționează, cu ce poate fi învins, cât rezistă, cum se răspândește. Industria militară construiește tot într-o veselie avioane de luptă, tancuri, mitraliere, bombe, câte și mai câte pentru a distruge dușmanul – om. Toate acestea rămân neputincioase, adevărate mormane de fiare, când apare micul terorist-armă. Până când lumea se dezmeticește, până când savanții reușesc să-l studieze bine pe micul terorist-armă, până când reușesc să inventeze arme pe măsură, adică vaccinuri și medicamente, până le testează pe animale mai întâi apoi pe oameni, până când le produc pe scară industrială ca să ajungă pentru toți, micul terorist face ravagii. De cele mai multe ori micul terorist – armă este folosit într-adevăr ca armă de luptă într-un război nevăzut între state sau grupuri de state. Sunt situații însă, când micul terorist este folosit și ca mijloc de îmbogățire pentru marele terorist. Marele terorist pregătește pe-ndelete vaccinul și tratamentul pentru învingerea micului terorist. Când totul e gata, marele terorist trimite pe micul terorist la luptă. Oamenii cad victime unul după altul, fără putința de a se apăra. Spitale gem de bolnavi. Doctorii ridică neputincioși din umeri. Convoaiele de cadavre așteaptă la porțile cimitirelor sau crematoriilor. Cei încă neatacați sunt obligați să stea ascunși, doar-doar micul terorist nu va ajunge și la ei. Groaza crește de la o zi la alta. Se opresc fabrici, instituții, se dau peste cap economii, se devalorizează monedele naționale, începe marea criză economică în lume. Deodată, marele terorist anunță că a descoperit leacul, antidotul. Lansează pe piață vaccinul și medicamentul salvator. Nu mai contează cât costă. Fiecare vrea să-l obțină, să capete o doză, să se vaccineze, să se trateze. Sume uriașe curg ca fluviile în buzunarele marelui terorist. Lumea îl vede ca pe un salvator, ca pe un om de știință, ca pe un erou care a salvat milioane de vieți! În spatele cortinei însă… zac munții de cadavre!

Lumea este cum e lumea, nu cum am vrea noi să fie. Când rostim Tatăl nostru spunem ,,Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ!” Împărăția lui Dumnezeu este dragoste între oameni și popoare, într-ajutorare, înțelegere, pace, bine, adevăr, dreptate, creație, armonie. Voia lui Dumnezeu nu este distrugerea oamenilor și popoarelor. Dumnezeu Și-a adus Fiul jertfă pentru viața și salvarea oamenilor. Oamenii de bine, creștinii, se roagă lui Dumnezeu să facă din lumea aceasta pământească una asemănătoare cu lumea îngerilor. Creștinii se roagă lui Dumnezeu să alunge pe cel rău din lume, puterea și lucrarea lui, se roagă pentru viața și sănătatea oamenilor și a lumii întregi. Teroriștii, oricare ar fi ei, nu-L slujesc pe Dumnezeu, ci slujesc diavolului și fac voia acestuia. Desigur, ei lucrează atât cât Dumnezeu le îngăduie să lucreze. Nimic nu este fără știrea și fără voia Lui. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 417(1 –15 Martie)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 416(16 –29 Februarie)

Dragii mei enoriași!

  Spovada lui Adam. Cu toții știm istorioara din primele capitole ale Bibliei privind crearea celor dintâi oameni, Adam și Eva. Ne amintim că omul a fost creat într-un mod deosebit de celelalte viețuitoare, fiind dotat cu trup și suflet. Trupul era material și muritor, iar sufletul spiritual și nemuritor. Datorită celor trei forme de manifestare ale sale, rațiunea, voința și sentimentele, omul a ajuns nu numai să stăpânească întreaga natură, dar  astăzi poate să vagabondeze printre stele. Nici o altă viețuitoare nu a fost capabilă de creație și progres cum este omul. El avea un statut special, acela de rege al creației lui Dumnezeu și un loc aparte în planul lui Dumnezeu. La început Dumnezeu a proiectat  astfel: ,,Să facem om după chipul și asemănarea noastră”.  Prin suflare divină i-a dat omului chipul, adică sufletul, scânteie dumnezeiască, dar, înainte de a-i da și asemănarea, l-a supus la un examen, pe care, din păcate, omul nu l-a trecut. Era vorba de examenul ascultării. Dacă omul ar fi trecut cu bine acel examen, Dumnezeu i-ar fi dat și asemănarea cu El, adică nemurirea, desăvârșirea, sfințenia și toate celelalte atribute ale dumnezeirii. Era prea frumos..!

  Consecințele pierderii ,,examenului” au fost drastice: moartea trupească, boli și suferințe, bătrânețea, dureri la nașterea pruncilor; și pentru natură au fost consecințe mari. Astfel, animalele nu l-au mai recunoscut pe om ca stăpân al lor și au început să lupte împotriva lui, pământul n-a mai rodit de la sine plante folositoare omului, ci ,,spini și pălămidă va rodi pământul pentru tine”, după cum a spus Dumnezeu primilor oameni. Munca pentru aceștia și pentru toți urmașii lor a devenit din plăcere o trudă, conform hotărârii divine: ,,Întru sudoarea frunții tale îți vei câștiga pâinea!” Asemănarea cu Dumnezeu n-a mai fost dată omului. Ea a rămas ca o aspirație, ca un ideal, pe care trebuie să-l avem toată viața. Niciodată nu știm dacă atingem această treaptă a evoluției noastre spirituale, dar noi ne străduim mai mult sau mai puțin. E posibil să fi atins-o sfinții.

Grea a fost pierderea lui Adam. Parcă auzim o veche colindă: ,,Un amar și-o grea durere,/Lacrimi fărʼde mângâiere…”

De la bun început precizăm că nu mărul acela a fost otrăvitor, ci otrăvitoare a fost neascultarea, încălcarea poruncii lui Dumnezeu, încălcarea legii. Chiar atât de grea a fost greșeala lui Adam, ca ea să se transmită tuturor urmașilor până la sfârșitul veacurilor?  Este Dumnezeu atât de dur, ca să nu poată ierta o nimica toată?  Sunt întrebări și judecăți omenești.

Să observăm mai bine istoria lui Adam. În momentul când el este descoperit de Dumnezeu că i-a încălcat porunca, începe să se disculpe, să-și motiveze fapta, să găsească circumstanțe atenuante: ,,- Eva m-a îndemnat, Doamne!” Adică femeia pe care Tu mi-ai dat-o! Dacă nu mi-ai fi dat-o, eu n-aș fi păcătuit. Altfel spus, în gândirea lui Adam Dumnezeu era vinovatul sau cauza răului și a ispitei. La fel gândea și Eva: ,,Șarpele m-a amăgit!” Dar și șarpele era dintre viețuitoarele create de Dumnezeu. Că acela care-o ispitise pe Eva era însuși diavolul deghizat în șarpe, Eva nu avea de unde să știe. În spatele răspunsului ei putem să-i înțelegem gândul: ,,Șarpele m-a amăgit, dar pe el Tu l-ai făcut așa viclean și răuvoitor. Ca atare, dacă Tu nu l-ai fi făcut așa, eu n-aș fi încălcat porunca!” Semănau bine Adam cu Eva, nu?

   Nu observăm nici la Adam, nici la Eva nici cea mai mică părere de rău sau regret pentru fapta săvârșită împotriva legii, pentru încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Mai mult, ei își motivează fapta, se iau la ceartă cu Dumnezeu. Nu vedem la niciunul din cei doi nici cea mai mică încercare de a-și cere iertare. Lacrimile vin după alungarea din rai. ,,Și au plâns cu amar!” spune Sfânta Scriptură. Asta însă după izgonirea din rai, când era deja prea târziu. Îi iubea Dumnezeu? Cu siguranță! Știau și ei asta și au dat dovadă de prea multă încredere, făcând abuz de această iubire. S-au comportat ca niște copii răsfățați, care nu mai vreau să asculte de părinți, le întorc vorba, le încalcă toate sfaturile, le vorbesc urât  și toate celelalte năzbâtii, care-l scot pe părinte din fire. Unii părinți în astfel de situații, pentru a corecta pe copiii lor ,,năzdrăvani,” le mai aplică unele corecții cu palma, cu nuielușa. Nu înseamnă că nu-i iubesc în acele momente, ci dimpotrivă, tocmai fiindcă îi iubesc voiesc să-i corecteze. Dacă nu i-ar fi iubit Dumnezeu pe oameni, nu le-ar fi dat un statut special, nu i-ar fi dotat cu chipul Său, adică cu suflet rațional, nemuritor. Dacă nu i-ar fi iubit Dumnezeu pe primii oameni nu le-ar fi promis atunci că le va trimite un răscumpărător, un mântuitor ca să-i scoată din robia păcatului și a morții. Dacă nu i-ar fi iubit Dumnezeu pe oameni, nu le-ar fi trimis proroci să le țină trează promisiunea ce le-o făcuse strămoșilor. Dacă nu i-ar fi iubit pe oameni nu L-ar fi trimis pe Însuși Fiul Său să se dea morții și încă moarte pe cruce, să se aducă pe Sine jertfă pentru păcatele întregii omeniri. Ce dovadă mai mare de iubire putea să le dea Dumnezeu oamenilor decât aceasta?

Putea Dumnezeu să-i ierte pe primii oameni? Cu siguranță! Iartă pe David pentru crimă; iartă pe regele Manase; iartă pe tâlharul de  pe cruce; iartă pe vameșul din templu care se ruga; iartă pe cei care-L pălmuiau, Îl  scuipau, îl băteau pe drumul Golgotei; iartă pe Petru, cu toate că se lepădase cu jurământ de El de trei ori. Iartă nenumărați oameni de păcatele lor și mulți dintre aceștia au ajuns sfinți.  L-ar fi iertat, cu siguranță, și pe  Iuda, dacă acesta, în loc să cadă în deznădejde, și-ar fi cerut iertare.

Și în cazul lui Adam și în cazul celorlalți, cum și în cazul tuturor oamenilor din toate timpurile și din toate locurile, Dumnezeu ne cere atât de puțin și ne dă în schimb atât de mult….!

Dacă și-ar fi cerut iertare, Adam ar fi câștigat raiul și nemurirea.  El a făcut o spovedanie înaintea lui Dumnezeu, dar n-a făcut-o bine. Câți din noi nu semănăm cu Adam, când venim la Sfânta Spovedanie. În loc să ne căim de relele făcute, să le mărturisim cu speranța că ni le va ierta, de multe ori nici nu vrem să le spunem: ,,- N-am nici un păcat, părinte!” sau ,,Le-am uitat, părinte!” Alții vin la spovedanie și, în loc să-și spună păcatele, încep să-l imite pe fariseul din Evanghelie: ,,Părinte, eu n-am omorât, n-am bătut, n-am furat, n-am desfrânat…..!” Asemenea lui Adam, avem nevoie de ascultare de poruncile lui Dumnezeu în primul rând; dacă le-am încălcat, avem nevoie de umilință, de smerenie, de părere de rău, de hotărârea de a nu mai repeta faptele respective.  Nu ne ducem la spovedit ca să negociem cu Dumnezeu, ci ca să-I cerem iertare. Să-i cerem ca unui părinte și cu convingerea că nu reușim noi să păcătuim cât poate El să ierte.

Mai mult, dacă am avea curajul să ne cerem iertare de la semenii noștri și, la rândul nostru, să-i iertăm pe semenii noștri, s-ar schimba fața lumii. Câte certuri și scandaluri nu încep de la lucruri mărunte, de la imputații de genul: ,,- Adică vrei să spui că eu sunt vinovat/ă!” ,,- Păi, da, eu sunt întotdeauna vinovat/ă!” Și de aici începe tărăboiul. Dacă unul dintre parteneri ar spune celuilalt: ,,- Dacă tu socotești că eu sunt vinovat/ă, te rog iartă-mă! Eu nu te învinuiesc pe tine cu nimic. Toată vina îmi aparține mie!” În fața unei asemenea replici, celălalt s-ar simți dezarmat. În piesa de teatru Vlaicu Vodă a lui C. Davilla, se spune la un moment dat: ,,Cea mai mare răzbunare este când dușmanul tău/E silit a recunoaște că ești bun, iar dânsu – i rău!” Iertați și cereți-vă iertare și veți scăpa de multe necazuri și mult se va bucura și Dumnezeu de Dvs.!

Dacă Duminica Izgonirii lui Adam din rai este pusă la granița dintre perioada de dulce și Postul Sfintelor Paști, nu a fost pusă întâmplător. Fiecare dintre noi este un Adam, care a mai și greșit. Să nu încercăm să negociem cu Dumnezeu, sau să ne certăm, sau să ne justificăm faptele și să dăm vina pe alții, ci să ni le asumăm în întregime și, cu părere de rău, cu smerenie, cu dorința de a nu mai repeta cele rele, să mergem la Sfânta Spovedanie  cu toată încrederea. De felul cum ne vom prezenta acolo putem să câștigăm și noi raiul și viața veșnică.  Păcatele nu le-am săvârșit fiindcă ,,așa-i viața!” ori ,,așa au făcut toate femeile”, când e vorba de un avort, spre exemplu, ci să ni le asumăm cu curaj.  Sunt păcatele noastre. Să facem efortul de a ne scăpa de ele. Păi, nu se merită? Sigur că da!

*

Sfaturi părintești. Redăm mai jos câteva cuvinte ale Sfântului Tihon de Zagorsk, foarte potrivite pentru vremea postului: ,,Vezi ori auzi că o soție cinstită și credincioasă pe nimeni altul nu iubește decât pe bărbatul ei și nimănui nu se străduiește a-i face pe plac decât lui. De la însoțirea cea trupească, îndreaptă-ți mintea spre cea duhovnicească, în care creștinii s-au logodit prin credința cu Mirele Ceresc, Hristos Domnul. Despre aceasta Sfântul Pavel le vorbește astfel credincioșilor din Corint: „V-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor., XI, 2). Cugetă dar cum trebuie creștinii să-și păzească dragostea pentru Mirele lor cel Ceresc! Cugetă cum se cuvine să se depărteze de iubirea necurată a acestei lumi, să se alipească numai de Hristos, să-I fie Lui bineplăcuți, ascultători și vrednici de a fi îndrăgiți, să plinească sfânta Sa voie și să nu iubească pe nimeni afară de El și pentru El, dacă voiesc Lui să-I rămână credincioși! Trufia, iubirea de slavă, de plăceri trupești și de argint, precum și celelalte pofte ale acestei lumi sunt întocmai ca o curvă, de care creștinul își alipește sufletul iubind cinstirea, slava, argintul, aurul, plăcerea și celelalte împătimiri și Îl părăsește astfel pe Hristos, Mirele cel nemuritor, dându-și sufletul său dragostei lumești ca unei mârșave curve. O! Cât de greu păcătuiesc creștinii împotriva lui Hristos, Care i-a iubit și S-a dat pe Sine pentru ei, cei ce nu I-au păstrat acea credincioșie pe care, intrând în creștinătate, au făgăduit a o păzi până în sfârșit! Astfel, de bună voie și spre marea lor nenorocire, ei se lipsesc de toate acele bunătăți duhovnicești de care au fost învredniciți la Botez. Nu în zadar Sfinții Apostoli ne îndepărtează pe noi de la iubirea acestei lumi. „Nu iubiți lumea, nici pe cele ce sunt în lume”, ne grăiește Sfântul Ioan (I Ioan,  II, 15). „Dragostea lumii acesteia vrăjmășie este față de Dumnezeu. Așadar, cel ce vrea să fie prieten cu lumea I se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (Iac., IV, 4). Atât de vătămătoare este iubirea lumii, încât cel care a îndrăgit-o Îi este vrăjmaș lui Dumnezeu – lucru de care ne înfricoșăm și numai gândindu-ne la el, cu toate ca omul orb nu poate să-l priceapă!”

*

Mai redăm, de asemenea, câteva observații despre post ale unui om de știință,  Dr. Paul C. Gragg, specialist în probleme de prelungire a vieţii:

,,Postul este mai uşor decât oricare dietă; Postul este adaptabil unei vieţii tumultoase; Postul reprezintă modul cel mai rapid de a pierde kilogramele în plus; Postul oferă corpului o odihnă fizică; Postul este utilizat cu succes în tratamentul multor boli fizice; Postul poate duce la o pierdere în greutate de până la 5 kg. sau mai mult în prima săptămână; Postul reduce colesterolul şi nivelul tensiunii arteriale;  Postul reprezintă o experienţă de liniştire, reducând adesea tensiunea nervoasă şi insomnia; Postul conduce la formarea unor obiceiuri îmbunătăţite de dietă; Postul induce frecvent o senzaţie de euforie, o “înălţare” naturală; Postul măreşte plăcerea de a mânca; Postul contribuie la refacerea şi la încetinirea procesului de îmbătrânire; Postul are un rezultat energic şi nu debilitează; Postul conferă adesea o vigoare sexuală; Postul ajută procesul de eliminare; Postul ajută la modificarea sau la renunţarea la obiceiurile de a fuma, de a bea şi de a folosi medicamente sau droguri; Postul reprezintă un regulator care educă corpul spre a consuma numai atât cât îi este necesar; Postul ne oferă timp liber, întrucât renunţăm la orele pierdute la cumpărături, în bucătărie şi la masă; Postul eliberează corpul de toxine, făcându-i un duş interior; Postul nu privează corpul de substanţele nutritive esenţiale; Postul poate fi utilizat pentru a descoperi sursele alergiilor în alimente; Postul este utilizat cu eficacitate în tratamentul schizofreniei şi a altor boli mintale; Cu o supraveghere corespunzătoare, postul poate fi tolerat uşor până la 4 săptămâni; Prin post nu se acumulează apetitul; chinurile de foame dispar după o zi sau două; Postul reprezintă o rutină în regnul animal; Postul reprezintă o experienţă obişnuită a omului de la începutul experienţei sale; Postul este un ritual în toate religiile; numai în Biblie se fac 77 de referiri; Postul în condiţii corespunzătoare nu prezintă nici un pericol; Postul nu reprezintă inaniţie, ci este cura de vindecare a naturii.”

*

          Te duci, copilărie! Redăm mai jos o emoționantă poezie a lui Radu Pietreanu, în care, cu siguranță, se vor regăsi mulți dintre Dumneavoastră, dacă nu chiar toți:

 

,,Zburdam prin curtea plină cu rațe și găini,
Trăiau pe-atunci părinții și rude și vecini!
Mi le-ai luat pe toate și-o lacrimă îmi storci,
Te duci, copilărie, și nu te mai întorci!

Nu mai există basme, nici eu nu mai exist;
Balaurul e șmecher, iar Făt Frumos e trist,
S–au inventat claxoane, adio zurgălăi,
Te duci, copilărie, cu toți eroii tăi!

Un prof ce ne-nvățase cum să plantam stejari
A defrișat pădurea, vânzând-o pe dolari!
Cu cât urcam în vârstă ne suntem mai străini,
Te duci, copilărie, și devenim haini!

Bunica și bunicul ce mă-nveleau cântând,
Sunt două cruci de piatră și tac pe sub pământ
Și mai era și crângul, și-un râu și niște tei,
Te duci, copilărie, pe toate mi le iei!

Din tinda casei mele, când mama îmi vorbea,
Fugeau din boltă norii și soarele zâmbea,
Iar tata orice teamă din vis mi-o spulbera,
Te duci, copilărie, cu fericirea mea!

Făceam pe-atunci războaie cu săbii mici de

                                                               nuc,
Iar după bătălie mergeam să bem un suc.
Azi ne-omorâm pe bune, prin diferite căi,
Te duci, copilărie, și devenim mai răi!

Mă zgâriam pe brațe urcând în corcoduș,
Iar cel mai bun prieten era un cățeluș;
Eram atât de veseli fugind prin porumbiști,
Te duci, copilărie, si devenim mai triști…!

Pe-atunci orice ninsoare mă bucura nespus,
Iar ploile de vară păreau să cadă-n sus!
Acum la doctor mergem, plecându-ne umili,
Te duci, copilărie, și devenim fragili!

Motto :
Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu docil,
Aș da orice pe lume să redevin copil!”

*

File de jurnal – 25 iul. 1982(II). ,,Mă  simt foarte epuizat. Aș putea spune că sunt bolnav psihic. În același timp ficatul își face tot mai des simțită prezența. Zilele acestea n-am mai lucrat aproape nimic la Bibliografia Revistei ,,BOR”, deși dorm mai puțin ca oricând. Situația cu pictorii m-a scos din circuitul obișnuit. Numai de asta n-aș fi avut nevoie acum!

Mama a împlinit ieri 52 de ani. Uitasem de evenimentul acesta, așa că nu i-am oferit nimic. I-am urat cele cuvenite și i-am promis că-mi voi face datoria când ajung în București sau Timișoara. Până atunci, ,,La mulți ani, măicuță!”

Azi făcui slujbă la Bârda. Veni puțină lume. Mersei apoi la Malovăț și făcui un botez la Ioniță Glavan. Mașina îmi făcu două pene. În sat era și o nuntă a lui C. G.(…). Deși fusesem toată săptămâna în Malovăț nu m-au anunțat. Trimiseseră acum niște copii la Ioniță Glavan, ca să-i spună acestuia că, după ce termin botezul, să mă duc și la ei să-i cunun. Nu m-am dus, ci am plecat acasă. Au așteptat până aproape de ora 16 și m-am trezit apoi cu nașul și doi cumnați de mână că au venit cu Prof. Ilie Mărțuică, șeful orchestrei de muzicanți, cu mașina. Mi-au cerut scuze fiindcă nu m-au anunțat la timp și m-au rugat să merg să cunun tinerii. M-am dus. Mi s-a părut o pereche foarte potrivită, fiindcă amândoi sunt neserioși. Ar fi mare lucru, totuși, să se poată înțelege bine multă vreme. Vom vedea. Dumnezeu să le ajute!

Spre seară a venit o furtună puternică. A plouat mult, dar o ploaie curată, torențială. Mama era cu vitele la Crovul Neamțului. Plecase fără haine de ploaie, fără umbrelă. Am plecat cu Țelu, câinele nostru, după dânsa. Mare nebun câinele acesta! Deși ploua cu găleata, Țelu era în largul lui. Se zbenguia, lătra, se juca și făcea multe, multe tumbe. Am întâlnit-o pe mama cu vitele pe la Govăra. Era udă leoarcă. I-am dat un cojoc cu glugă și i-a prins bine. La Balta lui Giurca era legată iapa lui moșu Gheorghiță Cocoș. I-am luat-o acasă. Avea și un mânz de câteva luni tare frumos. Deși era ud leoarcă, noroiul crescuse iar ploaia nu contenea, am râs cu poftă. Țelu a dat o reprezentație cu mânzul de toată frumusețea. Alergau pe miriște, se goneau reciproc, își închipuiau tot felul de scene de atac, ce mai, parcă înțelegeau și ei că fac plăcere tuturor prin jocul lor nevinovat!

Ilie Mărțuică, dirijorul Orchestrei ,,Izvorașul” din Tr. Severin, împreună cu Pera Aurel, mi-au spus că Florin Piersic a murit în urma incidentului cu Nicu Ceaușescu. Mare păcat! Cu Florin Piersic România a pierdut un artist de mare valoare și perspectivă. Încă 30-40 de ani omul acesta putea să mai fascineze spectatorii cu măiestria sa artistică. Parcă aș fi pierdut pe cineva din propria mea familie! Se zice că ar fi fost împușcat. Dacă este adevărat, incidentul respectiv constituie o gafă foarte gravă. Nu comentez cazul, decât doar aș spune că aceasta înseamnă începutul unui sfârșit nu prea îndepărtat!”

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primi câteva ajutoare și donații astfel: Domnul Ing. Dumitru Mucioniu din Tr. Severin: 200 lei; Domnul Stănciulescu Cristian  din Germania, fiu al satului Bârda: 120 lei; Domnul Luca A. Gheorghe (Gogu) din Tr. Severin, fiu al satului Bârda, Doamna Cioloca Polina din Timișoara, fiică a satului Bârda, Doamna Suciu Aurelia-Elena din Cluj-Napoca și Domnul Toma Constantin din Tr. Severin, fiu al satului Malovăț: câte 100 lei; Domnul Dr. Traian-Romeo Dumitrescu din Reșița(CS): 60 lei; Domnul Ing. Spătariu Miron-Filip din Reșița(CS) și Doamna Coman Aurica din Tr. Severin, fiică  a satului Malovăț: câte 50 lei;

Doamna Mateescu Florica  și fiul său, Domnul Mateescu Liviu, din Malovăț, Domnul Motreanu Dorin din Bârda și  Domnul Badea Constantin din Malovăț au achitat câte 100 lei pentru contribuția de cult.

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

          În cursul lunii februarie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe astfel: 2 Febr.(Malovăț): 209 pâini; 9 Febr.(Bârda): 156 pâini; 16 Febr.(Malovăț): 179 pâini; 23 Febr. (Bârda): 180 pâini. Așadar, în luna Februarie s-au donat 724 pâini.  Copiilor participanți li s-au dăruit ciocolate.

           De asemenea, în luna Februarie s-a vândut pâine enoriașilor la prețul de achiziție de 0,70 lei/buc. astfel: 2 Febr.(Malovăț): 91 pâini; 9 Febr.(Bârda): 644 pâini; 16 Febr.(Malovăț): 121 pâini; 23 Febr. (Bârda): 620 pâini. Așadar, în luna Februarie s-au vândut 1.476 pâini.

            Până la 29 februarie s-au donat 250 ex. din cartea Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. III. La 30 martie vom încheia acțiunea. Cei care n-au luat cartea până acum ar fi timpul să se grăbească.

*

          Plăți. În cursul lunii Februarie am făcut câteva plăți mai mari, astfel: 8.640 lei protoieriei pentru lumânări;  1.600 lei tipografiei pentru cărți; 1.542 lei pentru cele 2.400 pâini donate și vândute în februarie; 840 lei protoieriei pentru icoane; 636 lei pentru impozit; 320 lei poștei pentru colete; 200 lei  transport cărți de la Craiova; 100 lei cartușe pentru imprimantă;  70 lei curentul electric; 57 lei internetul și altele mai mici.

*

Publicații. În această perioadă preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 415, ÎN ,,Observator”, Toronto(Canada), 22 febr. 2020, ediție și on-line(http:// www.observatorul.com); în ,,Armonii Culturale”, Adjud(VN), 24 febr. 2020, ediție on-line (http://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 26 febr. 2020, ediție on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Logos și Agape”, Timișoara, 24 febr. 2020, ediție on-line (http://www.logossiagape.ro); pe blogul Domnului Ben Todică, directorul secției Române a Postului de Radio din Sydney(Australia), febr. 2020 (http://bentodica.blogspot.com); Amintiri cu Arhim. Ioanichie Bălan, în ,,Națiunea”, București, 26 febr. 2020, ediție on-line(https://www.ziarulnatiunea.ro); Prețul civilizației, în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXII(2020), nr. 1017(27 febr.), p. 11;

*

       O carte – monument. Episcopia Severinului și Strehaei ne-a obișnuit de câțiva ani buni  cu tot felul de realizări în multe domenii de activitate. A devenit o prezență vie și necesară în viața cetății și a județului întreg. Ar fi destul să amintim doar construirea de biserici în aproape toate satele, repararea altora aflate în paragină, restaurarea vechilor mănăstiri și construirea altora noi, construirea măreței catedrale din centrul municipiului severinean, Postul de radio ,,Lumina”, care emite non-stop, revistele pentru preoți, copii și credincioși, activitatea pastoral – misionară și cea filantropică, activitatea editorială complexă, câte 2-3 simpozioane naționale și internaționale  în fiecare an, corul ,,Chinonia”  și lista ar putea continua….

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 416(16 –29 Februarie)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 415(1 –15 Februarie)

Dragii mei enoriași!

Păcatele popii. Când eram în seminar, de câte ori ne vorbeau profesorii despre preoție, nu uitau să ne spună cât de mare este responsabilitatea preotului în fața lui Dumnezeu. Preotul duce în spate propriile sale păcate, pe care, ca om, le va fi săvârșit în viață, cât și o bună parte din păcatele enoriașilor care i-au fost încredințați. Așa cum părinții poartă o parte din vina pentru păcatele copiilor lor, ei fiind autori morali ai acestora, tot așa și preotul răspunde pentru ,,fii săi duhovnicești”. Răspunde, pe de o parte, fiindcă nu și-a făcut datoria și nu s-a îngrijit să facă educație enoriașilor săi ca aceștia să nu păcătuiască, pe de altă parte că nu s-a îngrijit ca enoriașii săi să se spovedească și să se împărtășească și astfel să-și curețe sufletele de păcate.

Când am ajuns preot, mi-am dat seama că nu era așa de simplu. Sunt oameni pe care nu-i vezi pe la biserică nici la Paști. Este cunoscută o situație chiar amuzantă, când, la o înmormântare, preotul și-a exprimat amărăciunea că defunctul cât a fost în viață nu a vrut să vină și la biserică în duminici și sărbători. Fiica mortului n-a putut să se stăpânească și a precizat chiar atunci cu voce tare: ,,- Nici acum  nu vru să vină, părinte, dar îl aduserăm cu forța!” Sunt oameni care nu vor să aibă vreo legătură, vreo comunicare cu preotul, îi întorc spatele, îl sfidează, poate chiar îl ocărăsc cum știu ei mai colorat. Unii sunt îndoctrinați de diferite convingeri politice antireligioase, alții aparțin unor secte. Sunt oameni care în mod sistematic refuză să se spovedească. Vă spuneam într-o ,,scrisoare” anterioară de un enoriaș, care ani de zile m-a dus cu vorba. Soția mă chema să-l spovedesc și să-l împărtășesc, mă înțelegeam bine cu el seara că nu mănâncă și nu bea nimic dimineața, iar când mă duceam la el a doua zi, poate chiar înainte de răsăritul soarelui, începea să râdă și-mi spunea: ,,- Părinte, vii altădată, că iar băui un păhăruț de țuică!” A murit nespovedit și neîmpărtășit. Altădată, la Gruia, unde exista superstiția că cel care se împărtășește moare, am fost chemat la un bătrân de 94 de ani. Nu mai vedea. Când a auzit cine sunt și la ce-am venit la el, mi-a spus hotărât: ,, – Grijește pe-al de te chemă, nu pe mine!” Noaptea a murit. Pe un astfel de om pot să-l  spovedesc sau să-l grijesc cu forța? Bineînțeles că nu! Păcatele unor astfel de oameni se răsfrâng și asupra mea, nu? Mda!

Mai târziu mi-am dat seama de o altă situație foarte delicată. La înmormântare, la pomeni și parastase, preotul se roagă pentru sufletul celui decedat. Se roagă pentru iertarea păcatelor aceluia, pentru ca să i se ofere un loc de odihnă și de fericire pe lumea cealaltă. Rugăciunile sunt citite, recitate sau cântate. Foarte bine! Acesta-i rostul preotului: să se roage!

Ce mă fac, însă, atunci când cel pentru care mă rog a fost un criminal, care a ucis unul sau mai mulți oameni. În cărțile bisericești am doar câteva variante de slujbă de înmormântare: la enoriași de rând, la preot, la călugăr, în Săptămâna Luminată. Atât. Să presupunem că sunt chemat să fac înmormântarea unuia ca Hitler sau ca Stalin, oameni care au fost la butoane de comandă în vremea celei mai cumplite conflagrații mondiale. Datorită voinței și comenzilor lor, au murit milioane de oameni. Un astfel de om nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit niciodată. Eu mă rog pentru iertarea păcatelor lui. Dumnezeu este cel care judecă și El știe cât și dacă îi iartă acele păcate pe care le-a săvârșit. Sunt însă unele rugăciuni, care mă fac să simt fiori. Trebuie să spun, spre exemplu: ,,Cu duhurile drepților celor ce s-au săvârșit, odihnește Mântuitorule, sufletul adormitului robului Tău….!”   sau ,,Întru odihna Ta, Doamne, unde toți sfinții Tăi se odihnesc, odihnește și sufletul robului Tău….!” Mă rog pentru sufletul acelui om ca să-l așeze Dumnezeu ,,în corturile drepților, în sânurile lui Avraam să-l odihnească, împreună cu drepții să-l numere….!” Mă rog: ,,Odihnește, Dumnezeule, pe robul Tău și-l așează în rai, unde cetele sfinților, Doamne, și drepții ca luminătorii strălucesc….!”  Un condac pe o melodie foarte frumoasă spune: ,,Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere,nici întristare, nici suspin,ci viață fără de sfârșit!” Exemplele pot continua și nu sunt puține.

După învățătura noastră creștină-ortodoxă, sufletul după moarte este supus unei judecăți, numită judecata particulară. În funcție de faptele pe care le-a săvârșit în viață, el este repartizat într-un loc de fericire numit rai, dacă a săvârșit cele bune; într-un loc de nefericire și suferință numit iad, dacă a săvârșit cele rele și a murit fără să se spovedească. Știm, de asemenea că Dumnezeu este iubire și din iubire față de oameni L-a dat pe unicul Său Fiu să se răstignească, aducându-L astfel jertfă curată, fără de păcat pentru păcatele lumii. Prin jertfa Sa pe cruce Mântuitorul a realizat mântuirea obiectivă  a lumii, adică a dat dreptul și posibilitatea fiecăruia să se mântuiască. Putem asemăna aceasta, ca să înțelegem mai bine, cu dreptul la învățătură al tuturor cetățenilor, pe care-l acordă statul nostru. Acest drept nu înseamnă că ne ducem la ghișeu și ne luăm diplomele, ci trebuie să muncim mulți ani ca să învățăm și dacă îndeplinim toate condițiile atunci suntem încununați cu mult-râvnita diplomă de absolvire, cu o funcție potrivită etc. Așa este și cu mântuirea. Ceea ce ne-a oferit Mântuitorul, adică mântuirea obiectivă, nu ne bagă târâș-grăpiș în rai, nu ne asigură, în mod automat, raiul. Ne revine și nouă o parte de strădanie, prin care să realizăm mântuirea subiectivă. Pentru aceasta avem nevoie de viață curată, creștinească, de Sfintele Taine și Ierurgii, de post, rugăciune și fapte bune. Altfel spus, nici Dumnezeu nu ne mântuiește singur, fără voia noastră, dar nici noi nu ne-am putea mântui singuri, dacă Mântuitorul nu ne-ar fi dat această posibilitate, această șansă. El ne-a deschis ușile raiului, dar noi alegem dacă intrăm acolo sau…. dincolo, în iad. Peste voia noastră nici Dumnezeu nu trece! Așadar, mântuirea este lucrare divino-umană.

Dumnezeu este iubitor, blând, bun, milostiv și iertător, dar este și drept. Pe fiecare ne judecă după a Lui dreptate. Nu întotdeauna gândirea noastră este la fel cu gândirea Lui, dreptatea noastră nu e întotdeauna cu dreptatea Lui. El hotărăște cu privire la fiecare dintre cei ce pleacă din lumea aceasta. Ca om, gândesc că îndrăznesc prea mult să-i cer lui Dumnezeu să așeze alături de sfinți, în loc de fericire, pe un criminal înrăit, care  a ucis oameni, care a violat fete și copii, care a răpit oameni, care a lăsat în urma lui râuri de sânge și de lacrimi. Sfinții și-au dedicat toată viața slujirii lui Dumnezeu, au suferit chinuri, temniță și moarte pentru Hristos, au postit zeci de ani, s-au rugat zile și nopți, au făcut multe fapte bune pentru semenii lor, au fost considerați adevărați prieteni ai lui Dumnezeu. Ce-i drept, tâlharul de pe cruce s-a mântuit în ultima clipă a vieții lui, dar s-a rugat pentru asta, și-a recunoscut păcatele, altfel spus s-a spovedit și astfel i s-au iertat păcatele și s-a mântuit. Celălalt tâlhar n-a făcut la fel și n-a avut același drum după moarte, fiindcă lui nu-i promite Mântuitorul ceea ce-i promite celui dintâi. Ori, dacă eu ca preot oficiez slujba înmormântării unui om la fel de păcătos ca tâlharul al doilea, care nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit și îndrăznesc să-L rog pe Dumnezeu să-l așeze cu sfinții, socotesc că păcătuiesc prin îndrăzneală față de Dumnezeu. Batjocoresc sfinții și viața lor. Încalc dreptatea lui Dumnezeu. Devin avocatul apărării pentru un păcătos, care n-a făcut nici cel mai mic efort pentru mântuirea lui, care L-a batjocorit pe Dumnezeu și cele sfinte. Practic, în felul acesta, eu mă solidarizez cu el, devin copărtaș la păcatele lui. Una este să mă rog pentru iertarea păcătosului, pentru diminuarea pedepsei, alta să cer pur și simplu nu numai să fie absolvit de orice răspundere, ci să fie  și așezat alături de apostoli, de sfinți și de îngerii lui Dumnezeu. Mi se pare prea mult! Și, totuși, o fac!

Iată cum se mai adaugă altele și altele în cârca popii!

*

Sfaturi părintești. Redăm mai jos fragmente dintr-o predică despre post a Părintelui Arsenie Boca ținută în 6 martie 1949. Ni se pare foarte actuală și azi:

          ,,Iată ce ne învaţă Iisus: mai întâi Însuşi a postit. Nu i-a trebuit, dar va zice cândva: „Pildă de viaţă v-am dat vouă!” Deci, nouă ne trebuie post, pentru înfrânarea patimilor, pentru subţierea minţii, pentru sporirea în noi a Duhului Sfânt, care ne descoperă căile mântuirii. Postul ne ajută să înţelegem rosturile mai mari ale lui Dumnezeu cu omul. El e un toiag de drum prin viaţa aceasta cu trup pieritor spre veacul viitor, în care trebuie să ne desprindem de-aici. Dar să nu ţinem postul într-un înţeles îngust. Căci sunt unii care cred că a nu mânca carne, şi cele asemenea, ar fi tocmai de ajuns ca să se cheme că ai postit. Nu mănânci carne de porc, dar carne de om mănânci: clevetind, muşcând cu gura, osândind cu vorba şi ucigând cu gândul. Postul nu e, mai ales în creştinism, numai un regim al stomacului. Avea şi Sf. Pavel de aceştia, înguşti cu socoteala, cărora trebuia să le spună că: „nu stomacul sau mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu”. A face din post numai o chestiune de stomac însemnează a îngusta rostul cu care a postit Iisus, ceea ce ar fi o ocară. Deci, iată şi înţelesul mai larg, chiar înţelesul pe care i l-a dat Dumnezeu şi ni l-a descoperit prin Isaia proorocul: Isaia 58: ,,Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale… În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu, zicând: De ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este, oare, acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?”

           Oare de ce zice aşa? Fiindcă nu e bun rostul cu care e făcut. Oamenii implică pe Dumnezeu în vrajbele lor, fac slujbe ca să li se izbândească gândul şi să li se facă pe plac aranjamente pământeşti, care, de multe ori sunt nedreptăţi asupra altora. Fii singur că Dumnezeu îţi poartă de grijă şi în amănuntele vieţii şi nu va lăsa dreptatea ta, dacă o ai. ,,Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată. Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită.”

             Iată cum vede Domnul nevoinţa postului: tot ca o împlinire cu lucrul, o trăire a iubirii de oameni. Dar lucru vrednic de luat aminte din cuvântul acesta sunt urmările unui atare post; urmări cu refacerea sufletului tău şi urmări pentru o ţară de oameni. De bună seamă că un atare post, ţinut la o înălţime de vederi, e un egal al rugăciunii neîncetate, care, amândouă reţin pe Dumnezeu în zidire şi scot afară pe draci.”

*

Cerșetorul. Redăm mai jos poezia cu acest titlu semnată de poetul Vasile Voiculescu:

Cunosc de mult o blândă ţară veche:
Se-nvecina cu basmul şi balada,
Avea mai gingaş sufletul ca nada,
Iar inima mai pură ca zăpada
Şi milostivă fără de pereche.

Ca să-ţi încerce multa-ţi bunătate
O, ţara mea mâncată de jivine,
Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,
Cu traista Sa de cerşetor în spate,
Azi iar colindă Dumnezeu prin tine!

*

In memoriam: Arhim. Ioanichie Bălan. Era prin anul 198… Oricum, înainte de Revoluție. Scăpasem câteva zile la București să-mi completez documentația pentru o lucrare. Mă cazasem la căminul patriarhiei. Acolo găseam întotdeauna loc. Îmi era suficientă o cămăruță mică-mică, cu un pat, o măsuță și un scaun. De data aceea căminul era aglomerat. Abia am găsit un pat într-o cameră de vreo șase locuri. Când m-am întors seara, am găsit în acea cameră un călugăr trecut de 50 de ani, care corecta grăbit șpalturile la o carte ce urma să-i apară. Deși îmi era greu să-l tulbur, când a făcut o pauză am intrat în vorbă cu dumnealui. Atunci am aflat că este Părintele Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Bistrița din județul Neamț.

            Auzisem de Părintele Ioanichie multe și de toate. Aveam și câteva din cărțile lui. Știam, spre exemplu, de Patericul românesc (1980), de Vetre de sihăstrie românească (1981), de Convorbiri duhovnicești, din care apăruse până atunci un volum(1984) sau de Mărturii românești la locurile Sfinte (1986), cărți care-i apăruseră până atunci. Între timp i-au mai apărut  și altele, până s-a stins în 2007, la 77 de ani. Aș cita în acest sens: Istorioare duhovnicești (1991), Călăuza ortodoxă în biserică (1992), Călăuza ortodoxă în familie și societate (1993), Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei împărtășanii (1993), Părintele Paisie duhovnicul (1993), Părintele Cleopa duhovnicul (1994), Convorbiri cu teologi ortodocși străini (1994), Viața Părintelui Cleopa (1999), Sfinte Moaște din România (1999), Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999), Versuri duhovnicești (2006 și 2008). A editat, de asemenea, Viețile Sfinților în 12 volume, după ediția mitropolitului Grigorie Dascălul de la București și Căldărușani din 1834 – 1836, Cuvinte duhovnicești (1992), Puterea Sfântului Maslu (1993) și multe broșuri

În acele ceasuri de seară târzie corecta la șpalturile volumului II din Convorbiri duhovnicești. Deși era om în vârstă, observam cu câtă emoție citea și corecta. Parcă-i tremurau mâinile, parcă se temea ca nu cumva să-i smulgă cineva comoara din mâini. Citea cu glas șoptit, parcă pentru a sesiza legănarea graiului, muzicalitatea textului. Se oprea din când în când și corecta încet, apăsat, parcă ar fi scrijelat în piatră, nu pe o biată foaie de hârtie.

Părintele Ioanichie Bălan era pentru mine o enigmă greu de dezlegat. Băteam și eu drumurile editurilor și știam cu câtă greutate poți să tipărești  o carte, mai ales dacă ești preot, mai ales dacă lucrarea are conținut religios. Erau piedici greu de trecut, ca să nu zic imposibile.  Cu toate acestea, Părintele Ioanichie tipărea tot într-o veselie niște lucrări mari, cu coperți groase, frumos ornamentate. Publica în București, pe la Iași, Roman și pe la alte centre eparhiale, dar publica. El găsea soluția, spre uimirea tuturor. L-am întrebat cum reușește să publice atât de mult și în condiții grafice excepționale. A stat puțin în cumpănă, ca înainte de dezvăluirea unui mare secret, apoi mi-a spus: ,, Le rânduiește Dumnezeu cum știe El că-i mai bine! Noi suntem uneltele prin care El lucrează. Noi n-avem nici un merit. El le face pe toate, El ne ajută să depășim piedicile și greutățile. Important este să ne lăsăm în voia Lui!”

Și-a lăsat din nou privirile pe foile din fața lui și, cu pixul în mână, a reluat corectura. N-am mai îndrăznit să-l întreb altceva. Între timp au mai venit și alți preoți în camera aceea. Vorbeau între ei și părintele nu se simțea în largul lui. A ieșit afară, probabil să-l roage pe administrator să-i dea alt loc, mai liniștit, ceea ce s-a și întâmplat. Ulterior am făcut câteva schimburi de scrisori cu el. Scria greoi, tremurat, cu litere chinuite, cu propoziții scurte.

 Peste ani, într-o scrisoare, cred că după Revoluție, mitropolitul Antonie Plămădeală își manifesta nemulțumirea că mulți îl pun pe Ioanichie Bălan pe aceeași treaptă cu el. Vorbesc despre Biserică și despre oamenii cei mai de seamă ai Bisericii, iar Ioanichie Bălan e mereu lângă Antonie Plămădeală, ba chiar și înaintea lui Antonie. Ce-i drept, vlădica avea dreptate. Între ei era mare diferență în ceea ce privește pregătirea intelectuală, ca între un tun și un pistol. Părintele Ioanichie avea pregătire intelectuală modestă, dar avea simț practic. Înțelegea ce este necesar omului de rând, credinciosului, pentru a deveni un creștin adevărat, practicant, ci nu creștin doar cu numele. Aduna material de unde nu te așteptai, se documenta cum putea, folosea mult interviurile cu oameni din toate treptele clerului pentru a desprinde adevărul curat, cristalin. El găsea, cu o dibăcie de invidiat, cele mai diverse soluții pentru a scoate la lumină lucrările sale, pentru a le răspândi.

Am convingerea că  lucrările Părintelui Ioanichie Bălan au fost mult mai gustate și mai de folos oamenilor de rând decât ale mitropolitului Antonie, mai ales că pentru aceștia, pe limba și înțelesul lor, au scris foarte puțini. Într-adevăr, el a fost ,,unealta” prin care Dumnezeu a lucrat în lume la un moment dat!

*

Desfacerea cununiilor. De multe ori au venit la mine credincioși, mai ales femei, care mi-au cerut pur și simplu să le citesc ,,dezlegarea cununiilor”. Era vorba de persoane care fuseseră căsătorite, cununate, dar, din motive mai mult sau mai puțin cunoscute, se despărțiseră. Recăsătorirea întârzia și atunci cel în cauză socotea că ,,are cununiile legate”. Practic, cerea anularea Tainei Sfintei Cununii, care i se administrase cu un număr de ani înainte. Tot de ,,dezlegarea cununiilor”  vorbeau și cei care erau înaintați în vârstă și nu reușeau să se căsătorească.  Aceștia socoteau că cineva le făcuse farmece ca să se căsătorească cu o anumită persoană și până acest lucru nu se împlinește, el sau ea nu va reuși să întemeieze familie. În cazul acesta îmi cerea să-i anulez puterea unor presupuse farmece sau vrăji.

Sfânta Cununie este una dintre cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, alături de Botez, Mirungere, Spovedanie, Împărtășanie, Maslu și Hirotonie. Aceste Sfinte Taine sunt întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos și nimeni și nimic nu le poate anula din moment ce au fost săvârșite. Preotul care ,,dezleagă cununiile cuiva” minte, ca să nu zic că e un șarlatan. În cărțile bisericești nu există vreo slujbă sau rugăciune pentru ,,dezlegarea cununiilor”. Există rugăciuni pentru dezlegare de blestem și jurământ, ceea ce este altceva.

 Cât privește farmecele, acestea sunt lucrări ale diavolului. Biserica are rugăciuni și slujbe pentru ,,alungarea” farmecelor și anularea efectelor acestora în situația în care au fost făcute asupra cuiva. Așadar, preotul se roagă pentru cineva să-și găsească ,,jumătatea” și să se căsătorească, dar nu anulează Taina Sfintei Cununii; se roagă pentru alungarea diavolului și lucrărilor sale, pentru anularea farmecelor și descântecelor ca lucrări ale diavolului.

Să ne punem nădejdea în Dumnezeu, fiindcă toate sunt cu știrea și cu voia Lui. Să-L rugăm pe El să ne ajute să ne rânduim viața, să ne apere de rele și de toată lucrarea celui rău. Să ne străduim să avem o viață de creștin adevărat și nu avem de ce să ne temem. Când Dumnezeu este cu noi, diavolul fuge departe!

*

File de jurnal – 25 iul. 1982(I). ,,Am discutat vineri cu protopopul. Același om pe care-l știam: ,,lasă-mă că nu mă leg!” M-a sfătuit să le dau pictorilor cât îmi cer, numai să nu plece. Aș fi avut nevoie de un om ca lumea, care să meargă la Malovăț, să-și impună puțin autoritatea și apoi ar fi înțeles și pictorul că nu suntem o stână fără stăpâni. De altfel, protopopul își făcea planurile pentru apropiatul concediu. Mi-a spus, totuși, că la recepția lucrării se poate face caz de anumite date și documente, dacă acestea există. În concluzie, ,,descurcă-te cum poți și cum crezi, că eu nu mă bag!” Mai mult, m-a sfătuit să mă duc și la București, la Comisia de Pictură, să le expun cazul și tehnica de lucru  a pictorului și atunci voi vedea ce mă sfătuiesc. Adevărul e că la noi în Biserică te țin toți în brațe atâta cât ești tare pe poziție și ți se întrevăd anumite perspective de viitor, din care și ei, într-un fel sau altul,  ar putea să profite. Cum intri într-o situație critică, toți se retrag în expectativă. Ieși basma curată, îți sunt prieteni; intri la apă, te împroșcă mai rău! Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 415(1 –15 Februarie)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 414 (16 –31 Ianuarie)

Dragii mei enoriași!

Poleială postumă. De la Revoluție încoace am fost obișnuiți de către posturile de televiziune cu niște spectacole grotești. Seară de seară politicienii noștri s-au certat ca la ușa cortului, acuzându-se reciproc de tot felul de infracțiuni: ba că unul a furat mai mult decât altul, ba că unul a încălcat de mai mule ori legea decât celălalt etc. I-am văzut adesea duși de poliție, cu cătușe la mâini, la sediile unor instituții menite să facă ordine în stat și să impună domnia legii, dar am auzit a doua zi că au ieșit peste noapte pe ușa din dos și sunt bine-mersi, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am auzit de unii că au fugit din țară după ce au făcut țării pagube astronomice și, pe undeva prin nu știu ce insule, se prăjesc la soare, punând la cale alte și alte escrocherii viitoare. De îndată ce vreunul a ajuns pe vreo colină socială, într-o funcție mai importantă, cum au început să-l lovească, să-l împroște cu noroi, să-l compromită cu orice preț. Altfel spus, cineva este corect, cinstit și demn atâta timp cât nu ocupă funcții publice. Cum ajunge într-o astfel de funcție, numai ce auzi despre el că i se scot din dulap toate scheletele ascunse, că este așa și așa, oricum, cel mai nepotrivit pentru poziția în care a ajuns. De îndată ce persoana respectivă decade din funcție, fie pe cale pașnică, dându-și demisia, retrăgându-se, fie dat afară cu surle și chimvale, cum începe să redevină omul capabil, cinstit,  corect și demn, cel mai potrivit pentru a se cățăra din nou pe povârnișurile piramidei sociale. Ciudat, foarte ciudat!  Nu-mi amintesc ca despre cineva sus-pus să se fi vorbit numai de bine în tot timpul mandatului său, cât și după aceea. Ai impresia că parcă-i blestemată națiunea noastră ca să nu trimită decât tot ce-i mai rău la  conducere, că nu are oameni capabili și demni s-o reprezinte, că e neguvernabilă… Parcă cineva alimentează din umbră asemenea știri și mentalități și, probabil, știe el ce știe! Este în interesul unor puteri din culise să creeze impresia că la conducerea noastră nu sunt decât ,,mitici  dâmbovițeni” corupți și incapabili și astfel să ne determine să ne pierdem încrederea în conducători, să ne luăm lumea în cap spre ,,alte zări de farmec pline”! Rezultatele se văd la tot pasul. Cinci milioane de români au emigrat, alții își manifestă cu orice prilej neîncrederea și disprețul față de puterea politică, de oamenii de la putere, ceea ce e foarte grav. Altădată românii erau gata să-și dea viața pentru țară, pentru conducătorul țării, acum….!

O persoană publică importantă, chiar dacă a devenit ,,ciuma” societății, conform presei celei de toate zilele, mai are o posibilitate de a se reabilita, de a redeveni ,,omul extraordinar, pe care l-a dat națiunea română!” Știți când? Când moare! Ascultați la o asemenea ocazie cuvântările ce se țin despre el de către colegi. Chiar dacă în viață au fost adversari politici, când vine vremea despărțirii, mortul este redescoperit. Deodată te trezești că tocmai el, care a fost catalogat ca cel mai…, cel mai…. rău, era de fapt cel mai bun, cel mai cinstit, cel mai capabil, cel mai demn, omul care a respectat cu sfințenie legea și mai ales Constituția, creștinul adevărat cu mult respect față de cele sfinte, de istorie, de țară…

Astfel de spectacole îți lasă un gust amar. E o judecată a lumii foarte schiloadă, mai degrabă obișnuită cu trăncăneala. Cei vechi, romanii, aveau o vorbă: de mortuis nisi bene (adică ,,despre morți numai de bine”). Se vede că  suntem urmași ai vechilor romani! Ce-i drept, nu-i ușor să ții o cuvântare la o înmormântare, adică un necrolog, în situația în care vrei să spui și adevărul, să fii și cinstit față de cei vii și de cel mort și să mai ai și pretenția să scapi nepăruit. Știu asta din proprie experiență. De mai bine de patruzeci de ani am oficiat sute de înmormântări. Au fost situații când am avut ce să spun și situații când nu am avut. Mă refer la cele bune. Au fost oameni la mormântul cărora nu poți vorbi decât despre viață, te simți în imposibilitatea de a cuprinde în câteva minute noianul de calități și fapte bune ale defunctului, fără a exagera, fără a denatura realitatea. Au fost oameni la care m-am chinuit să scotocesc prin amintiri ca să găsesc un clenci de care să mă leg și să încropesc o cuvântare. La unii n-am găsit nici atât și atunci am vorbit la modul general, despre viață, despre moarte, despre cele sfinte, despre ce este dincolo mai cu seamă. Desigur, pentru defunct nu mai are valoare nici dacă-l vorbești de bine, nici dacă-l vorbești de rău. Spusele au valoare pentru cei vii, pentru cei prezenți, pentru ca din experiența celui decedat să învețe pentru ei, să-și rânduiască propria viață. Dacă se întâmplă să spui vreun păcat, vreo patimă a celui decedat, riști să-ți pui familia lui în cap și să ți-i faci dușmani pentru multă vreme. Marele scriitor francez Bossuet era și preot. El avea tupeul să critice la înmormântări pe cei care avuseseră putere în viață și o folosiseră fără scrupule, pe cei care se îmbogățiseră pe căi ilicite și nedreptățiseră pe cei săraci și umili. S-a întâmplat adesea ca să scape de la astfel de înmormântări cu fuga, lovit și zburăturit de rudele mortului. Mi s-a întâmplat la o înmormântare să-mi exprim mâhnirea că defunctul nu a fost spovedit și împărtășit din copilăria lui, chit că murise la mai bine de șaptezeci de ani!  Mă chemase soția lui ani de zile să-l spovedesc și să-l împărtășesc. Stabileam bine seara ca dimineața să nu mănânce și să nu bea nimic până  îl spovedesc și-l împărtășesc. Când ajungeam, îl găseam râzând. Îmi spunea: ,,- Părinte, iar veniși degeaba, că eu băui un păhărel de țuică!”  Nu l-am criticat în cuvântare, ci mi-am exprimat mâhnirea pentru nereușita mea, pentru lipsa lui de purtare de grijă pentru ale sufletului. Nu l-am criticat că era un bețivan notoriu! Cu toate acestea, unul dintre copii lui mi-a devenit dușman  aprig. M-a împroșcat la telefon cum i-a venit la  gură, fiindcă  am îndrăznit  ,,să-l critic” pe tatăl său că nu s-a împărtășit. De atunci l-am sunat de Paști, de Crăciun, ca să-i urez și eu cele cuvenite, dar mi-a închis telefonul…. Așa supărare! Și când vorbești pe cineva numai de bine, exagerând lucrurile doar ,,pentru a ieși bine în poză”, apar situații hilare, ca cea dintr-o istorioară cu tâlc ca aceasta. Se spune că la o înmormântare, preotul ridicase în slăvi pe mort cu laudele: că a fost excepțional, nemaipomenit, nemaivăzut etc. Soția mortului le-a șoptit copiilor: ,, – Ia vedeți, mamă, în sicriu, e chiar tatăl vostru sau părintele vorbește despre altcineva!”  Mda!

Nu-i ușor să vorbești la o înmormântare! Politicienii noștri știu asta și de aceea vorbesc atât de frumos despre colegii decedați, chit că în viață nu i-au catalogat decât monștri, căpcăuni, alcoolici, infractori, corupți și cum le-a mai venit lor bine ca să se facă credibili. E greu, mai ales când trebuie să-i poleiești postum!  Te întrebi,  doar, când or fi spus adevărul?! Of, of, of!

*

Sfaturi părintești. Selectăm pentru astăzi un fragment din învățăturile Sfântului Ioan de Kronstadt privind prioritățile noastre din viață. Avem multe de învățat. Iată-l:

,,Viața noastră e un joc de copii, nu însă unul nevinovat, ci culpabil. Fiindcă, deși avem minte sănătoasă și ne cunoaștem scopul vieții, nu dăm importanță acestui scop, ocupându-ne de lucruri vane și fără noimă. De aceea am spus că viața noastră este un nescuzabil joc de copii. Lăcomia ne face să ne pasionăm de mâncare și băutură, în loc să le folosim pe acestea pentru alimentația strict necesară a trupului și pentru susținerea vieții trupești. Ne pasionăm de haine, în loc să ne mulțumim a ne acoperi decent trupul, ferindu-l de acțiunea nocivă a stihiilor; ne pasionăm de argint și de aur, tezaurizându-le sau folosindu-le drept obiect de lux și plăcere, în loc să le întrebuințăm pentru satisfacerea unor necesități, iar surplusul să-l dăm săracilor; ne pasionăm de locuințele noastre și de mulțimea obiectelor care le împodobesc bogat și cu fantezie, în loc să ne mulțumim cu un adăpost sigur și decent și cu lucrările decente și strict necesare traiului; ne pasionăm și de calitățile noastre spirituale: minte, imaginație, vorbire, dar le folosim numai pentru slujirea păcatului și deșertăciunilor lumii acesteia; slujim ceea ce este pământesc și corupt, în loc să ne punem însușirile în primul rând în slujba lui Dumnezeu, a cunoașterii de Dumnezeu, preaînțeleptul Creator a toată făptura, în slujba rugăciunii – rugându-L, cerându-I și preamărindu-L pe Dumnezeu pentru a ne arăta unii altora iubire și respect; și numai după aceea, și doar în parte, pentru a sluji lumea aceasta, cea care va rămâne cândva în urma noastră. Ne pasionăm de cunoștințele noastre asupra zădărniciilor lumii și, pentru a ni le înmulți, pierdem timpul prețios, care ne este dat pentru a ne pregăti pentru veșnicie. Nu arareori ne „pasionăm” de serviciu, de îndatoririle noastre, dar nu în sensul că ni le-am îndeplini corect, ci, dimpotrivă, fără silință, superficial, lucrând mai mult în interes personal, pentru a obține un profit. Ne pasionăm după oameni arătoși, sau după frumoasele reprezentante ale sexului slab, folosindu-ne de ele în jocul patimilor noastre; ne pasionăm de timp, care trebuie folosit cu înțelepciune, fără a-l irosi în jocuri și distracții; ne pasionăm, în sfârșit, de noi înșine, făcând din noi un fel de idoli, înaintea cărora ne închinăm noi înșine și pentru care căutăm și alți închinători. Cine ar fi în stare să ne descrie și să ne deplângă nemernicia, imensa deșertăciune căreia îi slujim, nenorocirea căreia ne dăruim de bunăvoie? Ce răspuns vom da nemuritorului Împărat, lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care va veni în slava Tatălui Său să judece viii și morții, să dea în vileag tainele inimilor, să primească răspunsul nostru pentru toate câte am făcut și am zis? Vai nouă! Vai nouă, celor ce purtăm nunele lui Hristos, dar care nu avem nimic în noi din duhul lui Hristos! Care purtăm numele lui Hristos, dar care nu urmăm învățătura Evangheliei Sale. Vai nouă, „nepăsători la astfel de mântuire” (Evrei 2, 3)! Vai nouă, că nu avem credință creștinească, speranță și iubire creștinească! Vai nouă, cei ce am iubit veacul acesta fățarnic și trecător și care nu ne-am arătat râvnitori să moștenim veacul celălalt, cel ce urmează morții noastre cu trupul stricăcios, veacul de dincolo de „perdeaua” de carne pe care o vedem acum”.

*

Rugăciune de copil din vremea noastră: Un copil, compunând o rugăciune, a spus aşa:   ,,Doamne, în seara asta, Te rog ceva cu totul special… Transformă-mă într-un televizor, ca să-i pot lua locul. Mi-ar place să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea. Cu alte cuvinte, să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu. Fă să fiu luat în serios. Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute. Mi-ar place să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului atunci când ceva nu funcţionează…Şi să-i ţin de urât tatei când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă. Şi mama, în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită. Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine…Şi să distrez toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic. Mi-ar place să simt că lasă totul deoparte ca să stea câteva minute alături de mine. Doamne, nu-Ţi cer prea mult. Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor.”

*

 File de jurnal – 22 iul 1982(II).  ,,Mă voi duce mâine la Severin să discut cu protopopul situația nou creată la Malovăț. Am în vedere faptul  că pictorul I. V. nu respectă tehnica de restaurare prevăzută în deviz.  Folosește săpun și ,,Dero” dizolvate în apă fiartă. Cu bidineaua și mătura dă pe pictură  și scoate apoi lighenele și gălețile cu apă murdară afară. Mă gândesc că e bine să iau niște probe de material, să-l duc la laborator pentru stabilirea formulei chimice, să fac niște fotografii când ei spală așa cum spală iar la sfârșit să-l dau în judecată și să-i cer despăgubiri. Pictorul susține că materialele pe care le folosește constituie ,,secret profesional”.   

Au venit la mine la biserică Ciobanu Alexandru, student la Drept în anul III la Sibiu și Pera Aurel, student la Filozofie în anul III la București. Cei doi mi-au relatat că în urmă cu două săptămâni actorul Florin Piersic se afla în restaurantul ,,Intercontinental” din București cu  Anna Széles, soția sa. A venit Nicu Ceaușescu și a invitat-o pe Anna la dans. Ea a refuzat. Acesta i-ar fi spus: ,, – Ce, fă, cu ăsta te….., iar cu mine nu vrei să dansezi?”  A vrut s-o tragă de mână, dar a intervenit Florin Piersic. Cei din suită au reproșat imediat cu lovituri și înjurături. Actorul a fost doborât la pământ și desfigurat. Pentru a nu se face zarvă multă, în mod tacit a fost trimis de urgență la o secție de chirurgie din străinătate pentru a-l salva de la moarte.

Nicu Ceaușescu ar fi un om foarte dificil și libertin. Fiind în urmă cu câtva timp în Franța, a jucat cărți și a pierdut un milion și jumătate de dolari. Cei de acolo l-au sechestrat până la achitarea sumei, iar cei de aici s-au executat. Atunci s-ar fi zvonit c-o ia pe Nadia Comăneci de soție, pentru că aceasta avea mult aur și  valută.

Cei doi au criticat o serie de lucruri de pe la noi, dar, considerând că ,,sunt puși”  să facă aceasta, am încercat să le explic cele cuvenite și să le demonstrez că nu au dreptate și că trebuie să fie mai optimiști.  Tot ei mi-au spus că Constantin Noica își are domiciliul la Păltinișul Sibiului. Acolo își scrie liniștit lucrările, sperând să facă din Sibiu o ,,oază culturală”.

Mama aleargă foarte mult. Doarme câte două-trei ore pe noapte. Umblă noaptea cu vitele, iar ziua lucrează. Azi am dus-o la târg cu doi purcei, apoi  cu brânză la piață. Nu știu de unde mai poate găsi atâtea resurse de energie și de voință, de generozitate, de hărnicie și dăruire! Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 414 (16 –31 Ianuarie)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 413(1 –15 Ianuarie)

Dragii mei enoriași!

La  început de an 2020, rog pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra Dumneavoastră și celor dragi ai Dumneavoastră sănătate, bucurii, împliniri în toate cele bune, puterea de a nu vă pierde speranța și credința, să aveți pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească! 

La mulți și fericiți ani!

*

 Scrisoare către Eminescu(XIV).

,,Bădie Mihai,

Zeci de generații de români și nu numai ți-au citit minunata Doină. Nu cred că a fost suflet de român care să nu vibreze la versul tău, nu cred că au fost ochi de creștini, care să nu lăcrimeze la auzul poeziei tale. Este o strigare ce-ți izvorăște din străfundurile sufletului tău de mare român, este strigarea unui neam întreg copleșit de liftele străine, care se aciuaseră peste tot în țară la vremea ta, ne sufocau neamul și ne sugeau bogățiile țării. Poezia ta era un strigăt disperat de alarmă, era glasul de corn pe câmpul de bătaie, care chema un popor la supraviețuire într-un context neprielnic.

Te-au înțeles întotdeauna, Bădie, oamenii simpli, oamenii din popor, te-au înțeles și intelectualii, te-au înțeles și politicienii, dar altfel au reacționat unii, altfel alții. Unii au lăcrimat și au strâns pumnii, alții au privit neputincioși spre orizonturile unui viitor mai prielnic, iar alții te-au băgat la index și pe tine și parte din poeziile tale. Printre acestea a fost și Doina. Ani de zile a fost ascunsă, bucăți mari din ea au fost desprinse. Ceea ce s-a publicat din Doină în multe ediții semăna cu un sărman pui perpelit, bun de băgat în oală. Le era teamă, Bădie, de poezia ta, de glasul tău, de conștiința ta de român adevărat!

Ehei, Bădie, de-ai ști tu câte s-au întâmplat de când ai plecat dintre noi! Dacă le-ai ști pe toate, cu siguranță ai înnebuni cu adevărat! Au năvălit străinii la noi, Bădie, și mare jaf au făcut. Ne-au rupt țara în bucăți și a luat fiecare câte o ciozvârtă. Din Moldova și nu numai de acolo au plecat trenuri, multe trenuri cu bieți români spre Siberia. Cei mai mulți au murit pe acolo de frig, de foame,. de bătaie, de inimă rea, de dor de casă și de dreptate, împușcați, loviți, striviți. Mulți au căzut în gropi comune și, înainte de a înghiți pământ, au recitat Tatăl nostru sau Doina matale. Mii de trenuri au cărat spre toate zările lumii grâul, porumbul, strugurii,  lemnul, petrolul, aurul, cărbunele, uraniul, apa și pământul nostru. Străinii s-au îndopat cu ele pe degeaba, ori dându-ne în schimb hârtii fără valoare, ,,Mânca-i-ar ciorile/Și spânzurătorile!” cum zici matale. Zeci de ani străinii ne-au luat vlaga celor buni de muncă, ne-au îndoctrinat sufletele, au încercat să ni-l smulgă și pe Dumnezeu. Zeci de ani s-au potrivit mai mult ca oricând versurile tale pentru părinții noștri: ,,Vai de biet român, săracul,/Înapoi tot dă ca racul,/Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/Nici îi este toamna toamnă,/Nici e vara vara lui/ Și-i străin în țara lui”.

A dat Dumnezeu drăguțul de-a venit vântul schimbării și s-au dus străinii ca praful și ca frunzele toamna. Ori poate așa am  crezut noi! S-au dus unii și-au venit alții. Ne-am dus pe la porțile lor cu căciula în mână și i-am chemat să vină și la noi, să ne facă fericiți, să trăim și noi mai bine. Cei de-acum n-au mai  venit pe tancuri, ci cu mașini scumpe, elegante. N-au mai venit cu tunuri și mitraliere, ci cu condeie la ureche, cu tehnologie modernă și mai ales cu bani. Au găsit aici o sumedenie de inși ușor de păcălit sau puși pe căpătuială, dar cu putere de decizie. Aceștia au dat la topit fabrici și uzine, combinate și rafinării, laboratoare și utilaje. Au zis că fac privatizarea bogățiilor țării și până la urmă s-a ales praful de industria românească, de agricultura românească, de forța de muncă cu înaltă calificare. Au dat totul pe o strachină de linte. Cândva, prin America de  Sud, cuceritorii europeni dădeau cioburi de sticlă colorată localnicilor și luau în schimb cel mai curat aur, iar  cei de-acolo erau mulțumiți de afacere. Cam așa s-a petrecut și pe la noi, Bădie. Ne-am distrus băncile, ne-am devalorizat leul, am lichidat animalele, am lăsat pământurile nemuncite. Toate acestea sub observația atentă și sub competenta îndrumare a străinilor. Așa am devenit dintr-o țară fără datorii, unica în lume de acest fel,  într-o țară ale cărei datorii să nu le poată plăti nici strănepoții noștri. Așa am ajuns, din grânar al Europei, să cumpărăm făină din Ungaria, mere din Italia și Polonia, semințe din Olanda, struguri din Africa de Sud, fasole din Egipt, carne din Germania, Franța, Anglia și altele. Așa am ajuns, Bădie, să fim îndopați de străini cu tot felul de substanțe chimice aflate în alimente, băuturi, medicamente. Așa am ajuns, Bădie, să fim cobaii Europei, pe care să se facă tot felul de experiențe, ca să vadă cât de rezistenți suntem.

Pe vremea ta, Bădie, era floare la ureche influența și controlul străinilor. Asta fiindcă erau și oameni mari la conducerea țării, patrioți adevărați. Nu treceau așa ușor peste Alexandru Ioan Cuza, peste Mihail Kogălniceanu, peste Brătieni, peste Rosetti. Regele de era rege, dar simțea românește și-și trăda neamul din care provenea pentru binele țării ce-o conducea. Și asta s-a văzut mai bine ca oricând în Primul Război Mondial, când regele neamț a semnat declarația de război a României contra Germaniei. Nu treceau ușor mai târziu peste Nicolae Titulescu, peste Nicolae Iorga, peste Octavian Goga, peste Iuliu Maniu și peste mulți alții. Și atunci erau partide, Bădie. Și atunci se luptau partidele între ele, dar când era vorba de interesele mari ale țării, partidele acelea puneau umăr la umăr și găseau soluția cea mai bună pentru țară. Interesul suprem era independența și suveranitatea țării, nu căptușirea buzunarelor proprii.

Și atunci s-au tăiat pădurile, Bădie, dar ca-n ultimele decenii nu s-a mai pomenit vreodată. S-au tăiat pădurile  românești și s-a dus lemnul la străini, iar pădurile lor au rămas neatinse. Străinii, Bădie, ne-au ademenit tinerii și ni i-au luat. Niciodată neamul românesc nu a pierdut cinci milioane ca acum. Unii dintre cei plecați au ajuns în posturi înalte în neagra străinătate, fiindcă au fost oameni deștepți, isteți, inventivi. Alții s-au remarcat ca oameni harnici și pricepuți și le-au ridicat străinilor case, vile și palate, lucrează în fabricile și uzinele străinilor. Profesori universitari au plecat să șteargă la fund bătrânii străinilor, fiindcă sunt astfel mai bine plătiți. Floarea medicilor și cercetătorilor români s-a dus departe și pentru totdeauna.  În schimb, ziarele și posturile de televiziune ale străinilor nu mai contenesc cu denigrarea românilor. Plecând de la câte un caz izolat generalizează și din ,,hoți” și ,,leneși” nu ne scot. Ne-au rămas spitalele fără medici de calitate, institutele de cercetare fără cercetători, școlile fără profesori și fără elevi. Nu mai are cine să sape o groapă pentru un mort, căci toți ne-au plecat, cu mic cu mare!

Ehei, Bădie! Ce știi tu! Pe vremea ta era paradisul pe pământ. Casa era casă, masa era masă, fiecare familie adevărată de român avea 7-8-10 copii sau chiar mai mulți. Fiecare familie avea animale, pământ de muncă și țara era ca o grădină. Astăzi pământul e nemuncit, plin de bălării și de mărăcini, vite nu mai sunt, bătrâni ici-colea mai fac umbră pământului, iar cu fiecare înmormântare rămâne și câte o casă pustie. Rar mai auzi de un botez sau de o nuntă, în schimb de înmormântări auzi la tot pasul. Străinii ne scot ochii că ne-au adus cele mai sofisticate medicamente și cu toate acestea bolile sunt tot mai multe, morții tot mai mulți. Parcă tot poporul e bolnav de ceva, fie de boli trupești, fie sufletești.

Străinii de pe vremea matale erau niște puști, Bădie! Dacă i-ai vedea pe cei de-acum ce fac, te-ai cruci, ai crede că ești  pe altă planetă. Ăștia ne pun să-L alungăm pe Dumnezeu din suflet, din școală și din biserică, ne cer să acceptăm ca să se însoare Ion cu Gheorghe, Marița cu Joița. Nici în buletine nu mai avem voie să trecem numele părinților. N-avem mamă, n-avem tată, suntem făcuți de ,,părintele 1” și ,,părintele 2” sau poate de vreo mătușă din vecini. Ne vor pune cip-uri ca la vaci, la capre și la cai și astfel vor ști în orice moment unde ne aflăm, ce facem, ce zicem, ce gândim.  Doar e libertate deplină, nu? Ne indică să vorbim cât mai puțin de trecutul nostru, de voievozii, moșii și strămoșii noștri, de scriitorii și poeții noștri. Cel mai bine ar fi pentru ei să batjocorim tot ce-i românesc și să ridicăm în slăvi globalizarea, acest Turn Babel al vremii noastre. Cel ce-și iubește Țara, Neamul și Istoria e depășit, e din alte vremi și trebuie redus la tăcere cu orice preț.

Ehe, Bădie! Câte aș avea să-ți spun, dar poate altădată. Multora ne vine însă tot mai des să-ți recităm Doina matale, că prea zice cu foc: ,,Cine-au îndrăgit străinii,/Mânca-i-ar inima câinii,/Mânca-i-ar casa pustia/Și neamul nemernicia!”

Mai avem o nădejde, Bădie! Nădăjduim că nu ne-o lăsa Dumnezeu să pierim ca Neam și nici Țara să ni se destrame! Prea mult ne-a ajutat de veacuri, ca să ne părăsească acum. Mai roagă-L și matale, că poate ai mai multă trecere!

Cu bine, Bădie!

Popa Alexandru din Bârda-Mehedinți”

*

       Iar mi-e dor de Eminescu. Redăm mai jos o emoționantă poezie semnată de Părintele Pr. Sorin Croitoru cu acest titlu. Iat-o:

 

,,Iar mi-e dor, Iisuse Sfinte,
De bădița-al meu, Mihai,
Care picura-n cuvinte
Stropi de rouă de prin Rai…

 

Nu întârzia a-l scoate,
Dacă-n iad o fi ajuns,
Căci la judecată, poate
N-a putut să-Ți dea răspuns..

 

Fiindcă vezi, Stăpâne Sfinte,
Bardul Tău ne-a dăruit
Foc din luminoasa-i minte,
Har din sufletu-i smerit..

 

Cum și-a mai iubit poporul..
Câți pe urme i-au mai mers?..
Și-a cântat în rime dorul
Și a lăcrimat în vers..

 

Milostiv să-i fii, Hristoase,
Că-i al nostru și-l iubim,
Căci cu vorbele-i frumoase
Noi, românii, ne hrănim!

*

Sfaturi părintești. Vom reda câteva îndemnuri ale Părintelui Tihon de Zagorsk. Iată-le:

,,Vezi încă și că o făptură o ajută pe alta, iar stihiile cele de sus ajută celor de jos. Soarele luminează și încălzește văzduhul și pământul, iar norii le adapă deopotrivă; văzduhul slujește drept suflare animalelor; pământul ne aduce hrană noua și dobitoacelor noastre. Toate acestea ne învață că noi, fiind făpturi cugetătoare,  cu atât mai mult trebuie să ne ajutăm unii pe alții: cel bogat – pe cel sărac, cel cumpătat – pe cel nechibzuit, cel sănătos – pe cel neputincios, cel slobod – pe cel întemnițat, cel puternic – pe cel necăjit, cel împuternicit – pe cel neajutorat și așa mai departe. Iată de ce cuvintele: „Ce-mi pasă mie de el?” trebuie să fie izgonite din mijlocul creștinilor”.

*

La cumpănă de ani. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate, căci fără El suntem praf şi pulbere. Atât cât vrea El mai fiinţăm pe acest pământ, ne mai bucurăm de fiecare zi ce ne-o dăruieşte, de fiecare anotimp, de fiecare clipă fericită, pe care mai avem prilejul s-o trăim!

Vă mulţumim cordial tuturor pentru tot sprijinul ce ni l-aţi dat în cursul anului 2019! Vă mulţumim tuturor celor care ne-aţi primit cu colindul, atât la Crăciun, cât şi la Bobotează, după datina străbună, ca nişte adevărate  familii de creştini! Vă mulţumim cordial pentru darul ce ni l-aţi făcut, fiecare după voia şi posibilităţile ce le-a avut, dar mai ales pentru bunăvoinţa creştinească şi românească. Să dea Dumnezeu să vă găsim pe toţi sănătoşi şi cu voie bună mulţi ani de aici înainte!

La cumpănă de ani, se cuvine să facem un scurt bilanţ  fiecare dintre noi cu privire la viaţa noastră, la familiile noastre, la speranţele ce le avem de viitor. Dacă n-ar mai fi sărbătorile şi rânduielile acestea ale anotimpurilor, viaţa ar fi ca o lungă călătorie fără popas. Aşadar, să ne oprim un pic în lungul drum al trecerii noastre prin lume şi să ne facem un examen de conştiinţă fiecare. Să ne imaginăm că derulăm filmul vieţii noastre de până acum, cu toate ale sale bune şi rele. Să ne imaginăm, de asemenea, că la acest film ar privi şi Dumnezeu. Ia gândiţi-vă, aţi găsi vreo scenă în acel film de care să vă fie frică, ori să vă roşească obrazul la gândul că va vedea-o  Cel de Sus?  Sau chiar şi numai ceilalţi semeni ai Dumneavoastră?! E o grea încercare. Căutaţi, de asemenea, să socotiţi dacă aţi făcut tot ce a depins de Dumneavoastră, ca propria familie să dureze, ca soţul, soţia, copiii, părinţii, socrii, cumnaţii  Dumneavoastră să aibă o rază de fericire, când s-au aflat în preajma Dumneavoastră, când aţi vorbit, când aţi muncit împreună. Vedeţi dacă aţi făcut vreo fărâmă de bine cuiva, dacă v-aţi făcut întotdeauna rugăciunea, dacă sunteţi împăcaţi cu Dumneavoastră înşivă, cu cei din jur şi, mai ales, cu Dumnezeu. Încercaţi să vă imaginaţi, că în clipa următoare aţi fi chemaţi înaintea lui Dumnezeu, că v-ar sosi ceasul cel din urmă. Aveţi, oare, bagajul făcut? Sunteţi, într-adevăr, pregătiţi de marea călătorie?  Aveţi suficiente argumente ca să vă apăraţi la dreapta judecată pentru faptele săvârşite în această viaţă?  Sunt câteva întrebări, pe care ar trebui să ni le punem fiecare dintre noi la această cumpănă de ani.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 413(1 –15 Ianuarie)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 412(16 –31 Decembrie)

Dragii mei enoriași!

 Slăvitul Praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos și celelalte Sărbători să vă aducă binecuvântare în tot lucrul cel bun, spor duhovnicesc, bucurie în suflet, iar Anul Nou care vine să ne găsească în pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească! La mulți ani!

*

                Crăciunul din noi. Una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății este Nașterea Domnului. Există atestări privind sărbătorirea ei încă din sec. I-II. O vreme a fost sărbătorită împreună cu Boboteaza, apoi separat. În limbajul bisericesc ea este numită Nașterea Domnului. În schimb, în popor, atât la români,  cât și la alte câteva popoare este numită Crăciunul. S-au scris multe studii privind această denumire. A curs multă cerneală, dar oamenii de știință încă n-au ajuns la o înțelegere privind denumirea aceasta de Crăciun. Cei mai mulți înclină să creadă că denumirea ar veni de la cuvântul latin ,,creatio, creationem” , adică ,,a crea”, ,,creație”. Ei explică introducerea acestui termen prin faptul că la sfârșitul veacului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea s-a răspândit o erezie puternică, arianismul, erezia lui Arie, care a fost combătută la Sinodul I ecumenic de la Niceea, dar ea a continuat să supraviețuiască mult timp după aceea. Adepții ereticului Arie susțineau că Mântuitorul nu a fost Dumnezeu adevărat și un om mai dotat decât ceilalți. El nu a fost născut din Tatăl, așa cum se naște cuvântul din gând, lumina din lumină, ci a fost creat, la fel ca ceilalți oameni. Așadar, pentru ei, Nașterea Domnului este ,,Nașterea celui creat”, ,,Nașterea creatului”. Termenul s-a implantat în vorbirea populară și a rămas până astăzi.

             Că au sau nu dreptate cei ce susțin această teorie se va vedea. Ne permitem să înaintăm o altă explicație, pe care nu am întâlnit-o în alte scrieri. Este o opinie personală și socotim că ar merita cunoscută. Nu a plecat nimeni de la folclor ca să explice acest termen. O facem acum. În folclorul românesc există o legendă privitoare la Nașterea Domnului, care n-are corespondent în textul Sfintelor Evanghelii. Legenda are câteva variante și ea spune așa: Maica Domnului trebuia să nască. Era în căutare de adăpost. Într-o variantă de legendă se spune că era în Betleem, în alta că rătăcea printr-o pădure. A bătut la o poartă în prima variantă; a găsit o casă în pădure într-a doua variantă. Era casa lui Crăciun, un om foarte rău, ursuz, lacom, gata de scandal, care o persecuta foarte mult pe soția sa. Crăciun nu era acasă. I-a deschis Maicii Domnului soția lui Crăciun. A primit-o. A ascuns-o în grajd și acolo a născut. Iată că a sosit acasă și Crăciun. A aflat de Maica Domnului și s-a supărat rău. A bătut-o pe soție iar în final i-a retezat mâinile cu securea. Maica Domnului s-a cutremurat de atâta răutate, a luat mâinile tăiate ale femeii lui Crăciun, i le-a pus la loc și mâinile s-au vindecat în acel moment. Crăciun a fost atât de impresionat de minunea săvârșită de tânăra mamă, încât s-a transformat, devenind de nerecunoscut: om bun, blând, primitor de străini, milostiv, credincios. Minunea săvârșită în fața lui i-a topit gheața urii și a dușmăniei din suflet și el a redevenit om adevărat, iar peste ani va deveni un bun creștin.

             Aceasta e legenda. Parcurgând mii de proverbe și comentând multe din ele cu conținut religios, am ajuns la concluzia că omul din popor, creatorul fără nume al folclorului nostru adevărat a știut teologie, multă teologie și aceasta a transpus-o în creațiile sale, precum legendele, proverbele, colindele etc. Așa a fost și în cazul de față. Crăciun este simbolul lumii vechi, lumea urii, a războaielor, a instinctelor primare, a egoismului, a individualismului, lumea în care prima legea Talionului(,,ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”). În lumea aceea atât de sterilă și rece existau și oameni care gândeau altfel, precum soția lui Crăciun, care a înțeles durerea și nevoia semenului, a Maicii Domnului, și nu a rămas indiferentă. Sigur că da! Toți marii filozofi ai antichității, precum Platon, Aristotel, Seneca, Socrate, Marc Aureliu și mulți alții vorbiseră la superlativ despre umanism, despre respectul ce-l datorăm semenului  nostru, dar vorbele lor rămăseseră semințe în pământ uscat, nerăsărite, fără de rod. Iată că vine în lume Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. El învăța că toți oamenii sunt frați, fii adoptivi ai lui Dumnezeu și trebuie să se comporte unii cu alții ca frații. El învăța că oamenii sunt egali, indiferent de ce etnie(popor) aparțin, de ce limbă, de ce religie, de ce culoare, de ce stare socială. Simplu fapt că este om îl face fratele nostru, aproapele nostru și avem datoria să-i întindem o mână de ajutor. Singur Mântuitorul și-a însoțit învățătura de nenumărate minuni, precum vindecări de boli, învieri din morți etc., care au uimit lumea. Dacă marii împărați, generali și comandanți ai lumii au cucerit, prin foc și sabie, o parte a lumii în vremea lor, pentru puțin timp, singur Mântuitorul, fără a folosi vreo armă, ci doar cuvântul și minunile a cucerit lumea pentru totdeauna. Cucerirea Lui a însemnat transformarea ei, asemenea lui Crăciun, într-o lume mai bună, mai dreaptă, mai umană, o lume creștină. Crăciun a devenit cel mai darnic dintre toți sfinții, cel mai bun cu copiii.

           În sensul acesta, Sărbătoarea Nașterii Domnului devine o sărbătoare a transformării lumii în general, dar și a fiecăruia. Venirea pe lume cu chip omenesc a Fiului lui Dumnezeu ne cheamă și pe noi, pe fiecare în parte să ne transformăm obiceiurile, viața. Prin post și rugăciune, prin Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, noi ne transformăm sufletește, devenim și noi asemenea copiilor, adică nevinovați și curați de păcat. Ne asemănăm și noi cu Crăciun cel din poveste, care a devenit un om de nerecunoscut. Colindele și însăși denumirea sărbătorii ne amintesc că suntem asemenea lui Crăciun cel de dinainte de a cunoaște pe Maica Domnului și pe Mântuitorul, dar că putem să devenim asemenea lui Crăciun după ce ne tratăm sufletul cu ,,medicamentele” spirituale de care am vorbit. Că sunt unii care rămân asemenea lui Crăciun cel din prima fază, iar Sărbătoarea Nașterii Domnului trece pe lângă ei ca apa pe gâscă, este adevărat! Din păcate! Că sunt unii pentru care Crăciunul nu înseamnă Nașterea Domnului, ci tăierea porcului, și pomana porcului, și prilej de îmbuibare și îndopare, de lăcomie și de beție, de dezmăț și alte blestemății, care n-au nimic comun cu învățătura Mântuitorului și cu viața unui creștin adevărat, este iarăși o realitate. Dar nu trebuie uitat cuvântul Mântuitorului: ,,Iată, Eu stau la ușă și bat! De va auzi cineva glasul meu și-Mi va deschide, voi intra și voi cina cu el!”

              Așadar, Crăciunul este prilej fericit de a-I deschide Mântuitorului ușa sufletului nostru și a-L ruga să intre, să petreacă cu noi și să rămână cu noi în viața aceasta și în cea viitoare.

*

Colindătorii. Redăm mai jos poezia lui G. Coșbuc cu acest titlu:

,,Cad fulgii mari, încet zburând,

Și-n casă arde focul,

Iar noi pe lângă mama stând

Demult uitarăm jocul.

Demult și patul ne-aștepta,

Dar cine să se culce?

Rugată, mama repeta

Cu glasul rar și dulce

 

Cum sta pe paie-n frig Hristos

În ieslea cea săracă,

Și boul cum sufla milos

Căldură ca să-i facă,

Drăguț un miel cum i-au adus

Pastorii de la stână

Și îngeri albi cântau pe sus

Cu flori de măr în mână.

 

Și-auzi! Răsar cântări acum,

Frânturi dintr-o colindă,

Și vin mereu, s-opresc în drum;

S-aud acum în tindă

Noi stam cu ochii pironiți

Și fără de suflare;

Sunt îngerii din cer veniți

Cu Leroi, Domnul mare!

 

Ei cânta-nălțator și rar

Cântări de biruință,

Apoi se-ntorc și plâng amar

De-a Iudei necredință,

De spini, de-ostași, și c-a murit…

Dar s-a deschis mormântul

Și El acum e-n cer suit

Și judecă pământul.

 

Și până nu tăceau la prag,

Noi nu vorbeam nici unul.

Sărac ne-a fost, dar cald și drag,

În casă-ne Crăciunul.

Și când târziu ne biruia

Pe vatra caldă somnul,

Prin vis vedeam tot flori de măr

Și-n fașe mic pe Domnul”

 

*

Starea parohiei(I). La sfârșit de an, fiecare om și fiecare instituție își fac bilanțul. Își analizează fiecare succesele și poticnirile, trage concluziile necesare și încearcă să privească spre viitor cu speranță de mai bine. Așa se întâmplă și în viața unei parohii. Așa am procedat în fiecare an, având grijă să nu lăsăm ,,corabia” să se lovească de stânci, să nu se scufunde, ci să plutească mai departe, împlinindu-și astfel rostul.

Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate, căci fără El suntem praf şi pulbere. Atât cât vrea El mai fiinţăm pe acest pământ, ne mai bucurăm de fiecare zi ce ne-o dăruieşte, de fiecare anotimp, de fiecare clipă fericită, pe care mai avem prilejul s-o trăim!

Vă mulţumim cordial tuturor pentru tot sprijinul ce ni l-aţi dat în cursul anului 2019! Vă mulţumim tuturor celor care ne-aţi primit cu colindul, după datina străbună, ca nişte adevărate  familii de creştini! Vă mulţumim cordial pentru darul ce ni l-aţi făcut, fiecare după voia şi posibilităţile ce le-ați avut, dar mai ales pentru bunăvoinţa creştinească şi românească. Să dea Dumnezeu să vă găsim pe toţi sănătoşi şi cu voie bună mulţi ani de aici înainte! Au fost şi momente fericite şi mai puţin prielnice, dar le-am depăşit cu bine. Făcând un scurt bilanţ, putem spune că activitatea s-a desfășurat pe mai multe planuri, astfel :

  • În domeniul liturgic: Am oficiat Sf. Liturghie în duminici și sărbători, toate celelalte servicii religioase după rânduială, cât și cele solicitate de credincioși. Nu cunosc vreo nemulțumire din partea vreunui enoriaș de-al nostru și nu s-a înregistrat vreo reclamație din partea cuiva în acest sens. Am avut frecvență bună la biserică. Starea morală a credincioșilor noștri este bună, cu unele excepții, în special din domeniul alcoolismului. Am înregistrat mai multe cununii ale unor familii care trăiseră în concubinaj. Sărbătorile au fost respectate în cea mai mare măsură. Sectarii au avut mai multe tentative de a se infiltra în parohia noastră, dar s-au lovit de rezistența Dvs. și n-au avut succes. Mai sunt două familii, una aparținând cultului baptist și alta martorilor lui Iehova, dar nu desfășoară activități prozelite. Am oficiat, în 2019,  10 botezuri; dintre acestea, 9 au fost din parohie și 1 din Timișoara! Am oficiat 13 cununii; dintre acestea, 12 au fost din parohie și 1 din jud. Caraș-Severin. Am oficiat  23  înmormântări.  Este alarmantă situația din Bârda. Satul se depopulează an de an. Cu aproape fiecare înmormântare rămâne și o casă pustie! Din 1978, când am venit preot în Bârda, până la  31 decembrie 2019, au rămas pustii 100 de case! Cu prilejul celor patru Posturi Mari din timpul anului, am spovedit și împărtășit 90+356+57+109+113=725 enoriași de toate vârstele. Nu socotim aici pe acei enoriași care au solicitat preotul pentru a-i spovedi și împărtăși în restul timpului, unii făcând aceasta din șase în șase săptămâni.
  • În domeniul economic și administrativ, putem spune că a fost un an dificil, iar criza economică din țară și din lume s-a făcut simțită. Am reușit să menținem contribuția de cult la aprecierea credincioșilor, după principiul ,,fiecare dacă vrea și cât vrea să dea, serviciile religioase fiind gratuite”. În Malovăț au achitat 90,70%, iar în Bârda au achitat 92,40%. La nivel de parohie au achitat 91,23%. Cea mai mică a fost de 5 lei(Bârda), iar cea mai mare de 485 lei (Domnul Ilinca Alexandru din Malovăț). Preotul a fost la dispoziția tuturor, indiferent dacă solicitantul a achitat sau nu ceva pentru contribuția de cult. Am putut să menținem și anul acesta serviciile religioase gratuite. Am primit ajutoare bănești de la credincioși din afara parohiei, culminând cu Doamna Dr.  Ionescu Mihaela-Aritina  din Curtea de Argeș(AG), care a donat 619 lei, cât și din partea unor fii ai parohiei noastre  din afara parohiei, sau oameni de bine complet străini de parohia noastră. Ne-am achitat la timp toate subvențiile și datoriile față de instituțiile bisericești superioare și de stat, cât și altele cu care am avut relații(tipografia, spre exemplu). Am vândut 494 kg. lumânări, 550 calendare, numeroase icoane diverse, 10 kg. tămâie  și sute de cărți diferite. Am predat fabricii de lumânări 220 kg. resturi topite. Am curățit  și erbicidat cimitirele din Malovăț și Bârda în primăvară și  în toamnă. Am construit 32 m gard din metal forjat cu soclu placat la fațada bisericii din Bârda; am cumpărat un clopot și i-am construit clopotniță la biserica de la Malovăț. Am înaintat mult cu construcția magaziei/capelă de la Malovăț. Am vopsit cu vopsea auto, aurie, metalizată trei policandre la Malovăț. Am comandat șase sfeșnice din lemn sculptat pentru biserica de la Bârda. Am făcut curățenie generală după Paști la amândouă bisericile. Salarizarea e la zi, impozitele și toate celelalte datorii achitate. Vânzarea de cărți a fost foarte deficitară. Am avut câteva comenzi mai mari din partea unor eparhii și unor mânăstiri. Reușim să trecem în 2020 cu un sold de  26.704,00 lei, ceva mai mic decât cel din 2019! Nu e mare, dar e bun de sămânță!
  • În plan caritabil și social a fost un an bun. Am reușit să donăm la majoritatea slujbelor din duminici și sărbători credincioșilor participanți la slujbe și unor bolnavi și bătrâni din parohie câte trei pâini. Nu am putut să donăm pâine în marile sărbători, din cauză că brutăria n-a lucrat în acele zile. Am reușit, așadar, să donăm în 2019 pâine astfel: Ian.: 003 pâini; Febr.: 759 pâini; Mart. 1.330 pâini; Apr.: 1.158 pâini; Mai: 1.033 pâini; Iun.: 1.644 pâini; Iul.: 882 pâini; Aug.: 1.088 pâini; Sept.: 829 pâini; Oct.: 977 pâini; Nov.: 1.001 pâini; Dec.: 1.155  pâini. Așadar, în anul 2019 s-au donat 12.859 pâini, cu 241 pâini mai  puțin decât în 2018.  Vom continua și în 2020 această activitate. Dacă nu vom reuși să mai donăm câte trei pâini, vom da câte patru! Copiilor prezenți la slujbe li s-a donat și ciocolată(350 buc.). Menționăm că am vândut enoriașilor noștri cu prețul de achiziție de 0,70 lei/buc. pâine astfel: ian.: 1.547 pâini; febr.: 1.541 pâini; mart.: 1.420 pâini; apr.: 1.302 pâini; mai: 1.117 pâini; iun.: 1.306 pâini; iul.: 1.268 pâini;   august: 1.312 pâini; sept.: 2.121 pâini; oct.: 1.823 pâini; nov.: 1.969 pâini; dec.: 1.155 pâini. Așadar, în anul 2019 s-au vândut la preț redus 18.371 pâini, cu 2.979 pâini mai puțin decât în 2018. Așadar, în 2019 am distribuit în parohie(donație și vânzare) 31.230 pâini. Brutăria nu a primit comenzi pentru colindeți anul acesta, neavând personal suficient.  În 2019 am donat bani unor enoriași și familii din parohie și din afara parohiei aflate în situații de dificultate, cu prilejul Sf. Paști și Crăciunului, dar și în timpul anului. Aceste ajutoare bănești au totalizat 4.900 lei. V-am ținut la curent în ,,Scrisoarea pastorală”, de fiecare dată, cu numele persoanelor care au primit ajutoare și valoarea acestor ajutoare. Până la 1 mai am donat din cartea Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. II  275 exemplare  fiecărei familii din parohie şi acelor familii şi persoane din afara parohiei, care ne-au ajutat cu cel puţin 50 lei în cursul anului. Din cartea Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. III,  pe care am tipărit-o anul acesta, s-au donat până 31 dec.  2019  244 exemplare. Dintre acestea, cca. 100 ex. le-am trimis în afara parohiei, în țară și străinătate. Așteptăm pe ceilalți enoriași să-și ia cartea.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 412(16 –31 Decembrie)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 411(1 –15 Decembrie)

Dragii mei enoriași!

Cu prilejul zilei de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ocrotească Țara, s-o ferească de primejdii, de războaie, de năvălirea celor de alt neam asupră-ne, de destrămare teritorială, de catastrofe naturale, de risipirea Neamului, de hoți și de tâlhari, de pierderea bogățiilor naturale și spirituale și de tot ceea ce i-ar face rău. Dumnezeu să ne ajute să ridicăm prestigiul țării noastre și al neamului românesc în concertul de valori ale lumii, să ne iubim mai mult Țara, Credința și Istoria; să contribuim din plin la dăinuirea  poporului român pe aceste plaiuri binecuvântate de Cel de Sus.

La mulți ani, România!

*

Vise cu morți. Întrebări privitoare la vise am primit chiar dinainte de a fi preot. Mi le-au pus credincioși la biserică, în discuțiile particulare, la Taina Sfintei Spovedanii, elevii la școală.  Cele mai multe astfel de întrebări se refereau în special la visele cu morți, fiindcă în gândirea populară se socotește că asemenea vise sunt prevestitoare de rău, ba chiar de moarte. Nu sunt specialist în vise, nu mă pricep să tâlcuiesc visele. Știu că sunt cărți de explicare a viselor, sunt oameni care abia așteaptă să fie solicitați să facă astfel de servicii. Socotesc însă, în calitate de preot, să fac câteva precizări pe care le socotesc necesare pentru lămurirea enoriașilor și cititorilor mei. Precizez însă că sunt convingeri strict personale și ele nu reprezintă poziția oficială a Bisericii. De altfel, nici nu am întâlnit o poziție de acest gen exprimată de un sinod, ci doar referințe întâmplătoare ale unor Sfinți Părinți și teologi, care socotesc, în general, visele ca un domeniu foarte alunecos și periculos.  Rare sunt visele prin care se comunică omului anumite adevăruri de credință, anumite evenimente viitoare din viața celui ce visează sau a altora. În Sfânta Scriptură avem multe cazuri, când Dumnezeu transmite oamenilor anumite adevăruri prin vise. Sunt însă și vise care sunt lucrări ale diavolului, prin care acesta urmărește să-și realizeze scopurile.

Conform cercetărilor științifice, s-a stabilit că cel mai inteligent om abia folosește cam opt  la sută din capacitatea creierului. Restul îl numim inconștient sau subconștient. Pentru creștini, creierul este organul de manifestare a sufletului. Nu el este izvorul, producătorul gândirii, rațiunii, ci el este ,,difuzorul” prin care sufletul își exprimă lucrarea sa rațională. Decurge de aici, că nici capacitatea deplină a sufletului nostru nu o folosim. Partea aceea nefolosită lucrează însă. Ea ne transmite anumite mesaje într-un limbaj pe care îl înțelegem sau nu. Am putea spune că inconștientul și subconștientul nostru sunt responsabili de cel de-al șaselea simț al nostru, pe care nu-l putem controla, dar pe care-l numim  presimțirea. Să zicem că un om are o boală ascunsă, într-o fază începătoare. Nu are dureri, nu are umflături, nu i se schimbă culoarea unor părți ale  trupului. Pare perfect sănătos. Partea aceea din umbră a sufletului și a creierului nostru intră în panică și ne dă semnale. Atunci visăm un vis în care suntem pe punctul de a ne îneca într-o apă mare, tulbure, vijelioasă. Ni se semnalează că suntem potențiale victime ale unui pericol care se apropie. Dacă luăm visul în serios, mergem la medic și ne facem un set de analize și e posibil să depistăm boala și avem șanse s-o tratăm și să ne însănătoșim. În timpul activității sale conștiente, creierul produce anumite reziduuri, care trebuie arse, distruse. Această eliminare se face numai prin vise. Reziduurile acelea sunt combustia care alimentează visul. Un om poate să stea multe zile nemâncat și nebăut apă, dar nu poate să stea fără să viseze. Dacă este împiedecat să viseze multă vreme, moare. Visele se derulează în câteva secunde, ca niște sclipiri, dar ne dau nouă impresia că durează toată noaptea. Dacă la trezirea din somn vedem o sursă de lumină(soare, bec aprins), visul se șterge și îl uităm. Dacă deschidem ochii și în jurul nostru este întuneric măcar câteva secunde, visul se fixează pe memoria noastră și ne poate rămâne în amintire multă vreme.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 411(1 –15 Decembrie)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 410(16 –30 Noiembrie)

Dragii mei enoriași!

Filtrele valorii. Pentru azi vă propun un test ușor, la îndemâna tuturor. Vă rog luați un creion și o bucată de hârtie. Trasați trei linii pe foaie, realizând astfel patru coloane. Deasupra coloanelor, scrieți câte un nume, astfel: Sf. Nicolae, Darius, Cezar, Atila. Încercați să scrieți acum,  fără a vă documenta mai întâi din cărți ori de pe internet, cine a fost Sf. Ierarh Nicolae sau cei trei mari conducători politici din antichitate. Doar memoria Dvs. să fie pusă la contribuție, doar cultura Dvs. generală să fie solicitată.

Nu știu ce scrieți fiecare, dar cred că cel mai mult veți scrie despre Sfântul Nicolae, despre viața și faptele sale. Chiar și copiii din clasele primare, ba chiar și preșcolarii vor putea spune câte ceva despre sfânt. Ba că era bun, darnic, înțelept. Unii știți că ajuta pe cei aflați în sărăcie, în nevoi și suferință;  că ajuta pe cei aflați în pragul disperării ca să nu săvârșească păcate grele și să-și păstreze sufletul curat; că ajuta la aflarea adevărului  și a dreptăți, scăpând de la pedepse nemeritate pe cei nevinovați; că ajuta pe cei aflați în pericol de moarte; că a apărat cu înverșunare credința adevărată, trăgând o palmă ereticului Arie de i-au țiuit urechile, în plin sinod ecumenic; că aduce daruri copiilor în noaptea de șase decembrie, asemenea cu Moș Crăciun; că aduce câte o nuielușă pentru cei care nu sunt cuminți și nu-și ascultă părinții și bunicii. Fiecare mai puteți adăuga câte ceva și astfel coloana Sfântului Nicolae se umple repede, ba chiar simțiți nevoia să luați o nouă hârtie ca să aveți loc să scrieți tot ce știți. În fond, toate faptele Sfântului Nicolae de care ne amintim noi nu sunt decât fapte bune puse în slujba aproapelui sau a lui Dumnezeu. Unele dintre ele le-am putea face și noi. Zâmbiți Dumneavoastră, dar cred că oricine poate să dea un ajutor cuiva, fie în bani, fie în haine, fie în mâncare, fie sub formă de rugăciune, mângâiere, fiecare poate să-și păstreze cu sfințenie credința ortodoxă moștenită din moși-strămoși și s-o transmită mai departe. E greu? Nu!

Acum să vedem ce facem cu ceilalți trei. Câte știți despre împăratul Darius al perșilor, care avea cea mai mare armată din lume(aprox. 600.000 soldați) și a cucerit o bună parte din lumea cunoscută la vremea lui, ajungând chiar până în părțile noastre; ce știți despre Cezar, marele împărat roman, care a reușit să cucerească cea mai mare parte din Europa, nordul Africii, Orientul Apropiat, transformând Marea Mediterană într-un lac din mijlocul Imperiului Roman; ce știți despre Atila, marele și sângerosul conducător al  hunilor, care a reușit treacă prin foc și sabie  sute de mii de kilometri și de oameni întâlniți în cale din pustiurile Asiei până în inima Europei? Cei trei împărați ,,pe care lumea nu putea să-i mai încapă”, cum ar fi spus poetul nostru Mihai Eminescu, au fost oamenii cei mai puternici ai vremii lor, cei mai bogați, cei mai măriți de către supuși. În urma lor au rămas mii și mii de morți, fluvii de sânge și de lacrimi, foc și pustiu. Ei înșiși au murit asasinați de supușii lor, care voiau să le ia locul. Din mulțimea faptelor lor, puține s-au păstrat prin viu grai până în vremea noastră.  Nici nu se pot compara cu Sfântul Nicolae în această privință. De fapt, care era esența faptelor și luptei acestor împărați? Se poate reduce la foamea neostoită de avere, putere, plăcere și mărire. Pentru asta s-au urcat pe munți de cadavre!

Iată că au trecut aproape două milenii de la unii sau mai bine de două milenii de la alții, lucrurile s-au cernut, s-au așezat și acum putem să judecăm lucrurile fără patimă, cu bună cumpănire. Un bătrân ierarh, care se lupta el însuși cu sărăcia personală și cu sărăcia unei mici eparhii pe care o conducea, care n-a scris o carte sau un articol, care venea pe fondul unei lungi perioade de prigoană cumplită a creștinismului, reușește să supraviețuiască în memoria pământenilor, creștinilor din toate colțurile lumii, aproape două mii de ani și va rămâne până la sfârșitul veacurilor. Lui îi sunt închinate biserici și mânăstiri, lui îi sunt dedicate slujbe, rugăciuni și cântări, numele lui îl poartă milioane de bărbați și femei din toată lumea, chipul lui este pe nenumărate icoane, în fața cărora își pleacă mulți genunchii și se roagă cu nădejde. Pe ceilalți trei împărați de care am vorbit îi amintim doar când vrem să arătăm până unde a putut să decadă firea omenească, când vrem să amintim pe cei mai mari criminali ai lumii, punându-i, spre exemplu, alături de Hitler, de Stalin și de alții ca ei! Trist, foarte trist!

Acesta a fost filtrul prin care lumea a trecut memoria celor patru personaje de care am făcut vorbire. Dar există și un alt filtru prin care acestea au trecut: filtrul dumnezeiesc. Dacă lumea i-a judecat cum a putut ea, Dumnezeu i-a judecat în deplină cunoștință de cauză și după a lui dreptate. Cu siguranță că Sfântul Nicolae este prietenul lui Dumnezeu, locatar al raiului, alături de îngeri, de sfinți, alături de Iisus; cu siguranță că acei monștri ai istoriei sunt talpa iadului, osândiții pe vecie, condamnați fără drept de recurs, fără speranță. Și dacă te gândești câte jertfe și câte crime au făcut ca să obțină câteva zile de mulțumire, de mărire, de putere, câteva care de aur….! Toate s-au dus ca fumul, dar fapta bună, credința, nădejdea, rugăciunea au rămas ca muntele în furtună și vremea nu le-a putut nimici. Ele au asigurat nemurirea aici, pe pământ și nemurirea în ceruri pentru cel ce le-a purtat, pentru cel ce le-a practicat.

Cine are urechi de auzit să audă și cine este interesat câtuși de puțin de sufletul său să-și aleagă modelul de viață, având în vedere cele de mai sus.

*

Sfaturi părintești. Redăm mai jos câteva cuvinte ale Cuviosului Paisie Aghiorâtul  de la Sfântul Munte Athos privind strădaniile diavolului de a ne distrage atenția în momentele cele mai importante pentru mântuirea noastră. Socotim că este foarte potrivit acest text mai ales pentru cei care obișnuiesc să mai vorbească în timpul slujbei, să se foiască de colo-colo prin biserică, ba chiar să vorbească la telefon. E un prilej de meditație pentru noi toți. Iată-l:

,,Diavolul este maestru. Dacă, de pildă, îi aduce unui om duhovnicesc un gând ruşinos în timpul Sfintei Liturghii, acela îl va pricepe, se va trezi şi îl va alunga. De aceea îi aduce un gând duhovnicesc. „În cartea cutare, îi spune, scrie aceasta despre Sfânta Liturghie”. După aceea îi va atrage atenţia, de pildă, la polieleu. Se va întreba cine, oare, l-a făcut. Sau îi va aduce aminte de vreun bolnav pe care trebuie să meargă să-l vadă. „A! Ce inspiraţie mi-a venit în timpul Sfintei Liturghii”, îşi spune. Acela însă este diavolul care se strecoară înăuntru, iar omul intră în discuţie cu gândul adus de el. Când aude pe preot spunând: Cu frică…, numai atunci îşi dă seama că s-a terminat Sfânta Liturghie, iar el n-a participat deloc la ea. Iată şi aici, în biserică, merge paraclisiera şi aprinde lumânările de la policandru şi am observat că până şi pe oamenii mari îi distrage vicleanul şi cască gura la soră cum aprinde lumânările. Lucrul acesta este cu desăvârşire copilăresc. Numai copiii cei mici se bucură de aşa ceva şi spun: „Le-a aprins!”. Adică aceasta se justifică pentru copiii cei mici, iar nu pentru oamenii mari. Sau, deşi ştim că trebuie să evităm mişcările în timpul Sfintei Liturghii, ispititorul poate pune într-un moment sfânt pe o soră să răsfoiască foile la strană şi astfel pricinuieşte zgomot, distrăgând pe ceilalţi. Aud „fâş-fâş”, „Ce se întâmplă?”, îmi spun, şi astfel mintea fuge de la Dumnezeu şi se bucură aghiuţă. De aceea să luăm aminte să nu ne facem pricini de distragere a atenţiei celorlalţi în timpul slujbei, căci pricinuim pagubă oamenilor şi nu ne dăm seama. Sau să spunem că urmăriţi o citire. Când citeţul ajunge la punctul cel mai sfânt, prin care se vor ajuta oamenii, atunci sau se va trânti uşa cu putere de curent, sau va tuşi cineva şi li se va distrage atenţia şi nu se vor folosi de acel cuvânt sfânt. Şi astfel îşi face aghiuţă treaba lui.

         O, dacă l-aţi vedea pe diavolul cum se mişcă! Nu l-aţi văzut şi de aceea nu pricepeţi unele lucruri. Face totul pentru ca omul să nu se folosească duhovniceşte. Am observat aceasta la Colibă, atunci când vorbesc. Când ajung exact în punctul care vreau, cel mai sensibil, ca să se folosească cei ce aud, atunci sau se face un oarecare zgomot sau vin alţii şi mă întrerup. Diavolul îi pune mai înainte să caşte gura la Schitul de vizavi sau să privească altceva şi rânduieşte să vină la momentul cel mai important al discuţiei, ca să schimb subiectul şi să nu se folosească cei cărora le vorbesc. Pentru că atunci când începe discuţia, ştie diavolul unde va duce şi, deoarece vede că se va păgubi, trimite pe cineva exact în momentul cel mai sensibil ca să mă întrerupă. „Hei, Părinte, pe unde să intrăm?”, strigă. „Luaţi rahat şi apă şi veniţi pe acolo!”, le spun. Alţii intră în curte exact în clipa aceea şi mă întrerup, pentru că trebuie să mă scol şi să-i întâmpin. Alţii vin puţin după aceea şi iarăşi trebuie să mă scol, să-i întreb: „De unde sunteţi?” etc. Şi astfel sunt nevoit s-o iau din nou de la început, să spun iarăşi pilda ce-am început-o. Dar de îndată ce încep, strigă de jos altul: „Ei, Părinte Paisie, unde eşti? Pe aici e poarta?”. Hai, scoală-te din nou… Măi, şi diavolul acesta!

       Într-o zi mi-a făcut aceasta de şase-şapte ori până când am fost nevoit să pun câteva… santinele. „Tu stai acolo şi vezi să nu vină nimeni, iar tu stai aici, până ce-mi voi termina treaba”. De şase-şapte ori să începi o întreagă istorie, să ajungi la punctul unde se vor folosi, şi diavolii iarăşi să facă scene!Măi, ce face vrăjmaşul! Mereu învârte butonul la altă frecvenţă. Îndată ce nevoitorul este gata să se folosească de ceva, pac!, îi învârte butonul în altă parte şi uită de sine prin ceea ce îi dă acela. Îşi aduce aminte de ceva duhovnicesc? Tac!, îi aduce aminte de altceva. Îl face să se dea de-a berbeleacul. Dacă omul ar învăţa cum lucrează diavolul, s-ar elibera de multe lucruri.

– Părinte, dar cum să înveţe?

– Să se observe pe sine însuşi. Dacă cineva se observă pe sine, învaţă. Vezi, ciobanii sunt cei mai buni meteorologi pentru că observă norii, vântul”.

*

           Chemarea lui Iisus. Redăm mai jos poezia cu acest titlu semnată de către Părintele Arsenie Boca, plină de învățăminte duhovnicești, marcând astfel și noi ziua în care părintele a plecat la cele veșnice(28 noiembrie). Iat-o:

 

 

,,Voi, care nu ştiurăţi ce-i binele în viaţă

Şi nici căldura sfântă ce inima dezgheaţă;

Voi, care în durere aţi suspinat şi-aţi plâns

Şi cântul fericirii în inimi vi s-a stins,

Veniţi, Stăpânul lumii, Iisus, vă cheamă-ntr-una

Şi mâinile-Şi întinde s-astâmpere furtuna!

 

Voi, pentru care viaţa n-a fost decât un chin

Şi zâmbetul durere, iar râsul un suspin;

Voi, ce-aţi ascuns trecutul sub lespezile reci

Şi plângeţi fericirea ce aţi pierdut în veci,

Veniţi cu ochii-n lacrimi, dar cu privirea sus,

Găsi-veţi mângâiere la sânul lui Iisus!

 

Voi toţi, care în viaţă aţi căutat uitarea

Păcatelor în cupa, ce v-o întinse desfătarea

Şi surzi aţi fost la glasul ce cobora de sus,

Azi, până mai e vreme, vă-ntoarceţi la Iisus!

Spuneţi-I Lui durerea şi El vă va-ntări,

Povara vieţii voastre cu El veţi împărţi!

 

Voi, care nu ştiurăţi ce-i adevărul viu

Şi-n aiurare spuneţi că cerul e pustiu,

Sătui de-nţelepciune, o, voi ce vă trudiţi

Să dărâmaţi şi-n urmă nimic să nu clădiţi,

Rugaţi-vă, şi-atunci ca să simțiţi nu-i greu

Şi-n cer, şi-n jurul vostru, şi-n voi pe Dumnezeu!

 

Oricare-aţi fi, în pace veniţi, veniţi la El,

Pe nimeni niciodată n-a izgonit defel!

Cu milă vă primeşte şi braţele-Şi întinde,

În dragostea-I cerească Iisus pe toţi cuprinde

LLa pieptul Lui cel dulce, iubindu-L, vă-ncălziţi,

Iisus este-nvierea, veniţi la El, veniţi!”

 

*

File de jurnal – 21 iul. 1982. ,,Ieri am făcut slujbă la Malovăț. Foarte puțină lume! Părintele Ionică Sfetcu și Doamna Elena Sfetcu mi-au spus că au primit scrisoare de la fiica dumnealor din Cluj. Se plânge ,,ca niciodată” de lipsa alimentelor. Carne nu s-a mai văzut de câteva luni în Cluj. Același of și de la fiul dumnealor din Craiova. Cel din București se descurcă mai bine(…). Zilele trecute părintele și doamna au primit un pachet cu făină de grâu și de porumb din Suceava. L-a trimis o femeie, basarabeancă de origine, care, în timpul războiului, ca refugiată, fusese găzduită cu familia la părintele în Bârda.

După slujbă am stat de vorbă cu oamenii. Grija zilei de mâine și teama de foamete  e covârșitoare la toți. Elisabeta(Vetuța) Glavan a povestit că, fiind la prășit de vie la C. A. P., în timpul prânzului, a venit inginerul cu vreo câțiva necunoscuți la locul unde se pregătea dumneaei să pună masa cu noră-sa. Ele au scos o farfurioară de orez cu lapte și două batoane de un leu bucata ca hrană de prânz și i-au invitat și pe acei șefi la masă. ,,- Asta avem, asta mâncăm!” a zis dânsa. ,,- Poftiți la masă să mâncăm, că singur n-am ce!” a completat moș Gheorghe Manolea. Musafirii au plecat, dând din cap descumpăniți. După plecarea lor, oamenii și-au scos mâncarea din traistă și au servit ,,ca lumea”. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 410(16 –30 Noiembrie)” →