E aproape linişte. Şi tocmai când încercam să o surprind, apare el. Un zgomot! Îl simt cum se insinuează în liniştea calmă a nopţii, cuprinzându-mi întreaga fiinţă. Asistam neputincios la tot ce urma să se întâmple…

            Amânându-şi starea de visare în plin toi al nopţii, nu fără proteste şi mofturi, simţirile amorţite prind viaţă din nou, buimăcite, parcă-şi trăiesc prima zi de naştere cu inocenţa autentică a noului născut. În sfârşit s-au deprins cu zgomotul. Nu venea de departe şi nici de afară. Ciudat. Venea chiar din mine! Ce să fie oare acest zgomot nou? Cum oare „ceva” a reuşit să se desprindă de mine şi să devină „altceva”? Dar eu unde eram? Cum să asist, clandestin, la ceea ce se întâmplă chiar cu mine însămi şi, mai mult, să nu pot face nimic decât să observ pasiv în speranţa că nimeni nu mă va observa şi întreba nimic. Dar oare ce sau cine anume din mine însămi asistă?

            Suspendată între două lumi, a Eu-lui şi a Sine-lui, încercam să mă descotoresesc de povara zgomotului ce-mi sufoca necontenit liniştea, abia instaurată în sufletul meu, pe nesimţite, se sustrage precum un musafir care nu vrea să deranjeze. Şi totuşi a rămas…, prezenţa zgomotului devenind umbră, amprentă. Se pare că nimic nu se şterge cu adevărat, orice absenţă vorbeşte de fapt doar despre prezenţă, aşa cum în orice gol se oglindeşte întotdeauna un plin. Viaţa are memorie, ea se continuă şi dincolo de ea însăşi încât aproape că nu mai există nimic altceva decât VIAŢĂ. Şi, pentru că întrucâtva am reuşit să descifrez câteceva din misteriosul zgomot, o să vă povestesc un pic despre acest intrus ce locuieşte acum cu mine.

            Învăţ să umblu, deşi pot zbura. Mă tot împiedic de lumesc şi parcă nu mai ştiu paşii. Mă clatin aidoma unui copil care este învăţat să meargă şi care nu ştie dacă să se bucure sau nu de această cucerire dureroasă, cu genunchii mereu juliţi, gata de plonjon. De aceea, chiar şi atunci când umblu, privirea mea caută tot cerul. Şi încep să zugrăvesc bolta cerească cu gânduri abia răsărite din viaţa sufletului. Mă „citesc” şi mă „scriu”, conectându-mă tot mai des şi tot mai intens la Sursă, nu ştiu dacă cumva nu m-am mutat acolo, trăind emoţii puternice, intense şi cumulative, aidoma unui vulcan care stă să erupă, cuprins de momente de agitaţie şi pace, anunţând parcă că o să se întâmple ceva, bolboroseşte fără-ncetare în semn că încă nu s-a întâmplat nimic.

      Prin urmare, ceea ce caracterizează situaţia aceasta nu e o simplă trecere de la o stare la alta, ci mai degrabă este o transformare a ei, o devenire, este „ceva” devenit un „altceva”. E o alchimie. E un amestec complex de neastâmpăr şi pace întru dor, de descoperire şi bucurie întru creaţie, de vis şi exaltare întru viaţă, învălmăşite într-un mod tainic şi stângaci, aşteptând ivirea fascinantă a vibraţiei.

            Există vibraţii care nu pot fi transcrise, care nu au nume, pentru care nu există un corespondent lingvistic, în faţa cărora nu poţi exista ca spectator, dar care pot fi recunoscute numai de către cineva cu care te-ai simţit în rezonanţă, care ştie ce e zborul spre şi în sine însuşi, eliberarea de lumesc şi abandonarea întru veşnicie. Aceste minunate vibraţii îţi dau acel fior sublim ce-ţi inundă sufletul şi-ţi fluidizează întreaga fiinţă. Şi atunci nu mai poţi face nimic, căci totul curge şi nu mai ai de ales decât să te reverşi şi să curgi întruna, fără-ncetare, precum lava vulcanului, luând totul cu sine, vibrând laolaltă, nemaidorindu-ţi nimic decât să curgi, să devii, să fii! În faţa acestei puternice vibraţii, nu poţi decât să te minunezi şi să te bucuri că ţi s-a întâmplat ţie. Nu te poţi pregăti pentru această mirifică stare şi nu poţi alege nici momentul, nici locul, nici oamenii. Oricât vei încerca, nu va fi niciodată îndeajuns. Cum oare te-ai putea pregăti în faţa unui cutremur? Sau unde te-ai putea adăposti şi cât de departe ai putea ajunge atunci când vulcanul va erupe? Poţi fi oare vreodată pregătit? Şi dacă te-ai pregăti, la ce ţi-ar folosi? Oricum te va lua prin surprindere…Astfel că nu-i rămâne nimic altceva de făcut sufletului tău decât să se bucure de acest cutremur, singurul în stare să conducă la vibraţie şi exaltare, la o nouă formă de a fi.

            Îmi dau seama că nu este deloc facil să te abandonezi, să reuşeşti să te sustragi gândirii şi, mai mult, să te poţi bucura de această extatică stare sufletească. E atât de frumos să te cufunzi în adâncimile sufletului încât mi se pare singura realitate autentică care merită a fi trăită.

            Există un fel de nemurire a oamenilor care transpare din ţesătura divină care ne conectează pe toţi la creaţie, la UNUL şi care, o dată conştientizată, îţi trezeşte sufletul. Atunci înţelegi că a te dărui nu seamănă cu nimic altceva.

            A reuşi să te abandonezi înseamnă a ieşi din tine însuţi, a scăpa de propriul control al minţii şi a evada din propria-ţi închisoare şi a deveni Martor, propriul Martor, acela care nu face nimic, care doar observă, care nu poate fi atins de nimic în starea lui de pace şi bucurie. Martorul nu e nici Eul şi nici măcar ceea ce e dincolo de Eu. Martorul e acel Sine în care e cuprinsă toată existenţa lumii, dincolo de care nu mai există nimic. Este o stare mirifică a conştiinţei divine din om, care aşteaptă să fie descoperită, trăită şi dăruită.

            Alchimia abandonării întru dăruire e o taină, căci a te dărui nu înseamnă a te pierde ci, mai degrabă, a te recâştiga sub o altă formă, înseamnă într-un fel a te redobândi. Dar cunoaşterea de sine e cea mai grea, nu? Să dărâmi tot ce ai construit în atâţia ani, să faci dintr-o dată altceva decât eşti obişnuit să faci, să colinzi şi alte drumuri, neumblate încă, cu teamă şi prudenţă, sau cu o adâncă înflăcărare, păşind suav în necunoscut, uitând de tine, suspendându-ţi respiraţia pentru moment doar pentru simplul motiv că Fiinţa ta este cuprinsă pe de-a-ntregul de o tainică vibraţie şi care nu mai vrea altceva decât să o trăiască, nestingherită, pare o adevărată ficţiune dar care seamănă totuşi atât de mult cu ceea ce trăiesc chiar acum, într-o clipită abisală cam cât o veşnicie. Dar când nu mai poţi suporta preaplinul şi agitaţia, şi tensiunea, totul se cutremură sub ochii tăi căci, în sfârşit, vulcanul nu mai are încotro, nu mai este în situaţia de a alege şi atunci se eliberează de sine, abandonându-se brusc şi grav, cutremurând şi vibrând tot ceea ce întâlneşte în jur, zguduindu-ne obişnuinţele din temelii, descătuşat şi ireversibil se dăruie libertăţii, redobândindu-se pe sine.

            În tot acest timp, ştiu că am strâns toată lumea în mine şi am supus-o gândurilor şi emoţiilor mele. Cât zbucium! Câtă nelinişte! Câtă agresivitate! Am adunat lumea în mine pentru a o risipi apoi în cuvinte, în cuvinte neputincioase să vorbească, să exprime. Dar cum să exprimi oare inexprimabilul?!

            Neputinţa cuvintelor a creat însă magia spaţiilor goale. Ea dezvăluie chipul celui care, citind, trăieşte lumea într-un mod emoţional, senzitiv. Hermeneutica regăsirii eliberează şi înalţă Continue reading „Teodora PURLE: Martorul” →