Victor RAVINI: Sunteți surd?

Eram la ICE Autotractor-Dacia Brașov. La serviciul Conjunctură și marketing. Un japonez de la firma Mitsui a cumpărat de la noi trei sute de tractoare, pe licență Fiat, nu din cele pe licență română, pentru că le vindea în Franța ca tractoare japoneze. Avantaj service-ul italienilor, care erau la curent. De aceea cumpăraseră japonezii licența Fiat. Trei sute de tractoare era un mizilic, pe lângă ce exportam noi. Eram a cincea putere mondială la tractoare, după Ford, Massey-Ferguson, Fiat și Renault. Concurența și competiția pe piața internațională la tractoare, camioane și ce mai exportam noi, era dură. Dar mergea bine exportul, chiar și fără să marketizăm noi produsele. Aveam câteva sute de reprezentanți comerciali ai firmei noastre în vreo optzeci și ceva de țări, români de ai noștri, cu dosar de cadre, beton blindat, care oricum nu făceau nimic acolo. Nu cunoșteau nicio limbă străină, însă aveau dosar blindat. Și pilele de rigoare. Eu eram angajat ca traducător poliglot. Dar ce dosar aveam eu? Nu eram nici măcar membru de partid. Iar singura mea pilă era un con-caracalean, pe care îl cunoscusem întâmplător, nu vreo rudă. Cel mai bun reprezentant comercial, care marketiza produsele noastre și ale tuturor firmelor românești era Ceaușescu, „cel mai iubit fiu al poporului”. Am scris bine? Da, am zis poporului, nu popoului, cum pronunța el. La noi în întreprindere, cea mai mare concurență și competiție era la spus bancuri, făcut farse și păcăleli. Sau concurență, cine dădea mai tare la glezne. Da, cam asta era pe vremuri, la cam toate locurile de muncă, unde erau oameni suficient de inteligenți ca să nu ia comunismul în serios. Eu nu am dat la glezne nimănui — fără să fi fost necesar — și nu am concurat cu nimeni la nimic, ci doar cu mine însumi, la spus bancuri, la făcut farse și trăsnăi cât mai rele. Dar nu întotdeauna reușeam să fac rele. Din greșeală, ieșeau bune.

Odată am venit cu ideea trăsnită să organizăm o caravană prin diferite țări cu produsele noastre, cu tractoare și buldozere transportate pe camioane, ca să facem demonstrații comerciale în diferite orașe, unde puteau aranja partenerii noștri comerciali, importatorii. Am zis să facem caravana asta în jurul Mediteranei. Șeful de birou a fost entuziasmat. În sfârșit, avea și serviciul de conjunctură și marketing ceva de făcut. Toată ierarhia a aprobat. Mă gândeam că o să pot vizita piramidele din Egipt și ce mai văzusem eu în copilărie prin prospectele turistice, pe care părinții mei le luaseră pe gratis de la agențiile turistice, pe când erau studenți la București, visând că vor ajunge să le vadă, dar a venit războiul și ce mai știți că a urmat. Am planificat că vom fotografia produsele noastre pe fundalul vestigiilor arheologice din Atena, vom parcurge Turcia, Egiptul, nordul Africii, vom trece Gibraltarul, vom ajunge în Franța, la Cannes, unde o să îi dăm lui Brigitte Bardot un tractor și lui Claudia Cardinale un buldozer.

— Sau după cum decideți, invers, îi dăm buldozerul lui Brigitte Bardot, iar lui Claudia Cardinale îi dăm tractorul. O să apară amândouă în Paris Matsch la volan pe produsele noastre și o să avem astfel publicitate pe gratis în cele mai mari ziare occidentale.

Eu mă abțineam să nu râd, însă directorul comercial de la Autotractor a jubilat:

— O să apară și în Lemanhuti? Că eu îl citesc în fiecare zi, din scoarță-n scoarță.

Și mi-a arătat că avea pe birou L’Humanité. Întreprinderea primea gratuit tot felul de ziare și reviste din Occident, care, ar fi trebuit să ajungă la serviciul de Conjunctură și marketing, ca să facem pe ele desk research, ce reclame mai publicau concurenții și se ce mai întâmpla pe piața internațională. Însă la acest serviciu, în afară de mine, nimeni nu cunoștea vreo limbă străină, decât Buzilă, care știa rusa. Toate publicațiile occidentale se opreau pe birourile șefilor, ca să se uite la poze și să îi facă pe alții să creadă că ei știau limbi străine.

Gândul meu era să ajung pe gratis la Cannes, de unde o să fug la Paris, cu Dacia caravanei, cu ARO-ul sau cu vreun tractor. Cu cucu! Ce naiv eram pe atunci. Habar n-aveam cum se fuge din țară. Când a venit vremea să fug din țară, mult mai târziu, nu am fugit cu vreun buldozer pe șenile, ci cu avionul. Am făcut toate demersurile pentru caravană pe la cele două ministere de care aparțineam, cel al industriei constructoare de mașini grele și cel de comerț exterior, obținusem tractoarele și celelalte produse, însă încă nu obținusem camioanele Roman. Fabrica nu a răspuns la scrisorile noastre. Mă trimite șeful meu, ing. Florescu Ionel, la fabrica de camioane, la directorul Căpitanu. Așa îl chema. Eu, când mă duceam pe la ministere sau întreprinderi și spuneam răspicat că eram de la Întreprinderea de Comerț Exterior Autotractor-Dacia, oricine ar fi fost acei șefi, își corectau poziția și freza, se închideau la pantaloni și îmi vorbeau cu un respect maxim. Când i-am spus lui Căpitanu de unde vin, a urlat:

— Afffarrră!

M-am uitat mirat la inginerii din jurul lui. Ăia nu se mirau. N-am zis nimic și am plecat. M-am întors la birou și iarăși nu am zis nimic, m-am așezat și am reluat ziarul să-l citesc. Șeful m-a întrebat:

— Cum a fost, domnu’ Nițu? Directorul Căpitanu era ca întotdeauna la linia de montaj și urla la muncitori? Gesticula cu levierul în mână? Sau în mod cu totul excepțional era în birou?

— În birou.

— Și a aruncat după dumneavoastră cu călimara de pe birou?

— Nu.

— Acum câteva zile i-a aruncat călimara în cap contabilului șef. I-a spart capul și uite așa îi curgea sângele șiroaie. De atunci, ăla s-a evaporat și e dat dispărut. Nici nevasta lui nu știe unde e. L-au căutat milițienii cu câinii prin Poiană și cu cordoane de voluntari. Au greblat toată Poiana și degeaba.

— Așa de tare i-a spart capul?

— Da. Acum îl caută și prin Deltă, a zis Florescu în glumă.

— Să-l caute și prin Alaska! a zis un coleg, insinuând că ăla fugise din țară.

 Peste vreo două zile, m-am dus să beau o cafea în oraș, ca să nu mă vadă colegii că beam cafea, cum făceau ei toată ziua. Eu îmi creasem un personaj și îmi jucam rolul. Să creadă toți că eu eram ăla care nu bea cafea și eram așa cum voiam eu să par că aș fi fost: periculos, ca să le fie frică de mine. Cum fac pisoii mici, care se zburlesc la câinii cei mai fioroși. Nu poți să fii autentic cu oamenii care nu sunt autentici. Trebuie să te adaptezi la mediu. Altminteri te strivește mediul. M-am întors de la cafea și, în hol la intrare, să nu-mi cred ochilor: Căpitanu se certa cu portarul. Voia să intre, să vorbească cu Bădițoiu, director de produse la camioane, iar portarul nu îl lăsa.

— Poți să fii matale directorul Căpitanu, poți să fii și directorul Colonelu, poți să fii și Sfântu Sisoe, aici nu intră nici Dumnezeu dacă nu are legitimație de serviciu! Poți să fii chiar și Stalin, peste mine nu trece nimeni, nici cu tancul!

M-am oprit să asist la comedia asta simpatică, iar portarul, văzându-mă că priveam cu cel mai mare interes și zâmbeam cu o deosebită încântare, se îndârjea și mai rău să îmi arate ce vigilent era. Ar fi fost suficient să-i spun portarului să-l lase să intre și l-ar fi lăsat. L-am lăsat pe Căpitanu în plata Domnului. În plata domnului portar, să-i plătească ăla, pentru obrăznicia lui de alaltăieri, la el în birou.

M-am dus să-i spun șefului și colegilor, cum portarul nu îl lăsa pe Căpitanu să intre la Bădițoiu. Florescu și-a frecat mâinile de bucurie și a scuipat în palme, de parcă s-ar fi aruncat în Olt să înoate. Era și el tot oltean, ca mine. Ne-a spus chicotind, că directorul Căpitanu fusese destituit. Nu știam. Căpitanu îl nimerise pe directorul comercial în umăr, nu în cap, cu călimara aia grea de pe birou. Victima se dusese la București, pe la minister ori pe unde s-o fi dus. Avea el protectorii săi, pentru că altfel nu l-ar fi pus director comercial, sau ce naiba era. S-a zbătut câteva zile și a obținut darea afară a dementului. Nu s-a pus problema ce diagnostic avea Căpitanu la creieri. El a aflat abia a doua zi dimineața că fusese destituit, când nu l-au mai lăsat să intre pe poartă la fabrică. Se zicea și că ar fi primit toată noaptea telefoane anonime, care îl anunțau că fusese aruncat la gunoi. Machia — scuzați oltenismul — oare de unde se știa asta? Nu l-au mai lăsat să intre, nici măcar să-și ia lucrurile personale din birou. Ca nu cumva să facă cine știe ce prostii pe acolo, să distrugă acte sau să se bată cu careva. Cică i-au adus lucrurile personale și i le-au aruncat peste poarta închisă. Puteau să i le dea și printre gratiile porții, dar așa au procedat, mai pe placul inimii lor.

Ne bucuram noi, însă peste vreun sfert de oră, ne pomenim cu Munteanu, șeful de personal, peste noi. Deschide ușa ca un uragan și ni-l prezintă pe Căpitanu, că este noul nostru șef de birou. Fără nicio explicație. Așa, bombă. Să cădem pe spate. Florescu Ionel, galben la față și cu respirația tăiată, n-a făcut pe el în pantaloni, ci s-a ridicat disciplinat, să-i facă loc, în locul său. Până să observe Munteanu și Căpitanu asta, i-am făcut semn lui Florescu să se așeze la loc și i-am spus lui Munteanu că mă ocup eu de instalarea noului nostru șef. Munteanu a încuviințat din cap și a ieșit. El, șef de personal, credea că mă cunoștea. Nu știa ce îmi poate pielea de drac, după expresia bunicei mele. Acum, Căpitanu… al meu era. V-am spus: eu sunt oltean. Și poate nu știați ce e aia solidaritatea între olteni. E mai ceva decât solidaritatea între contrabandiștii și vameșii greci. L-am poftit pe Căpitanu să intre în biroul pe care îl va ocupa. Am deranjat-o pe doamna Raicu, dactilografa, să se dea la o parte, și am deschis ușa de care se rezema ea cu scaunul. Am aprins lumina acolo și i-am făcut loc lui Căpitanu să treacă pe lângă mine. Acolo era o debara, lungă de vreo zece metri și lată de vreun metru și jumătate, care se îngusta la capătul celălalt, fără fereastră. Acolo se țineau steagurile, pancartele cu lozinci sau ce materiale aveam noi pentru defilări și parăzi, cât și sumedenie de lopeți, cu care salariații dădeau zăpada. I-am aprins lumina, cum spuneam, becul era cam chior.

— Așteptați! Că vă aduc imediat un scaun și un birou.

I-am făcut semn unui coleg să vină după mine, să mă ajute. În capătul coridorului era un scaun și o măsuță scundă, pentru mașina de scris, descleiate și cam rupte, care așteptau acolo de luni de zile să fie reparate sau aruncate. Le-am potrivit încheieturile, colegul a pus și scuipat, și i le-am dus lui Căpitanu.

— Luați loc!

S-a așezat ca lupul din Capra cu trei iezi, pe scaunul de ceară, pe groapa cu jăratec acoperită cu verdeață. Am închis ușa, ca să nu îl deranjăm și m-am uitat la Florescu. Ne uitam toți unul la altul și nimeni nu zicea nimic. O colegă poreclită „Ici-șa radio Craiova”, pentru că întotdeauna ne ținea la curent cu tot ce se întâmpla în întreprindere și era vehementă împotriva ardelenilor când se luau de noi oltenii, care îi atacam cu bancurile noastre, l-a întrebat pe Florescu:

— Machia? Acuma ce facem?

Fostul nostru șef ne-a zis să ne ducem fiecare pe rând și să-i prezentăm noului nostru șef dosarele cu sarcinile noastre de servici, ca să știe ce lucram fiecare. Misiune cam dificilă, pentru că nici chiar noi nu prea știam ce lucram, iar Florescu nici atât. S-au dus fiecare pe rând. Rămăsesem numai eu. Mă uit la Florescu și ridic din umeri ca semn de întrebare. Mi-a făcut semn cu capul să mă duc cu dosarul pentru caravană și să-i explic ce și cum. Și a adăugat cu un zâmbet malițios:

— Rugați-l să vă ajute să obțineți camioanele!

Am dat din cap în semn că „Las’ pe mine!” și am intrat la Căpitanu. Nu a mai urlat la mine să ies afară. I-am explicat pe îndelete, foaie cu foaie din dosar, ce miniștri de la București semnaseră, I-am arătat copiile scrisorilor pe care i le trimisesem lui și l-a care nu ne-a răspuns. L-am rugat să ne răspundă la ele acum, pe loc, și i-am dat un pix.

— Au fost adresate chiar către dumneavoastră. Puteți să scrieți rezoluția ici-șa. Și mă duc imediat să le dau mai departe la subalternii dumneavoastră de la fabrică. E nevoie să antedatăm rezoluția? Care modele de camioane considerați că ar fi cele mai potrivite pentru caravană? Cam în câte zile vor fi gata camioanele?

Nu zicea nici pâs. Stătea și asculta, ca lemnul, cu capul plecat. Capul plecat sabia nu-l taie. Așa să credeți dumneavoastră. Ba îl taie. Mă uitam la ceas, cum să mai lungesc prezentarea dosarului, a dificultăților cu obținerea camioanelor și cum se va desfășura caravana prin Africa. Repetam cam aceleași lucruri și l-am asigurat că el era persoana cea mai competentă să ne obțină camioanele și să definitiveze astfel proiectul cu caravana, obținându-le el însuși, prin relațiile pe care le avea la fabrica de camioane. El, care nu mai avea nicio relație acolo. Așa e când tai cuiva capul cu ferestrăul.

— Asta o să vă asigure un demaraj glorios, în noua dumneavoastră funcție aici la noi, spre gloria exportului nostru și a prestigiului României în lume.

Să nu ziceți că sunt sadic. Ca dovadă, m-am plictisit, am ieșit și l-am lăsat să fiarbă în suc propriu. Florescu m-a întrebat din ochi, iar eu i-am răspuns tot pe mutește, ca să nu audă Căpitanu, dacă trăgea cu urechea la ușă. Mi-am reluat lectura ziarului Scânteia, iar cei ce își citiseră ziarul, își învârteau degetele mari, morișcă. La câtva timp după asta, iese Căpitanu din debara ca un glonț, nu zice nimic și pleacă. Peste câteva minute, vine Munteanu, se uită la Florescu și zice:

— La loc comanda!

— Uff! a răsuflat ușurat Florescu făcându-și cruce cu vârful limbii în gură de trei ori.

De atunci am rămas în relații excelente, ca verii olteni.

La început, când m-au angajat, lui Florescu îi era frică de mine și nu avea curaj să-mi dădea vreo sarcină de servici. Toți șefii de birouri aveau obiceiul să vină la servici înaintea subalternilor, pentru ca aceștia să îi salute primii, iar ei să le răspundă la salut în scârbă. Asta făcea parte din strategia lor de a domina. Relațiile sociale între colegi de muncă, prieteni, rude și mai ales în familie, ba chiar între copii la lada cu nisip, se bazează pe dominație. Cine domină și cine se lasă dominat. Asta nu e invenția lui homo sapiens. Așa este la toate mamiferele. Orice herghelie de cai din Camargue (delta Rhonului, unde locuiesc eu acum) are o ierarhie strictă, contestată și reorganizată tot timpul, și este dominată de doi armăsari. Proprietarul ține caii împreună cu taurii, în libertate controlată, și face deosebirea: care este armăsarul șef și care e armăsarul lider. Armăsarul șef este cel mai agresiv în concurența din herghelie. Armăsarul lider e cel care are ideile bune și i le fură armăsarul șef. Armăsarul lider știe unde poate fi azi iarba cea mai gustoasă sau apa mai limpede, știe unde se găsesc plantele ce trebuie mâncate după alte plante, știe unde se găsește ce trebuie mâncat pentru a umple burta ca să țină de foame sau unde se găsesc plantele care să le dea energie la ce le trebuie lor, știe unde se găsesc plantele de leac, se orientează cel mai bine în teren și în situații, observă înaintea celorlalți cai pericolele sau oportunitățile momentului. Armăsarul lider știe să se facă simpatic pentru oameni, ca să îi dea morcovi, mere sau pâine și mănâncă din palmă delicat, fără să te umple de bale. Armăsarul șef vine să fure beneficiile de la lider și îi dă cu copitele ca să îl înlăture. Nu îl lasă pe lider să conducă herghelia, îl bruftuluiește, dar se folosește de cunoștințele acestuia, îi preia inițiativele și le îndeplinește el, ca și cum ar fi ale lui. Liderul e mai inteligent și poate da semnale false, ca să îl facă pe șef să alerge într-o parte, iar el să se ducă în partea cealaltă. Unii cai se iau după unul, alții după celălalt. Caii au o inteligență socială remarcabilă. Armăsarul șef domină prin violență, brutalitate și intimidare, pe când armăsarul lider domină prin cunoaștere și inteligență. La oameni cum e? Noi votăm cu un politician sau cu alt politician, cu deosebirea că nu avem vreun politician la fel de inteligent pe cât poate fi un cal. Iar caii sunt incoruptibili. Ba nu, chiar și caii se lasă corupți cu un morcov, un măr sau cu o bucată de pâine. Poți să agiți un sac cu morcovi sub ochii unui armăsar, când e în plină activitate, încălecat pe cea mai frumoasă iapă din haremul lui, și vei vedea că îl pui în dilemă.

Din prima zi când am început eu la Autotractor, Florescu a venit la ora opt fără un sfert și a fost neplăcut surprins că eu eram deja acolo. Ceilalți salariați se înghesuiau pe poartă la opt fără câteva minute, pentru că la opt fix se închidea poarta și se mai deschidea abia la ora nouă. Erau penalizați cu o oră din salariu. Așa era la Autotractor, nu ca la alte locuri de muncă. M-a salutat cu răceală, iar eu i-am răspuns pe exact același ton. Restul zilei nu mi-a mai adresat niciun cuvânt și am citit ziarul Scânteia nestingherit. Îl cumpăram de la chioșcul de alături, cu 25 de bani. Făcea să plătesc acei bani, ca să nu aibă nimeni curaj să mă întrerupă din lectură. A doua zi, șeful de birou a venit mult mai devreme. Eu deja eram acolo. M-a salutat și mai rece, eu i-am răspuns la fel. De la o zi la alta, el venea din ce în ce mai devreme, eu eram deja acolo și imitam felul lui de a mă saluta. Imitația agasează și exasperează. Până când el a venit la ora șase fix, iar eu eram acolo. În loc de salut, a răcnit mânios, și-a aruncat pălăria și paltonul în cuier. Dacă nu m-a salutat, nici eu nu l-am salutat. Am priceput că a abandonat competiția în care îl atrăsesem fără să își dea seama. Nevasta i-o fi spus să înceteze cu prostiile. Ziua următoare, am ajuns la servici la opt fără douăzeci, iar el a venit cum venea înainte, la opt fără un sfert. Citeam Scânteia, cum spusei, și nimeni nu îndrăznea să mă întrebe ceva. Când ieșea careva dintre colegi, mă uitam la ceas. Când intra, iarăși mă uitam la ceas. Când șușoteau careva ceva, scoteam un carnețel și mă prefăceam că notam. Mă prefăceam că eram discret, iar ei mă supravegheau cu coada ochiului și îi treceau fiorii. Dacă vreun alt șef de birou sau directoraș mă oprea pe coridor și voia să-mi dea vreo sarcină, ziceam să vorbească cu șeful meu. Renunțau. Așa îmi jucam rolul, ca să le fie frică tuturor șefilor de mine și să nu-mi dea careva la glezne. Altă apărare nu aveam. Într-o zi, directorul general și șeful de personal erau plecați în Australia, iar eu nu aveam nicio treabă la editură, ca să mă ducă șoferul directorului general cu Mercedesul la București. Florescu știa că mă aveam bine cu șeful de personal și că directorul general, când era plecat din țară, îmi încredința mașina lui mie și nimănui altcuiva. Nu știa de ce. Toți, din toată ierarhia mai jos decât directorul general și șeful de personal, mă salutau cu „Să trăiți!”. Știau ei de ce. Florescu a profitat că aceștia doi erau plecați în Australia să semneze un contract și mi-a pus pe masă o foaie, o jumătate de A4, un ordin de mutare la un serviciu operativ, să derulez contractul de remorci pentru RDG. Asta însemna groapa cu furnici. Semnat: Bădițoiu. N-am zis nimic și m-am dus la Bădițoiu. Am intrat fără să bat la ușă. Nu l-am salutat. Am rupt în patru ordinul semnat de el și am zis:

— Cineva vrea să scoată castanele din foc cu mâna dumneavoastră!

S-a uitat la mine înmărmurit și nu știa ce să zică. L-am privit țintă în ochi, i-am pus pe masă hârtia ruptă și am ieșit fără să îl salut. M-am întors în birou și am reluat lectura ziarului. Florescu m-a întrebat cum rămâne cu ordinul pe care mi-l dăduse.

— Care ordin?

Și n-a mai zis nimic, nici el. S-a mirat când am venit cu ideea de caravană. Nu se așteptase că puteam avea idei. În cele din urmă, când l-am scăpat de Căpitanu, Florescu nu s-a mai temut de mine și am format o echipă bună. Peste ani, când fusesem transferat la București, am venit într-o delegație la Brașov și am trecut să văd cine mai era pe acolo la camioane. Numai Florescu Ionel mai rămăsese din biroul de Conjunctură și marketing. S-a ridicat, m-a îmbrățișat ca și cum am fi fost colegi de școală și a zis subalternilor să-mi facă o cafea. Aceștia au rămas surprinși, de parcă aș fi coborât din cosmos. Cum să-mi facă ei mie cafea? Nu se făcea cafea la nimeni venit din afară. Și nici nu se găsea cafea. Florescu își adusese cafeaua din Japonia. Nu le dăduse lor din cafeaua sa, iar acum să-și prăpădească din propria sa cafea? Nici la superiorii săi nu le dădea cafea, pentru că aceștia își aduceau propria lor cafea, din țările pe unde se duceau, mai des decât el. El mi-a dat un clasor mic de timbre, în care era seria de timbre cu camioanele Roman, pentru care mă zbătusem să le emită poșta română, ca să ne facem publicitate astfel, pe gratis. Nu știam că fuseseră puse în circulație. Mă întorc înapoi în timp, la izbăvirea noastră de Căpitanu.

Am reluat demersurile pentru caravană. Nu m-am mai dus la fabrică după camioane, ci m-am dus la regiunea de partid, la Mircea Stoianovici, prim-vice-președinte, imediat sub Gheorghe Pană, ăla care ulterior a ajuns în CC. Îl cunoșteam pe Stoianovici de pe când răspundea de economia județului Brașov, când mă trimisese la el Drăgulea, de la ziarul local din Brașov, ca să scriu un articol despre construcția de apartamente cu confort diferențiat. Adică ce bine era cu apartamente de 8 mp, fără niciun fel de confort și cu un weceu comun pentru cele zece colivii de pe palier, unde familiștii locuiau cu copiii într-un fel de papornițe atârnate în perete. Eu însumi am locuit într-o asemenea garsonieră, cu o călugăriță elvețiancă. Dar ea a stat la mine numai doi ani. Odată, a avut probleme cu Securitatea la Otopeni și au făcut-o să piardă avionul Tarom, când s-a dus să își facă avort. Au perchiziționat-o până a pierdut avionul. M-au interogat și pe mine, dar nu am avut consecințe. Am bănuit imediat, prin simplă deducție, cine îi făcuse un denunț mincinos, cum că elvețianca ar fi făcut spionaj și că eu eram doar o acoperire. I-am spus pe șleau acelei persoane că știam că mă lovise pe la spate. Ca să mă convingă de nevinovăția sa, persoana care informase Securitatea a făcut primul infarct. Elvețianca a plecat a doua zi, urcată la avion Sabena de un elvețian de la ambasada lor, care a stat acolo la scara avionului până a decolat. A revenit în țară și nu a avut niciun fel de probleme. Securiștii nu suportau ca informatorii să îi dezinformeze și să îi folosească pentru a își rezolva ambițiile și răutățile lor personale.

Însă nu din cauza elvețiencei mi-au desfăcut mie contractul de muncă, la școala profesională, ci pentru că Radu Ozun, șeful culturii de la regiunea de partid, caracalean de-al meu, avea nevoie de postul meu pentru amanta sa. Ozun mi-a înscenat o anchetă a Securității în biroul directorului școlii. Nu puteau fi securiști adevărați, ci falși, fiindcă nu m-au luat la Securitate și nu m-au întrebat de elvețiancă. Elementary, my dear Watson. Securitatea din Brașov știa de ea, pentru că mă duceam cu ea în fiecare lună la ei să-i pună viza în pașaport. Falșii securiști mă anchetau despre mătușa mea, emigrată legal în Elveția. Nu era nicio legătură între mătușa mea de la Geneva și călugărița elvețiancă de la mânăstirea St. Gallen, din celălalt capăt al Elveției. O fi mică lumea, dar Elveția e mare. Securitatea nu mă întrebase niciodată de mătușa mea, nici chiar când fusesem arestat, la Caracal și anchetat la Craiova, când eram minor. Mă anchetau ca dușman al poporului și trădător de patrie. Așa era moda cu acuzațiile în comunism. După ce am terminat facultatea, nu am mai trecut-o pe mătușa în formularul pe care trebuia să îl completez în fiecare an și să precizez toate rudele și toți prietenii, așa că Securitatea din Brașov nu avea cum să știe de ea. La Brașov, numai Radu Ozun știa de ea, pentru că fusese elevul ei la liceul Ioniță Asan, din Caracal. Falșii securiști ziceau că eu nu mai aveam voie să fiu profesor de română la școala profesională, pentru că aveam rude în străinătate. Ce minciună! S-au încurcat în minciuni și ziceau că postul meu se desființase. Eu ocupasem postul de profesor acolo prin examen de intrare în Brașov. Ar fi trebuit să mă înștiințeze secția de învățământ dacă s-ar fi desființat postul. Când am aflat că postul meu i-a fost dat amantei lui Ozun, trecuse multă apă pe sub poduri. Eu deja fusesem transferat de la Autotractor Brașov la Universaltractor, la București. M-am dus la Ozun și i-am dat cu autograf a doua mea carte, cu prefața scrisă de Radu Theodoru. Și i-am spus cu sadism, ce noroc am avut că nu mai lucram la școala aia profesională și lucram unde lucram, în București. Nu i-am spus că știam, că de la el mi se trăgea. Eu știam de la Radu Ricman, directorul balamucului de la Gătaia, că Ozun era o canalie infectă, cu dinți de viperă otrăvită și să mă feresc de el. Îl cunoștea bine, fuseseră colegi de clasă în liceu și colegi de facultate la medicină. Ozun îl mâncase pe Theodoru, când i-a făcut porcăria pe care i-a făcut-o și l-au expulzat din Brașov, cu interdicția de a mai pune piciorul pe acolo. Cartea mea, vândută la un anticariat pe Net, cică era cu autograful autorului către Ozun. Înseamnă că a murit. Ce credea? Că e nemuritor? Dau eu ochii cu el, dincolo, și îi voi mulțumi din nou, ca și altora, din cauza cărora mi s-a făcut lehamite și am fugit din țară.

La angajare la Autotractor, așteptam să intru la șeful de personal. Stoianovici a venit acolo, m-a văzut în sala de așteptare, m-a întrebat cu evidentă bunăvoință ce făceam acolo și a intrat val-vârtej la șeful de personal. Nici nu am apucat să-i răspund. Pe atunci încă nu știam de ce îmi era așa binevoitor. După ce a plecat el, secretarul a intrat la șeful de personal, la Munteanu, și sunt sigur că l-a informat că Stoianovici mă cunoștea. Asta a prins bine, deși nu mai era nevoie. Angajarea mea fusese aranjată dinainte de a intra eu pe poartă la Autotractor, pentru că Munteanu primise un telefon de la Ștefan Căpățână, șeful de cabinet al ministrului Avram, de la MICMG. Munteanu nu m-a întrebat nimic, nici măcar ce limbi știam, i-a plăcut când a văzut în diplomă și că învățasem germana la Universitatea din Timișoara, și a dat hârtiile mele secretarului său, să-mi facă angajarea. În loc de interviu pentru angajare, sau cum se numește, cum se face la orice întreprindere serioasă, Munteanu m-a trimis la interogatoriul cu maiorul de Securitate, ce răspundea de Autotractor, în ghereta lui de sub scară.

— Rude în străinătate?

— Nu.

— Legături cu cetățeni străini?

— Nu.

— Dacă verific și văd că nu ați spus adevărul, știți ce se întâmplă?

— Nu am cum să știu, dar pot să presupun.

Am presupus că securistul știa, că mințeam la ambele întrebări. Iar el, cred că știa că eu știam că el știa că mințeam. A fost ca o convenție gentleman agreement, încheiată tacit și prin minciuni reciproce. Eu să nu mai țin legătura cu nimeni din străinătate, iar Securitatea îmi trecea cu vederea punctele negre de la dosar, pe care le putea reactiva dacă reluam legăturile sau aveau să mă prindă cu altceva. Aveau nevoie de mine pentru că știam limbi străine și mai ales că eram licențiat în germană. Erau în întreprindere câțiva sași brașoveni, dar partidul voia să aibă pentru germană un român. Nu puteau avea aceeași încredere în dragostea unui neamț față de România, la tratativele cu nemții, ca în atașamentul unui român. După cum mi-a explicat securistul care mă interoga, cât și șeful de personal, sângele apă nu se face. Indiferent dacă e sânge german sau sânge românesc.

Căpățână făcuse liceul tot la Ioniță Asan în Caracal și era de la Rede, ca și bunica mea. Nu i-am spus că știam că el era de la Rede și nici că eu auzisem de Moara lui Căpățână, a bunicului lui, și că moara lor fusese naționalizată, deci avea dosarul putred, burghezo-moșieresc.

Stoianovici venise la Munteanu ca să-i ceară ceva, pentru cineva. Știu pentru cine: pentru o altă amantă a lui Ozun. De impotent ce era, îi trebuiau mai multe amante. Cu timpul, Stoianovici s-a bucureștenizat. A ajuns cel mai tare om de la CSP, direct sub Niculescu-Mizil. Abia când ne-am văzut ultima oară, la București, și știam că nu ne vom mai vedea niciodată, mi-a spus că făcuse liceul la Ioniță Asan și că era din Pestrea, satul de peste Olt, în dreptul satului Slăveni, de unde era tata. Mă plimbam cu Stoianovici prin Cișmigiu și mâncam înghețată la cornet, fiindcă acolo nu puteau fi microfoane în trandafirii din răzoare, ca în trandafirii de plastic de pe biroul lui, și nici în cornetul cu înghețată. Mi-a spus că dăduse telefon și vorbise cu „băieții” să-mi dea viza în pașaport pentru șantierul de la Berlin-Est, unde mă trimiteau de la Vulcan. A zis că altă dată nu va mai putea să îmi obțină viza. A oftat că avea o muncă ingrată și idioată, pe care nici măcar nu era lăsat să o facă așa cum ar fi trebuit și nu știu cum a mai zis, că vorbea în metafore, făcând aluzie la absurditatea planurilor cincinale, pe care le coordona el și la ordinele politice pe care le primea. Nu mai știa cum să le aplice, deoarece erau contradictorii. A mai spus că Titanicul se scufundă și că Sauve qui peut! Avuseserăm aceeași profesoară de franceză. Am priceput că Titanicul era România — așa a și fost, după cum știți — și m-am salvat, am fugit în Suedia. De mult mă frământa gândul acesta. Deja cu un an și ceva înainte, Mircea Sântimbreanu îmi dăduse binecuvântarea lui ca să fug din țară și îmi sugerase Suedia.

În Suedia, am priceput că Stoianovici, din cel mai înalt turn de observație al economiei României, făcuse profeția că sistemul comunist era falimentar economic și politic și avea să se prăbușească. Presupun că el știa ceea ce nu se spunea la ședințele de învățământ politic pentru noi cei mici. Probabil că aflase la Academia politică Ștefan Gheorghiu, că însuși Marx spusese cam așa: Orice sistem și orice organizație se prăbușește din interior, datorită inevitabilelor conflicte interne de interese, ale celor ce alcătuiesc sistemul sau organizația. Noi mâncam înghețată prin Cișmigiu și se ținea scai după noi cineva. Cine? Tocmai colonelul de Securitate — cu numele conspirativ cunoscut de toți: Muncitoru — ce răspundea de Vulcan, de unde mă trimiteau pe șantier la Berlin. Cunoașteți cântecul Tu nu vei merge niciodată singur (You’ll Never Walk Alone) din comedia muzicală Carousel, din 1945. Colonelul era tartorul de la care mi s-au tras multe necazuri mari și tracaserii mărunte la Vulcan. Numai colonelul putuse să-și bage coada, de îmi desfăcuseră contractul de muncă în mod ilegal. Securitatea își perfecționase metodele. Nu mai eram angajat nicăieri. De multă vreme munceam pe un șantier în București, unde nu eram angajat, nu aveam contract și eram plătit ilegal. Mi-a mers bine în ilegalitate. Eram plătit cam de trei ori mai mult, față de cum fusesem plătit legal, ca traducător la Vulcan. Fiindcă de astă dată eram plătit la fel ca muncitorii, iar nu plătit conform studiilor mele universitare.

Când m-au angajat la început la Vulcan, ca traducător pe șantiere în Germania, nu aveau în schemă post de traducător și au scris în contract: inspector de învățământ cu studii superioare. Doamna Sava, de la personal, nu a înțeles bine ce i-a spus Cârciumaru, șeful ei, și mi-a scris în legitimația de servici: inspector de personal, altfel decât în contract și în cartea de muncă. Mă uitam cum scria caligrafic, nu cumva să îmi greșească numele. Am văzut că îmi greșea funcția și am tăcut din gură. E bine să știi să vorbești, dar e și mai bine să știi să taci din gură. Legitimația mea afirma un neadevăr, era deci ilegală, dar aveam un mare avantaj cu ea. Cu asta am deschis uși închise. Am putut intra oriunde, chiar și la editură, unde aveam contract. Intram mereu și într-o unitate militară, unde se depozitau alimente pentru gradele superioare din armată. Aveam un nepot de la Slăveni, care făcea stagiul militar acolo, la crescătoria de porci. El se aciuise acolo printr-un consătean, Petre Dicu, care luase bronz la olimpiada de la Moscova. Știți dumneavoastră cum erau anii aceia grei, când alimentarele erau goale. Ăia de la Vulcan au încurcat borcanele și m-au trimis la Berlin, deși tot ei îmi desfăcuseră contractul de muncă. Nu știa mâna dreaptă ce făcea mâna stângă, ce făcea unul la un birou și altul la masa de alături, deși beau din aceeași canistră de țuică și mâncau toți pe aceeași masă, ca la iarbă verde. Cum făceam noi și puneam pe ușă o hârtie: „Nu deranjați! Ședință.” Iar directorul Vlad Bădulescu semna fără să știe ce semna, și una și alta, oricât de contradictorii erau hârtiile. Nu m-am văietat ce mi-au făcut și nu s-a auzit ce încurcături făcuseră. Totul e să știi să mergi pe burtă, când trebuie. L-am întrebat pe Bădulescu la Berlin cine mă plătea, când eu nu mai eram angajat nicăieri în țară.

— Bă, în ce ilegalități m-au băgat ăștia, mama lor! a zis Bădulescu luându-se cu mâinile de cap. Toată centrala nucleară de la Cernavodă o construim pe ilegalități. Uite așa ne dăm singuri în cap cu bomba atomică. Lasă, că o rezolvăm noi când te întorci în țară, dar să vii bine pregătit cu argumente! a zis el făcând semn cum să car sacoșe cu ambele mâini și să deschid ușa cu capul.

Adică pregătit cu multe cadouri. Vulcaniștii își bătuseră joc de mine, așa că și eu mi-am bătut joc de ei. I-am lăsat în baltă, când aveau mai mare nevoie de mine și nu știau că ajunsesem la Stockholm. I-am făcut să creadă că mă dusesem la Praga, unde șeful de șantier ceruse să vin la el, fiindcă avea nevoie de mine ca să poată comunica cu partenerii cehi în germană și să deschidă șantierul. Eu învățasem și limba cehă, când mai lucrasem la Praga. După cum zicea Ionel Florescu, primele câteva limbi străine sunt mai greu de învățat, iar după aceea, următoarele devin mai ușoare. Șeful de șantier de la Berlin, Velescu, cu un întreg alai de șefi de la Vulcan și de pe nu mai știu unde, veniți de la București pentru predarea centralei termice, nu îl credeau pe șeful de șantier de la Praga că nu eram la el. Mai lansasem prin telefon acasă și informația falsă că mă întorceam la București între două avioane, pentru cartea de la editură. Asta mi-a dat un răgaz de câteva zile, să recuperez manuscrisul blocat la etajul opt de la Casa Scânteii, adică la cenzură, și să-mi rezolv prin telefon încă alte treburi la București.

Colonelul Muncitoru m-a întrebat cine era ăla cu care mă plimbam ieri prin Cișmigiu. Iar eu i-am răspuns, că la fel mă întrebase ăla: „Cine e ăsta care se ține scai după noi?” Stoianovici nici nu băgase de seamă că se ținea securistul după noi.

— Și ce i-ai spus?

— Ce era să-i spun? am ridicat eu din umeri și l-am lăsat cu ochii în soare.

Colonelul nu s-a lăsat bătut și m-a întrebat despre ce am discutat cu ăla. I-am spus, că îmi spunea bancuri.

— Cum așa, bancuri? Și ce bancuri ți-a spus?

Cu toată amabilitatea, i-am spus colonelului un banc pe care mi-l spusese dirijorul Mircea Cristescu, de la Ateneu: La un festival internațional de șlagăre, pe locul doi ies BG-boys, iar pe locul întâi ies KGB-boys, cu cântecul You’ll Never Walk Alone! Colonelului i-a plăcut bancul. El știa măcar atâta engleză, pentru că ni se lăudase la noi în birou, când ne dijmuia țuica și mâncarea de pe masă și zicea că fusese în misiuni prin Occident și chiar consul la ambasada României din Albania, de unde fusese mutat disciplinar „aici la voi, la nebuni” — adică la noi, la Vulcan — din cauză că îi rupsese dantura lui Enver Hodja, sultanul roșu, pentru că ăla îi violase fata. Noi nu puteam ști dacă spunea adevărul, pentru că nu se putea ști dacă se îmbătase, dacă se trezea din beție sau doar se prefăcea, ca să ne dezlege limbile. I-a plăcut bancul, s-a umflat în pene și a înghițit gălușca. Apăsasem pe butonul de umflat în pene.

Revin la caravana de la Brașov. În loc să cer eu camioanele de la fabrică, de la noul director, care o fi fost ăla, Stoianovici a dat telefon acolo. Ne-au scris imediat că au aprobat camioanele. Când să plece caravana în jurul Mediteranei, nu ne-au aprobat-o cei de la ministerul de externe. Nimic nu putea trece prin frontieră din Israel în Egipt. Un coleg de birou ne-a spus bancul cu soldatul care trecea zilnic frontiera, cu un rucsac plin de nisip și încă un sac cu nisip în atașul de la motocicletă. Grănicerii egipteni îi verificau în fiecare zi conținutul sacilor și râdeau de el că făcea comerț exterior cu nisip, iar el de fapt făcea contrabandă cu motociclete. Și multe alte bancuri, ieșite atunci pe tema asta. Pentru că noi întâmpinăm „teroarea istoriei” — de care se vaietă Mircea Eliade — cu bancuri, iar la bancuri nu ne întrece nicio țară, din toată istoria omenirii. Am comutat caravana cu produsele aprobate, să ajungă în India. Stoianovici mi-a spus că obține el aprobarea de la ministerul de externe, și că el însuși va fi conducătorul caravanei, șofer pe ARO, și că mă ia pe locul de la dreapta lui, translator.

 Bine și așa, puteam fugi din India cu vreun avion la Paris. Nu o să am bani de bilet pentru avion, dar o să călătoresc pe aripa avionului, cum mai călătorisem pe vagoanele de tren, când se mai putea, că pe urmă au pus sârma. Caravana a plecat la drum spre India fără Stoianovici și fără mine. Șoferii noștri au ajutat populația din Pakistan, că erau inundații — musonul — iar ei aveau experiență de când ajutaseră lumea la inundațiile de la noi. Românii noștri au fost dați la televizor în Pakistan pentru eroismul și generozitatea lor. Președintele Pakistanului le-a mulțumit personal, la palat, și a dat mâna cu ei. Asta da marketing, nu ce făceam noi la Brașov. Pakistanezii au vrut să le cumpere produsele. Șoferii noștri nu erau comercianți, ci ofițeri de Securitate în salopete de șoferi. Au venit ai noștri de la agenția comercială din India vecină, alți ofițeri de Securitate în costumație de civili, și au făcut contract cu pakistanezii, să le vindem motoare cu șasiuri pe roți. Au plecat de la Brașov convoaie cu mii și mii de camioane, doar șasiul și motorul, cu șoferul într-o cabină improvizată din cartoane, de ziceai că era cabină de telefon din Oltenia sau altceva, nu spun ce. Nu știu cum se întorceau. Presupun că unii din ei se întorceau, pentru că lăsaseră acasă familia ca garanție. Pakistanezii făceau din șasiurile alea autobuze fără acoperiș, fără uși, doar o platformă cu niște bănci, pe care călătorii stăteau călare. Femeile din Pakistan oricum nu circulau cu transportul în comun.

Printre ultimele trăsnăi, din multe câte le-am făcut înainte de a fi transferat de la Brașov la București, am propus un congres internațional la nivelul cel mai înalt. Să invităm la București, pe banii României, o mie de participanți. Toți șefii de state, din toate țările de pe glob, cu miniștrii lor de război, de afaceri externe și de comerț exterior, la un congres pentru pace, dezarmare și cooperare între popoare. Sau vreun congres pentru ecologie și sănătate ori altceva la fel de măreț și fără importanță. Să le punem la dispoziție în cele două săptămâni cât va dura congresul, câte o Dacie cu un șofer, ca să-i ducă să vadă frumusețile peisajului patriei noastre și mai ales frumusețile barurilor de noapte, apoi, la plecare, să le dăruim Dacia aceea. Le-o trimitem la vreun distribuitor de al nostru din capitala țării respective, să o ridice pe gratis de acolo. Desigur că nu o să vină niciun șef de stat și niciun ministru, dar o să delege pe altcineva în locul lor, fie chiar și pe cel mai de jos din ierarhie, n-are importanță. Iar Daciile noastre o să le dea copiilor lor, secretarei sau femeii de serviciu, însă e bine și așa, ca să se audă de Daciile noastre. Nu aveam nicio publicitate pentru Dacii, nicăieri în afara țării, deși exportam zeci de mii. Știu, pentru că lucram la serviciul care ar fi trebuit să facă publicitatea. Pe la aprobări, la ministerul de comerț exterior, ziceau că era cea mai proastă idee posibilă și că astfel ne vom face reclamă proastă. Ziceau că armăsarul bun se vinde din grajd și nu are nevoie de publicitate. Florescu era entuziasmat de proiectul meu și spunea că o reclamă proastă e mai bună decât nicio reclamă. Am obținut toate aprobările și apoi a venit o reorganizare. Așa veneau reorganizările, una după alta. La fel cum zicea bancul, că scuturi copacul de pe trotuar, de la berăria Dunărea, toate vrăbiile zboară și revin la loc, însă fiecare pe altă cracă.

Exportul de tractoare a fost aruncat la București, cel de Dacii tot la București. Camioanele au rămas la Brașov. Mereu venea careva cu zvonuri de speriat, că exportul acestor produse fusese aruncat la Suceava, la Gurahonț sau la Mierlești. Toți cei care fuseseră trimiși de la București la Brașov, când înființaseră Autotractor, aveau familiile în capitală și făceau naveta săptămânal sau mai des. Nu le-a dat voie să se întoarcă în capitală, ca angajați la ICE Universaltractor sau la ICE Dacia. Posturile de la București fuseseră create pentru alții. Acesta era scopul secret al reorganizării. Bieții familiști au fost dați la biroul de export de la uzina de tractoare sau la cea de camioane, din Brașov. Eu am fost singurul pe care l-au transferat forțat, drept în oala cu… ce era pe Lipscani, la București. Eu nu eram însurat, nu locuisem niciodată în București și nu aveam buletin de capitală. Mi-au făcut buletin de București, în baza ordinului ministrului. Tot răul, pe care mi l-au vrut unii, s-a întors spre binele meu și spre turbarea lor. Ritmul de lucru de la Universaltractor era călduț și comod, râvnit și invidiat de cei rămași la Brașov, de unde nu mai puteau fi trimiși prin străinătățuri și urmau să îi mănânce ăia de la uzină, cu sare și cu piper. Noul meu șef mi-a dat sarcina să înmânez reprezentanților comerciali ce plecau la post în străinătate o foaie cu lista de sarcini pe care să le îndeplinească. Același text standard îl primeau de la toate celelalte întreprinderi de export pe care aveau să le reprezinte. La întoarcere, trebuiau să-mi prezinte raportul de activitate. Nu îmi prezentau niciun raport, fiindcă nu îndepliniseră niciuna din sarcinile de pe listă. Misiunea mea era să scriu rezoluția că să fie penalizați cu 15% din salariu pe ultimele trei luni. Își prezentau argumentele la șeful meu, însoțite de o sticlă de whisky, iar acesta le diminua penalizarea la 10%. Directorul general le diminua la 5%, iar apoi își mai prezentau argumentele de rigoare pe la minister și scăpau de orice penalizare.

Congresul acela de pace, de potroace sau de ce o fi fost, s-a ținut. În loc de o mie de participanți și de Dacii, cum scrisesem eu în propunere, s-au aprobat doar cinci sute. Dacă propuneam zece mii, ar fi aprobat cinci mii? În loc de două săptămâni, au aprobat numai una. Acum lucram la București, pe Lipscani la nr. 19, colț cu Calea Victoriei, vizavi de fostul magazin Lafayette, numit sub comunism 50 de magazine la un loc, iar după ce au venit pompierii 50 de magazine dintr-un foc. Vedeam cum circulau ca la raliu Daciile bleu-congres. N-am obținut pentru asta nicio apreciere, niciun cuvânt, de la nimeni.

La fel ca și pentru creditul din Chile, pe care am propus cum să îl recuperăm, după ce căzu regimul lui Allende. L-au recuperat conform cu strategia propusă de mine. Simplă ca oul lui Columb, dar eficace. Noi pregătiserăm vizita lui Ceaușescu în America de Sud. Trimiseserăm în Chile patruzeci de mii de tractoare, patruzeci de mii de camioane Roman, patruzeci de mii de Dacii, zece mii de combine Gloria, microbuze Tudor Vladimirescu, buldozere și nu mai știu ce utilaje agricole. Plus ce mai trimiseserăm în celelalte țări, pe unde s-a mai dus el în America de Sud. A crezut că putea el să sfideze doctrina Monroe, iar americanilor o să le fie frică de el. Pe 11 septembrie 1973 dimineața, Ceaușescu trebuia să decoleze din Columbia sau Bolivia, ori cam așa ceva și să aterizeze la Santiago de Chile, dar i-a luat-o înainte Pinochet. De la asta se trage 11 septembrie 2001, cu avioanele în World Trade Center. Toate celelalte întreprinderi românești de export au procedat la fel cum le-am scris noi, cu ocol prin minister, cum să facă și au recuperat creditul. Însă eu, în loc de participare la cașcaval sau măcar o mână caldă de la Degeratu, am beneficiat de represalii, de la un bou din ministerul comerțului exterior. Totuși am navigat bine și l-am nimicit pe boul ăla, care s-a străduit un an de zile să mă distrugă. Cine face, facă-i-se! Am avut noroc că mi s-au deschis de la sine norii negri de pe cer și posibilitățile. Răzbunarea e un fel de mâncare ce se mănâncă rece, la cotitură.

S-o mai povestesc și pe asta? Sau parcă mi se pare că am povestit-o deja în Barca veselă — Românie, dulce copilărie. Nu mai știu ce a ales și ce nu a ales editura Alcor din ce mailuri le scriam, când am corespondat, cât s-au chinuit cu tehnoredactarea la cartea Miorița — Izvorul nemuririi și cu încăpățânările mele. Hai să vă povestesc, pentru că Barca veselă e o carte prea groasă, și librarii spun că grosimea ei descurajează cumpărătorii. Nu le-a spus nimeni că ar putea să o citească și pe sărite, pentru că eu scriu în structură narativă ciclică, încât se poate citi începând de oriunde, chiar și cu sfârșitul. Am făcut această precizare doar pentru Miorița, unde nu mai sunt amintiri, ci o analiză cu totul altfel decât au făcut alții.

Mă trimiseseră la un curs de marketing la Ministerul de Comerț Exterior, la care ar fi trebuit să participe numai directorii generali din toate întreprinderile de comerț exterior. Nu era să se ducă la o tâmpenie de curs directorul nostru, care era membru în CC. A delegat sarcina asta adjunctului său și astfel a fost aruncată din ce în ce mai jos pe ierarhie la șeful meu, apoi la mine, cel mai de jos din Universaltractor. Nu îl puteau trimite la curs de marketing pe portar. Cursul se încheia cu o lucrare despre cum am aplicat noile cunoștințe de marketing, pentru promovarea exportului întreprinderii. Șeful biroului de Conjunctură și marketing, Drăgan, care îmi aruncase pisica moartă peste gard în grădina mea și m-a trimis la curs în locul lui, mi-a zis să scriu despre recuperarea creditului din Chile, cu toate că asta fusese înainte de a mă trimite el la curs. Dobitocul de Isbășescu ne ținuse cursul, vorbind non stop opt ore pe zi, șase zile pe săptămână, cinci săptămâni. Din ce cauză fusese pedepsit astfel? De chinuit la creieri ce era, nu mi-a aprobat lucrarea, sub pretextul că erau idei fanteziste. De unde o fi știut el că eu aveam în podul casei un cufăr încărcat cu idei fanteziste, înghesuit cu genunchiul? Aflase de la un coleg de curs că ăla, în prima pauză din prima zi de curs, cumpărase de la librăria Sadoveanu cartea mea de debut. Eu încă nu știam că apăruse în librării, chiar tocmai în acea zi. Așa cad uneori zarurile. Probabil că l-a scos din sărite, să vadă că i-am scris ăluia un autograf, iar lui nu i-am dat cartea. Ăla o cumpărase, nu i-o dădusem. Încă și mai mult s-a înfuriat când i-am spus că eu, în ultima zi de curs, nu puteam veni, pentru că eram programat la primăria de sector să mă căsătoresc. Mi-a interzis să lipsesc de la curs. Cum să pierd programarea de la însurătoare? Un coleg de curs, director adjunct la o întreprindere de comerț exterior, care nu s-a putut eschiva delegând vreun subaltern, probabil fiindcă urma să fie catapultat, a propus să recuperăm acea zi, micșorând pauza de prânz, ca să terminăm cu o zi mai devreme și să poată veni la cununia mea toți colegii de curs, cât și el, profesorul. Boul de Isbășescu nici nu a vrut să audă, s-a înfuriat, i se îmbățoșa limba în gură și făcea spume. Drăgan a zis să-l bag undeva pe „Izbășinescu” cu interdicția lui și a trimis la cununia mea toți colegii mei de birou. După care ne-am dus la restaurantul Reșița din Calea Rahovei și nu ne-am mai întors la birou, că era sâmbătă. Pe atunci se lucra și sâmbăta. Drăgan, fiind șef de birou, nu a putut veni. A rămas să păzească telefonul. Cum spuneam, Isbășescu n-a vrut să-mi aprobe lucrarea, iar Drăgan i-a trimis o scrisoare semnată, ștampilată, prin registratură, în care îl informa că lucrarea mea nu era fantezie, ci se aplicase în realitate. Isbășescu a zis că, în acest caz, eu am călcat legea secretului de Stat, pentru că i-am adus lucrarea eu însumi și nu i-am trimis-o prin poșta militară. Drăgan i-a trimis încă o scrisoare și l-a informat că nu era secret de Stat, întrucât partenerul extern cunoștea asta, iar acțiunea era încheiată și ieșise de sub incidența legii secretului. Scrisoarea a fost semnată de directorul general Mihail, membru în CC, însă asta nu l-a impresionat pe boul. Boul m-a reclamat la Securitate. Securistul din întreprinderea noastră i-a spus lui Drăgan să-mi spună, că să nu am nicio grijă, nu o să fiu arestat, iar Isbășescu era un tâmpit și nu știa ce vorbea. Nevasta lui divorțase de el și nu mai găsea nicio fraieră. Îl mutaseră de la birourile operative la biroul de învățământ al ministerului, creat special pentru el, fiindcă făcea numai prostii, zăpăcea borcanele și treburile. La învățământ nu mai avea ce prostii să facă. Ba uite că făcea prostii. L-ar fi dat ei afară de multă vreme, dar sora lui Isbășescu era nevasta unuia sus-pus, un „grande”. Grande de Dâmbovița. Drăgan era secretar de partid și a vorbit cu omologul său de la ministerul de comerț exterior și cu securistul de acolo. Nu aveau cum să-l influențeze pe Isbășescu să-mi aprobe lucrarea și să-mi dea certificatul de absolvire. Nimeni nu se putea înțelege cu el. Era căzut în cap și gata, punct. Bâtcă, șeful personalului, îmi spunea mereu să fac cumva și să îi aduc certificatul, că altfel îmi face imputație pe leafa din perioada cursului și îmi desface contractul de muncă. Nu se putea face nimic împotriva boului. Așteptam să treacă timpul, cum așteaptă Ghiță morocănosul Ignatul și cuțitul.

Și vine al patrulea congres internațional de marketing, la București. Eu fusesem pionul principal la organizarea precedentelor două, la Brașov. M-am menținut pion și în rivalitățile de la București, pentru al patrulea congres. Vin listele cu participanții. Îl văd pe Isbășescu pe listă. L-am tăiat de pe listă. Colegul cu care verificam listele m-a întrebat:

— Pe ce motiv?

— Pe motiv că nu corespunde.

Tăiat a rămas. Listele au fost date cuiva, să trimită invitațiile. Vine ziua congresului. S-a ținut în amfiteatrul de la ASE, din Piața Romană. La intrare, Isbășescu, cu coada pe sus, dădea din aripi și se vânzolea să intre, dar nu putea, pentru că nu avea invitație. Se certa cu gărzile alea cu aparat auditiv în ureche și le scotea ochii cu legitimația de servici, că el era marele zmeu de la minister. Gardienii îi cereau invitația. El m-a văzut lângă ei, cu ecuson de organizator. Îl așteptam zâmbind cu gura până la urechi. Asta era cotitura la care îl așteptam. Îmi zicea mieros să le spun că îl cunosc și că garantez pentru el că e de la minister. Ei nici nu se îndoiau că era de la minister, nu asta era problema, ci invitația. Dar așa sunt cei ce manipulează oamenii, o dau cotită și păcălesc pe cine pot ei. Poți să descoperi imediat dacă cineva e viclean, fățarnic și manipulator din fire, cam așa: îl întrebi ceva, de exemplu câți kilometri sunt până în cutare loc și îți răspunde că vreo jumătate de oră. Îi ceri o precizare spațială și vine cu o aproximare temporală. Manipulatorii ne zăpăcesc cu confuzia coordonatelor, cu confuzia noțiunilor, redefinesc lucrurile sau situațiile, inversează totul în favoarea lor și fac numai încurcături, pe care nimeni nu le mai poate descurca. Sunt bolnavi la cap și au forța să transfere boala lor la cei din imediata lor apropiere. E singura lor soluție ca să se abțină temporar de la înecul în propria lor schizofrenie. Până sunt izolați de către toți și abia atunci, când nu mai găsesc victime pe care să le seducă cu fățărnicia și cu șarmul lor îndoielnic, atunci li se dezlănțuie schizofrenia, îi doboară și nu se mai pot ridica. Zdrahonii de gardieni ar fi fost flexibili, s-au uitat la mine, așteptând să le spun dacă să îl lase să intre. Am dat din cap cu fermitate să nu-l lase să intre. I-am spus lui Isbășescu să îi ducă șefului meu certificatul că am absolvit cursul. Desigur, a zis el, cum să nu, se va duce la pauza de la prânz.

— Nu! Acum! Și să veniți cu adeverință scrisă de șeful meu, că a primit certificatul și că totul e cum trebuie să fie! Să fie scrisă de mână și să nu-i falsificați scrisul, că eu îi cunosc scrisul!

Bine, o să se ducă la pauză, ca să nu piardă deschiderea congresului, că se făcuse ora să înceapă. I-am întors spatele. Știți ce argument convingător e acesta? S-a dus glonț, ca din pușcă, și a venit mai repede decât credeam.

— Unde e adeverința scrisă de șeful meu?

— N-a vrut să-mi dea.

— Nu vă cred. Nu intrați!

Isbășescu — miau, miorlau, că mă roagă din tot sufletul. În spatele lui Isbășescu, colegul meu de birou, Țurlea. Țurlea mi-a făcut semn că ăla venise și îi dăduse lui Drăgan certificatul. Cu toate acestea, nu am vrut să-l las să intre.

— Așa ne-a fost vorba? s-a rățoit Isbășescu. De ce nu vă țineți de cuvânt?

— Nu v-am promis că vă las să intrați, dacă duceți certificatul! Nu ne-a fost vorba așa.

— De ce nu sunteți corect? a insistat el.

Cine vorbea de corectitudine. Avea talent la inversarea realităților, ca hoțul care strigă prindeți hoțul. Țurlea, din spatele lui, îmi făcea semne disperate să-l las pe Isbășescu să intre. Ce o fi fost în capul lui Țurlea? Hai să treacă de la mine. Am zis gărzilor și l-au lăsat. Țurlea mi-a făcut semn că vrea să intre și el. Am zis să intre și Țurlea. L-au lăsat. I-am dat lui Țurlea un ecuson să și-l scrie, ca să și-l pună în piept. Isbășescu a vrut și el ecuson.

— Și eu, și eu!

— Nu!

— Dați-mi și mie! Hai, că vă rog frumos!

— NU!

Isbășescu fusese inflexibil, iar acum se milogea, se umilea. Nici măcar nu avea demnitate și respect pentru sine însuși. Cum să îl respecte cineva, dacă el nu se respecta pe sine însuși? La ce i-a folosit ceea ce îmi făcuse până atunci? Ce avantaj își închipuise el că putea avea, când refuza să îmi dea certificatul? Ce câștiga el dacă mi se imputa salariul pentru perioada cursului și aș fi fost dat afară de la Universaltractor? Țurlea i-a făcut semn unui zdrahon care supraveghea gardienii și i-a spus că individul se strecurase prin filtru. Zdrahonul i-a cerut lui Isbășescu invitația. N-avea. Păi că să vezi, că așa și pe dincolo. Îmi zicea mie să îi explic ăluia. Eu îl priveam cu aceeași seninătate și neclintire ca Sfinxul din Bucegi. Zdrahonul și cu Țurlea l-au ridicat de subțiori și l-au dus frumușel pe sus în debaraua pentru mături de sub scară. Țurlea, conform ordinului primit de la Drăgan, l-a anesteziat cu câteva zdravene argumente abdominale, să tacă și să stea acolo, culcat. Zdrahonul a înțeles consemnul profesional al lui Țurlea, l-a ajutat să-i lege mâinile la spate cu cureaua de la pantaloni și i-au proptit în gură cârpa de frecat podelele, ca să fie cuminte. După ce a intrat toată lumea în amfiteatru, au venit unii în halate albe și l-au luat pe targă, bine legat de mâini și de picioare, ca să nu cadă, că adormise cu cârpa în gură. Țurlea nu intrase în amfiteatru la congres, ci rămăsese în hol, să aștepte halatele albe și să intervină dacă se trezea argumentatul. După aceea s-a întors la Drăgan, să-i dea raportul, cum a îndeplinit ordinul. Isbășescu călcase în picioare semnăturile, prestigiul și onoarea lui Drăgan. După câteva zile, s-a terminat congresul. Abia atunci l-a întrebat Securitatea pe protectorul lui Isbășescu dacă într-adevăr era cumnat cu boul, care era în cercetări de câteva zile și nopți. Protejatul avusese un comportament recalcitrant, haotic și agresiv în timpul cercetărilor, mințea tot timpul, iar anchetatorii nu aveau cum să creadă că „un asemenea element” putea să aibă un așa înalt protector. Anchetatorii au făcut un compromis. L-au iertat de pedeapsa cuvenită pentru încălcarea legalității, intrând la congres fără invitație și au pus condiția că nu mai poate lucra în ministerul, unde își compromisese dosarul prin comiterea unei ilegalități așa flagrante. Ca și cum numai el intrase fără invitație. Cumnatul l-a plasat pe Isbășescu la Ambasada României din Kenia. Protejatul, știindu-se protejat, s-a dus cu mașina corpului diplomatic într-o rezervație naturală, a tras cu pușca și a ucis nu știu ce animal. Drăgan aflase că a tras și în paznicii africani, dar nu știa suficient de clar, dacă i-a nimerit sau nu. Era să iasă scandal diplomatic. Drăgan ne-a spus. Boul a fost dat jos de la Ambasada din Kenia și mutat disciplinar la Ambasada României din SUA. Dat jos, în sus. Râdea Drăgan că în America erau mulți africani și era voie să tragi cu pușca pe stradă. Cică ultima dată a fost văzut certându-se cu niște polițiști americani pe stradă și l-au îmbarcat. Ambasada l-a dat dispărut, iar poliția americană nu l-a găsit. Nu aveau nicio informație că s-ar fi certat cu polițiștii și ar fi fost îmbarcat. Doar ăia au putut avea ac de cojocul lui. La așa cojoc, așa ac. Isbășescu nu știa engleza și nicio altă limbă, ca să le spună polițiștilor americani ce cumnat avea el la București. Ceea ce desigur că i-ar fi impresionat așa de tare, încât ar fi râs. Cumnatul o fi răsuflat ușurat, că a scăpat de acest lost in space, ca un bolovan legat de gât, pe care îl ținea în spinare. Drăgan ne-a spus astea și se bucura. Dar ce mă bucuram eu. Și Țurlea. Am făcut echipă bună, toți trei.

Țurlea a fost împușcat pe stradă, ziua, în Canada, unde se dusese la tratativele cu Laverda, în legătură cu combinele Gloria, care se făceau la uzinele Semănătoarea, pe malul Dâmboviței. A rămas neclar cine și de ce l-a împușcat. Ai noștri desigur că au aflat, dar au omis să-l informeze pe Drăgan. Soarta combinelor noastre era mai importantă decât soarta lui Țurlea al nostru.

Cam aceeași procedură ca în Canada mai fusese aplicată la Praga, cu un coleg de la ICE Dacia, din Lipscani, care s-a dus să semneze contractul pentru Dacii. Cehii refuzaseră oferta rușilor pentru Lada și Moskvici 1500 și voiau Dacii. Cehii ne iubeau după intervenția lui Ceaușescu în favoarea lor și știau de sacoșele cu mâncare lăsate de bucureșteni pe trotuar la ambasada Cehoslovaciei, pentru turiștii lor, care își terminaseră concediul la Marea Neagră și nu știau încotro s-o ia, spre America sau spre Australia. Era prea curând după invazia rușilor în Praga, ca să cumpere cehii Moskviciuri. ICE Dacia a trimis la Praga doi români, dintre care unul avea împuternicirea să semneze contractul iar celălalt era doar așa, ca să nu fie ăla singur. Cei doi au fost cazați separat. Pe unul la hotel, iar pe cel cu împuternicirea să semneze contractul, la un particular care avea convenție cu hotelul. Luni dimineața, când cel cazat la particular trebuia să vină să semneze, nu a venit. L-au găsit mort în cada de baie, fără apă și fără nicio urmă suspectă pe corp. Am fost toți la Otopeni, când l-au adus în sicriu metalic. De la avion, l-au dus unii, nu ni s-a spus unde. Nici măcar familia nu a avut voie să-l vadă. Toți ceilalți, care au mai primit ordin să se ducă la Praga să semneze contractul pentru Dacii, au refuzat. Nemaiavând altul, mi-au dat ordin mine să mă duc la Praga să semnez. Eu, care nu mai semnasem niciodată nimic, nu eram la ICE Dacia și eram „netransportabil”, întrucât aveam rude în străinătate. Am refuzat. Cel mai ferm refuz este să nu zici nimic și să râzi în hohote. Anul următor, cehii au acceptat Moskviciurile. Nu știu cine și-o fi băgat coada în Canada, cui nu i-o fi convenit contractul cu Laverda, pentru Gloria noastră.

Nu am înțeles niciodată cum pot fi unii oameni atât de proști — oricâte studii superioare, talente sau funcții înalte ar avea — încât să facă rău altora fără niciun motiv, doar din plăcerea de a face rău. Ca și cum a face rău ar putea fi o plăcere. Dacă alte plăceri nu au… Descreierați ca Isbășescu psihopatul sau ca mulți alții cu un ego deformat, care se cred că ar fi ceea ce nu sunt, nu se văd pe ei înșiși în oglindă și nu văd nici pe ce lume trăiesc. Desigur că au ei motivele lor lăuntrice, psihice, inconștiente, ca invidia, frustrările, nenorocirile din copilărie, complexele de inferioritate sau ce boală o fi în capul lor sec, însă nu au vreun motiv concret, adică vreun beneficiu palpabil. Nu le folosește la nimic. Ba chiar dimpotrivă, le dăunează, pentru că faptele rele ricoșează și se răsfrâng asupra făptașului. Există un fel de echilibru ecologic în societate, o ecuație a binelui și răului. Filozoful stoic Musonius Rufus spunea că: dacă faci răul cu plăcere, plăcerea trece și răul rămâne, iar dacă faci binele cu durere, durerea trece și binele rămâne. Desigur că așa este, mai ales în teorie. Asta cam sună a înțelepciune de trei parale și miroase ca catehismul din biserica catolică. Însă practica ne învață mult mai multe. Toți cei care mi-au făcut rău, răul lor s-a întors spre binele meu, iar ei au turbat. Unii s-au sufocat de mânie, a colcăit în ei otrava acumulată la creieri și au crăpat. Le-a plesnit ceva la bibilică sau au făcut infarct. Când cineva ne face rău, trebuie să îl nimicim ca pe o libarcă. Metoda cea mai simplă și mai eficace este să îi întoarcem spatele și să îl lăsăm să cadă — sau să îl ajutăm să cadă — prin propria lui greutate, ca la luptele japoneze sumo. Să continue cu țambalul până se poticnește și se prăbușește. El va crede că ori nu știm, ori că nu ne pasă, ori că l-am iertat. Așa e și creștinește, să iertăm. Însă, cel ce face răul nu se comportă creștinește, nu se încadrează în paradigma creștină și nu suportă să îl iertăm sau să nu ne pese. El vrea să ne vadă suferind de răul pe care ni l-a făcut. Sadismul e singura lui satisfacție, să se hrănească cu otrăvuri. Otrava e pentru el mai dulce ca mierea. Ca acel papă din Evul Mediu, ce se hrănea cu mici doze progresive de otravă, ca să devină imun. Omul rău, văzând că noi nu suferim, va suferi el în locul nostru. Și va suferi cu mult mai mult decât a vrut el să suferim noi. Asta îl va măcina zi și noapte, toate nopțile lui. Se va gândi numai la noi, și la altceva nu se mai gândește. Ori crapă de la început, dintr-un șoc, ori se mistuie cu încetul, la foc moale. Faptele rele se întorc ca un bumerang. Nu e nevoie să scoatem cuțitul la ei. Indiferența ucide mai sigur decât orice armă și nu lasă dovezi juridice. Le vine lor vremea! Mulțumesc din inimă celor ce mi-au făcut rău, așa cum mulțumeam din inimă partidului, când cântam la cor. La ce le-au folosit nemernicilor ăia acele coruri?

Pe de altă parte, când am făcut bine cuiva, nu mi-am auzit mulțumiri. Niciodată. Făcând bine altora, mi-am bătut singur cuie în talpă. Le-am făcut binele nu ca să aștept vreo recunoștință, ci fiindcă așa e bine, să facem bine la toți. Dar nici nu m-am așteptat să îmi devină dușmani și să mă lovească pe la spate. Dacă nu au putut să mă atace fățiș, mi-am auzit calomnii sau mi-au făcut denunțuri mincinoase la Securitate. Sau denunțuri adevărate. Un vecin din bloc și-a vândut apartamentul la Stat și aștepta să-i dea pașaportul, ca să emigreze legal. Nimeni dintre sumedenia lui de prieteni nu voia să-l primească să locuiască la ei, fiindcă era „contagios politic”. Nu s-a dus să locuiască la părinții săi, pentru că ei nu-l puteau duce cu mașina, cum îl duceam eu prin tot Bucureștiul pe la prietenii de care își lua rămas bun. L-am primit și a locuit la mine cu soția și copilul trei săptămâni, masă și casă gratuit. Drept mulțumire m-a turnat la Securitate că locuia la mine și m-am pomenit cu perchiziție de la Securitate, ca să mă prindă în flagrant delict că îl găzduiam. Am scăpat ca prin urechile acului, dar asta e altă poveste. Vorba lui Nichita Stănescu: „Nu mor caii când vor câinii.” Cei cărora le făcusem bine, nu au suportat că le-am făcut bine. Faci cuiva bine și nu te iartă. Nu te iartă că l-ai ajutat și astfel s-a simțit inferior ție. De la tot felul de canalii mi s-au tras tot felul de necazuri. Le mulțumesc. Ei sunt cine sunt ei, acolo unde or fi acum, iar eu sunt aici unde sunt și sunt cel ce sunt. Însă eu nu îi urăsc, ci am toată compasiunea pentru astfel de oameni, fiindcă așa sunt ei, slabi la cuget și nefericiți. Nu e vina lor că nu sunt întregi la cap. Așa au fost oamenii dintotdeauna. Știm de la Plutarch, din Viețile paralele, că la greci și la romani, cei mai destoinici dintre ei, al căror nume a rămas în istorie, pentru că au făcut cel mai mare bine tuturor celorlalți compatrioți, care au scăpat patria de la vreo invazie, au biruit în războaie de apărare sau de cucerire sau au săvârșit alte fapte bune pentru ai lor, au fost acuzați ca trădători de patrie și condamnați la moarte ori expulzați din patrie prin hotărâri unanime sau au fost înjunghiați mișelește. Unii au fot nevoiți să fugă în străinătate, ca să scape de răutatea și nerecunoștința celor cărora le făcuseră bine. Nu s-a schimbat nimic, de mii de ani. Nu homo sapiens a inventat nerecunoștința. Nerecunoștința nu este un fenomen social, ci zoologic. Sunt câini care mușcă mâna celui ce le dă să mănânce. Nerecunoscători sunt și șerpii.

Colonelul Muncitoru era din garda veche, de pe vremea lui Drăghici. A continuat să se ocupe de Vulcan și după ce fusese trecut în rezervă în 1981. Știa, că de la mine i se trăgea, când a fost destituit de la Vulcan în 1983. Asta iarăși ar fi altă povestire cum l-am ajutat pe secretarul de partid Busuioc să dea de pământ cu el. Colonelul Muncitoru a fost aruncat la supravegherea șahiștilor din Cișmigiu și presupun că i-au pus numele conspirativ Șahistul. Se plimba prin Cișmigiu și suferea de inactivitate, pentru că nu mai era la fel de interesant să aibă acces la nevestele pensionarilor șahiști, cum avusese la nevestele muncitorilor plecați pe șantiere în străinătate. Alunecase pe băutură și o luase razna. Se mira cu ce să se mai facă interesant și să sperie pe cine putea la fostul lui loc de muncă la Vulcan, unde venea mereu, ca să se dea mare, să bea, să ciugulească mâncare și informații. Avea o imagine deformată despre sine însuși. Devenise o parodie a lui însuși. Nouă ne stârnea și milă și teamă. Așa cum era, aruncat la gunoi de proprii săi șefi, a reușit să zgâlțâie toată structura de la Vulcan și să creeze haos organizatoric și ilegalități. În acel haos de ilegalități mi-au desfăcut contractul de muncă și totodată m-au trimis pe șantier la Berlin.

Continue reading „Victor RAVINI: Sunteți surd?”

Paul LEIBOVICI: La stâna lui nea Ion

Am pornit-o la drum de cu zori când șoseaua e mai liberă, aerul  mai proaspăt și razele soarelui încep să se încălzească.

Satele Cozla și culmea Pleșului, ce se află la poalele a două culmi muntoase, din m-ții Bistriței, nu le-am cunoscut nici când. Prin aceste meleaguri trăiește o comunitate de oameni-oieri din tată în fiu,care respectă cu strictețe obiceiurile, tradițiile transmise din generație în generație. Stelian îmi povestise de boțurile de brânză ținute la păstrare în butoaie, de pastrama rumenită în fum de brad sau de înghițiturile de țuică care se scurg lin pe culoarele interioare și fac minuni sus unde se găsește spiritul .

Tot umblând ba pe cărări pietruite, ba pe străzi neasfaltate, am ajuns drept când se simțea parfumul de pâine coaptă, de-abia scoasă din cuptor și care te îmbia la o gustare. Cu toată vâltoarea de omenire care umplea drumul care ducea spre mijlocul așezării, am dat peste Ion a lui Leana roșcata, cioban din tată-n fiu. Omul nostru, cunoștință veche a lui Stelian,  atrase atenția prin ceaunul de mămăligă ce bolborosea molcom și în care bădița Ion amesteca încetișor, încetișor cu făcălețul firicelele acelea ca steluțele de un galben-auriu care se transformau sub ochii noștri în mici buburuze. Lângă bădița s-au strâns grămadă de omenire, veniți din toate ulicioarele din jur, ș-acum urmăreau cu ochii ca cepele, mișcările încete ale mâinilor lui nea Ion. Stelian se tot băga, despărțind rândurile și trăgând după el pe orășanul a cărui privire ar fi vrut să imortalizeze, ca într-un foto, tot și pe toți cei adunați în jurul lui nea Ion a lui Leana roșcata. Se făcea, tocmai când eram la un pas de focul aproape domolit, mămăliga din ceaun din care se ridicau valuri de mirosuri îmbietoare ale brânzei de burduf în coajă de brad. Badea Ion ridică privirea spre noi cei care-l înconjuram, scoțând de sub mustața care-i acoperea și partea de jos a bărbiei, un zâmbet. Privirile noastre întrebătoare au găsit răspunsul în mișcările palmelor sale care, cu dibăcie pregătea porțile de bulz, spre satisfacția celor mulți cărora le curgeau balele și dădeau semne de nerăbdare.

-Uite frate-miu, bulz ca la stână!. Stelian îmi șopti: doar pe aici poți mânca astfel de bunătăți! Fiecare din cei ,,cască-gură,, din apropiere au primit câte un boț de mămăligă aburindă. Stelian desfăcu boțul cu îndemânare, iar eu, cu toate că degetele de orășan, mă frigeau, l-am desfăcut mai pe-alene.

Minunea se arătă în sclipitul privirii, care deslușea brânza care începuse să se topească. Stelian se aplecă și-i îmbrățișă corpul acoperit cu o bundiță. Era lucru de mână. Se putea mândri nea Ion, căci mâinile harnice, pricepute ale Ninei, nevastă-sa crease această tradițională și în același timp frumoasă lucrătură, a artistei .

Viața de oier a lui badea Ion o cunoșteau Stelian, precum și unii din cei din jur care ajunseră la târg încă din zori zilei. Gospodarul avea cam 500 de oi mari și câteva sute de cârlani. Oile mai erau pe vârful dealului, la vreo câteva sute de metri de gospodărie. Doru, băiatul ăl mai mic de vârstă dintre cei trei și Jenica, fata care-și câștigase faima prin țesăturile ei, era cel care de abia pe la începutul lui septembrie cobora cireada de oi acasă. Era pentru prima dată, când taică-său, badea Ion, îi încredințase cireada. Așa era tradiția. La împlinirea celor 12 anișori, băiatului –cel mai tânăr din familie, i se încredința cireada. Doru-era mîndru! Taică-său privea zi de zi spre vârful dealului. Iar  mamei Nina, i se uscau lacrimile pe vremea ploilor, de grija ,,copilului!!

-Moștenesc oieritul din moși-strămoși și băieții o să mă moștenească.

2

Cu toate că specialiștii în prepararea brânzeturilor au început să dispară, nea Ion mai are succes. Marele secret constă în pășune.

Cei din jurul gospodarului erau numai urechi, ascultându-i vorbele povestirii. Curgeau lin ca apa pârâului care trecea prin mijlocul localității. Ploile cădeau prin aceste locuri ,adesea la vremea lor. Stropeau iarba cu blândețe, iar ea creștea cu firul ca de piatră și mirosul de brad. De aici, și gustul brânzei. Oile creșteau, se înmulțeau prin aceste locuri păstrate, îngrijite generații după generații. Cine aduce oi de caracul de peste hotare, se alege doar timpuriu cu faimă și gologani. Nu la Noi! Să știți că una e oaia casei și alta e cea de peste hotare. Una e oaia crescută la munte și alta e cea de la câmpie! Fiecare își trage seva din pământul care-l calcă.

-Ca și omul! Adăugă unul din jurul lui.

Cât despre oi aduse de pe alte meleaguri…e ca și omul care dacă-l răspământești, îl îmbraci cu aur, dolari…dar sufletul, pielea, ba chiar și obiceiurile le păstrează, până la mormânt.

-Da ce-ai spune nea Ioane dacă apa, care o beau oile colo în pădure, pe munte ți-ar aduce-o la stână cu utilaje moderne, camere igeniezate și tot felul de utilaje electrizate?

-La noi,apa de munte e curată ca mărgăritarul,proaspătă și pe gustul oilor. Am mâncat din brânza olandeză…e bună ,nu zic ba! Dar are alt gust, altă culoare. Ia privește dumneata în albul ochilor unui muntean de-al nostru, și privește în albul ochilor unui neamț..Ambi trăiesc în inima muntelui. Dar una e verdele bradului la ei și altul …Brânza noastră de burduf e căutată pentru gustul, mirosul specific. Noi o facem din lapte natural, nu adăugăm chimicale, mirodenii! Nu o …cum se zice..nu o pasteurizăm, adică nu-i adăugăm vreo chimicală.

Și uite așa, din vorbă în vorbă ne-am așezat pe banca de stejar proptită pe butuci priși zdravăn în pământ. Gospodina Nina a adus paharele, Stelian a scos din geantă o sticlă cu vin și gospodarul Ion cât ai zice Hop! A învârtit cu melesteul făina cu apă și sare, după care a pus în mijlocul mesei o mămăligă din care ieșeau aburii parfumați. Iar noi am frământat în palme brânza și cât ai zice hop!am amestecat-o cu brânza de burduf a lui nea Ion…

S-a întins o masă ca-n povestirile lui moș Creangă! Iar oaspeții, s-au lăsat plecați spre casele lor odată cu apusul soarelui.

—————————–

Paul  LEIBOVICI 

Rehovat, Israel 

8 martie 2019

Valenţiu Liviu MIHALCIA: Dragoste, multă dragoste

Cioc, cioc, cioc!

La uşa de la intrare.

Ridic ochii de pe cartea ce o citesc şi ascult.

Linişte.

Îmi continui lectura.

Cioc, cioc, cioc! Din nou.

Îmi ridic iarăşi privirea şi mă întreb în sinea mea: oare cine o fi? Nu aştept pe nimeni. Poate mi s-a părut.

Nici nu apuc să arunc din nou ochii pe carte şi iarăşi se aud clar trei ciocănituri la uşă.

Totuşi, e cineva. Insistă. Cine o fi? Şi cum a ajuns până la uşă? Cum a intrat în curte? Trebuia să fi auzit mai întâi interfonul de la poartă.

Mă ridic de pe fotoliu, ajung la uşă, pun mâna pe clanţă, apăs şi deschid. Nimeni şi nimic de cealaltă parte a uşii. Fac un pas înainte şi arunc o privire în stânga şi în dreapta. Nimeni, nicio mişcare.

Revin în casă şi trag uşa după mine, uşor contrariat. Mă îndrept către fotoliu şi după câţiva paşi rămân ţintuit.

Uimire?! Spaimă?!

Pe celălalt fotoliu, şade cineva şi răsfoieşte cartea pe care o citesc.

Derutat şi cu o anumită teamă în glas întreb: – Cine eşti şi cum ai intrat înăuntru?! Nu era nimeni când am deschis uşa.

Celălalt a închis cartea şi uşor a aşezat-o în locul în care o lăsasem eu. Apoi, fără grabă şi-a ridicat ochii şi m-a privit.

O privire adâncă, nebănuit de pătrunzătoare.

Parcă aruncase asupra mea o vrajă. O scanare din creştet până în tălpi.

Nu pare fiinţă omenească.

Un fior mă strabate pe de-a întregul. Spaimă, uluire! Sunt mut!

Totuşi mă smulg sau mai bine zis încerc să mă smulg din această stare de transă şi de-abia murmur:

 – Cine eşti?!

O voce calmă, dar hotărâtă străbate aerul şi zice: – Eu nu am nevoie să mi se deschidă vreo uşă de pe Pământ. Nici nu trebuie să sun sau să ciocănesc. Intru pur şi simplu. Totuşi, acum am facut o excepţie. Pe jumătate, de fapt. Fiindcă nu m-ai găsit în faţa uşii aşteptând, ci şezând în fotoliu.

– Bine, dar cine eşti şi de ce eşti aici?

– Cine sunt? Toţi mă întreabă!

– Să mă prezint cum se cuvine: sunt Îngerul Morţii.

Inima mi se opreşte parcă, sângele refuză să mai circule, mintea este complet blocată. Totuşi reuşesc să încropesc un mormăit: – Îngerul Morţii?!

– Da! este răspunsul celuilalt.

– Şi de ce eşti aici, întreb eu.

– E simplu de altfel, vine răspunsul acestuia. E timpul. S-a terminat. Am venit să te iau. Am fost trimis să te iau.

– Unde să mă iei, revin eu cu întrebările?

– La EL. Te aşteaptă. Eşti binecuvântat. Mergi direct la EL.

– Să înţeleg că până aici mi-a fost?

– Da, este răspunsul.

Încerc să mă dezmeticesc şi să judec totul în mod logic.

– Şi plecăm pur şi simplu, întreb eu?

– Fără să-mi iau rămas bun de la soţie, de la cei dragi? Şi mai am atâtea lucruri de făcut pe Pământ!

– Cum ar fi, de exemplu vine replica Îngerului?

– Multe, nu pot exemplifica acum.

– Totuşi, măcar un exemplu poţi să îmi dai? este replica celuilalt.

Mintea e complet blocată, nu reuşesc absolut nimic să scot din ungherele creierului.

– Ce ai avut de făcut, ai făcut până acum. Gata, e momentul să plecăm.

– Totuşi, nu mai există şi o altă posibilitate, o amânare, încerc eu?

Răspunsul e sec şi hotărât.

– Să mergem, zice Îngerul.

Pentru moment, privirea mi se tulbură. Simt o ușurare şi o linişte în acelaşi timp. Frica, spaima, tulburarea au dispărut. Sunt uşor ca un fulg.

Sunt deasupra casei, mă îndepărtez de Pământ şi văd totul din jur din ce în ce mai mic.

Îngerul tace şi plutim împreună. Pământul nu se mai vede, a dispărut cu totul.

Acum observ că acesta are aripi. Aripi albe, nu negre. Alb strălucitor.

El are aripi. Dar eu cum reuşesc să zbor?! Cred că întrebarea aceasta nu îşi mai are rostul.

Deodată, mă cuprinde un dor imens de cei dragi. Sfâşietor.

– Doamne ai milă de mine! Nu mă lua acum, te rog mult, din tot sufletul! Mai am de dat…..

Scotocesc prin toate colţurile minţii, să găsesc răspunsul.

Deodată, strig cu disperare, din adâncul sufletului meu: – Dragoste, mai am de dat multă dragoste! Dragoste, este ceea ce mai am mult de dat!

Îngerul se opreşte. Parcă ascultă ceva sau pe cineva. Sclipire şi uimire se observă în privirea sa.

Închide ochii şi afirmativ dă din cap.

Apoi îi deschide, se uită la mine şi spune: – Bine! Te vei întoarce. EL a hotărât. Şi totul depinde de tine. Dar, nu uita ceea ce ai spus. Că mai ai multă, multă dragoste de dat.

Şi dispare.

O senzaţie de prăbuşire în gol mă cotropeşte cu totul. Au fost secunde, minute, ore? Nu ştiu. Poate nici nu există acolo noţiunea de timp, de spaţiu.

Tresar şi mă trezesc din aţipeală cu un nod în gât şi o senzaţie de gură uscată.

Sunt din nou pe fotoliul meu. Cartea stă să îmi alunece din mână.

Clipesc de câteva ori şi îmi scutur capul. Să mă dezmeticesc şi să înţeleg ce s-a întâmplat.

Bucuros, îi mulțumesc lui Dumnezeu că a fost doar un vis. Visasem că îmi venise sfârşitul.

Răsuflu uşurat şi bucuros. Parcă primisem o nouă viaţă.

Se aude cum se răsuceşte cheia în broasca uşii de la intrarea în casă.

E soţia, îmi dau singur răspunsul. Sar de pe fotoliu şi cu paşi grăbiţi mă duc să îi deschid uşa şi să o întâmpin.

Deschid uşa. În prag e soţia mea cu două sacoşe mari de cumpărături.

Păşesc către ea şi o cuprind cu totul în braţe, aproape să o sufoc de tot în această îmbrăţişare lungă.

– Mai bine m-ai ajuta şi să iei măcar o sacoşă, intervine ea. Îmbrăţişările pot să mai aştepte, completează.

Bucuros că pot fi de folos, îi iau sacoşele şi mă îndrept către bucătărie.

În tot acest timp, ea s-a descotorosit de încălţămintea şi îmbrăcămintea de oraş şi s-a aşezat pe celălalt fotoliu, exclamând: – Ce zi am mai avut şi astăzi! Şi traficul ăsta infernal.

Închide ochii, îşi trage sufletul pentru moment. O clipă de relaxare. Deschide ochii şi privirea îi este atrasă de ceva de pe pardoseala livingului. Se apleacă, ridică obiectul şi întreabă: – Asta ce mai este?

Între degetele mâinii ei a poposit o pană albă.

– Ce frumoasă este?! Şi ce albă este, strălucitor de albă!

Înlemnesc.

Totuşi, nu a fost vis.

A fost aievea.

Îngerul a fost aici.

EL mi-a mai dat o şansă.

Şi îmi aduc aminte ceea ce m-a salvat: dragoste, multă dragoste de dat.

Da, dragoste, multă dragoste!

––––––––––

Valenţiu Liviu MIHALCIA

9 februarie 2019

 

Georgeta NEDELCU: Copilărie fericită

Când grâul bătea în combină, eu băteam la porţile vieţii. Ziua când m-am născut nu a fost nici pe departe o sărbătoare. Mama m-a născut acasă, la bunici, asistată de bunica dinspre mamă şi o mătuşă. La interval de câteva minute, mama a mai născut încă o fată, sora mea geamănă. Era o zi caniculară de iulie. Intrasem cu stângul în viaţa tatălui nostru, deoarece el îşi dorea un băiat, băiatul pe care-l pierduse cu doi ani în urmă. O săptămână nici nu a dat pe acasă, de ciudă că are două fete. Habar n-avea el că mama dăduse mâna cu moartea…

   De mică făceam impresia unui copil cu personalitate foarte puternică. Până când m-am dus la şcoală, viaţa a curs liniştită. Când am mers în clasa întâi, ştiam deja să citesc şi să scriu. Mai târziu, aplecată la firul ierbii, mirosind flori, rosteam tăcută poezii cu litere încă arzând.

  Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, fiindcă îmi doream prea multe deodată. Voiam să fac atât de multe lucruri, care să sfideze timpul şi… moartea!

   Cu lumea nu mă prea împăcam, deoarece mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram prea împăcată pentru că, de multe ori îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ,,Oare, voi fi eu atât de puternică, încât să sper atât de mult?” Fiecare zi însemna pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.

  Mama trecuse prin multe greutăţi. La vârsta de douăzeci de ani îi moare primul copil, iar un an şi jumătate mai târziu, moare sora mea geamănă. După un an şi jumătate de la acest eveniment mai naşte o fată – Violeta. Căsuţa ei de atunci era o postavă. Ochii mamei o priveau cu multă dragoste. Era micuţă şi firavă. A trecut multă vreme până când a prins să meargă în brânci. Mai târziu a învăţat să păşească, ţinută de mânuţe. După un timp a pornit şi prin curte. Ar fi vrut să ajungă la poartă, însă a rămas pe loc, deoarece cei doi curcani ai bunicii se înfoiau la ea. Îşi puseseră în cap fesul roşu, iar moţul le atârna pe nas. Violeta a luat de jos o nuieluşă şi s-a îndreptat spre ei. Alungarea lor a fost prima ei victorie. Şi-a continuat drumul, vrând să treacă peste pragul de la poartă, dar nu a putut, fiind prea înalt. Gata de plâns, s-a aşezat jos şi cu nuieluşa a început să bată pământul, apoi şi-a dus palmele la urechi şi a stat aşa câteva minute. A mai privit odată spre poartă şi a zâmbit. În ochii ei frumoşi, râdea cerul!

   Creşteam şi nu ne doream nimic mai mult decât aveam: o casă, părinţi, bunici şi strada cu copii unde ne jucam zilnic. Părinţii noştri se respectau foatre mult. Îngrijeau de noi cu multă trudă. Niciodată nu avuseseră loc în casa noastră, certuri. Şi eram atât de săraci… Nu aveam lumină, ci lampă cu gaz, găteam pe godin… dar ne iubeam atât de mult! Acum, nimic nu mai e ca altă dată! Nici anotimpurile nu se mai desfăşoară întocmai. Doamne, ce curcubeu frumos răsărea după ploaie! Azi, rar dacă mai zărim aşa ceva. Nici cozonacul nu mai are gustul celui de atunci, când eram copii. Mama ne făcea cozonac în crăticioare mici şi după ce îl scotea din cuptor îl rupea, iar noi îl mâncam cu atâta poftă… Doamne, ce bun era!

  Unele întâmplări din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte, ne rămân fixate în memorie, cu o limpezime atât de clară în ceea ce priveşte detaliile în care ne angajează soarta, încât ai impresia că toate astea s-au întâmplat ieri…

   Era o zi superbă de primăvară. Pământul şi cu primăvara sunt două corpuri goale, ce stau încolăcite sub cerul larg. Tot văzduhul mirosea a iarbă, iar crângurile erau pline de violete. Soarele strălucea, aruncând suliţele sale aurii pe cerul senin.

   Oltence prin naştere şi trăire, eu şi sora mea plecăm din Craiova, împreună cu părinţii la bunici. Trecem Jiul aproape secat, iar după câţiva kilometri de asfalt, şoseaua devine o spinare osoasă acoperită cu mult praf. Maşina goneşte pe drumul pietruit de ţară. În vârful dealurilor se zăresc perii solitari, la umbra cărora oamenii îşi lăsau desaga cu mâncare atunci când se duceau la lucru pe ogor. La prânz, satul este toropit de căldură. Casele din chirpici sunt spoite cu pământ galben amestecat cu paie şi sunt atât de joase, încât poţi să te uiţi deasupra lor din oricare pom.

   Rămase drept zălog pădurii, câteva pete de lumină mai licăreau stinghere în apele adormite ale izvoarelor. Sprintene, ca nişte căprioare, eu şi Violeta înaintam printre copaci şi păream rupte din întuneric… La marginea satului, unde deseori ne petreceam copilăria, mă desfac de umbre, rămânând o vreme încremenită lângă un dud.

   Satul Mârza este satul unde locuiesc bunicii noştri. Acest sat este unul dintre puţinele localităţi doljene în care nu există biserică. Locuitorii de aici sunt nevoiţi să parcurgă aproximativ 7 km, până la cel mai apropiat lăcaş de cult, situat în satul vecin – Mărăcine, pentru cele mai diverse ocazii: cununii, înmormântări, slujba de duminică şi altele. Iar elevii din sat trebuie să parcurgă peste 7 km pe jos până la şcoala din Tencănău unde învaţă, pentru că nu au la dispoziţie nici un mijloc de transport şi acelaşi drum trebuie să-l facă şi la întoarcere. Pentru a veni la oraş, bunicii veneau pe jos cale de 25 de km. Alteori veneau cu carul cu boi, dar plecau cu noaptea-n cap pentru a ajunge aici când mijeau zorii.

   Satul părea la fel de adormit ca şi pădurea. Uliţa pe care stau bunicii noştri e firavă şi goală. Numai pământ şi piatră. Şi e tăcută… Seara e tulburată de vacile şi oile care se întorc de la păşune. De departe zăresc casa bunicii, locul unde ne-am petrecut multe zile fericite. Acelaşi acoperiş, aceleaşi ziduri ca altă dată. Totul este neschimbat. Am împins poarta care a scârţâit prelung şi m-am îndreptat spre casa bunicilor, dar am fost întâmpinată de aşteptări neîmplinite. Atunci, am ciocănit de câteva ori în uşă.

– Cine-i acolo? – se auzi dinăuntru, glasul bunicii.

– Eu sunt, bunico!

   Zăvorul clămpăni scurt şi cu puţină opinteală, lunecă hodorogit, iar în pragul uşii luminată slab de pâlpâitul lămpii, apăru bunica.

– Ei, bată-te să te bată! Tu eşti, Gabriela! se  minună ea de cum dădu cu ochii de  mine.

– Eu, bunico… Sărut mâna şi bine v-am găsit!

– Cu cine ai venit?

– Cu mami, cu tati şi cu Violeta. Dar bunicul ce face?

– Intraţi şi fiţi bine veniţi! zise bunica şi i se umplură ochii de lacrimi. Bunicu-tău doarme, dar se va trezi când îţi va auzi glasul – fii fără grijă.

  În casa bunicilor aceeaşi tăcere blajină. Bunica, cât ai clipi din ochi, a aşternut masa cea cu trei picioare, pe care a pus brânză, şuncă şi saramură de pui cu mămăligă rece. Mămăliga o taie cu aţa. După ce ne-am potolit foamea şi setea ne-am aşezat la taifas vreme de vreo două ceasuri, apoi am ajutat-o pe bunica să strângă masa şi să aştearnă paturile pentru a ne odihni.

   În depărtare, luna apărea printre nori ca un licurici. Spre seară, pădurile deveneau fumurii, iar glasul păsărelelor străpungea desimea tainică a aerului. Îmi plăcea să le ascult până toamna târziu, când pe uliţă şi în curţile oamenilor se ardeau grămezi de frunze şi gunoaie, iar cocoşii cântau prelung.

   Începuse să bată vântul tot mai tare şi, ca din senin, s-a pornit o ploaie măruntă şi rece care brăzda pământul cu stropii ei mari şi grei. Adăpostite sub plapumă, cu ochii închişi, eu şi Violeta ne simţeam atât de bine! Priveam clipind spre razele lunii, care ne lumina camera. În noaptea de afară, tăcerea cuprindea tot satul. Răpuse de oboseală am adormit, în timp ce vântul puternic deschidea porţile şi le trântea cu repeziciune. Furia vântului s-a potolit până spre dimineaţă.

   Pe la prânz, părinţii noştri au plecat, iar eu şi sora mea am rămas la bunici. La chindie, soarele strălucea şi toată valea, cât cuprindeai cu ochii se acoperise cu o broboadă sângerie. Se apropia luna septembrie.  Toamna era pe aproape. O simţeai în culesul roadelor bogate. În grădină, o furtună scurtă dar puternică biruia crengile pomilor.

   Grădina bunicii era plină de pomi fructiferi, iar curtea de bujori albi şi roşii, de crini şi lalele. După treburile zilei, ochii umezi ai bunicilor priveau poarta sau uliţa de unde apăream noi, obosite, după fuga împreună cu fluturii de toate culorile. După ce paşii noştri treceau pragul casei, ne spălam pe mâini şi fiecare ne aşezam pe scăunelul preferat. Bunica ne punea pe masă tot ce avea mai bun, iar noi nu mai conteneam cu sporovăitul. Ochii lor înlăcrimaţi de bucurie ne sorbeau cuvintele şi bucuria noastră îi molipsea şi pe ei.

   Revăd imagini cu mine, când mică fiind, mă duceam dimineaţa cu cănuţa în mână după bunica atunci când mulgea vaca, să-mi pună lapte şi îl beam direct de la ,,sursă” şi după ce mă săturam, luam răţuştile şi le băgam cu capul în cană să ,,pape” şi ele lapte. Până să vină bunica, omoram vreo două – trei.

    Într-o dimineaţă m-am trezit cu temperatură. Asta însemna medicamente, pază, griji… Numai eu aveam temperatură; parcă surorii mele i-a fost lene să se îmbolnăvească. Bunica a pus-o să aibă grijă de mine, să nu mă dezvelesc, ca să transpir. La un moment dat, am auzit-o oftând şi am întrebat-o:

– Ce ai surioară de oftezi?

  Violeta tăcea, iar eu mă uitam la ea a întrebare. Până la urmă s-a îndurat să îmi răspundă:

– Of! Ce greu e să fii sănătos!

– Să nu mai zici una ca asta niciodată! – răsună de dincolo glasul bunicii.

  Bunicul oftează şi el.

– Tu de ce oftezi, Nicolae? – vine glasul bunicii, ca tunetul.

   Bunicul nu-i răspunde. Aprinde o ţigară şi zâmbeşte pe sub mustaţă.

– Ce faci Nicolae? – se aude de dincolo, glasul bunicii.

– Nu-mi găsesc ochelarii, Leno. Nu i-ai văzut pe undeva?

  Uitându-se la el, bunica îşi face cruce şi-i spune zâmbind:

– Sunt pe nasul tău, nu-i mai tot căuta. Offf! Ai îmbătrânit, de tot…

   Şi bunicul râde pe-nfundate. Bunica se retrage în cameră şi se culcă. Somnul bunicii seamănă cu joagărul din pădure. Nu ştiu cum poate dormi bunicul cu ea. Noi continuăm să vorbim în şoaptă.

– De ce nu te culci, Nicolae? Ce aveţi de discutat atât – tu şi Gabriela? Nu vezi cât este ceasul? – zice bunica deodată.

   Bunicul s-a speriat atât de tare, încât i-au scăpat ochelarii din mână. Şi noi care credeam că doarme…

– Ei… punem ţara la cale…

– Gabriela, nici tu nu ai somn?

   Îl sărut pe bunicul şi plec în vârful picioarelor în camera unde doarme sora mea. Iau o pară şi muşc din ea. Stropii dulci se rostogolesc din miezul moale, udându-mi bărbia şi rochia. După ce termin de mâncat para, îmi iau cămăşuţa de noapte şi mă aşez în pat lângă Violeta care doarme de o oră.

Motanul se culcă la picioarele mele, acoperindu-mi-le cu lâna toarsă din fuiorul lui. Stelele de pe cer strălucesc şi noaptea începe să zâmbească. Ceasul din perete ticăie atât de tare, încât îmi astup urechile să nu-l mai aud şi abia adorm.

Noapte bună, noapte!

                                                                                *

   E duminică. Dimineaţa mă trezesc mai devreme decât dacă aş fi la Craiova. Mă scoală din somn orătăniile din curte şi sunt atât de somnoroasă… Sora mea încă nu s-a trezit. Afară ninge ca în basme! Cu toate că e cam ger, o mulţime de copii se dau cu săniile la vale până în dreptul cooperativei sau se bat cu bulgări de zăpadă.

   Ajuns acasă, bunicul îşi scoate cizmele de cauciuc şi le lasă în prispă. Îşi ia o ţigară şi o aprinde direct din sobă. Eu cu bunica aşternem masa să mâncăm. Vine şi sora mea somnoroasă, frecându-se la ochi. După ce mâncăm, bunica ne îmbracă cu hăinuţe groase să ieşim la derdeluş. Ne suim amândouă în sanie şi ne dăm drumul la vale. Fulgii ne intră în ochi, în gură sau se topesc în palme. Oriunde te-ai uita, nu vezi decât o întindere albă!

   Continue reading „Georgeta NEDELCU: Copilărie fericită”

Cristian Petru BĂLAN: La spovedanie

Într-o duminică, înainte de slujba de vecernie, ca niciodată parcă, soarele îmbrăcase cu multă dărnicie și cu minunate raze de aur ceresc frumoasele turle ale mănăstirii „Sfântul Andrei” de pe vârful colinei înconjurată de o mare pădure de tei. Privită de jos, întreaga mănăstire părea o mică fortăreață care decora cu strălucirea ei toată colina făcând-o să semene cu o mică gură de rai prin imaginea stranie a turlelor ei luminoase.  Cucii și turturelele concertau dulce prin desișurile din jur,  în timp ce rândunelele și porumbeii zigzagau prin aer, rotindu-se spectaculos deasupra chiliilor cufundate în liniște și în umbre tainice, cu ceardacurile lor primitoare unde locuiau cei doisprezece călugări ai acestei frumoase  mănăstiri. Ea era vizitată anual de sute de creștini veniți de pretutindeni, care soseau acolo atât pentru frumusețea arhitectonică a bisericii, cât, mai ales, pentru a primi binecuvântările bătrânului preot călugăr Onufrie, starețul acelei mănăstiri, vestit prin puterile rugăciunilor sale de a vindeca pe cei bolnavi și de a le induce o reală liniște sufletească multor deznădăjduiți ai sorții care îl căutau cu încredere de-a lungul anilor.

Înainte și după terminarea slujbelor, zilnic veneau la el din toată țara destui credincioși să se spovedească, să se împărtășească sau să primească binecuvântări, iar marele avantaj de care se bucurau toți vizitatorii era acela că niciodată bătrânul preot călugăr nu cerea cuiva bani și chiar îi refuza pe aceia care insistau să-i ofere. „Dacă vrei neapărat să ajuți cu bani sfânta mănăstire, spunea bătrânul Onufrie, atunci pune-i la cutia milelor, atât cât te lasă inima, iar dacă nu-i ai, nici eu nu mă supăr și nici bunul Dumnezeu,  fiindcă Preasfântul ne îndestulează pe fiecare gratis, știind cel mai bine nevoile inimilor noastre… Vă spun că eu nu slujesc aici pentru bani, căci îmi ajung ceea ce primesc ca stareț al acestei sfinte mănăstiri și de aceea dau slavă Domnului, că sunt încă sănătos și că nu-mi trebuie nimic altceva decât mântuirea veșnică dăruită de El”. 

Așa rostise sfinția sa într-una din ultimele lui predici și nimeni nu se îndoia că spune un simplu adevăr ce s-ar putea verifica oricând, deoarece toți aflaseră că acest bătrân Onufrie devenise cunoscut atât prin frumusețea lui fizică, de eremit înalt și impunător, ce amintea din marii sfinți din icoane, cu bărbi albe mari și dese, cu chipuri radioase, dar mai cu seamă se făcuse cunoscut prin glasul lui blând, sfătos și cuceritor, prin respectul ce-l afișa față de toată lumea.  Deși părea al tuturor, de fapt, el nu avea pe nimeni altcineva decât pe Dumnezeu și pe cei doisprezece călugări din jurul lui, pe care îi păstorea cu tot devotamentul în parohia mănăstirii, iar aceștia îl ascultau și-l iubeau ca pe un tată. Și tot ca un tată devenea, din prima clipă, îndrăgit de toți ce au avut curiozitatea să-l cunoască, deci de toți vizitatorii care veneau curioși să-l vadă, să-l audă și să-l admire predicând, fiecare dorind să fie binecuvântat de sfinția sa. Dacă înainte putea să dea binecuvântări zilnice, discutând cu toți, în ultimii ani el a decis ca spovedaniile și împărtășaniile să aibă loc numai în zilele de miercuri și vineri. Atunci mulțimi de enoriași  așteptau să le vină rândul să discute personal cu preacinstitul preot călugăr Onufrie.

Înainte de vecernia din seara aceea, călugărul de serviciu înconjura biserica bătând toaca cu precizie și în  ritm crescendo-sacadat. El se oprea din când în când făcând plecăciuni și ținând în mână ciocanul de lemn cu care, sigur de măestria lui,  lovea în scândura lungă de lemn bine uscat. Ciocăniturile alternau când slabe când puternice și scoteau niște plăcute rezonanțe sonore, ce se auzeau repetate de valuri de ecouri…

Curând, după toacă, toată valea bisericii s-a umplut de măreția sunetelor armonioase ale celor trei clopote care păreau că dialoghează între ele cu cerul.  Toate aceste vibrații metalice înălțătoare aveau darul să-ți  destindă sufletul umplându-l de fiorii sfințeniei. Trăiai cu certitudine un sentiment cald și nou, rareori cunoscut înainte, iar asta parcă te pregătea să asiști la miracole tainice ce le descopereai înlăuntrul bisericii parfumată de mirosul de smirnă și tămăie atât de liniștitor… La vecernie, patru călugări de la strană, după ce au citit cu tonalități cantabile din Psaltire, au psalmodiat pe patru voci cu inflexiuni melodice aproape gregoriene, răspunzând slujbei ținute de părintele paroh care, în ciuda vârstei lui înaintate, încă mai avea ceva din vocea aceea frumoasă a fostului solist principal al corului seminarului teologic, de pe vremea studenției.

De data aceasta însă, la serviciul religios nu erau decât vreo treizeci de persoane, majoritatea femei, și vreo câțiva turiști străini care au făcut și câteva fotografii. Toți au părăsit, rând pe rând, biserica, ieșind cu pași liniștiți, ultima fiind o bătrână cu o broboadă neagră pe cap. Deodată, parcă răzgândindu-se, băbuța se opri și nu se mai grăbea să iasă ci, sprijinindu-se într-un baston ținut în mâna stângă, se întoarse încet spre altar. Cu dreapta se închina pios și săruta pe rând toate icoanele, făcând cruci mari și îngenunchind cu mătănii la icoanele împărătești de la ușile mari ale catapeteasmei. Acolo s-a rugat ea cel mai mult. Când a încercat să se ridice, din fața icoanei Mântuitorului, deodată bătrâna s-a dezechilibrat  și a căzut lată pe covorul din fața iconostaselor, exact în momentul în care  părintele Onufrie ieșea pe ușa din dreapta.  Acesta, văzând-o pe biata femeie lungită la pământ, s-a îndreptat grăbit spre ea și, cu mișcări încete, s-a aplecat cu grijă și a ajutat-o pe bătrână să se ridice.

       –  Văleu, măicuță, te-ai lovit rău? o  întrebă călugărul.

       –  Săru’  mâna, părinte. Nu prea rău, fiindcă văz că nu mă doare.

       – Te-a ferit bunul Dumnezeu și Maica Preacurată cărei i te-ai închinat… Dar de unde ești?

       – De departe, părinte Onufrie. Tomnai din Muntenia…

       – Oo, da, da… Așa e. Cam departe. Și cum ai ajuns mata aici? Cine te-a adus?

       – Niște vecini ai mei, cu mașina lor, părinte. Au fost și ei acilea, la vecernie, dar au ieșit adineauri și mă așteaptă afară. Uitați-i la ușă,  că ies în curte… Este o familie care a mai fost la sfinția voastră și, de data asta, i-am rugat să mă ia acum și pe mine cu ei. că tare voiam să mă spovediți.

        – Păi, haide că te ajut să ajungi la dumnealor, fiindcă azi e duminică și eu spovedesc lumea numai miercurea și vinerea..

         – Vai de mine; asta înseamnă că am străbătut atâta drum de geaba? Of, că tare rău îmi pare, dar v-aș ruga frumos să vă îndurați de mine, că la cei 78 de ani ai mei, altă dată nici c-o să mai pot veni. N-ați putea oare acum? Fiindcă cei de afară mă așteaptă și vreau ca la urmă să vă plătesc osteneala… Poate vă îndurați de mine. Ce ziceți?…

         – Dacă-i vorba de plăți, nu prea ai nimerit bine, fiindcă eu niciodată nu am putut să iau niciun ban de la nimeni și va trebui să te refuz. Haide că te conduc până la ușă…

         – Nu, nu, părinte. Lăsați… Și așa nu aveam bani, că sunt tare săracă, dar v-am adus vreo douăzeci de ouă proaspete și o să vi le dea vecinii mei.

         – Liniștește-te, soro; nu-mi trebuie nimic, dar iaca, cu dumneata, pot face acum și o mică excepție, că am mai făcut. Așteaptă-mă un pic, te rog, lângă strană, că mă întorc mintenaș în altar să-mi iau Sfânta carte și epitrahilul – și revin îndată…

Chiar așa a și făcut. Părintele Onufrie, vestitul preot-călugăr, s-a întors îmbrăcat preoțește cu o cruce în mână, și-a pus ochelarii și s-a apropiat de femeia care revenise cam în dreptul icoanei, unde căzuse. îngenunchind din nou. Părintele a venit lângă ea, și-a deschis cartea, i-a pus patrafirul pe cap, i-a citit din carte, binecuvântând-o cu niște cruci deasupra capului peste patrafir, după care și-a început spovedania cu niște întrebări specifice actului de mărturisire ortodox, la care femeia răspunde pe scurt spunând de câteva ori cu „da” și de mai multe ori cu „nu”:

        – Ești botezată ortodox, fiica mea?

        – Da.

        – Mergi deseori la biserică?

        – Da.

        – Iubești legea ortodoxă?

        – Da.

        – Cunoști Biblia?

         – Da… Adică nu o cunosc personal, căci nu am avut niciodată în casă această carte, dar știu din ea ce ne-a spus taica popa la biserică, unde am putut vedea câteva pagini din ea și nu-mi dau seama dacă părintele ne-o fi spus chiar tot ce-i scris acolo…

        –  Nu cred că a putut să vă spună tot, căci nu e treabă simplă pentru orice preot. Dar dumneata postești?

        – Da, totdeauna – miercurea și vinerea?

        – Ai furat?

        – Nu, părinte.

        – Ai ucis?

        – Nu, Doamne ferește !

        –  Ești căsătorită?

        –  Nu, dar am fost; soțul mi-a murit. Sunt văduvă…

        –  Ai preacurvit?

        – Nu, niciodată !

        – Ai blestemat vreodată?

        – Da, părinte, recunosc, da. Am blestemat.

        – Cum așa?

        – Așa cred că a trebuit… De mică și până acum, am blestemat de multe ori, nu numai o dată, ci de zeci de ori.  Am blestemat chiar în fața icoanelor și, uneori, cu crucea în mână ori, cu ură și cu lacrimi în ochi… Dumnezeu să mă ierte… Recunosc.

        – Începi să mă înspăimânți ! Cum să faci asta? Nu se poate!

        – Ba s-a putut și vă mărturisesc că nu-mi pare rău, fiindcă am simțit că Dumnezeu mă înțelege și-mi dă dreptate…  Trebuia să…

        – O, tată!   Șșșt, taci, taci !  Oprește-te!… Ai greșit mult! Ăsta este un mare păcat… Tare mare păcat, că și blestemul este un păcat grav, venind de la duhul cel rău… Iar Dumnezeu află că nu permite așa ceva, mai ales că spui că ai repetat răul acesta cu ură, chiar de mai multe ori. Nu se poate face așa ceva… Dar cam pe câți oameni crezi că ai blestemat cu atâta ură, pe mulți?

         – Nu pe mulți, părinte. Nu pe mulți… Doar pe unul singur, care mi-a nenorocit întreaga viață, chiar dacă asta s-a întâmplat tare de demult, încă de pe vremea când eream tânără. Dar ce zic eu tânără – că asta s-a întâmplat  chiar de pe timpul când eream o biată copiliță nevinovată, o fetiță de vreo 7-8 ani. Și de atunci cineva mi-a făcut un mare rău care mi-a distrus viața, liniștea și sănătatea, și de aceea n-am putut să-l uit și să-l iert niciodată…

         – Mda, răspunse părinte Onufrie gânditor. Îmi pare rău. Aș putea să te înțeleg într-un fel, dar oare ai uitat totuși că în Rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, Mântuitorul ne-a zis: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”? Ai uitat asta?  Toți greșim, fiica mea, și de aceea toți trebuie să devenim iertători și blânzi precum Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căci dacă noi nu iertăm niciodată, atunci nici bunul Mântuitor, la dreapta Lui judecată, nu ne va ierta pre noi. El este drept, măicuțo, nu-i așa? Vezi, asta-i problema… Așadar, mare rău ai făcut, fiica mea!  Și ce blesteme vei fi rostit?

        – Cum să vă spui?  Vedeți? Sunt mulți, mulți ani de atunci, precum v-am zis…  Iar eu eream o copiliță care nu mersesem la biserică decât de puține ori și îmi amintesc că, din cauza răului ce am pățit, mai mult am plâns decât am vorbit, iar vorbele acelea ale mele, unele spuse doar în gând, nici nu știam bine dacă ce ziceam eu ereau chiar blesteme adevărate sau doar dorințele mele de răzbunare și de a mi se face dreptate, căci nici nu știam prea multe despre Dumnezeu, așa că Lui îi spusesem cam așa: Doamne, fă-l, Doamne, să sufere cum sufăr eu; și fă-l, Doamne, să plângă cum plâng și eu; și omoară-l, Doamne, iar dacă nu-l omori, atunci ia-l la Tine și bate-l cum m-a bătut și el pe mine sau fă-l bun ca mine, nu rău cum văd că este…. Cam așa știam eu să blestem..

         –  Stai, stai, stai… Oprește-te oleacă, măicuță, căci mă obligi să fac ceva eforturi ca să te înțeleg mai clar și să te cred…  Bine, până aici am priceput și eu că ai o amintire urâtă care te apasă și acum, fiindcă îmi pomenești de un mare rău pe care l-ai pățit din frageda copilărie fără să precizezi la cine te referi… Deci, ca să n-o mai lungim: cine era, de fapt, persoana care zici că te-a bătut și te-a chinuit atâta? Și de ce nu ai reclamat crima asta părinților dumitale? M-ai făcut să devin un pic cam sceptic și destul de confuz căci, la un moment dat, chiar îmi vine să te întreb: oare nu cumva minți sau nu cumva ai avut atunci așa…. niște momente infantile fanteziste care, deși false, te-au convins, după o vreme, că ar fi fost reale? Psihologii spun că se mai întâmplă – și nu chiar atât de rar… De ce nu te-ai plâns de asta cuiva care să te scape? De ce nu ai spus asta, bunăoară, mamei tale, tatălui tău?

          – Nu mint, părinte. Și nu am avut nicio impresie falsă, ci am trăit o copilărie și o viață cu adevărat nefericită. În plus, nici nu aș fi avut cui să mă plâng… Tata murise; nici nu l-am cunoscut vreodată. Cât despre mama… vai de ea!

          – Ei, dacă zici că-i așa, atunci te rog să-mi povestești mai pe îndelete aceste amărăciuni din viața dumitale, căci poate ne-ar fi de folos să știm necazurile prin care ai trecut. Uite, mai amân puțin ce aveam de făcut în seara asta și te ascult cu răbdare…

          – Bine, prea cuvioase părinte. Vă mulțumesc și am să vă spun, mai pe scurt, unele mărunțișuri din viața amărâtă prin care am trecut, chiar dacă nu vă sunt toate spusele mele de folos sau interesante.

Stând în genunchi, sub patrafir, într-o poziție mai odihnitoare, cu palmele lipite de covor, băbuța îl lăsă pe cuviosul Onufrie să-i asculte viața. La început, se opri din când în când și tușea uneori să-și dreagă glasul. Se temea că preotul nu o aude bine sau că dânsul nu este prea interesat de ce înșiră ea acolo. De aceea, vorbi un pic mai tare. Într-adevăr, dacă din primele cuvinte ale pacientei lui, confesorul  avusese impresia că ascultă un șir de întâmplări oarecum banale, cu cât bătrâna adăuga mai multe detalii biografice. cu atât relatările ei i se păreau mai interesante și de aceea o asculta din ce în ce mai atent…

Iată ce aflase părinte duhovnic din gura celei care i se spovedea! După ce îi murise tatăl, pe care nici nu-l cunoscuse vreodată, mama fetiței, o femeie frumușică, s-a recăsătorit cu un bărbat morocănos și foarte pretențios, care nu prea o iubea deloc pe fetița soției lui și de aceea respectivul nu știa ce să mai facă spre a scăpa cât mai curând de ea. Mai mult decât atât: el i-a spus soției sale că dacă nu dă mai repede fata cuiva să o înfieze, atunci va divorța. Totuși, nimeni nu s-a grăbit să o ia de suflet pe fiica lui adoptivă și întreba în dreapta și-n stânga să găsească vreun binefăcător. Într-o zi a găsit o soluție și  a venit vesel acasă spunând că a vorbit cu o familie foarte bogată unde lucrase el înainte ca slugă prin curtea lor, o treabă bine plătită, iar acum familia aceea chiar avea nevoie de o fetiță serioasă care să le spele vasele și rufele și să le deretice prin casă iar uneori prin curte. Zis și făcut. Ca atare, a luat fetița ducând-o la acești oameni înstăriți și destul de cumsecade care, primitori din fire fiind, cum au văzut-o cât de frumoasă, de curată și harnică este, au angajat-o imediat, i-au pus la dispoziție o cameră specială și un program de lucru nu prea încărcat. Acolo copila mânca bine (ea învățase să și gătească), fusese îmbrăcată frumos și o înscrisese și la o școală din apropiere, unde se remarcase printre cei mai buni elevi.  Dar, îndată ce se întorcea de la  școală, trebuia să se apuce imediat de lucru. Cum-necum, mica servitoare devenise fericită, făcând față cu bine tuturor solicitărilor, iar stăpânii ei o apreciau din ce în ce mai mult, în special stăpâna casei care era o mare doamnă, blândă și de o frumusețe rară. Dânsa avea mare încredere în noua angajată constatând și cât de cinstită este. De aceea chiar începuse să o iubească cu adevărat și singura mare răsplată ce i-a oferit-o a fost gestul că uneori o lua cu dânsa la biserică unde totuși nu se duceau decât din când în cînd, fiindcă familia aceea nu era prea bisericoasă.

Amândoi soții erau funcționari bine plătiți, deoarece doamna lucra la o bancă, iar soțul ei era notar la primăria locală. Cei doi aveau și un băiat de vreo 16-17 ani, elev de liceu într-un oraș vecin, unde stătea la internatul școlii. Într-una din vacanțele de vară, când proprietarii erau la serviciu, băiatul, rămas singur cu fetița acasă, imediat după ce părinții au plecat la slujba lor, el a intrat în camera servitoarei, a tăbărât pe ea și a violat-o cu sălbăticie.  Fetița l-a respins, s-a opus cu îndârjire, dar el a bătut-o și neputându-se apăra, a profitat de ea, amenințând-o că dacă îl pârăște părinților, o va omorî. Asta s-a întâmplat zile de-a rândul , în toate vacanțele, iar părinții tânărului nu știau și nici măcar nu bănuiau nimic. Așa au trecut câțiva ani, încasând deseori bătăi la orice încercare, până când, într-o bună zi, fata și-a luat inima-n dinți și l-a pârât pe agresor mamei lui care, cu tristețe, i-a înțeles necazurile slujitoarei sale. Când dânsa împlinise paisprezece ani, stăpâna casei i-a adus fetei pe un flăcău chipeș de la țară, acesta fiind fiul unor rude mai îndepărtate care căutau o fată bună; și s-a căsătorit cu ea. Numai că nici acesta nu s-a dovedit un om de omenie, căci îi plăcea să stea mai mult prin cârciumi. De la el, prima mare bătaie a căpătat-o imediat după nuntă, când a descoperit că mireasa nu fusese fecioară, apoi bătăile s-au repetat luni în șir, până ce jandarmii i-au adus vestea că soțul ei a fost ucis la o cârciumă într-o altercație cu alți bețivi cuțitari. Cu soțul alcoolic a avut o fetiță care a murit la câteva zile după naștere, căci se născuse cu niște malformații congenitale grave. Atunci ea a decis să rămână toată viața singură și așa au trecut peste ea valuri de ani, trăind din munca de simplă spălătoreasă.

Totdeauna această victimă nevinovată a considerat că ființa care i-a distrus viitorul a fost acel băiat răutăcios care a violat-o și a ținut-o deseori în bătăi, terorizând-o ca să-și satisfacă poftele cu ea.  Numai de la el a pornit tot răul și tot ghinionul întregii sale vieți.  De aceea, doar pe el l-a blestemat tot timpul. Ceilalți indivizi răi nu meritau atenție. Dar nici acea familie nobilă la care a slujit înainte nu a rămas prea multă vreme ferită de necazuri, deoarece mama băiatului agresiv a devenit și ea văduvă, căci soțul dânsei a dispărut într-un subit atac de inimă, iar soția lui, femeie frumoasă fiind, a fost mai târziu cerută în căsătorie de un foarte cumsecade și înțelept preot văduv care nu avea copii.

La spovedania ei, bătrâna i-a relatat preotului duhovnic toate aceste amănunte, cu simplitate, fiindcă alte detalii nici nu prea mai știa, iar părintele Onufrie, în cele din urmă, o asculta cu atenție, chiar parcă cu o prea exagerată atenție… După ani și ani de zile, fosta servitoare nu mai aflase deloc ce altceva se mai întâmplase cu acel tânăr – și nici nu ar fi avut cum și de unde să afle, deoarece și ea și familia preotului își schimbaseră de câteva ori domiciliile prin țară. De pildă,  bătrâna nu avea de unde să știe că preotul recăsătorit cu mama băiatului s-a preocupat în modul cel mai serios de fiul adoptiv rămas orfan, descoperind că el era totuși extrem de inteligent, că era pasionat de filosofie și deosebit de ambițios să devină cineva în viață.  De aceea, prin metode educative deosebit de iscusite și prin exemplul lui personal,  preotul l-a orientat cu succes pe tânărul adoptat de dânsul pe o cale creștină solidă și luminoasă, reușind să-l schimbe radical, mai ales după ce a observat că băiatul se maturiza repede și avansa spiritualicește cu vizibil succes de la o zi la alta.

       – Marioara? A întrebat-o deodată bătrânul preot călugăr Onufrie pe bătrăna ce-și depănase șirul amintirilor  ce-l lăsase cu ochii în lacrimi.

       – Da, cuvioase părinte.  Știu că aveți puterea să cunoașteți dinainte numele oamenilor și tot ce este în sufletul lor.

       – Marioara Dorogan?

       –  Eu sunt, sfinția ta. Chiar eu…

        Părintele a închis cartea cu mâinile tremurânde, și-a scos ochelarii să-i șteargă de lacrimi, a făcut trei cruci peste anteriul de pe capul femeii și cu voce stinsă a rostit după tipicul ortodox:

       – Te binecuvântez în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh ! Iertate îți sunt păcatele, sora mea minunată. Amin!  Haide, ridică-te… Și a ajutat-o să se ridice privind-o în ochi, după care a continuat: Îți  amintesc ce-mi spuseseși mai înainte, când mi-ai zis că în blestemele tale contra tânărului acela rău îi ceruseși lui Dumnezeu așa: „Bate-l, Doamne, cum m-a bătut și el pe mine și schimbă-l,   Doamne, și fă-l bun ca mine…” Cam așa spuneai că prin vorbe din astea te-ai răzbunat pe el… Dar află că Dumnezeu te-a auzit și a lucrat cum numai El știe să lucreze în viața și la inimile oamenilor. Privesc acum în urma mea și mă minunez, căci nici eu, nici tu nu mai suntem ce am fost. De aceea, dacă Dumnezeu te-a iertat pe tine, Îl rog acuma în fața ta să mă… Să mă  ierte și pe mine, căci… trebuie să-ți spun… Căci, de fapt, eu sunt acela care… Și te rog să mă ierți și tu, fiindcă eu am fost acela care…

La aceste cuvinte bătrânul s-a oprit și a izbucnit în hohote de plâns…

         – Mircea?…  Mircea Ionescu? – a întrebat deodată bătrăna, făcând ochii mari și acoperindu-și gura cu ambele palme. Chiat tu? O, Doamne !  Nu se poate!  Nu-mi vine să crez… O, Doamne Dumnezeule!  Ce minune! Și ce schimbare! Ce schimbare minunată!  Cum s-a putut asta?!…

        – Iartă-mă, micuță Marioara!  Eu sunt… Eu am fost tânărul acela ticălos și nemernic care mi-am bătut mult timp joc de tine și te-am chinuit… Cât te-am batjocorit !  Dar eu am fost… Eu am fost ticălosul și nemernicul fără minte și fără bunăcuviință… Toată viața să știi însă că m-a mustrat cugetul de răul ce ți l-am făcut… N-am avut deloc liniște… Nu am avut. I-am cerut Părintelui Ceresc iertare, dar totdeauna mi-am regretat marele păcat față de tine și totdeauna ți-am cerut în rugăciunile mele și în gând iertare, deși nu știam dacă mai existai sau nu. Aș fi dat orice să știu dacă mai trăiești. Și aș mai putea chiar să-ți spun că în dorința de a-mi repara acel păcat, acea crimă, din ce în ce mai mult simțeam  îndemnul să mă retrag în pustnicie și să o repar printr-o viață de monah… Și iată am făcut-o, iar Creatorul m-a ajutat, în sfârșit,  acum să te descopăr și pe tine să-ți cer în mod nemijlocit iertare. Venirea ta aici eu zic nu a fost întâmplătoare. Ea a fost o minune, un răspuns la rugăciunile mele.  De aceea, te rog acum din tot cugetul să mă ierți, să mă ierți! Și să mai știi că fără acel preot minunat care mi-a arătat calea spre lumină, nu cred că aș fi devenit ceea ce sunt. Și preotului aceluia,  trecut demult la Domnul  trebuie să-i mulțumesc, dar lui nu am de ce să-i cer iertare. Acum iată că am nevoie în primul rând de iertarea ta. De ea am nevoie și din nou te rog să mă ierți, micuță Marioara!

        – Te iert, părinte Onufrie… Sigur că te iert, Mircea. Fiindcă eu zic că… Fiindcă eu văd că ești… Că ești acum un alt om, o ființă omenească mare, superioară mie. Și sunt convinsă că ești altul, cu adevărat. Că ești un om sfințit, un om al lui Dumnezeu!

         – Da, Marioara. Mircea nu mai există. Sunt un alt om, pentru că Dumnezeu m-a renăscut și m-a transformat, măicuță Marioara. Pe toți El îi poate transforma dacă ei ar vrea…

         – Doamne, ce minune mare! Ce minune!  Ce om mare ai ajuns! Să-i mulțumim cerului, rosti bătrâna făcându-și cruce – și-l îmbrățișă pe bătrânul preot călugăr. Amândoi aveau lacrimi în ochi. Iartă-ne, Doamne, pe amândoi, mai zise bătrâna, ținându-l de braț.

        – Măicuță Marioara, soră Marioara. Aș mai avea o mică rugăminte. Așteaptă-mă puțin să duc Psaltirea în altar și să-ți aduc de acolo ceva…  Preotul a intrat și s-a întors cu o cutie măricică în brațe pe care i-o înmână bătrânei spunându-i:  Ține cutia asta de la mine și de la sfânta mănăstire, căci eu nu mai am nevoie de ea. Mie nu îmi mai trebuie, și am să te rog să nu o deschizi deloc până ajungi acasă și să nu lași pe nimeni să o deschidă. Îmi promiți?

        – Da, promit. Nu o deschid decât acasă. Și îți mulțumesc, părinte Mir… părinte Onufrie…

De fapt, preotul Onufrie îi oferise vechii lui cunoștințe cutia în care păstra acolo o mare sumă de bani, bani mulți cu care bătrâna și-ar fi putut cumpăra o casă mare, o casă splendidă. O luă fără să bănuiască ce este în ea, iar preotul o îmbrățișă cu brațele lui largi. Chiar atunci cei  trei tovarăși de drum ai bătrânei au intrat în biserică și văzându-i pe cei doi îmbrățișați, s-au apropiat de ei și cu multă nedumerire au îngenunchiat pentru câteva clipe la picioarele lor, apoi s-au ridicat cu fețe zîmbitoare în timp ce unul din ei și-a dat cu părerea:

       – N-am știut că sunteți rude. Coana Marioara nu ne-a spus asta. A vrut să ne facă o surpriză.

       – Suntem frați ! i-a răspuns bătrâna cu voce înlăcrimată. Da, el este fratele meu!…

–––––––––––

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn,  Illinois, SUA

31 ianuarie 2019

 

 

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Reflecţie şi poezie

Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau cai înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea, braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frângii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul se estompează şi devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. De aceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfăşoară în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea vieţui fără acestă iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire, au ca axă iubirea şi prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru. Dimineţile dăruite aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii. Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu. Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naştem, ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale, al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al câştigului dobândit prin expierenţă şi învăţare a cunoştinţelor strict necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicate către ceilalţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca şi prin celelalte arte fără excepţie căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea devine opera sa.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

28 decembrie, 2018

Dorel SCHOR: Anecdote adevărate

Când a apărut volumul meu umoristic „Înger cu coarne”, mi-am amintit de câteva întâmplări mai mult sau mai puţin hazlii, legate de lansarea altor cărţi ale mele.
   „Şarpele şi cupa” a fost publicată de editura Junimea. Cartea a avut o presă bună, era inspirată din viaţa şi munca unui tânăr medic şi de acea titlul ei sugera cunoscutul simbol al medicinii. Imi amintesc că un tovarăş cu muncă de răspundere m-a luat de-o parte şi mi-a spus:
   – E foarte clar că titlul cărţi e cu cheie, adică cu schepsis. Se înţelege că şarpele e duşmanul de clasă… Dar cupa? Ce ai vrut să spui cu cupa?
   – Cunoaşteţi desigur lozinca patriotica CU PA-rtidul nostru în frunte, vom avea victorii multe? am răspuns cu voce mică…
   – Sigur că da!
   – Ei, bine, primele patru litere sunt CUPA…
   – Ahaaa…
   Am avut emoţii timp de câteva săptămâni.
   „Zmeul cel mic” a apărut în editura Albatros, colecţia Umor. Volumul era o culegere de parodii după povestiri şi basme celebre, cu final surpriză, în poantă. Dar câteva basme comice nu au apărut, neputând obţine stampila cu bun de difuzare. Pentru unele ar fi o explicaţie… De pildă, basmul cu hainele împăratului devenise la mine „Hainele preşedintelui” şi copilul din poveste striga „preşedintele e gol!!” Ceauşescu gol!? Dar de ce au fost scoase parodiile în care apărea Ileana Cosânzeana? Mi s-a explicat discret că Ileana apare cu cosiţe blonde, iar tovarăşa, care încărunţise, se vopsea în şaten natural. Cine ar fi vrut să rişte?
   Primul meu volum publicat în Israel se inspira din viaţa noilor veniţi şi se întitula „Amărâtul fericit”. Cum şi eu făceam parte din această categorie, personajele erau inspirate din centrul de absorbţie, din impactul cu noile realităţi, noua limbă, noile necazuri. Unul din personajele preferate şi îndrăgite de cititori era madam Gurnişt. Personajul era sinteza câtorva caractere, felul de a gândi şi comportamentul mai multor indivizi. Până într-o zi când în cabinetul medical de la policlinica în care lucram, a intrat o doamnă pe care o chema chiar aşa: Gurnişt. De necrezut! Gurnişt înseamnă în idiş Nimic. Era şi ea din Cernăuţi, avea un băiat căruia îi căuta o partidă, numai pe soţul ei nu-l chema Leopold (ca în carte) ci Leonid…
   „Doctor în umor” a fost cartea următoare. Mare plăcere mi-a făcut scrisoarea unui cititor care îmi mărturisea negru pe alb: „Mă bucur că matale nu scrii literatură de salon. În salon eu îi citesc pe alţii. Cu cartea matale eu mă duc în locul cel mai intim şi asta este o dovadă că ce citesc îmi place şi nu trebuie  să demonstrez nimic nimănui”. Un compliment atât de sincer nu am primit nici până atunci, nici de atunci.
   În schimb „Consultaţii gratuite”, care a apărut după acea şi era un volum de schiţe umoristice, mi-a provocat pe lângă satisfacţii şi un necaz. Un cititor m-a rugat să-i trimit cartea urgent. Măgulit de marele său interes, i l-am expediat expres. Tot expres, volumul s-a întors la mine, însoţit de câteva rânduri: „Domnu doctor, eu am înţeles că eşti sexolog şi că consultaţiile, chiar dacă nu sunt gratuite o să mă ajute în probleme de potenţă. Când colo, ce găsesc în carte? Povestiri umoristice. Asta o să-mi ajute? Ce faci, îţi baţi joc de problemele noastre
sexuale?”.
   Cât priveşte „Înger cu coarne”, titlul mi-a fost sugerat de două coniţe care discutau în autobuz despre o prietenă de a lor:
    – Ca să vezi cum se scrie istoria, soţul ei e un înger şi dânsa îi pune coarne!

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

30 noiembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Prostu’

Nimeni nu știa de unde venise ori care îi era numele adevărat. Nici ce vârstă avea. Se treziseră cu el peste noapte, într-o casă părăginită aparținând unei familii de romi mutați în altă localitate. Proprietarii nu doar că nu îi ceruseră chirie dar se bucuraseră că stătea cineva în casa de la care începuseră să dispară uși și geamuri… Se prezentase scurt ,,Guță” și promisese că le va da un porc de crăciun. Într-adevăr, după o săptămână cumpără 15 purcei pe care îi adăposti în grajdul stând să cadă. Nici măcar temutul Pușcău, milițianul satului care îl vizită a treia zi nu reuși să afle ceva. Omul declara că suferise un șoc în urma căruia își pierduse memoria. Nu avea buletin, nu își amintea (zicea el) numele de familie… Răspundea blând la amenințările milițianului, repetând într-una: ,, Faci cum știi mata că este mai bine, dom’ șef!”
Cu ,,dom’ șef” muiase inima înfumuratului Pușcău, care plecă bodogănind cu motocicleta lui cu ataș.

– Ești cel mai mare prost pe care l-am întâlnit, îi strigă acesta ambalând motorul ca să impresioneze mulțimea de puradei strânși ciorchine lângă gardul mai mult lipsă. Acesta a fost ,,botezul” lui. Toți îl numiră din ziua aceea ,,Prostu’ „.

Nu o spuneau cu răutate, o spuneau chiar cu pioșenie, ca o aliniere la spusele slujbașului statului. Un pat vechi, o masă ce părea bunica patului, doi butuci pe post de scaune și câteva cuie ruginite bătute în pereții coșcoviți îi erau tot mobilierul. Pe masă însă avea un radio cum nu mai văzuse nimeni și pe care chiar milițianul îl cercetase atent… Ba mai mult, îi sigilase una dintre clape, cea de unde scurte, să nu cumva să asculte ,,Europa liberã”, lucru interzis pe acea vreme.

Dar numele îi rămase așa cum îl numise Pușcău: Prostu’.

Faptul că nu se supăra ba chiar zâmbea blând și uneori scotea din buzunarele soioase ale mantalei militare ce o purta când era frig bomboane ce le oferea fără deosebire copiilor, îl făcură curând să fie nu doar acceptat ci și îndrăgit de cei din jur.

Își meșterise un căruț încăpător în care aducea de la tomberoanele de gunoi dintre blocurile cenușii ale orașului la marginea căruia era satul, resturi de mâncare ce le dădea purceilor.

Zilele îi erau trase la indigo… Cu oamenii vorbea puțin, păstrând cuvintele pentru animalele ce îi erau atât de dragi și pentru câinele bătrân, ciolănos pripășit în curtea lui după vreo lună. Din când în când, făcea câte o ,,minune” ce imediat făcea, din gură în gură, ocolul satului. Prima fusese când unul dintre puradeii plecați la scăldat în Bârzava, râul ce șerpuia domol în imediata vecinătate, nu mai ieși la suprafață din ,,ștrand”, o groapă adâncă de doi metri, făcută cu excavatorul în albia râului contra a două sticle de coniac. Romii țipau ca din gură de șarpe, femeile se băteau cu pumnii în piept și își smulgeau părul din cap…. Singurul care își păstră mintea limpede fu Prostu’. Cu o agerime pe care nimeni nu i-o bănuia alergă spre râu si trăgând în piept jumătate din bolta senină a cerului, plonjă în locul spre care arătau toți îngroziți. Celor de pe mal li se păru o veșnicie până când îl văzură ieșind la suprafață din apa murdară de la devărsările din Combinatul Siderurgic. În brațele sale lungi era puiul de om ce părea mort. Tăcerii încordate ce se așternuse după scufundarea lui îi urmă un vacarm de nedescris. Toți dădură buluc însă se retraseră la țipătul lui puternic.

– Înapoi… Trăiește încă…

Așeză copilul pe o parte, apoi pe spate resuscitându-l. Toți priveau mirați și îngroziți uitând parcă să respire, doar scâncind printre sughițuri, așteptând minunea… Și ea se produse după câteva minute… Copilul dădu afară o parte din apă și începu să tușească deschizând ochii. Din momentul acela nu încercă să îi mai oprească (nici nu ar mai fi putut). Îl ciufuli pe micuț zâmbind, dojenindu-l:

– M-ai speriat, Pardailene! Să nu mai faci asta.

Plecă încet înspre casă cu apa șiroindu-i pe barba în care înflorise migdalul…

O altă minune ce puse în uimire nu doar ,,țigănimea” cum era numit colțul de sat unde stătea Prostu’ se întâmplă avându-l ca beneficiar pe Pușcău, omul pe care nimeni nu reușise vreodată să îl mulțumească. Milițianul era spaima satului, și avea pretenția de a le știi pe toate mai bine decât oricine.

În urma a vreo trei reclamații de furt de găini de prin cotețele bogaților câlniceni, venise pentru a face ,,investigații”.

Era un fel de a zice investigații, de fapt erau răzbunări împotriva celor care nu îl salutaseră destul de adânc ori aveau gura mare si îl înjurau la birt. Crâșma se numea ,,La Ana”, după numele cârciumăresei, o femeie pe care toți o suspectau a fi amanta milițeanului. Bărbatu-su era un molâu pirpiriu ce nu îndrăznea să îi spună ceva de teama lui Puscău care bătea peste suta de kilograme, mulțumindu-se să fure din sertar câte o ,,albastră”, bancnotă de o sută de lei.

Investigațiile erau deci bătăi în toată regula, administrate în grajdul bietului om ajuns cumva pe lista neagră…

– Țigane, ia hai în grajd să îți văd caii! Îi zicea gazdei ce devenea dintr-o dată alb. Îl bătea cu pulanul, cu pumnii ori cu biciul dacă era uitat pe acolo. Timpul cât dura ,,investigația”, uneori sub ochii îngroziți ai copiilor ce priveau printre crăpăturile pereților, dura în funcție de rezistența acuzatului, de cele mai multe ori terminându-se cu declarația ,,vinovatului” a făptuirii furtului. Nu le întocmea însă dosar, doar îi amenda. De data aceasta Se nimerise că împricinatul își sărbătorea ziua, era chef în bătătură cu neamuri venite din Bocșa, iar Bubă nu dădu de loc invitației de a-l urma pe milițean în grajd, ba mai mult, beat fiind, îl luă peste picior sugerându-i să caute caii la dinți să îi spună cât ani au. Pușcău turba, dar furca rezemată de nucul sub care era masa îl făcu să amâne răfuiala mulțumindu-se doar să îl înjure pe adversar de mamă si jumătate din sfinții trecuți cu rosu în calendar. Cum drumul în partea aceea de sat era noroios, în fața casei unde locuia Prostu’ se împotmoli. Încercă zadarnic să scoată motocicleta și se alese doar cu cedarea motorului. Coborî furios și bătu la poarta de vizavi pentru a cere ajutor dar nimeni nu răspundea.

Bătu în geamul mic de la casa coscovită…

-Iesi afară nenorocitule si scoate motocicleta din imală că zob te fac!

Prostu’ iesi zâmbind, cu mânecile cămășii suflecate.

– Nu te necăji dom’ sef, nu poate avea mare lucru.

Milițeanul rămase cu gura căscată. Hotărât lucru, astăzi nu era ziua lui bună. Cu o înjurătură încremenită pe buze rosti scurt:

-Dacă nu o scoți, te înham!

Dar omului din fața lui doar îi tresării puțin barba căruntă. Cu același zâmbet imperturbabil intră în baltă, meșteri ceva scurt la motor apoi apăsă scurt pe pedală… Nimic. Vru să îl înjure, dar Prostu’ repetă mișcarea si motorul porni.

– Acum scoate-o de acolo, țărane, scuipă el vorbele umilit.

Și toți gură cască picați parcă din cer, văzură cum Prostu’ se urcă foarte calm pe motocicleta milițeanului și întorcând ghidonul în stânga, accelerând foarte ușor, ieși din lutul cleios.

– Motocicleta este ca femeia, rosti zâmbind. Doar dacă te porți cu ea gingaș te ascultă.

Te pricepi și la muieri! Zise batjocoritor milițeanul.. De parcă ai fi avut vreodată!

– Poate am avut…dar nu îmi mai aduc aminte.

Apoi se îndreptă fără a-l saluta măcar spre curtea ce nu avea poartă, în aplauzele tuturor.

Așa trecură trei ani, fără ca cineva să își pună întrebarea cine era de fapt omul veșnic bărbos, zâmbind mereu, căutând alături de câinele acum puternic în containerele orasului. Eram în clasa a opta și profesorii diriginți ne instruiseră temeinic în ce privește însemnătatea zilei de 1 Decembrie. Urma ca în satul unde eram elev să vină un general, la monumentul eroilor,să depună o coroană de flori, apoi să țină o cuvântare la Căminul Cultural.

Noi urma să prezentăm un program artistic. Eram atât de emoționat… Un general, un fost luptător în al doilea război mondial, ni se spusese. Un erou în carne și oase. Oare cum o fi arătând un erou?

Se pornise un vânt subțire în dimineața aceea. Noi eram încolonați, tremurând în uniformele subțiri. Din prima clipă, generalul Vișan ne-a făcut tuturor o impresie deosebită. Avea o voce caldă dar în același timp puternică, bărbătească. Ne captase atenția povestindu-ne crâmpeie de amintiri din timpul luptelor. Am observat cu mirare că nu vorbea niciodată despre sine… Își elogia foștii camarazi. Cuvintele lui deveneau în mintea noastră imagini… Fusese aviator. Luptase în România, apoi pentru eliberarea Cehoslovaciei. Fusese doborât, își rupsese un picior la catapultare, dar îl salvase un camarad alături de care se ascunsese în munții Tatra, apoi merseră două sute de kilometri pe jos. Îmi părea un uriaș omul acela proaspăt bărbierit, cu ochii albaștri precum cerul pe bolta căruia dusese atâtea bătălii.

Vorbea atât de captivant încât până și Pușcău se făcuse parcă mai mic, înfumurarea ce o afișase la venire accelerând motorul faimoasei lui motociclete cu ataș transformându-se treptat într-o stare de inferioritate afișată pe chipul său rotund…

Într-adevăr, cine s-ar fi putut compara cu eroul din fața noastră? Prins de aceste gânduri nici nu am observat când o umbră a pătruns în sala supraaglomerată a căminului cultural. O manta militară ponosită, o barbă neîngrijită străjuită de un zâmbet pe care noi îl consideram tâmp…. Era Prostu’ care se așezase pe ultimul rând ascultând cu atenție… Apoi, din cauza șușotelilor celor de lângă el înaintă sfios până pe la mijlocul sălii, cu un rând în spatele meu. Îl invidiam pentru mantaua lui soioasă, noi trebuind să răbdăm frigul din sala neîncălzită. Și totuși, deși în marginea rândului, prezența lui acolo părea nelalocul ei. Dar… Nu putea crede… Prostu’ plângea! La început își ștergea ochii și barba… Apoi scâncea înfundat. Directoarea școlii care era lângă el, ofuscată de prezența lui făcu un semn înspre milițian. Acesta captivat la rândul său, observă greu, dar imediat ce înțelese se ridică și cu o sclipire în ochi se apropie de omul căruia umerii îi tresăltau în timp ce își ținea capul în mâini. Îl bătu pe umăr, dar nu fu băgat în seamă. Tot sângele îi năvăli în obraji. Sosise ceasul răzbunării? Îi purta sâmbetele din ziua când motocicleta se defectase în balta cleioasă… Îl vizitase de câteva ori, dar nu îi putuse găsi vreo vină. Încercă un șiretlic rupând sigiliul pus pe radio. Dar îl așteptă o umilire mai crudă. Prostu’ observându-l probabil, până el alergă în casa vecină să aducă doi martori, făcu radioul nefuncționabil. Nu îl putea acuza că asculta Europa Liberă la un radio stricat. Îl înfășcă de umăr și îl târî după el. Dar se întâmplă ceva la care nimeni nu se aștepta. Generalul se opri din discurs, si strigă din răsputeri înghețând întreaga adunare:

– Stop! Aprindeți toate luminile în sală!

Ordinul lui fu ascultat. Pușcău se întoarse, alb ca varul… Prostu’, scăpat din strânsoare dădu să părăsească sala dar vocea tremurândă a generalului ce se apropia îl opri.

– O clipă, camarade!

Era prea mult… Toți se ridicară în picioare iar noi, copiii urcarăm pe scaune pentru a putea vedea.

– Te rog să te întorci, prietene, urmă bătrânul soldat gâtuit de emoție.

Nu fu nevoie decât să se întoarcă pe jumătate și Prostu’ fu luat în brațe de general…

– Alexandrescule! Alexandrescule, repetă plângând generalul de parcă era o mamă ce își găsise după ani de zile copilul pierdut…

Îl săruta pe obrajii nebărbieriți repetând mereu.

– Salvatorul meu! Viteazul meu camarad!

Îl luă pe după umeri si îl urcă pe scenă alături de el.

– Tovarăși, el este Alexandrescu despre care vă vorbeam. Cel mai bun și viteaz aviator pe care l-am cunoscut. Omul care m-a cărat în spate după ce ne-am catapultat, loviți fiind de piloții germani. De fapt el putea pleca liniștit, eu fusesem cel încolțit. Îi ordonasem să plece, nu aveam nici o șansă. Eram doi iar avioanele inamice erau cinci…

– Fugi Alexandrescule, s-a terminat, îi strigasem.

– Cred că am uitat cum se fuge, prietene… Dar știu cum se poate muri împreună. Ia altitudine apoi cazi în vrie…

– Nuuuu! am apucat să urlu… Dar în același moment el întorsese si venea ca o rândunică împotriva unui uliu…

– Te sinucizi, am apucat să strig trăgând de manșă.

Am fost atins, nu mai puteam intra în vrie… Am urcat privind pentru întâia oară imposibilul. Venea direct înspre inamici. Mai erau trei, două avioane slobozind un fuior de fum încercau să aterizeze la timp. Cel din mijloc, lovit în plin explodă ceea ce îi orbi pe ceilalți doi piloți care îl ratară, deși erau atât de aproape… Dar nu… Și aparatul lui era lovit. Nu înțeleg nici acum prin ce metodă reușise să facă o buclă atât de scurtă încât imediat fu în spatele inamicilor… Ei încercară să fugă însă doar unul reuși. Celălalt izbit din plin scoase fum din amândouă motoarele si în câteva secunde explodă. A urmat catapultarea noastră asupra pădurii. Eu mi-am frânt piciorul drept… Îl rugam să se salveze, știam că nemții sunt aproape… Și mai știam că nu mai luau prizonieri. Din lei deveniseră câini, știau că pierduseră.

O noapte m-a cărat în spate, de două ori căzând sub povara mea pe povârnișurile munților. Apoi am leșinat, dar el nu m-a părăsit. Dragi copii… El este eroul!

Sala întreagă vuia, aplaudând… Și spre mirarea bătrânului general, din toate piepturile, mai puțin a lui Pușcău care părăsise sala, era scandat un nume:

-Prostu’! Prostu’!…

El zâmbea, ca de obicei, ștergându-și lacrimile…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

18 noiembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Prostu’

Nimeni nu știa de unde venise ori care îi era numele adevărat. Nici ce vârstă avea. Se treziseră cu el peste noapte, într-o casă părăginită aparținând unei familii de romi mutați în altă localitate. Proprietarii nu doar că nu îi ceruseră chirie dar se bucuraseră că stătea cineva în casa de la care începuseră să dispară uși și geamuri… Se prezentase scurt ,,Guță” și promisese că le va da un porc de crăciun. Într-adevăr, după o săptămână cumpără 15 purcei pe care îi adăposti în grajdul stând să cadă. Nici măcar temutul Pușcău, milițianul satului care îl vizită a treia zi nu reu;i să afle ceva. Omul declara că suferise un șoc în urma căruia își pierduse memoria. Nu avea buletin, nu își amintea (zicea el) numele de familie… Răspundea blând la amenințările milițianului, repetând într-una: ,, Faci cum știi mata că este mai bine, dom’ șef!”

Cu ,,dom’ șef” muiase inima înfumuratului Pușcău, care plecă bodogănind cu motocicleta lui cu ataș.

– Ești cel mai mare prost pe care l-am întâlnit, îi strigă acesta ambalând motorul ca să impresioneze mulțimea de puradei strânși ciorchine lângă gardul mai mult lipsă. Acesta a fost ,,botezul” lui. Toți îl numiră din ziua aceea ,,Prostu’ „.

Nu o spuneau cu răutate, o spuneau chiar cu pioșenie, ca o aliniere la spusele slujbașului statului. Un pat vechi, o masă ce părea bunica patului, doi butuci pe post de scaune si câteva cuie ruginite bătute în pereții coșcoviți îi erau tot mobilierul. Pe masă însă avea un radio cum nu mai văzuse nimeni și pe care chiar milițianul îl cercetase atent… Ba mai mult, îi sigilase una dintre clape, cea de unde scurte, să nu cumva să asculte ,,Europa liberã”, lucru interzis pe acea vreme.

Dar numele îi rămase așa cum îl numise Pușcău: Prostu’.

Faptul că nu se supăra ba chiar zâmbea blând și uneori scotea din buzunarele soioase ale mantalei militare ce o purta când era frig bomboane ce le oferea fără deosebire copiilor, îl făcură curând să fie nu doar acceptat ci și îndrăgit de cei din jur.

Își meșterise un căruț încăpător în care aducea de la tomberoanele de gunoi dintre blocurile cenușii ale orașului la marginea căruia era satul, resturi de mâncare ce le dădea purceilor.

Zilele îi erau trase la indigo… Cu oamenii vorbea puțin, păstrând cuvintele pentru animalele ce îi erau atât de dragi și pentru câinele bătrân, ciolănos pripășit în curtea lui după vreo lună. Din când în când, făcea câte o ,,minune” ce imediat făcea, din gură în gură, ocolul satului. Prima fusese când unul dintre puradeii plecați la scăldat în Bârzava, râul ce șerpuia domol în imediata vecinătate, nu mai ieși la suprafață din ,,ștrand”, o groapă adâncă de doi metri, făcută cu excavatorul în albia râului contra a două sticle de coniac. Romii țipau ca din gură de șarpe, femeile se băteau cu pumnii în piept și își smulgeau părul din cap…. Singurul care își păstră mintea limpede fu Prostu’. Cu o agerime pe care nimeni nu i-o bănuia alergă spre râu și trăgând în piept jumătate din bolta senină a cerului, plonjă în locul spre care arătau toți îngroziți. Celor de pe mal li se păru o veșnicie până când îl văzură ieșind la suprafață din apa murdară de la devărsările din Combinatul Siderurgic. În brațele sale lungi era puiul de om ce părea mort. Tăcerii încordate ce se așternuse după scufundarea lui îi urmă un vacarm de nedescris. Toți dădură buluc însă se retraseră la țipătul lui puternic.

– Înapoi… Trăiește încă…

Așeză copilul pe o parte, apoi pe spate resuscitându-l. Toți priveau mirați și îngroziți uitând parcă să respire, doar scâncind printre sughițuri, așteptând minunea… Și ea se produse după câteva minute… Copilul dădu afară o parte din apă și începu să tușească deschizând ochii. Din momentul acela nu încercă să îi mai oprească (nici nu ar mai fi putut). Îl ciufuli pe micuț zâmbind, dojenindu-l:

– M-ai speriat, Pardailene! Să nu mai faci asta.

Plecă încet înspre casă cu apa șiroindu-i pe barba în care înflorise migdalul…

(va urma)

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

17 noiembrie, 2018

Maria Pădurean POP: Jocurile copilăriei în satul tradițional românesc

În tărâmul visării, satul de-acasă sau casa satului, dorul de sat, de copilărie şi de tradiție, este satul care în sinea lui le poartă pe toate acestea la un loc. Pentru că doar acolo fiecare dintre noi, cei care am trăit acolo, puteam deveni într-o clipă și împărat şi cerșetor, şi balaur şi luptător, puteam deveni orice, acolo unde fiecare zi de mâine nu era decât un început al unui nou joc. Chipul drag al copilăriei de pe tărâmul fermecat al satului nostru, acea figură a vârstei plămădită dintr-un darnic şi viu amestec de gusturi, culori şi zgomote, peste care tronează inocența, naivitatea şi puritatea pruncului este o caldă felie de viață, pe care copiii zilelor noastre nu o cunosc decât din poveștile bunicilor.

Frumos era pruncul de țăran în cămeșuța albă de pânză sau,, jolj’’, lungă până în pământ. Frumos în optincuțe și obdele…,cu obrajii îmbujorați chiar dacă urmele de silvoiță şi groștior îi îmbrățișau într-o pictură hazlie chipul. Era frumos în lumea lui, încălecat pe șaua copilăriei într-un tărâm, de care nu se sătura niciodată. Dolofan, pe drumul satului, sau pe vale, prin grădini şi pe dealuri, tropăind în băltoace, frământând noroiul, cocoțat în copaci, în mii și mii de ipostaze, care de care mai trăsnite, frumoși, de parcă mănâncă ” doar mniez de nucă” , după cum spuneau femeile mai vârstnice.

Ne întoarcem în sat, în copilărie și dintr-o dată ne-aducem aminte de începuturile fermecate ce deschideau odată cu zăvorul glasurilor sale începuturile de poveste …și fiecare poveste începea la fel: ,,a fost odată…ca niciodată…..demult, tare demult’’. Această formulă făcea parte din jocurile copilăriei din satul românesc tradițional.

Felul în care se jucau copiii satului aducea un farmec aparte prin abordarea unor subiecte serioase, ceea ce îi punea în postura de a părea, în aceeași măsură caraghioși dar și drăguți: ,,Io vreu să hiu mamă, tu, Vasile, să hii tată, tu eşti tâna, tu, tânu…Anica a hi doctor, Anuța și Gavriș vânzătorii……’’. Uneori nemultumiți ne mai încăieram în smiorcăieli:
”Io, nu mă mai joc cu tine, că și ieri tăt tu ai fost mama. Mai vreu să hiu și io, batăr astăzi!” Și avea dreptate, pentru că împărțirea rolurilor trebuia să se facă în mod corect, așa cum ne învaţaseră ai noștri: ,,Să nu vă sfădiţi! Mai lasă-l și pă el să hie cum vre ,nu ….numa cum îi vre tu!…că s-a duce di la tine !’’
Tabloul împărțirii de roluri era unul extrem de atrăgător dar şi dificil.
Dar apele se linișteau dând drumul ”motoarelor” ce porneau în forță forfota jocului împăcării. Plutea în lumea satului, a copilăriei, o poftă nestăpânită de joc, un întreg univers ce fremăta de zâmbet și voie bună. Jocul nostru,al lor, era învestit cu o forță uriașă, era o lumină vie, iar în lumea jocului totul părea perfect, era o lume în care doar clipa conta iar ea, clipa, clocotea ca ”bulbucii de săpun” în palma copilariei de acolo. Clocotea în poala veșniciei. Așa arăta universul copilăriei din sat, cu bulbucii din aluatul tocitorilor, cu bulbucii din bălțile de ploaie, cu bulbucii din cutia de box fabricaţi din săpunul mamei (făcut din unsoarea de porc ) sau cu săpun ”Cheia” cumpărat mai greu, uneori pe ouă,… de la bold. Zilele calde de vară ne găseau adesea pe pragul cămării, pe marginea șanțului sau pe butucul de la tăietorul de lemne, cuprinși în spectacolul colorat al ,,bulbucilor de sopon”. ,,DE-A BULBUCII “(baloane de săpun). Într-o cutie, de obicei de ,,box”, înmuiam săpun ,,Cheia”(era atunci) și în soluţia obținută introduceam un pai în care suflam. Cutia se umfla într-un tort de biluțe colorate. Cu ajutorul paiului lansam în aer balonașe ușoare, lent plutitoare și în lumina soarelui ușor colorate. Spectacolul ,,bulbucilor’’era o mare plăcere pentru noi, îl admiram scăldându-ne zâmbetul în bucuria biluțelor zburătoare.

Continue reading „Maria Pădurean POP: Jocurile copilăriei în satul tradițional românesc”