Corina JUNGHIATU: „Viaţa mi se pare o aventură frumoasă, enigmatică, fascinantă, inepuizabilă…”- INTERVIU cu Ioan POPOIU

Corina JUNGHIATU: Vă mulţumim din suflet, Domnule Profesor, din partea revistei Grai Românesc, pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu, aşteptat cu interes de cititorii studiilor şi cărţilor dumneavoastră.

Cum priviţi, acum, anii de formare intelectuală ?

Ioan Popoiu: Aş spune fără ezitare că sunt anii mei cei mai frumoşi! Aventura pe care am trăit-o, de la 15 la 24 de ani, nu se poate compara cu nimic altceva din viaţa mea. Pe-atunci, eram fericit fără să ştiu, pentru că eram atât de ocupat! Mă trezeam zi de zi cu aceeaşi nerăbdare şi frenezie nestăvilită, doritor să cunosc lucruri noi, să citesc, să scriu, să privesc cu atenţie inepuizabilă lumea şi oamenii, mă pasionau filmul, radioul, televiziunea, presa, citeam cu nesaţ tot ce-mi cădea în mână, avid mereu de tot ce era nou, nerăbdător să cunosc alte şi alte faţete ale realităţii.

Corina JUNGHIATU: Să vorbim mai întâi despre anii de liceu. Unde aţi făcut liceul ?

Ioan Popoiu: Am urmat liceul, la Galaţi, la Liceul nr. 5, cu profil teoretic, aflat pe str. Traian, secţia de filologie-istorie. Era un liceu cu o disciplină severă, comparabil din acest punct de vedere cu un liceu militar.

Corina JUNGHIATU: Ce vă pasiona în liceu ?

Ioan Popoiu: Sunt o natură pasională, în general vorbind. Eram atras de multe lucruri, ca elev la un liceu cu profil umanist, în primul rând lectura! Intram zilnic în bibliotecă , unde aveam o fişă bogată, iar bibliotecara, Doamna Marin, îmi împrumuta acasă tot ce-i ceream. Citeam la liceu, dar mai ales acasă. Eram atras în special de literatură, citeam cărţile recomandate la română, dar aveam ca disciplină şi literatura universală, unde era foarte mult de citit. Dar nu aveam nevoie de recomandările profesorilor pentru a citi, eu citeam oricum, pe lângă literatură, citeam istorie, filosofie, monografii, albume etc. În afară de literatură, eram pasionat de film, teatru, imi plăcea să merg la spectacole, operetă, muzică modernă, excursii, călătorii.

Corina JUNGHIATU: Ce cărţi citeaţi în liceu ?

Ioan Popoiu: Pe primul plan, erau cărţile de literatură, autorii români mai întâi, pe Sadoveanu şi Rebreanu am început să-i citesc încă înainte de liceu, apoi Eminescu, Caragiale, Blaga, Coşbuc, Arghezi, dar foarte curând, din clasa a X-a, când clasele s-au separat în umană şi reală, am început lectura sistematică şi metodică a clasicilor literaturii universale, pe curente şi autori. Atunci am început să citesc Homer, Cervantes, Corneille, Racine, Moliere, Goethe, romanticii, Schiller, Novalis, Byron, Hugo, Lamartine, apoi Balzac, Flaubert, Maupassant, scriitorii ruşi, Puşkin, Lermontov, Gogol, Tolstoi, Dostoievski ş.a. Un loc aparte am acordat lecturii lui Shakespeare, pe care l-am găsit în biblioteca liceului, citind volum după volum, până la epuizare, dar în legătură cu marele poet renascentist vreau să fac o precizare. Înainte chiar de a ajunge în liceu şi a-l citi, am ascultat piesele lui Shakespeare la radio, în contextul în care, în 1964, se împlineau 400 de ani de la naşterea poetului şi radioul a difuzat ciclul integral al pieselor lui Shakespeare! Îmi amintesc cum, în seara respectivă, la ora de difuzare a piesei, pe întuneric, în timp ce ceilalţi dormeau, eu ascultam cu emoţie şi teamă uneori, în interpretarea unor mari actori, piesele marelui dramaturg, la numai 12-13 ani! În liceu, am citit aceste piese, dar eu le ascultasem pe toate la radio, pe întuneric, cu câţiva ani mai înainte.

Corina JUNGHIATU: Aţi fost un premiant ?

Ioan Popoiu: O, da! În primul an de liceu, am avut toate notele, de la 1 la 10, nu intru în amănunte! Dar, imediat după separarea claselor în reală şi umană, am nimerit într-o clasă de aproape 40 de fete, mai era un singur băiat alături de mine, în rest numai fete! Nu a fost prea greu, fetele nu erau prea ambiţioase, în anul II, fiind elevul cel mai bine pregătit, am luat premiul III, premiile I şi II nu s-au acordat, iar în anii III şi IV, am luat premiul I!

Corina JUNGHIATU: Cum percepeţi acum acei ani ?

Ioan Popoiu: Cu satisfacţie, pentru ce-am realizat, dar şi cu tristeţe, trebuia să mă bucur mai mult de viaţă, să trăiesc, să iubesc, erau atâtea tentaţii cu care se confrunta un licean! Mi s-a părut că au trecut destul de repede! Mi-a plăcut viaţa de licean, aş fi vrut să mai continue!

Corina JUNGHIATU: Aţi absolvit liceul! Ce-a urmat ?

Ioan Popoiu: A fost o perioadă grea pentru mine, nu a fost uşor! Îmediat după absolvire, am dat examen la facultatea de istorie-filosofie, la Iaşi, dar nu am intrat, deşi luasem zece la oral, concurenţa era foarte mare. Aveam aproape 20 de ani, dar nu ştiam ce să fac, după 12 ani de şcoală, m-am trezit fără ocupaţie. Am încercat prin toamnă să găsesc ceva de lucru, să predau ca suplinitor în şcoală, apoi ca bibliotecar etc. Nu am reuşit şi m-am apucat din nou să învăţ pentru facultate, cu toate că ştiam materia pe de rost. M-am dus tot la Iaşi, la aceeaşi facultate, erau 600 de candidaţi şi 30 de locuri, adică 20 pe un loc!

Corina JUNGHIATU: Cum a fost intrarea la facultate ? Aţi avut emoţii mari ?

Ioan Popoiu: A fost grea, iar emoţiile uriaşe. A fost primul moment greu din viaţa mea, o mare răscruce, mă întrebam ce voi face, dacă nu intru, nu vedeam viitorul decât în facultate. Nu voi uita prin ce-am trecut atunci! Din fericire, am reuşit să intru la facultate, am intrat cu 9, fiind situat între primii zece. După examen, m-am dus la părinţii mei, în satul natal, Şiviţa, aflat la 20 de km de Galaţi, unde am rămas până în toamnă.

Corina JUNGHIATU: Cum era Iaşul intelectual şi studenţesc pe atunci ?

Ioan Popoiu: La 1 octombrie 1972, m-am prezentat la facultate, locuiam la un cămin studenţesc din Copou, aveam bursă deja pe baza rezultatului de la admitere. La deschiderea festivă, care a avut loc în aceeaşi zi, decanul facultăţii, prof. Ilie Grămadă, ne-a vorbit despre misiunea universităţii şi provocările vieţii de student. Am reţinut formularea lui, care mi-a plăcut: din acest moment, ca studenţi, sunteţi ,,cives academici”! Ca să răspund concret la întrebare, cum era Iaşul pe atunci, aş sublinia că era un centru intelectual şi universitar renumit, veneau aici şi studenţi originari din Ardeal şi Oltenia. Erau intelectuali cunoscuţi aici, scriitori, istorici şi filosofi, medici prestigioşi, oraşul avea un Teatru Naţional, frecventat de studenţi, Operă, Filarmonică, unde mergeam des, reviste literare, precum Convorbiri Literare, Cronica, apoi radio Iaşi etc. La Biblioteca universitară ,,M. Eminescu”, în aulă, aveau loc conferinţe publice, unde mergeam ca studenţi, la Palatul Culturii, la prelegerile Junimii, de la Casa Pogor, la Muzeul Unirii, intram des în bisericile şi mănăstirile Iaşului. Într-un cuvânt, precum spunea Sadoveanu, sosit aici în jurul lui 1900, Iaşul era o ,,baie de lumină”!

Corina JUNGHIATU: Ce vă amintiţi din anii studenţiei ? Ce experienţe relevante aţi avut?

Ioan Popoiu: Amintirile sunt numeroase, preponderent plăcute! Anii studenţiei au fost speciali pentru mine, ani de emoţii şi frământări, trebuie să fac o selecţie pentru a vorbi despre acestea. Îmi amintesc de întâlnirile noastre ca studenţi, la cursuri şi seminarii, escapadele noastre ca tineri în localurile din parcul Copou, de obcei, la ,,Vânătorul”, prezenţa la conferinţe, am ascultat pe arheologul Radu Vulpe, pe istoricul Const. C. Giurescu, pe academicianul Ştefan Pascu, pe istoricul de artă I. D. Ştefănescu, pe criticul Al. Dima. La facultate, ascultam cu mare atenţie prelegerile prof. Ilie Grămadă, decanul nostru, care ne vorbea despre istoria medievală universală, fost director al teatrului din Iaşi, intelectual cult, el făcea divagaţii interesante, ne-a vorbit odată despre Hamlet şi felul cum a conceput Shakespeare acest personaj. Prelegeri interesante mai ţineau profesorii N. Gostar şi Gh. Platon. Am făcut, prin anul II de facultate, o excursie de studii pe la cetăţile şi mănăstirile din Moldova, erau zile frumoase de toamnă, iar noi aveam 21-22 de ani şi ni se părea că eram stăpânii lumii! Era în fond dulcea nepăsare a tinereţii, spontaneitatea şi fericirea de a ne bucura de fiecare clipă. Experienţe relevante, dacă vorbim acum despre acestea, au fost desigur, în anii tinereţii, întâmplări aparent neînsemnate pot deveni experienţe semnificative, care te ajută să evoluezi, să cunoşti alte faţete ale realităţii. Eram însetaţi de cunoaştere şi ne străduiam să avem acces la faţa nevăzută a lucrurilor. Îmi amintesc de faptul că, prin anul III, însoţit de un coleg, am vizitat o mănăstire din marginea Iaşului şi acolo am avut o convorbire înteresantă cu preotul de acolo. El ne-a studiat cu atenţie, ne-a tratat cu mare respect, adresându-ni-se cu formula ,,domnilor”, la facultate nimeni nu ne eticheta astfel, eram simpli studenţi, a căutat să scruteze profilul nostru spiritual, să ne arate cine suntem, ce vrem să devenim, ne-a întrebat de Dumnezeu, ne-a chestionat astfel încât să ne putem defini.

Corina JUNGHIATU: Lecturi fundamentale ?!

Ioan Popoiu: Lecturile le-am continuat după liceu, în anul cât am rămas acasă, în paralel cu pregătirea pentru facultate, am citit scriitori impoortanţi. La facultate, la Iaşi, am continuat aceste lecturi fundamentale, pe care nu le-am întrerupt niciodată până astăzi! Citisem minuţios Tolstoi în liceu, iar după aceea am început acasă Dostoievski şi am continuat să-l citesc în facultate, cred că am început cu ,,Demonii”, apoi am continuat cu ,,Fraţii Karamazov”, romanele de maturitate ale scriitorului, apoi celelalte. Eram absorbit de aceste lecturi şi, dacă în liceu citeam Shakespeare până şi în sala de mese a cantinei, acum citeam pe Dostoievski în pauzele de la cursuri şi, bineînţeles, la cămin, în timpul luber. Pe lângă literatură, pasiune de bază, acum trebuia să citesc carţi de istorie, Iorga, Xenopol, Onciul, Giurescu, am citit pentru prima dată cărţi de filosofie, acum am descoperit pe Noica!

Corina JUNGHIATU: Pasiuni, trăiri, evocări ?!

Ioan Popoiu: E un aspect mai puţin cunoscut, despre care nu-mi este uşor să vorbesc. Ca student, aveam o viaţă personală, pasiuni, trăiri, dar nu reuşeam să mă decantez. Nu-mi era uşor să mă las furat de peisaj, să visez, să-mi permit libertăţi, pentru că nevoia de a-mi păstra bursa mă determina să acord multă atenţie, aşadar timp, pregătirii, trebuia să am note foarte mari. Rezultatul a fost că am avut, într-adevăr, note maxime, iar în anii III şi IV am avut numai note de zece. Aşadar, şi în facultate am fost premiant! Timp de doi ani, am luat premiul I. Venind vorba de premii, ele mă bucurau şi pentru că primeam multe cărţi drept premiu, în vremea în care nu aveam destui bani să ne cumpărăm cărţi. Dar eram trist, pentru că aş fi dorit să trăiesc o iubire adevărată, ceea ce nu am reuşit decât târziu. Asta mă deranja şi mă deranjează şi acum. Realizam că nu puteam avea toate ca student, că trebuia să fac o alegere, iar aceasta presupunea un preţ!

Corina JUNGHIATU: Cum a fost sfârşitul facultăţii şi perioada imediat următoare ?

Ioan Popoiu: Când am terminat facultatea, am trecut printr-o criză sufletească majoră, prima criză serioasă din viaţa mea. Abia acum, trăind această experienţă, realizam dramatismul existenţei, de care lecturile, pregătirea mă ,,feriseră” până atunci. Totul se desfăşura normal, eram în ultimele luni de facultate şi pregăteam licenţa, venind zilnic la Biblioteca universitară pentru redactarea lucrării, când, într-o zi…Aşa încep toate istoriile acestea, există o doză de imprevizibil în viaţa noastră! În acea zi de iunie, eram în sala de la etaj a bibliotecii, când a intrat o tânără frumoasă, cu părul negru, palidă, absentă, marcată de suferinţă, mai mult plutea decât mergea…Arăta atât de tânără, încât eu mă întrebam în gând ce căuta eleva aceasta într-o bibliotecă frecventată de studenţi… A venit şi în zilele următoare, la fel de absentă, iar într-o zi am întrebat-o dacă pot să mă aşez lângă ea, a acceptat…Am început să vorbim între noi, apoi au urmat plimbările prin oraş…Uitasem de lucrare, de facultate, de toate! Între timp, terminasem lucrarea de licenţă şi aveam timp mai mult, Mariana (aşa o chema!) la fel, ne ocupam de noi, realizând că uitasem de tinereţea noastră…Ne întâlneam la universitate, în amfiteatre, lăsându-ne pradă unor îmbrăţişări fierbinţi, într-o asemenea împrejurare, răvăşită sufleteşte, însetată de afecţiune, într-un gest de tandreţe, mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, iar eu stăteam uimit şi extaziat! Era pentru prima dată, când o fată îmi săruta mâinile, nu-mi amintesc dacă a mai făcut-o cineva după aceea. Ne-am întâlnit într-o zi în grădina botanică, aflată în apropiere de Copou, un loc care-i plăcea ei, mi-a arătat nişte fotografii cu familia ei, apoi, cuprinsă de mare emoţie, tremurând şi plângând, mi-a povestit că este căsătorită, are un copil mic, dar a părăsit-o soţul şi acum este singură, încercând să-şi refacă viaţa. Eu ascultam uluit, nevenindu-mi să cred toate acestea, tremurând ca şi ea, prins în şuvoiul emoţiei, şi, în acelaşi timp, încercam să o liniştesc. Mi-a spus că vrea să se recăsătorească şi m-a întrebat ce-am de gând, mai mult, aş spune chiar că m-a cerut în căsătorie! Eram îndrăgostit, o iubeam deja, ne vedeam zilnic de câteva săptămâni, nu mai puteam da înapoi, am acceptat tot, pe ea şi copilul. M-a rugat să anunţ pe părinţii mei şi mi-a oferit fotografii de-ale ei. Am mers împreună în locurile de agrement ale Iaşului, la Ciric şi Bucium, căutam să ne apropiem cât mai mult unul de altul, ne purtam ca nişte logodnici în aşteptarea căsătoriei…

Lucrurile au continuat astfel până la banchet, am mers singur, ea nu a putut veni cu mine, dar am continuat să ne vedem, îmbrăţişările erau la fel de calde. Urma ca ea să mă prezinte părinţilor ei, amândoi medici, era stabilită o vizită la ea acasă pentru a-i anunţa despre căsătoria noastră. Dar, la un moment dat, am observat o schimbare la Mariana, întârzia la întâlniri, părea absentă şi era frământată de ceva. Am aflat că soţul ei, care o părăsise (ea stătea acum la părinţii ei), se întorsese şi că ea se gândea la o împăcare…Mi-am dat seama că lucrurile erau grave, eu mă vedeam deja căsătorit, cu perspectiva de a trăi alături de Mariana, pe care o iubeam fără limite, în Iaşi, oraşul studenţiei mele. A părăsi Iaşul era o tragedie pentru mine, ca şi pentru mulţi din colegii mei. M-am străduit să accept inevitabilul, logodna a fost ruptă de fapt, pentru mine au venit zile grele, după extazul afectiv în care trăisem până atunci. A urmat repartiţia, prin iulie, am vorbit din nou cu Mariana, ca să ştiu ce să fac, dar nu mi-a dat niciun indiciu! Ea s-a aflat în sală în timpul repartiţiei. În aceste condiţii, deşi aveam locuri în muzee la Vaslui şi Bârlad, iar în învăţământ în apropierea Iaşului, nu ştiu ce nebunie m-a cuprins şi, revoltat pe soartă, am decis de unul singur să plec departe şi am cerut Muzeul din Făgăraş. Plecarea din Iaşi, de care trebuia să mă despart, a fost o agonie, mi-am luat rămas bun cu inima grea de la Mariana şi am plecat acasă, la părinţii mei, lângă Galaţi.

Credeam că povestea de dragoste s-a terminat, dar n-a fost aşa! Nu a trecut mult şi am luat-o de la capăt! În toi de vară, pe neaşteptate, am primit o scrisoare de la Mariana, o scrisoare fierbinte, care-mi ardea în mâini, poştaşul mi-a înmânat-o pe uliţă şi acolo m-am oprit lângă o fântână să o citesc. Ce-mi spunea Mariana ? Ea regreta neînţelegerea apărută între noi şi acum se arăta gata să fie soţia mea la Făgăraş, la Şiviţa sau unde voiam eu! Eram uimit, nu-mi venea să cred, dar puteam face altfel ? M-am aprins din nou pentru Mariana, care mi-a trimis şi alte rânduri, şi în mine s-a trezit din nou speranţa că vom ajunge la căsătorie. I-am scris din nou iubitei mele şi i-am propus să ne întâlnim la Iaşi. Am ajuns în oraşul studenţiei mele, la locul de întâlnire, dar Mariana, care îmi ceruse în scris să fie soţia mea, nu a venit la întâlnire, apoi s-a lăsat tăcerea…Disperarea mea era acum mai mare, de la extaz am ajuns la agonie! Mi-am pierdut liniştea şi somnul şi, pentru prima dată în viaţă, m-am gândit la sinucidere, pierderea fiinţei iubite mi se părea ireparabilă, nu mai vedeam nicio ieşire…Cu mari eforturi, am reuşit să supravieţuiesc şi să mă pregătesc pentru plecare, acum începea efectiv viaţa pentru mine şi ea avea un gust amar.

Corina Junghiatu: După absolvire, aţi început o nouă etapă, cum au fost acei ani ?

Ioan Popoiu: La 1 septembrie 1976, m-am prezentat la primul meu loc de muncă, obţinut prin repartiţie, la Muzeul Ţării Făgăraşului, încercând să mă adaptez la oameni şi locuri pe care nu le văzusem niciodată. Am stat la început la hotel, apoi la un cămin muncitoresc. Eram singur, mă simţeam ca exilat, nu-mi era uşor să mă apropiii de cineva, iar iubirea neîmpărtăşită mă făcea melancolic, chiar depresiv… La serviciu, la muzeu, nu erau probleme, eram tânăr absolvent, la 24 de ani, elegant, venit după o şedere de patru ani într-un mare oraş, eram rece, distant, interiorizat, rana mea sufletească era adâncă, nu erau şanse de vindecare aşa curând. Primul an, cel puţin, a fost foarte greu, eram singur şi izolat, mă simţeam ca un marţian, iar prin octombrie, a trebuit să mă internez în spital, pentru o operaţie de apendicită, ceea ce mi-a accentuat depresia. După un an, în toamna următoare, a sosit în oraş un grup de ingineri stagiari, repartizaţi la Combinatul chimic din Făgăraş şi, prin alte cunoştinţe, am reuşit să pătrund în acest grup.

Corina Junghiatu: Viaţa de tânăr intelectual era una frumoasă, de invidiat?

Ioan Popoiu: Mă gândesc cu plăcere la acei primi ani după terminarea facultăţiii, au fost ani de fericire, de libertate şi de vis…Prin octombrie, am fost la Iaşi, să-mi iau diploma de licenţă, atunci m-am întâlnit din nou cu Mariana, era la un liceu industrial. Mi-a spus că s-a recăsătorit cu un bărbat, care avea un copil mare, uitase de ce-mi spunea în scrisori. Eu aveam 25 de ani, stăteam în faţa ei, o iubeam, iar ea nu observa…Ne-am văzut mai târziu, după mai mulţi ani…După sosirea în oraş a grupului de ingineri, situaţia s-a schimbat, iar tonalitatea mea sufletească a fost alta. Printre ingineri, erau persoane de care ulterior aveam să mă ataşez foarte mult. Inginerii au sosit prin octombrie, la un an după absolvirea facultăţii, erau vreo 20- 30, băieţi şi fete, cei mai mulţi erau absolvenţi ai politehnicii din Timişoara, oraş perceput atunci ca cel mai occidental din ţară. Nu ne-a fost greu să ne apropiem unii de alţii, ne uneau enorm de multe lucruri, eram adepţii libertăţii în toate, împărtăşeam aceleaşi valori, eram prima generaţie formată după război, în noile condiţii, eram toţi în jurul vârstei de 25 de ani şi ne consideram invincibili, nu ne păsa de nimic, voiam să ne bucurăm de viaţă şi de tinereţea noastră, cu toată frenezia şi imaginaţia. Locul ideal de întâlnire erau petrecerile noastre, cu muzică bună şi băutură din belşug, toţi beam, toţi fumam, toţi dansam, toţi iubeam. Limitele în interiorul grupului erau abolite, era o mare familie, o atmosferă de frăţietate, de libertate, de aventură şi bun gust. După ce ne-am cunoscut, ne vedeam aproape zilnic, într-o atmosferă de entuziasm fără limită. Fiecare întâlnire o transformam în bucurie pură, eram atât de tineri şi superb de nepăsători. Grupul de ingineri nu locuia în acelaşi loc, cei mai mulţi locuiau în cartierul Tudor, la marginea oraşului, în blocurile turn, A, B şi C, iar mai puţini în blocul turn de la gară, acolo am întâlnit-o prima dată pe o ingineră sosită cu grupul. Era într-o seară de toamnă, ascultam muzică cu câţiva amici, când cineva spune: ,,vine şi Dana”! Nu trece mult şi văd intrând o tânără superbă, blondă, cu părul pe umeri, în blugi, cu o bluză subţire de catifea albastră, a venit la mine, mi-a întins mâna şi mi-a spus cu un zâmbet şăgalnic: Dana! Am vorbit cu ea, am dansat, aşa a intrat Dana în viaţa mea şi de atunci nu a mai plecat, tot amici foarte buni suntem şi acum. Mai târziu, ea s-a mutat în Tudor, la blocul turn A, etajul 4, prima cameră pe stânga, unde stătea în cameră cu Dorina și Dana. Erau printre ei, câţiva de care îmi amintesc bine, Doru, Sany, Cantemir, Hans, Letiţia, de restul nu-mi amintesc. Întâlnirile noastre, din cursul săptămânii sau de la sfârşitul ei, însemnau relaxare şi petrecere, program de discotecă, ne întâlneam într-o garsonieră, de obicei la Dana şi acolo ne distram până noaptea târziu. A doua zi, ei, ca ingineri stagiari, se prezentau de dimineaţă, la serviciu, la Combinatul din Făgăraş, numai Cantemir era la cel de la Hoghiz, în apropierea oraşului. Pe lângă discotecile, pe care le organizam aproape zilnic, foarte des mergeam în excursii, la sfârşitul săptămânii, la Poiana Braşov, la Păltiniş. Dar locul nostru preferat era Sâmbăta, o cabană aflată în Munţii Făgăraşului, la 1200 m, unde urcam uşor de-a lungul pârâului cu acelaşi nume. Ajunşi la cabană, aprovizionaţi cu hrană şi băutură, ascultam muzică, dansam, până târziu spre dimineaţă. De multe ori, urcam în munţi mai sus, pe Surul sau Negoiul, mergeam la Bâlea cascadă sau mai sus, la Bâlea lac. Aceste ieşiri le făceam indiferent de sezon, în toate anotimpurile! Aceştia au fost, pentru noi, cei care i-am trăit, cei mai frumoşi ani! După câţiva ani, Dana, îmi scria din Timişoara: ,,Paradisul l-am avut, l-am trăit, l-am văzut cu ochii noştri”!

Această frumoasă aventură, atmosfera de vis, de libertate şi de fericire, a durat trei ani. După acest interval, inginerii şi-au încheiat stagiul, unii au plecat în armată, alţii s-au căsătorit, Dana a plecat la Timişoara, unde s-a căsătorit cu Doru. În acest mod, grupul s-a destrămat, ne-am risipit şi, fără să ştim, ne aşteptau vremuri grele…

Corina JUNGHIATU: Totuşi, anii 80 au fost foarte grei, o perioadă dramatică pentru societatea românească! Cum au fost aceşti ani pentru Dvs. ?

Ioan Popoiu: Încă din toamna lui 80, atmosfera a început să se schimbe, după încheierea Universiadei de la Bucureşti, au început lipsurile, din magazine lipseau alimentele, nu mai găseam unt la micul dejun. Dar si atmosfera de libertate (relativă), cu care eram familiarizaţi de pe vremea studenţiei, se schimba pe neaşteptate. Se instala pe tăcute o rigiditate ideologică şi socială, nesiguranţa şi teama luau proporţii, pe nesimţite ne-am trezit într-o altă societate, tot mai străină de noi şi de idealurile noastre, a cărei faţă nu o bănuiam, eram tineri şi ne făceam încă iluzii. Dar eram la curent pe atunci cu Carta 77 din Cehia, cu acţiunile dizidentului Vaclav Havel, cu Mişcarea Goma din acelaşi an, pentru apărarea drepturilor omului, cu Scrisoarea adresată Conferinţei de la Belgrad, pe aceeaşi temă, cu acţiunile dizidenţilor români, Paul Goma, Virgil Tănase, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Doina Cornea ş.a. Această mişcare de trezire a conştiinţei civice, inţiată pe la sfârşitul anilor 70, Greva minerilor din Valea Jiului, din vara lui 77, eseul lui Goma, ,,Cutremurul oamenilor” şi înfiinţarea SLOMR, primul sindicat liber, de către dizidentul Vasile Paraschiv, a continuat şi s-a accentuat la începutul anilor 80.

În acest context, de efervescenţă civică şi de idei, eu insumi am decis să rup tăcerea şi să mă alătur acestei mişcări şi, după o reflecţie, la 31 mai 1985, am adresat un memoriu conducerii politice (Comitetului Central), în care le-am prezentat, pe şapte coli ministeriale, punctul meu de vedere despre situaţia din societatea românească şi nevoia unor măsuri înnoitoare. După trei luni, a venit ,,răspunsul” lor: la 31 august, am fost convocat la Securitatea judeţeană Braşov şi anchetat mai multe ore, pentru cele susţinute în memoriu, de maiorul Nicolae Şerban. Am fost supus la mari presiuni psihice şi supravegheat îndeaproape până în 1989.

Manifestarea pe faţă a convingerilor nu era posibilă, ceea ce ştiam, în acelaşi an, în septembrie 85, am mers la Păltiniş, pentru a-l întâlni pe filosoful Const. Noica, ale cărui cărţi le citisem, dar era plecat în străinătate. Am reuşit să-l întâlnesc în februarie 1986, iar acea întâlnire a fost fundamentală, ideea sa era că nu ne putem salva decât prin cultură, în numele acelui ,,Dumnezeu al culturii”! Am revenit de la întâlnire cu convingerea de a mă consacra cărţilor, studiului, am revenit la Păltiniş, în decembrie 1987, la înmormântarea lui Noica. În mai 1987, l-am întâlnit pe Gabriel Liiceanu, la Insitutul unde lucra, am vorbit despre aceleaşi lucruri, împărtăşea ideile lui Noica. Să menţionez că, tot acum, prin octombrie, am aniversat absolvirea facultăţii, ne-am întâlnit cu colegii de facultate, au fost trei zile de vis…Am întâlnit-o din nou pe Mariana, iubirea mea eternă…Ne-am întâlnit la Biblioteca universitară, unde ne-am văzut prima dată, apoi în Grădina botanică, am stabilit să ne scriem…O nouă tulburare a apelor s-a produs la 15 noiembrie 87, la Brasov, erau semne ale unei prăbuşiri, dar nu ştiam că sfârşitul este atât de aproape…

Corina JUNGHIATU: Au venit apoi acele zile din decembrie 89, început de nou ev, revolta de la Timişoara, la 16 decembrie, în 21 decembrie, la Bucureşti! Ce-au însemnat zilele acelea pentru dvs. ?

Ioan Popoiu: Am fost foarte implicat, era cu neputinţă să stau deoparte, cum am aflat de manifestaţiile de la Timişoara, am intrat în alertă, pregătindu-ne sufleteşte pentru ceea ce avea să urmeze…

Corina JUNGHIATU: Aţi stat în faţa televizorului sau aţi fost în stradă ?

Ioan Popoiu: Lucrurile s-au desfăşurat aşa. Am rămas în stare de încordare, după Timişoara, până la mitingul de la Bucureşti, din 21 decembrie, când a devenit clar ce va urma… Pe atunci, eram muzeograf la Făgăraş şi, la ora 17, ne-am adunat în centrul oraşului, în scurtă vreme, eram mii de oameni în stradă, unde am manifestat până târziu noaptea. A ieşit armata, taburile, dar nu a tras…A doua zi, am pornit spre centrul oraşului, pentru o nouă manifestaţie, dar aflasem deja ce se întâmplase la Bucureşti, totul se sfârşise, m-am bucurat că am fost acolo unde trebuie, atunci când primejdia era reală!

Corina JUNGHIATU: Se năştea o nouă lume, cum au fost primele zile şi luni de libertate?

Ioan Popoiu: A fost o experienţă care se întâmplă o dată în viaţă, oricum foarte rar în istorie, am avut satisfacţia, ca istoric, de a asista la prăbuşirea unei lumi învechite şi naşterea alteia noi! Primele zile şi luni de libertate au fost ca un vis frumos întrupat, zeiţa libertăţii era printre noi şi era frumoasă, superbă, cuceritoare, am iubit-o şi eram gata de orice sacrificii pentru ea! Aerul libertăţii era atât de tare, încât ne simţeam ca ameţiţi, dar aerul acesta ne făcea bine, nu voiam altceva. Au fost luni frumoase, fericite!

Corina JUNGHIATU: Aţi fost implicat în fenomenul PIAŢA UNIVERSITĂŢII ?

Ioan Popoiu: Momentul respectiv a fost crucial, am fost din primul moment de partea celor aflaţi în Piaţă, pentru emanciparea de comunism, iar brutalitatea intervenţiei din 13-15 iunie 1990 a fost un atentat grav. În timpul manifestaţiei maraton, am fost la Timişoara, în Piaţa Operei, unde s-a desfăşurat un mare miting, acolo am cunoscut-o pe Doina Cornea, i-am sărutat mâna cu mare emoţie. În Bucureşti nu am mai ajuns, s-a sfârşit rapid şi brutal, manifestaţia a fost înăbuşită prin forţă. Iar consecinţele au fost de lungă durată.

Corina JUNGHIATU: Cum au fost anii 90, în viaţa dvs. ?

Ioan Popoiu: Au fost ani grei, tulburi, ca pentru majoritatea oamenilor, numai cinicii, afaceriştii veroşi şi profitorii au dus-o bine. Repere nu existau, în afară de deţinuţii politici şi veteranii care au luptat în Rusia împotriva armatei roşii, era greu să te orientezi. Pentru mine, nu a fost uşor, eram marcat de cursul evenimentelor, nu-mi găseam liniştea, atmosfera era extrem de tulbure, toxică chiar, eram mai tot timpul revoltat, realizam bine că mergem într-o direcţie contrarie celei dorite de noi.

Corina JUNGHIATU: A fost o perioadă grea ?

Ioan Popoiu: Este puţin spus, disperarea era foarte mare, în condiţiile în care aşteptările erau uriaşe, voiam să se întâmple adevărate minuni, iar cei care conduceau se târau precum cârtiţele. Au fost oameni, oneşti, care s-au sinucis pur şi simplu din deznădejde, deoarece vedeau dezastrul care se profila. Mă gândesc la Călin Nemeş, actor cu stofă de erou, care a înfruntat soldaţii cu pieptul gol, în 21 decembrie, în piaţa Clujului, aceştia au tras în plin, Nemeş s-a prăbuşit în stradă, dar a supravieţuit miraculos, pentru ca, peste câţiva ani, să se sinucidă din disperare, în semn de protest faţă de farsa politică de la putere!.

Corina JUNGHIATU: Ce gânduri vă stăpâneau ?

Ioan Popoiu: Eram într-o revoltă permanentă faţă de cursul evenimentelor, nu vedeam nicio ieşire, ne învârteam toţi, milioane de oameni, într-un cerc vicios. Pe atunci, în aceşti ani, scriam poeme postmoderniste, ca şi în anii 80, şi am observat copleşit că tonalitatea acestora era asemănătoare, deşi existase momentul 89! Fusese doar o iluzie de schimbare, alternativa, reală, practic nu exista.

Corina JUNGHIATU: Eraţi implicat ? Cum era AGORA acelor ani ?

Ioan Popoiu: Eram, până în vârful unghiilor! Cu temperamentul meu romantic şi concepţiile care mă animau, eram mereu în avangardă, hotărâţi să ducem până la capăt ceea ce începusem în 21 decembrie 89! De fapt, pentru mine, implicare începuse mai înainte, încă din adolescenţă, în 1968, s-au întâmplat evenimente esenţiale, revolta studenţească din Cartierul Latin, Paris, a fost asasinat senatorul Robert Kennedy, idolul generaţiei noastre, iar la 21 august 1968, a fost înăbuşită primăvara de la Praga, de tancurile ruseşti. Botezul meu poltic a avut loc în acest an, douăzeci de ani mai târziu, în 1989, aceste convingeri au fost reactivate. Pentru mine şi cei din generaţia mea, 21 decembrie 89 nu era decât continuarea acelui 21 august 1968, din adolescenţă! Însă drumul era lung şi greu, obstacolele numeroase! Am aderat încă din primele zile la o formaţiune politică de dreapta, iar la alegerile din 20 mai 1990, am candidat pe listele Uniunii Democrat Creştine, dar nu am ajuns deputat. La următoarele alegeri din 1992, am candidat la Senat, pe listele Mişcării pentru România, condusă de Marian Munteanu. Nu am reuşit să devin nici deputat, nici senator, dar politica a continuat să mă pasioneze. După venirea la putere a Convenţiei şi alegerea lui Emil Constantinescu, considerând că am revenit la normalitate, mi-am reluat preocupările intelectuale.

Corina JUNGHIATU: Acei ani au reprezentat un moment axial ?

Ioan Popoiu: Da, în acei ani, aveam şansa să accedem la adevărata libertate, la o societate democratică normală, la valorile României interbelice, frumoasa ţară distrusă de comunism. Această şansă s-a profilat odată cu venirea Regelui de Paşti, în 1992, şi victoria CDR, din noiembrie 1996, dar, în final, această tentativă a eşuat!

Corina JUNGHIATU: Aţi fost martor la intrarea în mileniul trei! Cum aţi perceput acel moment ?

Ioan Popoiu: Da, a fost un moment efectiv memorabil! Să ne gândim numai: nu orice generaţie de oameni are şansa de a fi martoră la trecerea într-un nou mileniu! Momentul a fost trăit cu satisfacţie, dar şi cu preocupare, luciditate şi vădită nelinişte. Ca istoric, ştiu ce spaimă teribilă a însoţit trecerea în mileniul doi, Anul 1000, oamenii aveau impresia că este (va fi) sfârşitul lumii! Spaima prin care au trecut oamenii atunci nu poate fi descrisă! Dar să ne întrebăm sincer şi lucid: noi, oamenii Anului 2000, nu avem nicio problemă ?! Viitorul nu ne trezeşte nicio nelinişte ? Ştim oare spre ce ne îndreptăm ? Sfârşitul lumii nu ne mai spune nimic? Răspunsul este evident negativ, poate că spaimele noastre ar trebui să le întreacă pe ale celor din Anul 1000!

Corina JUNGHIATU: Când a început etapa următoare în viaţa dvs. ?

Ioan Popoiu: Oricât aş fi fost captivat de cursul evenimentelor, realizam că trebuie să pun ordine în sufletul meu, în lumea mea lăuntrică. În sinea mea, mă întrebam ce va urma acum, revolta din 89 reprezenta o răspântie, dar noi aveam viaţa noastră, exigenţele noastre! Nu puteam lăsa lucrurile aşa, în desfăşurarea lor haotică! Continuam să reflectez, să scriu, să citesc, îmi dădeam seama că trebuie să fac ceva, să iau o decizie, care să mă ajute să pot scruta mai bine viitorul! Frământat de asemenea gânduri, în vara lui 97, ca din întâmplare, am plecat într-un pelerinaj! Am pornit din Timişoara, cu cinci autocare, pe la începutul lui august, pelerinajul fiind organizat de preoţi greco-catolici, dar în grup eram ortodocşi, catolici etc. Destinaţia pelerinajului era Medjugorje (o mică localitate croată, catolică, aflată în sudul Bosniei), unde, în 1981, Fecioara Maria a apărut unor copii, (era a treia apariţie marială, după Lourdes şi Fatima). Aici, la începutul lui august, în fiecare vară, se organiza un festival al tineretului catolic din Europa. Spre acest loc ne-am îndreptat, trecând prin Ungaria, Croaţia şi, evident, Bosnia. Traversând Bosnia, de la nord la sus, am trecut prin Sarajevo, capitala ţării, şi am văzut peste tot semnele războiului, urmele gloanţelor erau pe toate clădirile întâlnite în cale. Slujbele (liturghiile) aveau loc în catedrala principală din Medjugorje, aflată sub custodia franciscanilor, la fiecare oră, în altă limbă, italiană, franceză, germană, iar în centrul orăşelului se află o mică statuie a Fecioarei, unde ne adunam seara, pentru rugăciuni şi cântări. Dormeam afară, în corturi, iar cei care aveau euro stăteau la hotel, masa o luam gratuit la cantinele deschise de italieni aici – să adaug că peste tot se vorbea italiana! Într-o zi, ne-a vorbit părintele Jozo, căruia i se arătase Fecioara, apărea un ziar cu mesajele EI, copiii, acum oameni tineri, ne-au vorbit despre aceste apariţii, care continuau, întâlnirile aveau loc zilnic pe stadion, unde participau mii de oameni. În timpul şederii acolo, am urcat pe colină, într-o zi la amiază, împreună cu Elena Pora, o fată frumoasă şi elevată din Braşov, care vorbea italiană, ea fusese de multe ori în pelerinaj, fiind iubită de toţi pentru fineţea ei. Am urcat amândoi, în puterea soarelui de amiază, până în vârful colinei din marginea oraşului, aflat la peste o mie de metri, unde se afla o cruce foarte mare. Acolo, la Medjugorje, era un spirit specific, cântam în biseric sau pe stadion, ţinându-ne de maini, cu deosebită căldură şi încredere, eram toţi creştini, ca la început, nu mai conta confesiunea din care făceam parte! În noaptea din ajunul plecării, am urcat cei peste 1000 de metri ai muntelui din apropierea oraşului, închipuind astfel drumul Mântuitorului spre Golgota, iar acolo, sus pe munte, la ora 5 dimineaţa, a avut loc o ultimă liturghie pentru noi, iar la sfârşitului liturghiei, preoţi catolici, în veşminte albe, ne-au oferit, tuturor celor prezenţi, trupul Domnului (Corpus Christi). În acest mod, apoteotic, s-a încheiat pelerinajul nostru. M-am întors schimbat, iar peste un an, în toamna lui 1998, am intrat la Teologie!

Corina JUNGHIATU: De ce Teoogia ?!

Ioan Popoiu: Gândul de a ajunge la Teologie era mai vechi, calea spirituală se profilase devreme, dar ezitam, într-o vară, pe la 30 de ani, pornisem pe jos până la mănăstirea Sâmbăta, ctitoria lui Brâncoveanu, iar în anii 80, citeam cartea fundamentală a Părintelui Stăniloae, apărută în 1943, ,,Iisus Hristos sau îndumnezeirea omului”! În aceeaşi vreme, citeam Teologia Dogmatică, în trei volume, fără egal, a Părintelui şi Filocalia, în zece volume, a aceluiaşi. Drumul era trasat deja pentru mine, dar revolta din 89 a întrerupt pentru câţiva ani acest parcurs. Când, în octombrie 98, am pătruns pe poarta Facultăţii de Teologie ,,Andrei Şaguna” din Sibiu, eram perfect motivat, ştiam spre ce mă îndrept, calea era deschisă! Am început cu literatura, am continuat cu istoria şi filosofia, pe la începutul anilor 90, am făcut câţiva ani de yoga, acum, prin intrarea la Teologie, încercam să sintetizez toate preocupările mele anterioare într-o aspiraţie spirituală înaltă.

Corina JUNGHIATU: Aţi avut un proiect ca student la Teologie ? Urmăreaţi ceva anume?

Ioan Popoiu: La început, tatonam, întrebându-mă ce voi face. Nu exista ceva concret, nu mă gândeam la preoţie, totuşi, cum am intrat la facultate, am început să predau elevilor religie, îmi plăcea, o făceam cu pasiune. Pe de altă parte, era dificil să slujeşti în rândul clerului, erau anumite exigenţe, voiam să rămân un spirit liber! Teologia era, pentru mine, în primul rând, o preocupare metafizică, cunoaşterea adevărurilor ultime! Am venit la această facultate, pentru că chiar voiam să cunosc mai mult despre partea nevăzută, tainică, a lucrurilor, despre suflet, aspecte pe care credeam că le cunosc! Timp de cinci ani, am urmat cursurile secţiei pastorale ale facultăţii de Teologie, aceea care îi pregătea pe viitorii preoţi şi, ca şi înainte, am urmărit să mă pregătesc cât mai bine, să obţin note maxime. A fost o experienţă remarcabilă parcurgerea acestor ani, mi-a permis să mă decantez sufleteşte, să-mi cunosc limitele, să-mi fixez mai bine obiectivele. Continue reading „Corina JUNGHIATU: „Viaţa mi se pare o aventură frumoasă, enigmatică, fascinantă, inepuizabilă…”- INTERVIU cu Ioan POPOIU” →

Mihaela Doina RĂDULESCU: „Mă întorc acasă, să construiesc și acolo colțul meu de Rai”- Interviu cu Cristinel Cristea

În 1996, Cristinel Cristea a fost ghidul unui grup turc (Hayfem, Haydarpasa folklor) participant la festivalul internațional de dans popular din Piatra Neamț. Managerul grupului, care avea un hotel în Istanbul, i-a propus ghidului să vină să lucreze la ei. Și Cristi s-a dus: „Am zis că pentru un an, dar anul s-a transformat în 22 și două căsătorii cu turcoaice”. Acum lucrează ca manager food & beverage la un hotel de 5 stele în Istanbul. Și scrie… poezie! Cristinel Cristea a publicat recent un volum de poezii intitulat „Arc peste timp”, versuri pline de sensibilitate, inspirate de dorul de casă, familie și meleagurile natale. L-am rugat să ne povestească despre viața unui român la Istanbul, cum s-a adaptat traiului străin și unei culturi atât de diferite de a noastră, iar Cristi povestește…

Reporter: De ce a plecat?

Nimeni nu pleacă de nebun, din țara lui, lăsându-și rudele, vecinii, aerul curat de munte, într-o țară musulmană, să dea piept cu singurătatea. Am plecat ca să lucrez câțiva ani, pentru a îmi ajuta familia de acasă, apoi pentru că aveam speranța ca o să mă întregesc și eu material, cu speranțe și visuri. Cu despărțirea de ai mei mai fusesem învățat, am lucrat patru ani ca miner în România, între 1988 și 1992, departe de casă, în condiții grele. Lovitura de stat din 1989 m-a găsit la Petrila, pe Valea Jiului, aveam 25 de ani și fusesem detașat acolo forțat, printr-un decret al lui Ceaușescu, ce ordona că tinerii până in 25 de ani să lucreze detașați, câte trei luni, la minele de cărbune. Când am ajuns acolo, cu o săptămână în urmă explodase mina de la Vulcan și muriseră 300 de oameni. Acolo am scris poezia „Casa mea” – pentru mine, cea mai frumoasă sau cea mai dragă poezie.

Reporter: Ce l-a impresionat în Turcia

Cristinel CRISTEA: Istanbulul e între primele 4 sau 5 orașe din lume, un megalopolis în care trăiesc în jur de 25 de milioane de oameni, de toate națiile. Un oraș imens, așezat pe două continente, legate acum prin trei poduri și un metrou submarin, ce trece printr-un tunel săpat la 60 de metri sub nivelul mării: Proiectul Marmaray. Acum s-a dat în folosință și tunelul pentru mașini.

În prima noapte, când am terminat munca, am ieșit pe terasa hotelului, de unde, la doar două sute de metri distanță, în Sultanahmet, se vedeau biserica Sfânta Sofia și Moscheea Albastră. Mahomed cuceritorul a transformat Sfânta Sofia în moschee în 1453, iar acum este muzeu, acolo nu se roagă musulmanii. Aceste două monumente, luminate feeric în noapte, cu pescăruși zburând la lumina minaretelor și marea Marmara la 30 de metri de mine, m-au făcut să mă simt cu sute de ani în urmă… Este sentimentul pe care îl are orice turist ajuns la Istanbul.

Reporter: Vorba bună contează

Cristinel CRISTEA: Când am ajuns la Istanbul, am fost nevoit să învăț turca foarte repede, fiindcă lucram în hotel, direct cu clienții. Am propus unui coleg, care era student, să ne dăm lecții reciproce: eu îl învățam pe el engleza, iar el, pe mine, gramatica turcă. Timp de șase luni am învățat gramatica. A fost greu, dar fiind logic, am învățat. Pe urmă, vorbind într-una am învățat și să conversez în limba lor și acum cred că am destule cunoștințe ca să o fac și pe translatorul în mai multe limbi și turcă.

Am început să lucrez în turism, în hotel nu știa nimeni limba franceză, engleza o știau prea puțini, iar eu vorbesc și italiana binișor. Eram singurul român între 130 de turci și turcoaice, personalul hotelului. Rapid mi-am recăpătat cursivitatea în conversație în cele trei limbi, am început să învăț bine și turca, mi-am făcut prieteni în toată lumea. Ați avut ocazia să dați mâna cu İsabela Rosselini, sau Madonna sau David Copperfield? Munca mea a oferit și aceste bucurii. Modul în care am fost primit aici m-a făcut să mă adaptez, să mă simt bine, să îndrăgesc țara, oamenii și munca mea și m-au determinat să rămân.

Știți cât de mult face vorba bună, zâmbetul și amabilitatea? Acestea au fost armele mele – dar din instinct, nu a fost un plan. Așa m-am împrietenit cu turcii, asa i-am câștigat, prin sentimente sincere și gesturi de prietenie și la fel am primit. Nu mi-a spus nimeni, niciodată să plec în țara mea, deși am mai avut divergențe, stresul își bagă coada uneori. Dar le-am respectat întotdeauna simbolurile naționale, religia, cultura și, fără eforturi mari, m-au integrat ei, eu nu am avut nevoie să muncesc prea mult în acest sens. Acum am și cetățenie turcă.

Învățând limba, am început să citesc ziarele, am început să urmăresc filmele. Să ascult și să înțeleg muzica și textele muzicale.Turcii sunt extrem de romantici, sufletiști, sunt popor mediteranean. Au cântăreți și actori extraordinari. Cine nu cunoaște cultura turcă, ar zice că exagerez. Nici pe departe! Nu uitați că acum câțiva ani Orhan Pamuk a luat premiul Nobel pentru literatură, acum doi ani au luat premiul Nobel pentru chimie prin Aziz Sancar. Kemal Sunal a fost un actor poate, de aceeași mărime cu Gheorghe Constantin, Amza Pellea, Birlic. Pe mulți îi cunosc fiindcă veneau la restaurantul pescăresc pe care l-am condus câțiva ani pe malul Bosforului.

Cunoscând bine un popor, ajungi să nu te mai deranjeze diferențele de cultură, faci similitudini, există mereu motivația acumulării și mirarea pentru inedit, iar cel ce câștigă cel mai mult ești tu. Eu merg la teatru frecvent și credeți-mă au actori extraordinari. Am ajuns să reușesc să scriu și poezie în limba turcă. Dacă aș ști turca precum un literat, mi-aș traduce singur poeziile. Le am traduse, unele, dar știu că mai sunt și greșeli.

Sărbătorile noastre dragi, ca nicăieri în lume, acele sărbători pe care le știu eu, când, pentru o clipă, redevenim cu toții aproape oameni buni. De 22 de ani nu am mai petrecut Paștele acasă și sărbătorile de iarnă. Bineînțeles că mă voi întoarce acasă, nici o clipă nu m-am gândit să rămân aici pentru totdeauna, deși m-am căsătorit de două ori, cu turcoaice. Eu sunt atât de legat de țara mea, atât de mândru de trecutul poporului meu și atât de trist de ceea ce se întâmplă acum în țara mea. Mă voi întoarce acasă și voi încerca, așa cum am făcut totdeauna, să-i fac să fie mai buni, măcar pe cei ce trăiesc în preajma mea. Dezbinare, ură, avariție, minciună, promovarea nonvalorii, distrugerea tradițiilor, ponegrirea strămoșilor, terfelirea dascălilor și a oamenilor de cultură – asta văd acum acasă și mă doare. Dar oricât de greu va fi, tot acasă mă voi întoarce și voi construi și acolo colțul meu de Rai. Ataturk spunea „Pace în casă, pace în lume!”

Majoritatea proverbelor turcești își găsesc înțelesul, asemănarea, în proverbele românești. Știu destule proverbe de la noi și când mai spun câte unul, turcii vin cu unul de la ei. E frumos și antrenant. Dacă ești om, ești luat de om și recunoscut ca om, în orice limbă, în orice țară, în orice cultură. Turcii îmi spun mie eniste. Asta ar însemna că am devenit rudă cu ei, fiindcă m-am căsătorit cu o femeie de-a lor. Și, cu toate că, până și autoritățile turcești au recunoscut că o româncă măritată cu un turc au tot văzut, dar român căsătorit cu turcoaică e prima oară când văd, nu am simțit niciodată ură, gelozie sau răutate în comportamentul lor. M-am căsătorit cândva cu o musulmană fiindcă există un singur Dumnezeu și o singură credință, credința în El.

Reporter: Schimbări recente

Cristinel CRISTEA: Îmi place dinamismul omului de rând, turcul muncește într-una, e modest, vesel și glumeț, precum Kadir din Tache, Ianche și Kadir. Lucrez cu turiștii străini dar și cu turci, lumea își vede de treabă, nu ai timp și nevoie să invidiezi, să observi ce fac vecinii, există mii de cafenele de mahala unde lumea joacă remi și batac (un fel de wist turcesc), bea ceai, se uită la meciuri, se discută politică. E o relație interumană permanentă. Lumea iese în fața casei în mijlocul Istanbulului ca să stea de vorbă, vecinii își oferă unii altora feluri de mâncare, vânzătorul ambulant dă orice îți vine pe stradă și cumperi orice la prețuri bune. DNA-ul turcesc nu arestează nici o bătrână care vinde zarzavat, nu se iscă certuri în restaurante, nu își are loc aroganța și, ca persoană publică, moderator tv, deputat sau ministru, nu prea îți poți permite să faci greșeli de pronunție, oamenii râd de tine și iau atitudine pe loc!

Continue reading „Mihaela Doina RĂDULESCU: „Mă întorc acasă, să construiesc și acolo colțul meu de Rai”- Interviu cu Cristinel Cristea” →

Ioan POPOIU: ,,Poezia e un portal spre o altă dimensiune, prin care comunici cu spiritele străbunilor, cu zeii” – INTERVIU cu Tamara Tomiris GORINCIOI

Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu, pentru revista LOGOS ȘI AGAPE! Tomiris, aș vrea să ne spui la început câteva cuvinte despre tine, cum te percepi tu? Cine este TAMARA TOMIRIS GORINCIOI?!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Născută în afara Țării, mereu, conștient sau inconștient, am fost în căutarea identității. Îmi căutam lumea mea încă din copilărie. În ochii lumii, am fost o ciudată, o visătoare și o romantică. În fine, sunt un vlăstar din Arborele milenar al neamului geto-dac, o Dacă născută în spațiul istoric al Dacilor Liberi. Acesta ar fi blazonul meu heraldic, de care sunt mândră și de care am conștientizat prin ani, în pofida restricțiilor și înstrăinărilor la care au fost supuși basarabenii.

Ioan POPOIU: Acum, să ne întoarcem spre origini, să ne spui despre locul natal, familia, părinții ?

Tamara Tomiris GORINCIOI: M-am născut în (fostul) județ Iași, astăzi Ungheni, la 15 km de Prut. Părinții mei, simpli țărani, au făcut școala primară românească. Tata, Vasile, deși nu a făcut studii mari, mi-a fost și primul profesor. Era îndrăgostit de istorie, geografie și cred că mi-a transmis și mie. Adeseori venea la noi în ospeție unchiul Goriță, invalid de război, ostaş al Armatei Române, luat prizonier de ruşi. A ajuns până la Don. Atunci își permiteau să vorbească mai multe, desenau pe podea harta lumii, punctau țările. Trăgeam cu urechea și era foarte interesant.

Părinții mei, cu șapte copii, munceau din zori și până-n noapte. Eu, ca mezina, eram scutită de munci, tata mă încuraja să învăț, să fac studii, să reușesc ce nu a avut posibilitate să facă el. Maică-mea, Xenia, cu 3 clase făcute la români (aşa cum se spunea) şi tatăl, Vasile cu tocmai 4 clase (dar care făceau cât două universităţi sovietice), noţiunile român, limbă română, le ştiam de mică. Deşi nu pătrundeam în sensul lor adevărat, îmi plăcea când la sărbători, părinţii şi rudele cântau “Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română”.

A fost poate cea mai impresionantă lecţie de istorie. Ascultam cu sufletul la gură povestirile tatălui, care, pe timpul românilor, mergea cu carul cu boi la Iaşi după stofă şi merinde, despre cum au venit ruşii şi au prădat oamenii de grâne şi animale, cum au venit nemţii şi s-au purtat civilizat cu lumea. Deşi nu făcea politică, simţeam din vorbele tatei o durere şi o mare părere de rău că “ne-au luat ruşii”, cum spunea el. Cu românii şi cartea era carte, şi viaţa era alta. De la părinţi am aflat şi despre alfabetul latin al limbii noastre. Tata, și aşa nu a învăţat să scrie cu buchii ruseşti. … Iar mama nu ştia niciun cuvânt în limba rusă, în afară de pâine (hleb). Cea mai mare surpriză mi-a făcut-o, când, odată, în timpul studenției, captivată de viaţa studenţească, cei de acasă nu aveau nici o veste de la mine. Mă pomenesc într-o bună zi cu o scrisoare de la tata, scrisă în română, cu alfabet latin. Cu acea scrisoare m-am lăudat la jumătate de facultate, până într-o bună zi, când epistola a dispărut. Cine ştie, poate o mai recuperez din dosarul meu personal al fostului KGB.

Copil fiind, nu conştientizam că m-am născut în afara Patriei, în închisoarea cu nume Uniunea Sovietică, monstrul ce mi-a furat ce are un om mai scump pe lume – Ţara. Nu aveam de unde să ştiu ce înseamnă Basarabia, România, URSS.

Drama neamului, a părinților, am simțit-o tot prin prisma istoriei nefaste. În sat nu era familie, om, care să nu aibă drama sa, rude, părinți deportați în Siberia sau refugiați peste Prut. Despre refugiul basarabenilor a scris Paul Goma, în romanul Arta Refugii sau în Săptămâna Roșie. În timpul războiului, tata a fost recrutat în armata de rezerviști. Lucrător la căile ferate din Ungheni, centru raional. A scăpat de Siberia, pentru că avea copii mici. Când ne-au ocupat rușii, în 1940, sora tatei, Eugenia, cu familia și un prunc de un an în brațe, a încercat să treacă Prutul, în România. Rușii au tras în ei, omorându-i copilul. Cumplita dramă a marcat-o pentru întreaga viață. Și-a ieșit din minți. Și-a revenit parțial și a amai avut un copil, Leontin.

Ioan POPOIU: Fiecare loc are saga lui! Cum este acest sat, Untești?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Satul de baștină, copilăria, a fost panteonul care mi-a dat acea energie divină din care mi-au crescut rădăcinile. Situat pe o colină, de acasă, de pe prispa casei, vedeam împrejurimile, lumea, de sus. Vedeam pădurea, cerul, vorbeam de una singură cu copacii, florile. Tata avea un ritual al său. În fiecare an, sădea câte un pom pentru fiecare copil. Al meu, întâi a fost un cireș, apoi, un cais, apoi, un nuc. Îmi plăcea să merg cu oile la păscut cu alți copii de vârsta mea. Pădurea mă fascina și, de pe atunci, încercam să compun povești, poezioare. Îmi amintesc și acum o strofă din prima poezie scrisă, fiind prin clasa a 7-a: /Pădurea e vioară, Din taine și din dor,/Trezită primăvara, în murmur de izvor/. Am publicat-o într-o revistă cu nume comsomolist, “Scânteia leninistă”, și am primit 300 de scrisori. Pe atunci nu exista netul.

Despre istoria și vechimea satului Untești, al Unghenilor, situate pe maul estic al Prutului, am aflat mai târziu, din arhive și cărți ale renumiților cercetători basarabeni Gheorghe Bezviconi, Ioan Pelivan, Paul Mihail, refugiați în timpul războiului la București. O legendă populară, culeasă de folclorişti prin părţile locului, cu ceva timp în urmă, spune despre începutul localităţii că pământul pe care este situat astăzi oraşul Ungheni aparţinea cândva unui oarecare boier Vasile Lupu, din satul Unteşti. Acesta ar fi avut o fiică frumoasă, care într-o zi a fost furată de turci. Îndată a fost organizată o goană şi, pe locul unde a fost eliberată, boierul a dispus să fie construit un han. În timpul săpării fundaţiei, s-au descoperit copite de oaie, numite unghii, de unde şi denumirea – „Hanul Unghiilor”. Cu timpul, locul din jurul cârciumii a devenit sat, iar numele său s-a transformat în Ungheni.

Alte date fac trimiteri la boierul Dumitrache Carastate din Iași, care avea în proprietate moșii la Unțești, Pârlița și Todirești. La Unțești a construit un conac, o moară și o biserică. După reforma agrară din secolul 19, conacul s-a ruinat, iar noua proprietăreasă, sora lui Anghelichia, a construit la 1875, pe o colină din preajma satului, un turn medieval, ca un castel gotic, deasupra cu o aripă a lui Eol, care răsuna până la Ieși, la adierea vântului. Aici veneau în vizită prințul Cantacuzino, nobilii basarabeni Catargi, Stuart, Gafencu, Moruzi. În copilărie, mergeam adeseori la Turn, pe dealul Redi, cum i se spunea, aproape devastat și ascultam cântecul tainic … de eol.

Este pomenit Unțeștii și într-o cronică veche privind Unghenii, una dintre cele mai vechi localităţi din Basarabia. Potrivit cercetătorilor, încă în secolul I – III d. Hr., pe aici îşi aveau drumul lor de negoţ grecii Pontului Euxin. Apoi, în evul mediu, vedem trecînd prin apropiere Drumul Sării, Drumul Pescarilor şi Marele Drum Comercial Tătăresc.

Un hrisov de la Ştefan cel Mare, din 14 octombrie 1490, consemnează pentru teritoriul oraşului actual un grup de şapte sate, cu hotare vechi „pe unde au folosit de veac”, indiciu clar asupra originii lor străvechi. Printre ele și Unțeștii. Cel dintâi document care atestă existenţa propriu-zisă a Ungheniului datează din 20 august 1462, fiind emis de cancelaria lui Ştefan cel Mare (DRH,A ,1976, 149).

Unghenii a fost vizitat în anul 1877 de vestitul arhitect francez Alexandre Gustave Eiffel, autorul proiectului podului feroviar peste Prut, construit în anul 1877, zis și Podul Effel. Pe la Ungheni, în august 1885, trece cu trenul spre Odesa (Ucraina) poetul Mihai Eminescu (1850- 1889). La Ungheni, în 1871, vine să se inspire şi să scrie prietenul lui Mihai Eminescu, scriitorul Ion Creangă (1839 – 1889), care a locuit şi a activat la Iaşi în calitate de învăţător, inspector şcolar şi unde publică o parte din scrierile sale.

La Ungheni şi-a găsit refugiu prinţul Constantin Moruzi, unul dintre apropiaţii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, intrat ulterior în dizgraţia acestuia. Dânsul a ctitorit biserica „Sf. Nicolae”, în anul 1882, unde şi-a găsit mai apoi locul de veci. Aici şi-a petrecut copilăria fiul său, Dumitru Moruzi, analist politic şi scriitor. Prin Ungheni a trecut de nenumărate ori scriitorul Mihail Sadoveanu, care venea la vânătoare în codrii de la Rădenii Vechi, localitate vecină cu Unțeștii mei.

Despre vechimea acestor locuri vorbesc și descoperirile arheologice geto-dacice din secolul I-II d.Hr. Printre obiectele extrase se numără o podoabă, unică prin tehnica de executare și metal. Este vorba de un cercel din aur, care are un element în formă de amforă, decorat cu mărgele. La fel au fost descoperite urme ale culturii Cucuteni. Fapt ce denotă că suntem partea a Daciei de Jos.

Ioan POPOIU: Vorbești într-un poem despre mama ta, despre prispa părintească, există o magie aici?

Tamara Tomiris GORINCIOI: La noi, ca la tot românul, prispa este o fascinație a contemplării, un loc al luminii. Dacă în casă oaspeții intrau la masa de sărbătoare, în zilele obișnuite aici era loc de taifas, de cină lângă cuptoraș, la o mămăligă cu lapte, brânză de oi și jumere. Era locul unde mama își expunea florile, zestrea pentru fete sau torcea lâna. Casa părintească era înconjurată de prispă de jur împrejur. Cred că aici, pe prispa rotundă, am făcut înconjurul lumii… în toate punctele cardinale. În partea din față, avea un mic cerdac, cu trepte. Aici era locul meu tăinuit. Un fel de amfiteatru al lumii.

Dacă tata era mereu dus pe câmp la muncă, mama era stăpâna casei, a prispei și a cuptorului. Lângă prispă era și măsuța rotundă unde mama răsturna mămăliga, unde venea cu bunătățile de pe lume – plăcinte, sarmale, alivenci. Când eram mici, ne punea într-un leagăn-covată de lemn tot pe prispă. Aceasta cred că este magia prispei, punctul de legătură cu lumea. O întâmplare din copilărie, pe care mi-a povestit-o mama, cred că a fost ca o predestinație. Luată de grijile casei, eu având poate vreun an, m-a lăsat în leagănul-covată de pe prispă în care adormisem, cu sticluța de lapte lângă mine. La un moment dat, a descoperit șocată că lângă mine, în covată, dormea încolăcit un șarpe de casă, iar laptele era băut. A țipat de frică, credea că sunt moartă. Sarpele încetișor a plecat … Legenda spune că fiecare casă își are șarpele lui. Cred că era șarpele protector ce m-a inițiat mai târziu în simbolistica dacilor, unde Șarpele, Dragonul, au un rol primordial.

Mama era blondă, cu ochi albaștri, cu părul împletit în gâțe pe care le făcea coc deasupra capului. Fiind cea mai mare dintre frați și surori, cu bunicul Alexandru, mort în Primul Război Mondial, a fost să fie mireasă la 15 ani. Era încă copilă, când tata a adus-o acasă plângând, cu zestrea modestă în carul cu boi. Dar a trecut și acest test. Era o fire optimistă, veselă și muncitoare ca o albinuță. Se trezea odată cu soarele și reușea să țină sub control gospodăria mare, să pregătească dejunul, să hrănească păsările, animalele, să ne dea instrucțiuni și să meargă și la deal.

Am avut o copilărie pitorească, fără griji. Chiar dacă nu aveam rochii scumpe, jucării, aveam locuri dragi și bucurii imense. Amintiri de aur la păscut de boboci, jocul de v-ați ascunselea la căpițele de fân, la cules porumbele în pădure, fuga după cărăbuși sau la furat de cireșe, la săniuș, la colindat de Crăciun ….

Ioan POPOIU: Cum a fost școala primară, în condițiile din Basarabia ?

Tamara Tomiris GORINCIOI:Cred că a fost un noroc că la școală obiectele ne-au fost predate în română (limba moldovenească). Deși manualele de limbă și literatură moldovenească, cum i se spunea pe atunci, erau același manuale de Limbă și Literatură Română, dar cu materie trunchiată. Din Eminescu învățam doar Luceafărul și Împărat și Proletar, din Alecsandri – Pastelurile, din Creangă – Amintiri din copilărie. Erau incluși doar clasicii din Moldova istorică și scriitorii cu origine basarabeană precum Kogălniceanu, B.P. Hasdeu, Alecu Russo, Alecu Donici. Scriitori clasici români precum Caragiale, Blaga, Arghezi, Coșbuc nu figurau în program. Fiind aproape de Prut, prindeam posturile TV și Radio București și Iași. Mie, nu mi-a fost greu să citesc în grafie latină. Dimpotrivă, îmi era drag, știind că s-a făcut o dreptate. Profesoara de limbă română (moldovenească) m-a descoperit într-un fel, m-a încurajat să scriu, să particip la olimpiade. Scriam cel mai bine compuneri pe teme libere. Cele tematice erau politizate.

Deși îmi plăcea să citesc, cred că noi, basarabenii, am fost nedreptățiți și la acest capitol. Biblioteca din sat era sărăcăcioasă, în mare cu cărți rusești și doar o mica parte, în așa zisa limbă moldovenească, sintagmă artificială, în alfabet chirilic. Noroc că puteam citi Eminescu, Creangă, Alecsandri, Sadoveanu, editați la Chișinău. Și mai erau romanele unor scriitori din literatura universală: Jules Verne, Mark Twain, Daniel Defoe, Tolstoi, Esenin, Pușkin. Acasă aveam pe Coșbuc și Goga. În rest, doar cărți despre revoluționari, comsomoliști… opere alese de Lenin, Marx și Engels. Rusa nu o știam și nici nu mă tenta să o învăț. Îmi era parcă străină. În sat, nimeni nu vorbea rusa. Era o comună compactă, formată din moldoveni (români) autohtoni. Mai târziu, studentă la universitate, am însușit-o involuntar, pentru că limba rusă era limbă de stat.

Ioan POPOIU: După liceu, ai urmat Facultatea de Jurnalism! De ce? Cum au fost anii studenției? Cum era Chișinăul pe atunci?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Am vrut să fac facultatea de Istorie, dar știind că manualele de istorie sunt politizate, am ales Jurnalismul. Întotdeauna am crezut că prin Cuvânt poți spune și reabilita un adevăr istoric. Îndrăgostită de literature română, eram conștientă că Eminescu nu poate fi în același timp poet al două popoare, am pledat pentru filologie. Am susținut examenele de admitere la Filologie, secțiunea Jurnalistică. M-au încurajat profesorii, tata, frații. Aveam acasă Dicționarul Limbii Moldovenești, tipărit după DEX-ul românesc. Academicienii de la noi, lingviștii, cu studii la Iași și București, nu puteau să inventeze o limbă artificială. Doar că dicționarul era în chirilică. Îmi plăcea frumusețea limbii și visam să o învăț în toată frumsețea și complexitatea ei, să pot vorbi frumos și fluent ca peste Prut.

La facultate, unica cu obiecte ce se predau în limba română, am avut marele noroc să am parte de profesori dotați, ce cunoșteau istoria, literatura română, care ne-au transmis, uneori codificat (era interzis să vorbești deschis despre istoria noastră comună, despre răpirea Basarabiei etc.) despre unitatea limbii românești, despre clasicii literaturii române. Venind la Chișinău, mi s-a deschis o altă lume.

Chișinăul era un oraș al contrastelor. Pe de o parte, un oraș rusificat, ostil, în locurile publice ți se cerea răspicat să vorbești în rusă. Pe de altă parte, exista o oază de românism, cenaclul de la Uniunea Scriitorilor unde se vorbea deschis despre valorile literature române, serate literare unde îi aveam ca oaspeți pe Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe, Vasile Șeicaru și Stefan Hrușcă. Trăiam în lumi paralele. Luase avânt Mișcarea de Eliberare Națională, care a culminat cu 31 august 1989. Ne salvau cărțile românești procurate de la Moscova, Cernăuți, Odesa, unde existau librării de literatură străină. Literatura română, ca să vezi, era catagolată ca străină. În acerbul proces de rusificare ni s-a impus nu numai limba rusă, dar şi înlocuirea tradiţiilor populare, a instrumentelor tradiţionale româneşti cu cele ruseşti. Nu putea fi rusificat doar Tatăl nostru, în rugăciunile părinţilor noştri, ale ţăranilor, care, tacit, dar neînfrânţi, şi-au apărat cu dârzenie credința, doinele şi baladele, sârbele şi horele.

În Basarabia anilor 70-80, când la Chişinău, se naşte o literatură naţională de rezistenţă, reprezentată de Ion Druță, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija etc, apare muzica lui Eugen Doga şi filmele lui Emil Loteanu, similar, o luptă de rezistenţă are loc şi în instituţiile de învăţământ superior. Un aspect mai puţin cunoscut şi elucidat în mass-media de la noi.

Făcând parte dintr-o generaţie a sacrificării – absolventă a Facultăţii de jurnalistică, promoţia anilor 70-80, când ni se preda obligatoriu Istoria presei de partid, iar noi cutezam să luam lecţii alternative la Biblioteca Naţională (fosta Krupskaia) de Istoria românilor sau din Publicistica lui Mihai Eminescu, Cioran, Eliade, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Stănescu etc., citeam, însetați de frumusețea limbiii române, despre adevărul istoric. Aici găseam și reviste românești. Am fost într-un fel eroii anonimi ai unei mişcări de rezistenţă faţă de un regim odios. Fiind în era de înflorire a turnătorilor, ştiam că fiecare student naţionalist avea dosarul nr. 1 (acesta era echivalentul pentru cei ce frecventau Secţia de literatură străină de la această bibliotecă) la KGB. Iniţial, listele erau întocmite la decanat. Ne-o spuneau tot ei, colegii noştri turnători, de voie sau nevoie. Cei care nu s-au conformat cerinţelor presei de partid, după absolvire au fost repartizaţi în provincie, iar în diplome, deşi am susţinut examene de intrare la Facultatea de Jurnalism, în diplomă ni s-a dat calificarea de filolog, profesor de limbă şi literatură moldovenească. Pentru că am fost o grupă rebelă, cu cele mai multe dosare personale la securitate. Acestea aveam să le aflăm mult mai târziu.

Noi, cei luaţi la index, mulţi ani nu am fost angajaţi în presa comunistă de la Chişinău. Pe atunci, toate ediţiile periodice mai treceau cenzura, înainte de a vedea lumina tiparului, chiar în Casa Presei, la intrarea în tipografie. Oficial, funcţionarul nu se numea cenzor, ci redactor de serviciu. Privilegiaţii aveau funcţii bune, imediat după absolvire: secretari de redacţie sau redactori la secţia de partid a unui ziar sau emisiuni Radio – TV. Salvarea celor rebeli de a se întoarce la Chişinău era actuala Bibliotecă Naţională (pe atunci director ,) unde eram angajaţi şi fără obligatoria pe atunci viză de reşedinţă în capitală. De acolo, cine şi cum. Cea mai apropiată de ziaristică era corectura, unde nu prezentai un pericol mare Disidenţa noastră sau respingerea de către societate a durat până la începutul anilor 90, când s-a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională.

A apărut primul ziare democratice „Sfatul Ţării” şi „Moldova Suverană” (pe atunci cu statut naţional), unde am avut onoarea să activez.

Ioan POPOIU: Cum era profesia de ziarist în Basarabia sovietică? Concret, ce făceai ca ziaristă?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Îi mulţumesc Domnului că nu am alunecat şi nu am cântat osanele puterii, păstrându-mi verticalitatea, demnitatea de jurnalist, de creștin. Deşi, sincer vorbind, pentru „sângele meu de pur ziarist” sau altfel spus, de „jurnalist răzvrătit”, am avut de suferit. În lipsa eficienţei organelor de drept, populaţia, ajunsă la limita disperării, ni se adresa disperată, invocându-ne uneori şi rolul de avocat, judecător. Continuând rubrica mea „Cu ochii pe voi” , cu alte investigaţii şi articole în “Mesagerul”, la un moment dat atinsesem interesele cuiva din culisele patronilor. Graţiei redactorului-şef, Vlad Pohilă, un jurnalist de mare verticalitate, nu am fost concediată. Peste câţiva ani, în 2000, publicaţia şi-a sistat activitatea. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi la prima publicaţie din R.Moldova, de după proclamarea independenţei – “Sfatul Ţării”, organ al Parlamentului, care a activat doar doi ani. După un şir de reportaje şi comentarii incomode despre războiul din Transnistria, unde era vizată conducerea de vârf, Sfatul Ţării a fost închis pe motiv că diminuăm imaginea Parlamentului. Acesta a fost, într-un fel, drumul sau bătălia pentru o presă liberă. Am simţit influenţa din umbră a unor subiecte partizane chiar şi la ziarul municipal “Capitala”, unde nu se publicau materiale ce vizau o anumită formaţiune politică sau o personalitate neafiliată unui grup de interese. Până la urmă, noi, echipa de ziarişti, în frunte cu redactorul-şef Antonina Sârbu, am refuzat să facem partizanat politic şi am plecat. Cu părere de rău, modelul de jurnalism sovietic ne mai joacă feste!

Sincer, când am decis să mă fac ziaristă, am văzut în ea doar romanticul. Pe parcurs, am conştientizat că este una dintre cele mai grele şi periculoase profesii din lume. Statisticile arată că zeci de jurnalişti îşi pierd viaţa, devenind victimele terorismului, ale corupţiei şi clanurilor mafiote de la putere Şi totuşi, dacă aş parafraza spusele unui coleg de breaslă, aș spune că profesia de ziarist e o chestie de destin. Te transformă definitiv. Iubeşti meseria asta necondiţionat. Dacă, într-adevăr, cuvântul tău are un impact justiţiar, schimbă societatea în bine, demască răul, spune adevărul. Astăzi, cititorul este altul, dacă nu-l convingi, nu eşti sincer, trişezi, aruncă ziarul la coşul de gunoi. Soarta a fost ca soțul meu, Dumitru Ciobanu, scriitor și ziarist, având aceeași profesie, m-a sprijinit mereu, mi-a dat libertate, să stau nopțile pentru a-mi scrie editorialul, fără pretenții că uneori lăsam bucătăria pe seama lui.

Consider că sunt un om fericit, pentru că meseria de jurnalist mi-a adus multe clipe de bucurie, împliniri, atunci când am fost apreciată de cititori, am figurat în topuri, am reuşit să fac investigaţii riscante, care au demitizat un clan politic sau economic etc. Dar am avut și clipe grele, atunci când m-am lovit, ca şi alţi colegi ai mei, de peretele cenzurii sau al intereselor de gaşcă. Atunci când am aşteptat luni la rând un salariu derizoriu sau am şomat, pentru că nu mi-am permis sa fiu un ziarist de curte. Oricum, este o profesie palpitantă şi dură. Este o parte din destinul meu.

Ioan POPOIU: Și a venit ziua de 31 august 1989! Ce-ți amintești ? Ai fost la acea Mare Adunare?

Tamara Tomiris GORINCIOI: Pe 31 august 1989 a fost ora astrală a basarabenilor, fiind toate premisele benefice Unirii. S-a revenit la Alfabetul Latin și Limba Română a fost decretată limbă oficială de stat. Îmi amintesc și acum, cu palpitații, acea zi, când, practic, Basarabia ieșise în stradă, în Piața Marii Adunări Naționale. Circa un milion de oamneni, cu tricoloare, icoane, flori. Atunci s-a cerut și Unirea cu Țara. Dar nu a fost să fie. Moscova, prin intermediul Bucureștilor, cu președintele de atunci Ion Iliescu, au pus tabu pe ideea de Reunire.

Ulterior, pe 27 august 1991, s-a declarat Independența! S-au deschis granițele și noi, basarabenii, am venit la Mecca noastră, la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, la Eminescu, la cetăți și mănăstiri. Personal, ca şi mulţi alţi conaţionali, aş evidenţia miracolul apariţiei filialelor de carte românească în oraşul nostru profund rusificat, într-o perioadă cînd situaţia la acest capitol era de-a dreptul dezastruoasă, procentul de carte în limba noastră fiind unul nepermis de mic. De peste Prut a venit Cartea românească și la Chișinău se inaugurează 11 biblioteci de carte românească. Viața pornise pe un făgaș nou, împrospătat de gustul libertății.

Dar gustul libertății ne-a costat mult. Pe 2 martie 1992, Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova, operaţiile militare desfăşurundu-se în Estul statului, în Transnistria. Unităţile armatei a 14-a s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva ostaşilor moldoveni. Din zona transnistreană s-au refugiat în zona basarabeană peste 100 000 de persoane. Distrugerile economice (poduri, căi de comunicaţie etc.) depăşeau de două ori bugetul anual al ţării.

Războiul a avut importante consecinţe politice: a acreditat ideea că tânărul stat nu poate funcţiona în afara sferei de influenţă moscovită; a consolidat poziţia politică a forţelor neocomuniste antinaţionale. Războiul a făcut să cadă masca democraţiei de pe faţa conducătorilor de la Kremlin, demonstrând că menţinerea imperiului este o prioritate a Moscovei şi pentru realuarea ei nu există nicio regulă de joc. A fost consolidată formaţiunea pseudo statală „rmn”-un succes al politicii Moscovei.

Începând cu anii 1988-1990, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească se constituie Mişcarea de Eliberare Naţională, care luptă pentru libertate, dezrobire şi Unire cu Ţara mamă, România. În scopul păstrării sistemului sovietic, rusesc, în R. Moldova şi alte regiuni ale URSS, ruşii au organizat confruntări politice şi conflicte militare. În acea perioadă serviciile de securitate ruse, K.G.B.-ul, au organizat un şir de evenimente destabilizatoare, au schiţat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea forţele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar Odesa, subunităţile de spionaj şi contraspionaj ale Armatei a 14-a, acţionau clandestin, pregăteau cadre, executanţi. Rusia a început să creeze acele structuri ilegale, care, în 1991, au declanşat conflicte militate şi războiul. Bastionul de luptă al românofobiei din R. Moldova era declarat la Tiraspol. Activitatea distructivă, de formare a republicilor separatiste în Transnistria şi Găgăuzia au fost realizate de Igor Smirnov şi adepţii ruşi de la Moscova, deputaţii: Travkin, Jirinovski, Ruţkoi, Morozov, Graciov şi, personal, de ex. Preşedintele URSS Gorbaciov şi mai târziu de Elţin.

Fostul Preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de Moscova, ca fost lucrător al ”partidului comunist”, a cedat, pas cu pas, idealurile unioniste şi euroatlantice, semnând zeci de documente economice şi militare (secrete) cu Federaţia Rusă, inclusiv, controversatul Protocol de constituire a C.S.I., 21 decembrie 1991, limitând, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, ţările europene şi SUA.

Mai mult, acestui flagel atribuindu-se un colorit interetnic, forțele oculte au dat vina pentru instabilitate pe unioniști, astfel revenindu-se la nostalgii comuniste. În lipsa unei Armate Naționale, au apărat integritatea forțele de combatanți, voluntarii, care au apărat eroic fiece sat și bucățică de pământ. În pofida faptului că aveau de înfruntat Armata 14-a. Tiraspolul practice a fost luat cu asalt, când un ordin de la Chișinău a cerut retragerea. S-au întâmplat lucruri stranii, trădări, capitulare, devenind ostaticii unui regim post-totalitar.

Ioan POPOIU: Ești foarte pasionată de istoria noastră milenară! De ce ISTORIA? 27. De unde pasiunea pentru istoria noastră străveche?

Tamara Tomiris GORINCIOI:Am avut dintotdeauna o pasiune mare pentru istorie, pentru că ne-a fost interzisă, a fost falsificată, am fost mereu umiliți și am suferit pentru faptul că ne-am născut români. Un milion de basarabeni au murit în gulagul sovietic, pentu vina că erau români, au fost deportați în Siberia, împușcați, murind de foame și de frig. Un genocid roșu despre care nu se vorbește pe plan internațional. O tragedie, un flagel care a marcat destinul basarabeanului.

Dar dragostea mea cea mare este istoria veche, care mi-a deschis noi orizonturi, m-a teleportat într-o lume miraculoasă. În ultimii ani, pasionată de istoria veche, a geto-dacilor – care ar trebui să fie Biblia spirituală a românilor, sunt fascinată de trecutul nostru milenar, de unde au luat naștere toate culturile și limbile lumii. Nu o spun eu, o spun savanți și cercetători străini. Tot mai mulți cercetători, arheologi, cu renume mondial, afirmă că zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Câteva exemple. Profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, care a studiat istoria Europei, a vorbit despre spaţiul carpato-dunărean ca fiind vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe. Același lucru a spus și Vasile Lovinescu în Getica și dacologul și savantul B.P. Hasdeu.
Despre vechimea noastră ne spun scrierile lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.). Aflăm că un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi, ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titularurile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz.

Am descoperit că o legendă vorbește depre urmele lui Heracle incrustate pe o stâncă de la Nistru. Transmise pe cale orală, ele fac trimiteri la istoria noastră milenară. Dacă la unele popoare, eroii miturilor, ai legendelor, sunt pitici, elfi, spiriduși și alte spirite ciudate, în mitologia românească avem de a face cu Hercule, Prometeu, Apollo,Orfeu… Deși în majoritatea izvoarelor acești eroi legendari sunt atribuiți pe nedrept Greciei. Herodot ne comunică tradițiunea după care Hercule apare ca protopărintele agathyrșilor, scyțhilor și gelonilor, și amintește de urma sa cea gigantică, lungă de doi coți, imprimată într-o stâncă, de pe țărmurile râului Tiras (Nistru). La Țipova, la o veche mănăstire rupestră din Dacia de Jos (Basarabia) călugării vechi aduc mărturii că aici s-ar fi născut Orfeu. …

Dar cel mai important aspect legat de civilizația antică dezvoltată la poalele munților Carpați și Balcani este că, în vremea sa, a fost creată prima scriere din lume. Tăblițele de la Tărtăria, vechi de circa 7500 de ani, rămân dovezile celei mai vechi scrieri din lume, precedând cu milenii scrierea sumeriană. Arheologii au inventariat, până în momentul de față, circa 700 de simboluri diferite în scrierea danubiană, un număr asemănător cu al hieroglifelor egiptene. Savantul german Harald Haarmann, specializat în lingvistică, susține că scrierea danubiană este mai veche decât cea sumeriană și că ar trebui să fie acceptată drept cea mai veche scriere din lume.

Strămoșii noștri geto-daci erau avansați în materie de medicină, construcție, astrologie. De la Strabon ne-au rămas primele relatări cu privire la practicile astrologice si astronomice ale geto-dacilor. Acesta povesteste cum: „Astfel se spune cã un oarecare get, numit Zamolxe, a fost sclavul lui Pitagora. De la filosof a obtinut oarecare informatii despre fenomenele cerești, în timpul peregrinãrii sale în Egipt. Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor si pe cel al poporului, ca tãlmăcitor al fenomenelor cerești. În cele din urmã, a izbutit sa-l convingã pe rege sã si-l facã asociat, ca pe un om ce avea însușirea de a dezvãlui voința zeilor.” (Strabon, Geografia,VII, 3 , 5).

Cunoștințele avansate de astronomie ale dacilor sunt confirmate și de istoricul Iordanes. Potrivit acestuia, dacii știau raportul dintre diametrul Soarelui și al Pamantului și cunoșteau în amănunt mișcările stelelor, ale planetelor din sistemul nostru solar, dar cercetau și orbitarea Lunii în jurul Pământului. Același autor mai relatează că multe cunoștințe despre astronomie, precum cele 12 semne zodiacale, ar fi fost însuștie de către daci cu ajutorul marelui preot Deceneu.

Mai mult, unii cercetători din perioada contemporană, printre care Șt. Bobancu, E. Poenaru și C. Samoila, sunt de părere că unele construcții de la Sarmizegetusa, precum Soarele de Andezit, ar fi avut rolul unor calendare, care i-ar fi ajutat pe dacii în determinarea cu exactitate a anumitor momente și faze ale Pământului în raport cu Luna sau cu Soarele.

Cred că avem o mie și una de motive ca să revenim la vechea denumire Dacia, proiect promovat și de Mihai Eminescu și de o pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluționari din generația paşoptistă. Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii lor, îndeosebi învățații ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Viena. Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identității naționale şi acțiunea pentru restaurarea istoriei naționale.

Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând.

Potrivit eminescologului Aurel E. David, Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români, în a doua jumătate a secolului XIX. Or, pentru a da viață proiectului respectiv, era nevoie de jertfă. Această idee a fost exprimată, la 1 septembrie 1879, când în „Convorbiri literare”, Eminescu a publicat poezia „Rugăciunea unui dac”(dacul fiind considerat simbolul jertfei pentru neam şi vatră!). El şi-a îndemnat semenii să se închine Tatălui Ceresc (numit „Părinte”), cel care a dat „suflet zeilor” şi „fericire lumii”, pe care-l numea „izvorul de mântuire al omenirii” şi-l considera „moartea morții şi învierea vieții”. Mesajul „Rugăciunii…”, este, pe fond, vinovăția majoră pentru că „dacul” n-a putut contracara umilința pe care marile puteri i-au impus-o şi cere să plătească prin moarte (intrarea în „vecinicul repaus”) pentru această vinovăție.

Eminescu, pentru noi basarabenii, a fost Îngerul protector care ne-a salvat Limba Română. Prin poezia lui, prin romanțele pe versurile sale, care se cântau la sărbători, ne-a apărat de rusificare, ne-a fost model de gândire, de spiritualitate, Cine, dacă nu Eminescu, s-a angajat în apărarea Basarabiei cu toată capacitatea intelectuală a geniului său şi face din situaţia acestei provincii româneşti o problemă internaţională. A scris sute de articole de polemică, a demonstrat că Basarabia e pământ românesc furat samovolnic de ruși. jurnalistul și geopolitcianul Eminescu deranja marile puteri din jurul României și în special Rusia.

În anul Centenarului Unirii, putem să citim studiul istorico-politic al lui Eminescu publicat integral, în premieră online, de Mihai-Eminescu.Ro. și să ne convingem, să-I convingem pe politiceni /Că un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de Stat, fie izvorîtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la e/l. /A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă /. Eminescu, Basarabia. : Cine, dacă nu Eminescu, a spus că în România totul trebuie dacizat.

Am putea oare noi contracara umilința uitării de a fi daci?! Aici ar fi poate și cheia de reabilitare a neamului nostru, revenirea la proiectul Daciei Mari, început de pașoptiști și promovat de Eminescu. Revenirea la numele initial, Dacia, ar situa România pe un alt făgaș, ne-am recupera demnitatea și am aplica legile drepte ale străbunilor. De ce străinii sunt deranjați de cuvântul Dacia? Pentru că ar trebui să recunoască supremația noastră, să ne întoarcă tezaurul furat de la daci, să recunoască că toți zeii antici erau daci, că prima scriere (Tăblițele de la Tărtăria) a luat naștere pe acest pământ, că suntem poporul primordial.

Cineva încearcă să ne facă amnezici și lipsiți de identitate, să spună că nu avem istorie. Au fost distruse practic sau tăinuite toate scrierile privind istoria noastră veche. Atât externe, cât și din interior. Dacia Hiberboreană a lui Aron Densusisnu, apărut în 1936—37, in câteva numere din revista Etudes Traditionnelles, la Paris’, studiul Dacia Hiperboreană a rămas necunoscut în România, cu excepţia câtorva apropiaţi ai scriitorului. Doar în 1984 a fost descoperit în Italia, de Claudio Mutti, pe care l-a tradus și l-a publicat . Apare in iulie 1984, in zilele în care autorul se stingea din viață la Fălticeni (14 iulie 1984).

Nu se știe nimic de scrierile lui Cantemir despre Religia Dacilor, ale lui B.P.Hasdeu – Mitologia dacilor. Potrivit dacologului Daniel Guţă, sute de scrieri despre viaţa dacilor au fost distruse încă din Antichitate. Se cunoaşte existenţa lor din mărturiile unor istorici ai acelor vremuri, dar soarta lor a fost nefastă: scrierile au ars o dată cu bibliotecile şi colecţiile antice în care au fost păstrate, s-au distrus prin trecerea timpului, ori au fost distruse deliberat împreună cu copiile lor sau au pierit o dată cu autorii lor, savanţi ai mileniilor trecute.
Existenţa unor astfel de lucrări a dat naştere unor adevărate teorii ale conspiraţiei, în care se susţine că multe dintre ele nu au fost distruse, ci doar ascunse în diverse locuri misterioase. Alexandru Papadopol Calimah, un cărturar din secolul al XIX-lea, a fost primul român care a inventariat scrierile pierdute despre daci, geţi şi Dacia. A numărat aproape 300 de autori de opere literare vechi, unele cu numeroase volume, din care cele mai multe s-au pierdut cu totul. Iată câteva dintre acestea: Istoria Daciei, de Dio Chrysostomos Filosoful stoic Dio Chrysostomos a trăit în vremea împăratului Traian, căruia i-a fost apropiat. „Din scrierile sale s-au păstrat 80 de discursuri importante.

Continue reading „Ioan POPOIU: ,,Poezia e un portal spre o altă dimensiune, prin care comunici cu spiritele străbunilor, cu zeii” – INTERVIU cu Tamara Tomiris GORINCIOI” →

Ioan POPOIU: ,,Dacă nu crezi că ești cel mai bun, lasă-te de scris” – Interviu cu PETRE IOAN CREȚU

Ioan POPOIU: Mulţumim pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Petru, ce ne poți spune despre originile tale?

Petru Ioan CREȚU: Fiu de țăran născut în Bărăgan.

Ioan POPOIU: Cum a fost copilăria ta?

Petru Ioan CREȚU: A fost.

Ioan POPOIU: Ce-ți amintești de anii de liceu?

Petru Ioan CREȚU: Cei mai frumoși ani de dinaintea morții. Îmi amintesc cum beam vodcă pe o bancă în parc cu profesorul de filozofie. Pana ne îmbătam.

Ioan POPOIU: Care au fost primele lecturi ?

Petru Ioan CREȚU: Am citit de foarte mic. Prima carte serioasă am citit-o în clasa a patra – Românii supt Mihai – Voievod Viteazul, scrisă de Bălcescu.

Ioan POPOIU: După liceu, ai urmat facultatea, cum ai ajuns la inginerie ?

Petru Ioan CREȚU: La inginerie am ajuns după ce am fost exmatriculat de la facultatea de sociologie.

Ioan POPOIU: În acești ani, ai publicat poezii în reviste literare, ce ne poți spune?!

Petru Ioan CREȚU: Eram in culmea fericirii când îmi apăreau poeziile în reviste. Am fost si un răsfățat al sorții, deși mulți spuneau că e vorba de talent.

Ioan POPOIU: După câțiva ani, nu ai mai publicat, de ce ?

Petru Ioan CREȚU: Nu am mai scris poezie începând din 1983. Din motive personale.

Ioan POPOIU: A durat mult, peste 20 de ani! Ce-ai făcut în acești ani ?

Petru Ioan CREȚU: Inginerie.

Ioan POPOIU: În 2009, ai început să publici din nou, care a fost contextul ?

Petru Ioan CREȚU: Vinovatul principal a fost Tramadolul. Cu litera mare.

Ioan POPOIU: Cum percepi poezia, în general ?

Petru Ioan CREȚU: Eu zic ca mai am acel organ special cu care poţi percepe poezia. Frumosul în general. Și mă bucur extrem.

Ioan POPOIU: Care este ARS POETICA ta ?

Petru Ioan CREȚU: Destinul.

Ioan POPOIU: După câțiva ani, ai publicat câteva volume de versuri. În 2014, ai publicat POEMELE SĂPTĂMÂNII UITATE! Cum a fost primit volumul ?

Petru Ioan CREȚU: Nesperat de bine. Cărțile mele sunt scrise ca un tot și nu seamănă deloc între ele. Atât ca stil cat si ca abordare.

Ioan POPOIU: Ai continuat să publici, în 2016, ai scos al doilea volum, CÂMPIA ÎN GENUNCHII! Ce semnifică titlul?

Petru Ioan CREȚU: Mutilarea câmpiei de către om și cât de mult reprezintă pentru mine

Ioan POPOIU: În sfârșit, în 2018, ai publicat UCIGAŞII DE VISE! Ce ne poți spune despre volum?

Petru Ioan CREȚU: Este o carte autobiografică și poate cea mai reușită.

Ioan POPOIU: Este un titlu copleșitor! De ce?!

Petru Ioan CREȚU: Fiindcă și eu sunt un personaj… copleșitor.

Ioan POPOIU: Cum te raportezi la poeții contemporani ?

Petru Ioan CREȚU: Cum spunea si Nichita, dacă nu crezi ca eşti cel mai bun, lasă-te de scris.

Ioan POPOIU: Petru, poate poezia să salveze lumea?!

Petru Ioan CREȚU: Niciodată.

Ioan POPOIU: Care este viitorul poeziei într-o lume amenințată ?

Petru Ioan CREȚU: Eu sunt bucuros că se mai scrie încă poezie. Totuşi, atât timp cât omul iubeşte, va scrie și poezie.

Ioan POPOIU: Poți să ne spui ceva despre Dumnezeu ?

Petru Ioan CREȚU: E băiet de treabă. Din când în când mai stăm de vorbă și nu face pe atotștiutorul…

Ioan POPOIU: Unde este azi poezia română? Ce planuri de viitor ai ?

Petru Ioan CREȚU: La ora actuală poezia românească este una dintre cele mai bune din lume.

Voi scoate în viitorul apropiat al patrulea volum de poezie, Recviem pentru o roată bolnavă mintal. Apoi voi scrie proză. Pentru adulți…

Ioan POPOIU: Petru, în încheiere, vreau să-ți mulțumesc pentru bunăvoință, sper să mai dialogam pe aceste teme!

Petru Ioan CREȚU: Cu plăcere.

–––––––––––

A consemnat,

Ioan POPOIU

10 APRILIE 2019

George ROCA: Interviu neconvențional cu scriitorul Ștefan Constantin Șelaru – (2) București, București!

Motto.

„Hai cu mine-n București/ E o viață ca-n povești,/

Curge râul din Carpați/ Plin de miere și de lapți!”

George ROCA: Ha, ha! Sunteți simpatic foc, de la limbaj până la acțiune! Ați vândut pistoalele în România comunistă! Ce alte aventuri adolescentine de făcut „lovele” ați mai avut? Mi-a plăcut descrierea locurilor, care mi-au creat nostalgii. Despre cartierul Vergului a mai povestit și scriitorul Stelian Tănase. Bariera Vergului, unde pe vremuri era capătul orașului a devenit sub comuniști „Piața Muncii” iar în zilele noastre „Piața Eudoxiu Hurmuzachi”!

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Și iar au mai trecut câțiva ani buni apropiindu-se examenul de bacalaureat de care eu nu prea aveam timp să mă preocup deoarece, de multe ori aveam prin buzunar chiar mai mulți bani decât încasa lunar tatăl meu de la uzină așa că, ăștia trebuiau cheltuiți dar cu cap, nu aruncați la rișcă sau la barbut cu toate lichelele ori gustul meu era ceva mai rafinat așa că, din când în când îmi mai pierdeam câte o noapte, mai ales vara, la un pokeraș ori la un remy sub bolta de viță din fundul curții. În caz de recesiune aveam deja aprovizionate cu marfă vreo două sau trei depozite sigure pentru orice eventualitate ca de altfel și ponturile mele de bază unde vindeam pe loc și pe bani buni câte pistoale dețineam iar cea mai bună afacere țin minte că, spre imensa mea surpriză am făcut-o ducând clienților mai mult în bășcălie, o uniformă de ofițer sovietic cu decorațiile pe ea și cu centură dar fără cizme. De cum a zărit-o, unul dintre șmecheri, fericit la culme de o așa pleașcă mi-a și oferit pe loc dublul salariului lunar al tatălui meu așa că, prefăcându-mă cu oarecare dificultate că nu aș fi prea mulțumit am înhățat banii și am șters-o imediat de teamă ca să nu se răzgândească. Peste câteva zile când le-am mai oferit câteva pistoale m-au lămurit că tipul care mi-a cumpărat uniforma avea nevoie de așa ceva ca de aer deoarece, învățase câteva cuvinte rusești și îmbrăcat în uniforma aia care era și autentică, îmbarcat într-o mașină cu gașca lui, se lăfăia pe bancheta din spate prefăcându-se ca fiind beat și bolborosind câte ceva cu iz rusesc astfel că văzându-l așa de sigur pe el, grănicerii nu mai îndrăzneau ca să-i legitimeze și îi lăsau liberi să treacă mai mult spre Iugoslavia pe unde aveau alți complici.

George ROCA: „Nu contează, Jean boxează!” spunea o zicală de pe vremuri… Care este povestea lui Țiți boxerul? De fapt era o modă în acea vreme… Toți tinerii din arealul Vergului doreau să devină boxangii!

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Altfel spus, nu prea îmi pierdeam vremea cu învățătura iar singurele preocupări care îmi mai stinghereau comerțul erau madam Rene Botez, o femeie cu totul și cu totul deosebită care mă medita la limba engleză precum și o altă doamnă fascinantă care era pictoriță și încerca să-mi bage în cap ca să devin pictor scenograf deoarece era foarte convinsă de talentul meu așa că, pe la școală eram doar musafir unde puteam să moțăi nederanjat de nimeni în timpul orelor. Peste toate astea, programul zilnic mi-a mai fost încărcat cu antrenamentele de la sala de box a Clubului Metalul București aflată pe Strada Claudiu în apropiere de Bariera Vergului, antrenamente de care mă țineam deoarece îmi și plăceau bătăile iar antrenorul meu Stoianovici zis Ciungul deoarece îi lipseau vreo două degete de la mâna dreaptă de pe urma unei bătăi prin Portul Constanța cu un marinar străin mai beat ca el și care, fusese camarad cu un unchi de al meu, cel care a fost marele Jim Călinescu, fost campion la profesionism la câteva categorii. Așa că, eram cam în lumea mea.

Peste toate astea, m-am pomenit că nu mai aveam aproape deloc timp pentru lecțiile de la școală deoarece, într-una din zile am fost chemat la cancelarie și palpitând de teamă că nu știam ce s-a mai întâmplat ori cine m-a mai reclamat am deschis timid ușa cancelariei în care se afla un cetățean mai în etate dar necunoscut mie care se întreținea cu directorul. Cum m-a zărit, directorul m-a prezentat tipului după care a intrat în biroul lui alăturat.

– Eu sunt comandorul Cioargă – mi s-a prezentat tipul întinzându-mi mâna zâmbind și am aflat numai lucruri bune despre dumneata așa că am venit să ne cunoaștem și să-ți fac o propunere care, din câte mi s-a spus despre viața interesantă pe care o duci s-ar putea să-ți placă.

– Hm… – am mormăit eu cam circumspect -, adică ce vi s-a tot spus despre mine și cine este limbutul?

– Păi, limbutul nu este altul decât directorul școlii cu care mi-am dat seama că te cunoști.

– Intr-adevăr – am mormăit eu cam surprins – și ce v-a spus despre mine?

– Deci, mai întâi să-ți precizez că, tot ce mi-a spus este perfect pentru noi, eu reprezentând o unitate de aviație militară iar astfel, firea dumitale sportivă și viața pe care o duci te prezintă ca pe un potențial viitor pilot.

Auzind aceasta instantaneu mi-a înghețat sufletul de emoție.

– Adică, cum… pilot? – i-am cerut eu cu gura uscată brusc.

– Păi, am aflat că faci box la Metalul, că ai o viață cam sportivă ocupându-te printre altele cu vânzarea de pistoale prin Bariera Vergului, că te mai bați cu diverși prin cartier, adică … duci o viață specifică oricărui tânăr sănătos și dornic de aventuri mai ales că ai și sărit cu parașuta de pe Turn în evidența cărora deja te afli.

Chestia cu parașuta mi-a pus capac deoarece nici mamei nu-i spusesem asta ca să nu aibă emoții iar despre pistoale ce să mai spus însă văzându-mă cam nemulțumit de informațiile culese despre mine a ținut să fie ceva mai explicit:

– Să nu mă bănuiești că te-am urmărit însă câțiva vecini de-ai dumitale au aflat de nu știu unde că mai scoți un ban din vânzarea armelor astea la derbedei și te-au pârât directorului însă tipul te apreciază nespus de mult astfel că, decât să te pârască miliției a preferat ca să mi te recomande știind că eu recrutez tineri ca dumneata pentru Școala de Piloți pe Supersonice care urmează să ia ființă în curând, fiind necesară României pentru achiziționarea de avioane militare supersonice de la tovarășii sovietici, avioane care nu sunt încercate, iar noi, mai înainte de a le da liber la utilizare să le încercăm. Ce părere ai? Te-ar interesa?

George ROCA: Auleo! De la vânzător de arme, la pilot de supesonice! Cum a fost posibil?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Eu eram deja transpirat de emoție așa că doar am bâiguit ceva neinteligibil așa că, tot el a continuat:

– Cei care după bacalaureat vor absolvi școala vor lucra numai zece ani după care vor fi pensionați și vor putea continua la aviația civilă utilitară. Despre salariu și pensia cuvenită legal nu-ți spun deocamdată nimic pentru că de-abia sunt pe cale de rezolvare însă… vor fi așa cum trebuie iar de probele de zbor și de parașutism se va ocupa prietenul și camaradul meu Gheorghe Iancu despre care sper că ai auzit pentru că deține titlul de campion mondial absolut de săritură cu parașuta la punct fix.

După ce ne-am despărțit stabilind cum să ne contactăm în continuare, am plecat și eu buimac de emoție așa că nu m-am mai întors în clasă și am pornit hai-hui ca să-mi liniștesc emoțiile. Astfel, după ce mi s-a mai reechilibrat organismul m-am dus acasă ca să mănânc iar când i-am povestit mamei despre discuția avută cu comandorul, biata de ea s-a albit imediat la față și au început ca să-i tremure picioarele așa că s-a așezat iute pe un scaun:

– Vai de mine, ce veste bună mi-ai dat! O fi mai bună meseria asta decât să vinzi pistoale la derbedei?

– Aoleo, asta de unde o mai știi?

– De unde o știu? Păi toată lumea din cartier știe cu ce te ocupi tu. Ai impresia că nu te-a zărit nimeni prin Barieră cu javrele alea ? Tu crezi că eu nu am dat de teancurile alea de bani din buzunarele tale când ți-am luat pantalonii la spălat? Tu mă crezi tâmpită și astfel, să nu-mi dau seama de unde ai banii ăia? Ce să-ți mai spun – și n-a mai putut ca să se abțină izbucnind în plâns -, când îi voi spune lui taică-tu o să cadă lat de bucurie. O fi scăpat el cu viață din război dar cu veștile astea bune de la tine o să-l pui precis cu mâinile pe piept.

Văzând-o cât era de distrusă mi s-a făcut pur și simplu rușine de mine așa că am și început ca să-mi fac planuri cum să renunț la vânzarea de pistoale și alte acareturi însă mama se ancorase deja în școala de pilotaj și nici prin cap nu-i trecea ca să renunțe la ea așa că m-am dus în sufragerie ca să mai citesc ce lecții aveam pentru la școală unde deja începuse pregătirea pentru examenul de bacalaureat. Astfel, doamna Cornetti nu s-a dezmințit iar de la orele ei pe care le ținea acasă meditând la limba română numai câțiva copii preferați printre care eram și eu.

Zilele se scurgeau cu rapiditate iar comandorul Cioargă se ținea serios de racolarea candidaților pentru școala de pilotaj trezindu-mă cu el chiar și la sala de antrenament din Strada Claudiu unde a stat de vorbă cu antrenorul interesându-se astfel de mine, dacă sunt serios și așa mai departe, chestie care m-a cam pus pe gânduri.

Tatăl meu a dat dovadă de mai mult tact decât mama așa că, imediat ce a aflat despre frumoasa perspectivă oferită de școala de pilotaj, s-a albit și el la față însă doar a sfătuit-o calm pe mama ca să fie liniștită deoarece, așa cum mă cunoaște el pe mine nu voi rezista cei cinci ani de școală de ofițeri cât ar fi durat perioada de pregătire și aceasta deoarece, așa cum mă știa el foarte bine eu eram mult prea libertin ca să rabd un asemenea căpăstru așa că, să fie liniștită.

George ROCA: Și până la urmă ce s-a întâmplat în timpul și după examenul de bacalaureat!?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Pe nesimțite a sosit și perioada de pregătire a examenului de bacalaureat însă eu eram destul de ocupat cu antrenamentele la box, cu săriturile cu parașuta la turn care-mi plăceau cel mai mult, cu meditațiile la limba engleză și cu lecțiile de desen în cărbune dar și cu puținele partide de poker pe care le mai savuram sub bolta de viță a lui Doru, unul din prietenii mei.

Când în sfârșit a început și examenul a trebuit să merg pe B-dul. Ana Ipătescu la un centru medical unde am dat testul de sănătate și proba de barocameră pentru admitere la școala de pilotaj și pe care, după ce le-am luat cu brio am fugit la școală unde am ajuns în ultima clipă spre marele amuzament al colegilor de clasă. Nu mai țin minte ce subiect a fost la limba română însă știu că am scris destul de mult iar la matematică m-am descurcat bine și am aflat asta deoarece, după terminarea examenului am verificat rezultatele cu elevele de zece! Parcă erau la fel…

In timp ce biata mama se tot hrănea cu valeriană ca să-și mai domolească palpitațiile eu dormeam dus iar la proba orală era să întârzii din nou deoarece eram convins că are loc în ziua următoare așa că mă îndreptam spre turn ca să mai sar cu parașuta iar norocul a fost cu o colegă care se ducea la examen iar astfel, am aflat de la ea că examenul începea peste vreo jumătate de oră așa că, în drum spre școală am trecut pe acasă de unde mi-am luat buletinul de identitate și carnetul de elev prezentându-mă apoi la comisie.

ROCA: Care a fost impactul dumneavoastră cu cartea scrisă și mai apoi cu dragostea pentru literatură?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: În ceea ce mă privește, eu profitam din plin atât de un prieten al tatălui meu, un oarecare domn Timuș, vecin cu noi, fost marinar și el, care era corector la niște tipografii astfel că, aproape zilnic venea acasă cu brațul plin de cărți iar multe dintre ele ajungeau direct la mine umplându-mi biblioteca așa că, erau la mare concurență cu romanele polițiste din colecția „Masca Roșie”, „Atlantis”, ”Colecția celor 15 lei” ori „Aventurile submarinul Dox” și multe altele, însă totul a ținut până într-o zi când, fiind eliminat iarăși de la școală pentru prostiile de la care nu mă puteam abține, m-am pomenit acasă cu profesoara mea de limba română, doamna Cornetti, o femeie deosebită emanând permanent un aer atât de distincție și noblețe încât până și directorul școlii se cam intimida în prezenta dumneaei. Astfel, doamna Cornetti a liniștit-o pe mama care habar nu avea de recenta eliminare a mea și totodată, s-a angajat ca să mă mediteze pe gratis la limba română iar astfel să pot lua bacalaureatul spunându-i mamei că ar fi o mare pierdere ca să nu-mi fructifice talentul de povestitor sau altfel spus, atracția pentru materia dumneaei, adică limba română.

Măsura a fost fantastică și doamna profesoară a presimțit bine ce face deoarece, îmi aduc bine aminte cum, șeful comisiei care era chiar marele concurent al dumneaei pentru postul de profesor la limba română, post pe care respectivul îl jinduia de mult așa că, Dumnezeu mi-a luminat perfect mintea iar la proba de limba română mi-a dat chiar individul respectiv nota zece însă, aflând că sunt elevul preferat al doamnei Cornetti s-a cam înnegrit la față dar era prea târziu.

La acea dată, pentru bacalaureat candidații treceau pe rând prin fața fiecărui profesor unde luau un bilet după care răspundeau pe loc, primea nota și plecau în curtea școlii unde așteptau vestea, adică… au trecut sau n-au trecut!

După ce am terminat examenul am dat o fugă până la Groapă ca să văd dacă mai era rămas vreun pistol în tronul de WC și spre imensa mea surpriză am descoperit un pistol superb cum mi-am dorit mereu ca să am adică, un pistol cu butoi calibru 6,35 ale cărui orificii erau pline cu gloanțe. După ce l-am cercetat cu atenție m-am hotărât ca să nu-l duc la vânzare așa că, l-am fixat la spate după cureaua pantalonilor unde era acoperit cu poala cămășii.

Când am revenit în curtea școlii am început să am și eu emoții mai ales când am zărit-o pe mama înghesuindu-se în fața panoului pe care era lipită lista cu rezultatele înregistrate. Apropiindu-mă încet de mama a cam început să-mi fie teamă de rezultat și aceasta deoarece, dacă nu luam examenul nu mai aveam acces la școala de pilotaj și nici la Facultatea de Arte Plastice unde profesoara de desen insista ca să dau examen. Deoarece pe măsură ce mă apropiam de grămada de elevi care se tot împingeau pentru a ajunge lângă panou începuse ca să mă cam treacă sudorile, dar bravam în nepăsător deoarece nu se putea ca tocmai eu să am emoții.

Într-un târziu am auzit ceva vociferări lângă tabelul rezultatelor din fața căruia se retrăgeau copiii care-și aflaseră rezultatul iar marea majoritate erau fericiți dar erau printre ei și din cei cu ochii umflați de plâns moment în care am simțit cum cineva m-a tras cu putere de mână iar când am răsucit capul mi s-a strâns sufletul descoperind-o pe mama cu lacrimi în ochi așa că, am fost sigur că nu am luat bacalaureatul și deci, pe apa Sâmbetei… s-au dus toate adică, școala de pilotaj, artele plastice și ce-ar mai fi fost. Dar n-a fost să fie așa deoarece mama m-a strâns în brațe plângând în hohote, m-a sărutat apăsat pe obraz apoi mi-a cârpit o pălmiță care m-a luat pe nepregătite:

– Derbedeule, când naiba ai învățat și cum de ai luat examenul?!

Alături de noi au mai apărut și alți părinți împreună cu copiilor dintre care unii rădeau fericiți iar alții plângeau disperați.

– Felicitări! – s-a apropiat de mine una dintre mame după care s-a răsucit spre un coleg de al meu umflat de plâns – Uite ce-nseamnă ca să înveți ! Dacă ai fi învățat și tu ca el, acuma te felicitam și pe tine dar așa… hai acasă golanule și apucă-te de învățat pentru la toamnă!

În clipa următoare mama m-a apucat strâns de braț și ne-am îndreptat spre poarta școlii unde m-a îmbrățișat din nou:

– Când naiba ai învățat, că eu nu cred că te-am văzut vreodată buchisind cartea.

– Ei… am ridicat eu din umeri zâmbind fericit – profitam și eu de ocazie că ești la cumpărături și doar atunci învățam, iar apoi plecam la joacă.

– Ori la vândut pistoale prin Barieră – m-a luat mama la fix – Ce credeai, că eu nu știu?

– Ți-au spus vecinii, nu-i așa?

– Păi normal, cum să nu-mi spună?

– Tăticu știe?

– Bine înțeles că știe.

– De la tine, nu-i așa?

– Normal și asta! Însă de acum încolo, gata! Tu realizezi că majoritatea fetelor de zece și aproape toți premianții au picat? Cum naiba de tocmai tu l-ai luat, nimeni nu pricepe și bine înțeles, nici eu. Că exact de aceea eram cu toții adunați în fața anunțului pentru că majoritatea nu se minunau de premianții respinși cât se minunau de tine, că din toate părțile auzeam numai: „Ai văzut dragă cine a luat…? Șelaru dragă, Țiți Șelaru, golanul școlii! Cum naiba de se poate așa ceva? Păi, o fi deștept golanul ăla și nu tâmpit ca ăștia ai noștri pentru care degeaba cheltuim o grămadă de bani cu meditatorii!”

Și cam asta era tema discuțiilor iar mama plutea de fericire, nu altceva iar cum am ajuns acasă l-a și sunat la uzină pe tatăl meu:

– Costică, când ajungi acasă, înainte să mă pupi pe mine să-ți strângi în brațe pescărușul pentru că și-a luat bacalaureatul!

George ROCA: Felicitări și din partea mea… chiar dacă au trecut mai bine de 50 de ani de atunci! V-aș ruga mult să povestiți despre tangența pe care ati avut-o cu „Casa Remus Cioflec”, cel care a condus una din cele mai importate edituri românești între cele două războaie mondiale.

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Fericit că luasem bacalaureatul, iar după cum mi-a povestit mama care, cu lacrimi în ochi s-a apropiat cu mare teamă de lista absolvenților fiind mai mult ca sigură că eu nu am ce căuta printre ei, iar astfel, descoperindu-mă și mai ales printre primii reușiți, i s-a cam făcut rău dar au salvat-o ceilalți părinți aflați în jurul ei care au luat-o în brațe și au felicitat-o pentru inimaginabila mea reușită mai ales, spre surprinzătoarea deosebire de câțiva premianți ai clasei care nu reușiseră ca să ia examenul așa că, am ajuns acasă într-o fugă direct în brațele mamei care mi-a scăldat obrajii cu lacrimile ei și astfel, am cunoscut-o pe fosta profesoară a mamei și soția marelui editor Remus Cioflec care locuia în apropiere de noi și care, după ce m-a felicitat și ea ne-a invitat ca să o vizităm.

Țin minte că, în ziua următoare când am intrat în sufrageria ei m-am simțit de parcă aș fi pătruns în Biblioteca Centrală și aceasta deoarece, toți cei patru pereți, de la parchet și până la tavan erau acoperiți cu rafturi superbe din lemn sculptat gemând de cărți, toate cu coperți din carton roșu pictat cu auriu și purtând efigia „Remus Cioflec” aflând astfel că, toate erau numai ediții „princeps” ale tuturor cărților pe care le editase de-a lungul vieții.

– Uite băi, flăcăneață – m-a luat madama tare, pe un ton autoritar -, când am trecut pe la voi mi-am aruncat privirea spre așa zisa voastră bibliotecă și astfel, am văzut otrăvurile cu care vă intoxicați voi citindu-le ca să vă tâmpiți de tot așa că, am hotărât împreună cu mă-ta ca să vă readuc pe amândoi în rândul oamenilor iar astfel, bagă bine la cap ca să vii aici la mine și să-mi restitui cărțile pe care am să vi le împrumut numai ca să le citiți voi doi! M-ai priceput, meștere?! Numai voi doi! Și bine înțeles că, fără pagini îndoite, fără adnotări sau altfel spus, fără absolut nici un semn că cineva ar fi citit respectiva carte! Te-ai prins?!

Până la acel moment nimeni nu-mi vorbise pe tonul acela așa că mi-a cam strecurat spaima prin oase, dar ulterior, când mi-am dat seama de comoara inestimabilă care era depozitată acolo, m-am rugat aproape zilnic pentru sănătatea dumneaei. Și n-am greșit deloc deoarece, lecturând acele bijuterii inestimabile mi-au fost deslușite atâtea potecuțe și drumuri care teoretic ne erau astfel oferite de numeroșii scriitori despre care nici habar nu aveam că ar exista, taine care, doar cu cheița de aur a nenumăratelor lecturi am reușit ca să le pricep înțelesurile, să le pătrund și să mi le însușesc pentru ca, la rândul meu, să pot oferi viitorilor mei cititori satisfacția inestimabilă, de neegalat, a lecturii adevărate dar și a adevăratei taine a scrisului, singurul care are puterea de a răbda enorm de multe dar totodată și de a pedepsi exemplar.

George ROCA: Următorii pași care au urmat după succesul la bacalaureat a tânărului Șelaru? Care e povestea șevaletului cu cap de mort!?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Începând de a doua zi pentru mine a început coșmarul. Mai întâi, aproape că am îmbătrânit cel puțin douăzeci de ani la un rând oribil înghesuindu-mă cu alte milioane de fraieri unul mai bălțat ca altul deoarece în mod cert, pentru că se aflau la rând ca să-și depună dosarul pentru intrare la examen se considerau deja mai pictori ori sculptori, deci mari artiști și astfel transpiram strâns lipit de asemenea rarități pe care mai, mai că le-aș fi strâmbat moacele cu niște pumni dar, … i-am răbdat și într-un târziu mi-am depus și eu dosarul aflând că, peste două zile se dădea proba de grafică și mai concret, „Moise” adică… să desenâm în cărbune „Capul lui Moise”!

Continue reading „George ROCA: Interviu neconvențional cu scriitorul Ștefan Constantin Șelaru – (2) București, București!” →

George ROCA: Interviu neconvențional cu scriitorul Ștefan Constantin Șelaru – (1) Amintiri din copilărie

Motto.

„Viață, viață ca o ață…

Tragi de ea și crezi că ține

Dar s-a rupt când ți-e mai bine”

George ROCA: Dragă domnule Șelaru, distinse prieten, ne cunoaștem de mulți ani… În tinerețe am bătut deseori prin București aceleași „alei”, am avut chiar prieteni comuni – actori de la teatrul „Constantin Tănase”… Putem s-o luăm cu povestea de la început? Cititnd cărțile dumneavoastră știu că povestiți frumos. Să incepem deci cu copilăria… Puțină autobiografie vă rog! Sunt convins că merită să o etalați aici.

Ștefan C ȘELARU: M-am născut într-o zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în Comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă mare împreună cu toți salariații pentru a putea fugi astfel de consecințele bombardării Capitalei, adică a Bucureștiului, în urma cărora rămăseseră o sumedenie de victime și construcții distruse de bombele care au căzut cu nemiluita semănând groaza printre bieții oameni. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnicii din comună, mama fiind însărcinată… gata, gata să mă aducă pe lume în timp ce, tatăl meu care la acel moment era ofițer de marină. Ca stare de fapt destul de complexă care se părea că ar fi „favorizat” într-o măsură destul de determinantă soluția de a fi cazați de urgență în casa ceva mai încăpătoare a unui localnic, imobil aflat chiar în vecinătatea popotei care, la rândul ei, fusese improvizată de grabă într-o magazie aparținând aceluiași localnic… În grajdul locuinței în care fusese instalată mama, printr-o amuzantă coincidență, se afla și o vacuță care, la rândul ei, purta în pântece un vițel… Și astfel, asemenea mamei mele, amândouă se aflau în apropierea împlinirii sorocului care, la rândul lui, fiind alertat asemenea oamenilor de mugetele puhoiului de avioane care umpluseră cerul îndreptându-se spre București, ori întorcându-se de acolo, n-a mai ținut cont de calendar și amândouă s-au ușurat de sarcini dând fiecare naștere suflețelului pe care îl purta în pântec.

George ROCA: Îmi place că aveți umor! Mergem mai departe…

Ștefan C ȘELARU: Drept urmare, în atmosfera descrisă și astfel asigurată de avioanele care își punctau destul de constant traseul cu exploziile bombelor care precis că nu le mai erau necesare dacă le aruncau cam la întâmplare producând adevărate cutremure care zdruncinau casele din toate încheieturile, tatăl meu aflat la popotă, își cinstea cu sârguință camarazii care ținuseră morțiș să-l felicite pentru apropiata mea sosire în timp ce pe mama – fiindu-i teamă să nu pățească ceva pruncul datorită vreunei bombe aruncată aiurea – au apucat-o durerile nașterii cam odată cu vaca.. și astfel, amândouă au fost ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii de prin comună pe care îi moșise și care nu pregeta fugind când la mama, când la vacă… pentru a le acorda astfel în mod echitabil mâna de ajutor necesară la nevoie. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei se auzeau căzând constant schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a sosit și el fiind în sfârșit îngrijorat ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.

În atmosfera de teamă, de nebunie și de totală dezordine care domina România în acele momente, numai datorită uniformei de marinar pe care o putea tatăl meu, dar totuși cu mare dificultate, am reușit să revenim în capitală și să ne strecurăm în vălmășagul de oameni disperați aflați în căutarea unui tren cu care să poată evada din jalnicul București ajuns de nerecunoscut datorită bombardamentelor. Până la urmă, tot cu sprijinul unor militari români, părinții meu au reușit cu chiu cu vai să se cațere într-un tren marfar care să ne ducă până la Buzău de unde urma să mergem mai departe spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău, loc unde se născuse tatăl meu și unde locuiau părinții lui, precum și multe alte rude. În Buzău, conform unui aranjament stabilit din timp, am fost așteptați de un bun camarad al tatălui meu care avea un autoturism cu care să ne transporte spre casa părintească. Drumul spre munte a fost și el o aventură din care cu foarte mult noroc am reușit să scăpăm cu viață nefiind atinși de gloanțele unei mitraliere ale unui avion german care aproape sigur o fi confundat mașina noastră de culoare neagră cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne rapid în șanțul drumului am scăpat teferi ca de altfel și mașina care însă a cam fost perforată de câteva proiectile însă fără să-i producă vreo avarie.

George ROCA: Și ați ajuns la Bălănești, la bunici… Sunt convins că acolo erați mai ferit de bombe și de război. Cum a fost întâlnirea cu rudele!?

Ștefan C ȘELARU: Prima care s-a dezmeticit mai iute din avalanșa îmbrățișărilor și a întrebărilor, a manifestărilor bucuriei revederii și cea care a schițat gestul de a mă lua în brațe a fost Vera, o tânără pe care unchiul meu, nenea Mitică, o adusese cu el de la Cernăuți deoarece rămăsese orfană de ambii părinți și era singură pe lume. Observând-o însă că a schițat gestul de a mă lua în brațe, mama mi-a improvizat rapid un culcuș într-o copăiță în care bunica mea frământa aluat de plăcinte pe care le cocea la cuptorul din curte.

George ROCA: Frumoasă poveste. Cum a ajuns pistolul în scutecele dumneavoastră!? Aici e enigma!!! Dar episodul cu „Davai ceas…!” cum a fost? Știu eu ce știu! Am mai citit parcă pe undeva despre aceste „Aventuri ale bebelușului Țiți”!

Ștefan C ȘELARU: Odată ajunși în sfârșit „acasă”, am fost primiți ca niște eroi scăpați de primejdia bombelor și a gloanțelor, iar eu m-am simțit ca la bunici căci altfel nici nu se putea! Toată lumea era asupra mea așa că, mă simțeam și creșteam perfect fără bombe, fără avioane, fără rafale de mitraliere… ci numai cu coloanele de mașini militare care treceau incontinuu pe șosea ducându-se în toate direcțiile.

Spre seară, deoarece rumoarea de pe șosea nu dădea semne că ar înceta, bunicul meu l-a sfătuit pe tata să-și înlocuiască uniforma militară cu un costum ceva mai ponosit al unchiului meu pentru ca nu cumva să-l descopere vreun militar rus, ori chiar și român, în fața cărora era destul de dificil să le motiveze ce caută un ofițer de marină într-un sat din Munții Buzăului, neavând asupra lui nici ordin de serviciu și nici vreun alt document cu care să poată dovedi că nu este dezertor sau aflat acolo cu vreo altă misiune. Dând astfel curs sfatului bunicului, tata și-a schimbat imediat hainele. Cu pistolul în mână, după ce s-a uitat prin jur, pentru a se hotărî unde să-l ascundă, a hotărât rapid că cel mai sigur loc era sub scutecele mele…

Presimțirea bunicului și-a dovedit în foarte scurt timp valoarea prin aceea că, un grup de militari ruși au apărut în curte ca din senin iar ofițerul care îi conducea s-a plimbat tăcut prin fața fiecăruia chestionându-l încruntat cine este, cu ce ocazie este acolo și alte diverse întrebări. Ajungând în fața tatălui meu care vizibil era puțin surprins de situația în care se afla a fost salvat instantaneu de intervenția lui Vera. Substituindu-se tatălui meu i-a răspuns ofițerului în limba rusă și i-a explicat sigură pe ea că tatăl meu este copilul lui tataie, că locuiește astfel acolo și nu a fost recrutat în armată deoarece este suferind de plămâni… La întrebarea de unde știe limba rusă i-a explicat ofițerului că ea este din Basarabia, orfană de ambii părinți, și astfel singură pe lume, iar cei din jur sunt o familie de oameni buni care au înfiat-o. Mulțumit de această explicație, ofițerul le-a strâns mâinile bărbaților apreciind gestul lor iar bunicii, i-a sărutat mâna cu respect spunându-i „mamașa” după care a întrebat-o pe Vera dacă au posibilitatea ca să-i servească cu ceva de mâncare. Tataie care a intuit imediat solicitarea le-a făcut semn spre ușa casei invitându-i înăuntru și așezându-i la masă, pe care, ajutată de mama, mătușa mea, a și pus farfurii, o sticlă plină cu țuică și diverse alte mâncăruri pe care le gătise fiind în așteptarea părinților mei.

La sfatul lui Vera, tataie a gustat primul din sticla cu țuică umplându-și astfel un păhărel pe care l-a golit imediat dintr-o sorbitură apoi, primind asentimentul ofițerului a turnat în păhărelele aflate în fața bărbaților, iar la urmă și cele aflate în fața femeilor. Odată servitul fiind terminat, s-au ridicat cu toții în picioare și după ce au închinat paharele le-au pus golite pe masă în timp ce femeile s-au ridicat de la masă și au rămas prin spatele bărbaților pentru a-i servi prompt cu tot ce doresc.

Spre sfârșitul mesei, unul dintre soldați i-a solicitat unchiului meu ca să-l conducă la un WC. Peste puțin timp când au revenit la masă unchiul meu era vizibil negru de supărare așa că, după ce l-a cercetat un timp ofițerul a întrebat-o pe Vera:

– De ce este așa de supărat gazda pentru că, la plecare nu era așa?

Ca urmare, Vera l-a întrebat pe unchiul meu de ce este supărat așa că, aceasta i-a putut răspunde ofițerului:

– Mi-a spus că, soldatul de lângă el l-a întrebat cât este ceasul, iar după ce gazda i-a răspuns i-a cerut ca să i-l dea și lui doar ca să-l vadă însă apoi nu i l-a mai restituit și l-a băgat la el în buzunar. Auzind aceasta, ofițerul s-a încruntat și i-a ordonat imediat ca să-i restituie ceasul unchiului meu. Așa că, soldatul n-a avut încotro și a scos un ceas din buzunar pe care l-a pus pe masă în fața lui nenea Mitică.

– Ăsta nu-i ceasul meu – a protestat de îndată nenea Mitică din ce în ce mai supărat. Al meu este ceas de buzunar din argint, cu capace pe care este inscripționată data nașterii mele.

Auzind aceastea, așa cum i-au fost traduse de Vera, ofițerul s-a înnegrit la față de supărare și brusc, a scos pistolul din toc, i-a introdus un cartuș pe țeavă și pe neașteptate i l-a proptit soldatului în tâmplă somându-l:

– Dă-i imediat ceasul gazdei înapoi! Odată dacă mai procedezi astfel, să știi că te împușc pe loc. M-ai înțeles?! Executarea!

Soldatul nu a mai comentat și imediat, alb la față de furie, s-a ridicat de pe scaun introducându-și pe rând mâinile în buzunarele adânci până ceva mai jos de genunchii pantalonilor și a așezat pe masă o adevărată grămadă de ceasuri de mână și de buzunar, inele de aur, lănțișoare cu medalioane și alte obiecte de valoare. Printre acestea și ceasul lui nenea Mitică care și l-a recuperat imediat:

– Ăsta-i ceasul meu! – după care, respirând ușurat l-a introdus în buzunarul special al pantalonilor, după care i-a mulțumit tăcut ofițerului înclinând capul spre el.

Odată incidentul rezolvat, ofițerul s-a ridicat de la masă închinându-se creștinește, iar soldații l-au imitat de îndată după care s-au îndreptat spre ușă în cadrul căreia ofițerul s-a mai oprit încă odată iar din prag i-a salutat militărește pe toți din casă mulțumindu-le astfel pentru primire iar pe Vera a mângâiat-o aproape părintește pe frunte spunându-i pe rusește:

– Ai avut parte de niște oameni buni. Când te-oi face mare să te întorci acasă – după care a coborât spre poartă îndreptându-se către șoseaua care era plină în continuare de mașini militare și trupe mărșăluind în liniște dar stârnind nori de praf.

Imediat cum au revenit ai noștri în casă, tatăl meu a scos pistolul de sub scutecele mele introducându-l la spate pe după cureaua pantalonilor iar tata mare, cercetând îndelung șoseaua, uitându-se pe fereastră în direcția în care au dispărut rușii, le-a spus oftând îngrijorat:

– Haideți repede. Îmbrăcați-vă iute și luați o pătură pentru ăsta micul și hai să urcăm iute la deal căci mi-e teamă ca nemernicul ăla o să revină să se răzbune.

– Păi și unde vom merge? – l-a întrebat mătușa mea nedumerită.

– Mergem în sus spre Izvorul Trăznit că p-acolo sunt stufărișuri multe unde ne putem face nevăzuți. N-au ei timp prea mult ca să ne caute dacă vor avea de gând s-o facă, și astfel să ne învețe minte iar, chiar dacă ies prin grădină dincolo de izvor tot nu trec pentru că ei nu cunosc terenul și nu uitați că totuși războiul nu s-a terminat așa că…

Fără alte comentarii, au îmbrăcat cu toții haine ceva mai călduroase după care, au suflat în lămpile cu gaz stingându-le pe toate și s-au înșirat urcând prin grădina de la deal spre Pădurea Bârzii cunoscând bine drumul a cărui potecă trecea chiar pe marginea pârloagei prin care curgea tacticos Izvorul Trăsnit iar când desul tufelor a crescut, tataie s-a strecurat în interiorul lor și a culcat încet iarba cu picioarele:

– Haideți și voi, așezați-vă pe unde vă vine bine pentru că, dacă ne caută javrele alea n-au curaj ca să vină până aici după noi iar dacă totuși urcă, aici în tufa asta n-au cum să ne descopere. Oricum, până nu se termină viermuiala asta de pe drum nu ne putem întoarce acasă. Clar?!

George ROCA: Clar, zic și eu! Dar cum ați ajuns să vă poreclească lumea „Țiți”. Odată mi-ați relatat că porecla vi se trage încă de pe vremea când erați foarte mic! După atâția zeci de ani care au trecut mulți cunoscuți vă spun și acum Țiți Șelaru…

Ștefan C ȘELARU: Vă spun imediat! Cum nimeni nu a avut nimic de completat, tataie a împăturit pătura și apoi a întins-o pe iarba deasă de jos așezându-mă pe mine deasupra moment în care am și început ca să zbier iar mama știa că, de câte ori mă ducea în brațe și se mai oprea ca să se odihnească și ea, eu începeam să plâng din ce în ce mai tare, fiind nemulțumit. Mai târziu, după ce am mai crescut, mi s-a spus că la fel reacționam de câte ori cel care mă căra se mai oprea ca de altfel și în tren, cărucior, autobuz ori mașină așa că, pentru a tăcea și astfel, a păstra liniștea, mătușa mea, Tanti Elvira, care tocmai mă culcase pe picioarele ei întinse și legănându-le încet, pentru a mă determina sa tac, s-a apucat să pocnească ușurel din degete în dreptul urechii șoptindu-mi: „Ți, ți, ți, ți, ți…” și… miracol, ca prin farmec eu am tăcut instantaneu și o cercetam fiind evident mulțumit de sunetele care astfel îmi mângâiau auzul. Și astfel am aruncat un zâmbet spre dânsa, fiind prima mea manifestare clară și cât se poate de vizibilă, a bunei dispoziții pe care o trăiam. De atunci, și în acel context dur, eu m-am îmbogățit cu acest scump și drag diminutiv de care nu m-am mai despărțit și am garanție că-mi va fi înscris ca atare pe cruce pentru corecta completare a identității mele.

George ROCA: Dragă domnule Țiți Șelaru șă fie într-un ceas bun! Cum a fost reîntoarcerea la casa bunicilor după episodul de la Izvorul Trăsnit?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Când s-a mai luminat de ziuă, datorită lipsei norului gros de praf care a acoperit toată ziua șoseaua, ca semn că s-a scurs acea coloană interminabilă de soldați și camioane, am coborât tiptil cu toții traversând cu mare atenție pășunea și apoi grădina din spatele casei iar tatăl meu ne-a făcut la un moment dat un semn pentru a rămâne pe loc, iar el s-a apropiat în cea mai mare liniște de intrarea în casă. Toți l-au zărit cum a pătruns în cea mai mare liniște în bucătărie iar peste câteva minute a ieșit afară cu fața cam răvășită și ne-a făcut semn ca să ne apropiem:

– Mitică, i s-a adresat el cumnatului, părerea mea este ca mai întâi intrăm să intrăm numai noi doi iar ei să mai stea puțin afară până ce-i chemăm noi înăuntru.

Auzind aceasta, mătușa mea, tataie, mama și bunica au pălit instantaneu realizând că ceva nu este în regulă prin casă așa că au făcut eforturi ca să nu se sperie și să izbucnească în plâns după care, tata și unchiul Mitică au pătruns în casă în timp ce, tatăl meu și-a scos pistolul și l-a încărcat ținându-l în mână pregătit pentru a ne apăra pe noi și pe el. Nu peste mult timp, nenea Mitică a apărut în ușă de unde le-a făcut semn să intre și femeile iar de la primul pas făcut în bucătărie tanti Elvira a icnit strivindu-și gura cu pumnii strânși pentru a-și potoli urletul de durere ori de furie datorită primei imagini care i-a apărut înaintea ochilor și anume, masa și scaunele strivite, pereții bucătăriei împreună cu cele câteva icoane și fotografii de familie perforate cu rafale de gloanțe ca de altfel și în camera următoare unde se afla primul dormitor cu patul răscolit și în care își făcuseră nevoile.

– Ei, ce părere aveți acum? Ce-am fi pățit dacă rămâneam aici? a murmurat tataie încruntat de furie. Oare, ăștia sunt oameni? Precis nu sunt niște animale?!

– Nu tăticule, i-a replicat tatăl meu care-și tot strângea pumnii încleștați de furie, animalele au bunul lor simț proverbial și nu fac așa ceva, mai ales după ce le-ai hrănit și le-ai primit în casa ta. Ăștia sunt oameni sălbăticiți, fiare fără căpătâi scăpate din lanț care nu știu și nici nu au altă menire pe lumea asta decât să distrugă, să omoare și să facă rău.

– Hm, s-ar părea că ai dreptate măi Costică, trebuie să existe și d-ăștia printre noi că doar n-om fi noi numai d-ăia de pus în ramă de buni ce sunt, i-a răspuns tataie lăcrimând discret și îndepărtându-se încet spre dormitorul lui.

George ROCA: Interesantă și palpitantă poveste! De ce alte surprize ați mai avut parte în continuare?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Peste vreo două zile pe când nu mai trecea (deocamdată) nici o coloană militară, a oprit la poartă un consătean îmbrăcat militar care era furier la comandamentul unei unități instalată ceva mai sus de noi. După ce a stat un timp de vorbă la poartă cu tatăl meu a plecat mai departe iar când a revenit în casă am aflat de la el că peste o zi sau două va pleca spre Buzău cu respectiva mașină militară cu atât mai mult cu cât, în graba plecării de la Periș n-a mai avut cine să-i semneze ordinul de serviciu în lipsa căruia oricine de la poliția militară îl putea aresta ca posibil dezertor așa că, nu putea pierde această ocazie urmând ca de la Buzău să se îndrepte spre București ori spre Periș pentru a-și reîntâlni comandanții care erau în măsură să-i elibereze documentele necesare și totodată, să-i spună care va fi ordinul de marș al Canonierei „Sublocotenent Ghiculescu” pe care el figura ca făcând parte din echipaj.

În ziua următoare, ajuns în sfârșit la Buzău, cu ajutorul extrem de prețios al unor soldați români a reușit ca să se cațere într-o garnitură care mergea la Constanța așa că s-a ghemuit și el printre o puzderie de cutii și fel de fel de ambalaje puse de-a valma în compartimentele lărgite prin demontarea canapelelor astfel că el se afla total imobilizat într-o poziție extrem de ciudată însă … era în drum spre Constanța, ceea ce reprezenta totul.

La destinație au reușit să ajungă de-abia după vreo două zile deoarece garnitura nici nu se punea bine în mișcare pentru că se oprea aproape imediat de-a lungul unor ogoare rămase de mult pârloage și astfel, invadate de buruieni. In sfârșit, în dimineața zilei următoare a reușit să zărească printr-un colț de fereastră un semnal CFR și câteva construcții negre de păcură proprii apropierii de o gară care spera din tot sufletul să fie Gara din Constanța. Și chiar așa a fost însă coborârea s-a dovedit a fi o problemă și mai complicată decât urcarea de la Buzău în respectivul tren și aceasta deoarece, fără ajutor nu avea cum să se miște datorită ambalajelor și a cutiilor grele care îl imobilizau pur și simplu. Intr-un târziu, doi soldați apăruți pe culoar au pulverizat pur și simplu geamul aflat în dreptul compartimentului în care se afla el și s-au eliberat sărind afară pe fereastră. Drept urmare, precedentul fiind astfel creat, tatăl meu a împins și el cutiile și lăzile în toate părțile pentru a se debarasa cât de cât de ele după care, fiind conștient că nu are cum să reușească să ajungă la geamul spart de pe culoar și-a schimbat direcția de acțiune spre fereastra compartimentului în care se afla și după câteva eforturi considerabile a reușit ca să-și creeze o oarecare deschidere spre geam în care și-a înfipt cu toată puterea tocul bocancului protejat cu potcoavă groasă care astfel a transformat geamul în țăndări iar cu un alt efort suprem a reușit în cele din urmă ca să se rostogolească afară din vagon pierzându-se cu ușurință prin puhoiul de trecători care se îndreptau disperați în toate direcțiile fiind aproape evident că nu prea le era clară care le este destinația.

Strecurându-se printre trecători a reușit ca în cele din urmă să ajungă în Piața Ovidiu iar de acolo, ocolind moscheea turcească, a scurtat drumul spre scările care îl duceau la Poarta 1 a Portului de unde chiar se zărea silueta canonierei sale și grupuri de oameni aflați pe cheu în dreptul acesteia așa că, a întins pasul presupunând că acolo se petrece ceva important iar când a ajuns lângă navă comandantul acesteia tocmai cobora puntea și i-a ordonat șefului de echipaj:

– Adună-i ca să dea impresia că sunt militari deoarece trebuie să apară din clipă-n clipă Amiralul Năsturaș care vrea să ne ureze personal drum bun și totodată, din ce mi-a spus șefa lui de cabinet ține ca tot personal să ne prelucreze un ordin proaspăt sosit de sus de tot!

– Aoleo! – s-a prefăcut speriat șeful de echipaj tocmai în momentul în care l-a descoperit pe tatăl meu apropiindu-se în goană – Ia uitați-l dragi camarazi și pe Costică! La țanc ai apărut domnule… pentru că la noapte vei fi de gardă.

Continue reading „George ROCA: Interviu neconvențional cu scriitorul Ștefan Constantin Șelaru – (1) Amintiri din copilărie” →

Ioan POPOIU: Mi-am zărit sufletul în oglinda unei călimări – Interviu cu Nicoleta GORDON

Ioan POPOIU: Nicoleta, aș dori să-ți mulțumesc, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Nicoleta GORDON: Eu sunt cea care trebuie să mulțumească, domnule Ioan Popoiu. Prezența mea în prestigioasa revistă, este mai mult decât onorantă. Mă înclin mulțumind!

Ioan POPOIU: Spui că te-ai născut pe meleagurile lui Coșbuc și Rebreanu, un „tărâm de basm”! Ce ne poți spune despre aceste locuri ?

Nicoleta GORDON: Da, este un „tărâm de basm” și nu doar pentru că aici au legănat cuvintele Coșbuc, Rebreanu și Andrei Mureșanu. „În vaduri ape repezi curg” acolo unde eu m-am născut, pe valea Ilvelor, într-un sat de munte. Măreția brazilor din acea zonă, smaraldul crud al ierbii ce creștea la tălpile lor, fauna atât de bogată a acelui tărâm… Îmi amintesc din copilărie cum mergeam cu bunicul meu la pădure, el fiind maistru forestier în acea vreme. Și stăteam acolo, cu el, câte o săptămână, locuind într-o cabană modestă, cu țapinarii, tafiștii și oameni ai locului care așa își câștigau existența. Era și căimănița, femeia care gătea pentru toți, și care seara le încălzea apă să-și spele truda zilei în condițiile de atunci. Veneau căprioare până lângă „casa noastră”. Eram fascinată de blândețea lor. Se obișnuiseră cu oamenii, și aproape că păreau domesticite. Am fost o privilegiată. Dacă a-ți putea vedea acest tablou cu ochii mei, mi-ați da dreptate. Este un tărâm de basm… Pe lângă toate acestea, imnul național tot acolo își are rădăcinile, nu? Și Ion, tot de acolo a plecat să ne fie căpătâi într-un roman reprezentativ al literaturii române.

Ioan POPOIU: Care sunt originile tale? Părinți, familie, genealogie?!

Nicoleta GORDON: Tatăl meu era originar din acea zonă de munte. Mama, venise dintr-un sătuc mic din județul Sălaj. Se întâlniseră în liceu, la Șimleul Silvaniei. Tatăl meu absolvise clasa de medicină veterinară, iar mama contabilitatea. Acolo am fost concepută, să știți. Apoi, tatăl meu a plecat în armată, așa deveneai bărbat pe atunci. Și zău, era bine așa…asta este doar o părere personală., desigur. Pe scurt, erau doi oameni care în anii 70 absolviseră un liceu ce le asigura un loc de muncă bun. Bunicii materni erau țărani simpli, care trudeau pe ogor, într-o zonă colectivizată. Bunicul fusese miner, dar eu mi-l amintesc pensionar, pentru că minerii ieșeau la pensie mai devreme. Munceau de dimineața până târziu în noapte. Creșteau animale pe lângă casă, bunicul avea cai. Cred că de atunci i-am îndrăgit și eu. Erau într-adevăr tipologia țăranului român. La bunicii paterni era altfel. Zona în care locuiau era mult mai bogată. Bunicul, fiind maistru forestier, era considerat un fel de șef. Un om înțelept, foarte corect, extrem de meticulos și un foarte bun povestitor. Îl iubeam enorm. Provenea dintr-o familie cu 11 copii, trecuse printr-un război… Greu în acele vremuri. Avea însă o gospodărie în care toate erau la locul lor, întotdeauna. Bunica…bunica era cea mai blândă și bună femeie din lume. Făcuse în acea vreme 7 clase… era mult pentru o femeie. Avea un scris tare frumos. Îmi povestea că își dorea să devină doctoriță, dar părinții ei nu avuseseră bani să o trimită la școală, deși învățase bine, era mereu premiantă. Iată, deci, vin dintr-o familie simplă, dar curată sufletește!

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei?

Nicoleta GORDON: Anii copilăriei au fost cei mai frumoși și sunt fericită pentru asta. Până pe la vreo 3 ani, am locuit la bunici. Părinții mei se mutaseră la Bistrița și m-au dus și pe mine acolo la vremea grădiniței. Toate vacanțele însă, până în vremea liceului, le petreceam la bunici, cel mai mult la părinții tatălui meu. De la ei am învățat multe. Bunica m-a învățat să gătesc, este și astăzi o pasiune pentru mine. Țin minte iernile acelea, cu gerul acela de-ți lipea nările… Nu prea ieșeam la joacă, mie îmi era mereu frig. La bloc nu aveam căldură constant, și îmi amintesc cum încălzeam sub plapumă cu uscătorul de păr. Iar când ajungeam la căldura sobelor de teracotă de la bunici, nu prea îmi venea mie să mai ies afară. Preferam să stau cu bunica mea. Mă învățase să cos, să împletesc „ciucuri” la acele fețe de masă cusute în chelin, care împodobeau casele. Dar mă învățase și să țes la război. Acolo, în zona aceea, se numeau stative ( citit cu accent pe a). Dacă femeia era harnică, musai că avea casa gătită cu lucruri meșteșugite de mâna ei… Covoarele țesute și ștergarele cusute împodobeau pereții. Cu cât erau mai multe, cu atât femeia era considerată mai harnică. Apoi, țin minte sărbătorile în care nu aveai voie să lipsești de la biserică. De Paște aveam haine noi și mergeam prin sat după ouă roșii, prin fiecare gospodărie din vecini. Și nu salutam cu „Bună ziua!”, ci cu „Hristos a înviat!”. De Crăciun împodobeam bradul… Și ce brad! Nu aveam globuri, dar puneam mere pe crengile lui. Și vopseam nuci cu „bronzul” cu care bunica vopsea ușile sobelor. Așa meșteșugeam globurile. Iar apoi, întindeam vată până în vârful bradului… să pară că e nins. Și seara porneam la colindat… Mergeam prin tot satul, nu doar prin vecini, pentru câte un bănuț de 1 leu, 3 lei și uneori 5 lei… Iar la sfârșit ne împărțeam banii în mod egal. Acea noapte era singura în care nu mai simțeam frigul…

În clasa a doua, avusesem de făcut o compunere despre animalul meu preferat… Ce credeți, ce alesesem eu? Căprioara! Eu o văzusem, și nu doar o dată. Țin minte că învățătoarea mea a fost cucerită de descrierea mea, și-mi citise compunerea în fața clasei. Abia peste ani aveam să realizez că acel moment a fost cel în care eu m-am îndrăgostit de cuvinte…

Ioan POPOIU: Este copilăria un „paradis pierdut ” ?

Nicoleta GORDON: Nu, copilăria nu poate fi un „paradis pierdut”! Rămâne un paradis în care te întorci mereu. Niciodată pierdut! Adineauri tocmai m-am întors din paradisul meu, nu?

Există însă și copilării care nu pot fi un paradis… Iar pe mine mă doare fiecare astfel de copilărie despre care știu…

Ioan POPOIU: Cum au fost anii de liceu pentru tine?

Nicoleta GORDON: Extrem de frumoși! Am fost elevă a Liceului Sanitar, considerat în acea vreme unul dintre cele mai bune. De altfel și concurența era mare. În 1986, când am intrat eu, fuseseră 13 pe un loc. Nu eram decât patru clase în întreg liceul, din fiecare an câte una. Ne cunoșteam bine, fiind atât de puțini. Frământări, îndoieli, întrebări… primul sărut, primul dans, balul bobocilor, banchetul de final… Aceeași vârstă cu liceeni de azi, dar în alte vremuri. Încă simt lacrima de la festivitatea de absolvire. Și încă doare acea lacrimă… Despărțirea de acei ani de liceu a fost grea, foarte grea pentru mine… Școala era mai mult decât școală. Nu doar un proces de învățare, ci educație cu adevărat.

Ani care m-au amprentat adânc, poate că era suficient să spun atât…

Ioan POPOIU: Ai avut experiențe, trăiri specifice, atunci?

Nicoleta GORDON: Da, am avut. Mi-am descoperit emotivitatea și sensibilitatea. Atunci am scris pentru prima dată versuri. Și tot în liceu am recitat pentru prima dată…o poezie patriotică pe scena Casei de Cultură. Era un festival național de care încă ne mai amintim mulți dintre noi. Sala plină, reflectoarele pe mine…eu într-o rochie lungă de catifea vișinie cu guler alb (tocmai cântasem în corul școlii). Spusesem titlul ” Îți scriu țară”… Și după primele versuri m-am oprit, le uitasem pe restul. Câteva secunde am tăcut, apoi mi-am reamintit și am continuat. Nimeni nu și-a dat seama că eu uitasem versurile, au crezut că așa am considerat să recit… artistic. Cred că a fost prima dată când mi-am înfrânt emoțiile. Iar după douăzeci de ani, ajunsesem să prezint spectacole, nu doar să recit.

Ioan POPOIU: Când ai descoperit universul cărților ?

Nicoleta GORDON: Undeva prin clasele primare. În acele volume de „Povești nemuritoare” care mă fascinau. Mi-e clar că m-au marcat, întrucât acolo, în acele cărți, binele învingea mereu. Mai port naivitatea aceea și astăzi, până în momentul în care viața îmi dovedește că nu este întotdeauna așa. Prin clasa a VII-a cred, citisem toată colecția Agathei Christie și mă visam medic legist. În vremurile acelea exista obligativitatea așa numitelelor „lecturi suplimentare”, o listă de cărți pe care trebuia să le citim în vacanța de vară și apoi să facem fișe de lectură ( tatăl meu îmi cumpăra cărțile, mergeam cu lista în librării) …o altă parte a școlii care mi-a plăcut, și pe care o regret astăzi. Țineai cartea în mână, îi mângâiai fiecare pagină…nu căutai pe internet vreun rezumat pe care apoi să-l copiezi în caiet… Dar, fiecare etapă a copilăriei și adolescenței mi-a adus alte și alte cărți în bibliotecă.

Am să vă povestesc o întâmplare amuzantă. Cred că eram prin clasa a IV-a. Urcasem eu la o vecină de pe scară, copil și ea. Dar luasem pantofii cu toc ai mamei și o rochie de seară roșie, pe care mi-o amintesc perfect. Lungă și cu mărgele aurii pe bolero. Între timp, mama ajunsese acasă și avea nevoie de pantofi ( fratele meu avea ședință la școală). Ia-o pe Nicoleta dacă ai de unde! Ei, după masa târziu, când eu am coborât de la prietena mea de joacă, mă aștepta tatăl meu. Meritam o pedeapsă, nu? Îmi pusese în mână o carte cu poezii de Coșbuc. Trebuia să învăț în fiecare zi câte o poezie, iar el mă asculta. Îmi amintesc că atunci când am ajuns la poezia „Tu nu te-ai priceput” i-am spus că nu mai învăț poeziile. Mi se părea tare nepotrivită vârstei mele de copil…

Ioan POPOIU: De ce trebuie să citim cărți?!

Nicoleta GORDON: Pentru că, fără ele, am umbla dezbrăcați de cuvinte, săraci sufletește și spiritual. Am fi doar niște statui din care viața s-a scurs înainte de a începe.

Ioan POPOIU: Învățarea de unde vine, dinăuntrul sau dinafara noastră?

Nicoleta GORDON: Eu cred că vine din interiorul nostru. Mi-a fost greu să învăț ceva ce mi s-a impus dinafară, dacă interiorul meu nu simțea să facă asta. Învățam pentru că trebuia, nu pentru că îmi plăcea, nu pentru că striga vocea mea lăuntrică după acel „ceva”. Și din acel soi de învățare „mecanică”, n-am rămas cu mare lucru.

Ioan POPOIU: Care sunt marile cărți ziditoare de suflet ?

Nicoleta GORDON: Aluatului din care sunt plămădită nu i se potriveau orice fel de cărți. N-am citit filozofie, nu se prindea de mine. Iar la maturitate, viața a avut grijă să mă oblige să citesc altfel, prin fiecare experiență trăită. Și așa mi-am format propriile filozofii.

Mircea Eliade, cu a sa Maytrei, mi-a rămas adânc în suflet. Balzac mă fascina. Însă replica de final din „Pe aripile vântului” în care Scarlett O’Hara spunea: „și mâine este o zi” a devenit un fel de motto al vieții mele. Clasicii ruși, Tolstoi, Dostoievski… Jane Austen, Emily Bronte, Coelho, Duma, Stendhal… greu de ales dintre operele lor.

Ioan POPOIU: Ce este literatura? Dar POEZIA?

Nicoleta GORDON: Literatura? Un soi de mină în care tu alegi dacă intri sau nu. Iar dacă intri, musai să cauți aurul… Poezia? O evadare a sufletului dincolo de univers. O aripă cu care alegi să zbori, citind-o…sau o aripă care ți-a crescut de undeva din adâncul inimii, scriind-o…

Ioan POPOIU: Ce reprezintă romantismul pentru tine ?

Nicoleta GORDON: Acea doză de „drog” care mie îmi aduce echilibrul. Oricum, sunt o romantică incurabilă și în poezie, ceea ce poate părea ușor depășit și neconform cu realitățile vieții de astăzi. Îmi asum însă! Cred că ar fi trebuit să mă nasc undeva prin anii 1800, când romantismul a atins apogeul.

Ioan POPOIU: Mai pot fi ei un model pentru noi ?

Nicoleta GORDON: Cu siguranță pot! Să renunțăm la romantism, este identic cu a-l nega pe Eminescu… Am putea face asta?

Ioan POPOIU: De ce e nevoie de romantism intr-o lume pragmatică ?

Nicoleta GORDON: Libertatea de creație, cultivarea sensibilității și a imaginației, eliberarea eului interior de orice fel de constrângere, întoarcerea către sinele tău… Oare e puțin lucru? Oare nu tocmai acestea ne pot menține într-un echilibru în vremuri în care tindem să fim mai mult roboți decât oameni, cu atâta tehnologie? Ar fi ideal să știm și să reușim să amestecăm, în proporții potrivite, romantismul și pragmatismul. Personal, mă străduiesc…

Ioan POPOIU: Când ai început să scrii ? În liceu ?

Nicoleta GORDON: Da, în liceu… Câteva încercări de a scrie versuri într-un caiet al meu, pe care îl țineam ascuns de cei din casă. Aveam o colegă de clasă, Daniela Trandafir, care scria poezie atât de frumos… Publicase deja prin reviste ale școlilor, în presa locală, iar astăzi este o scriitoare extrem de apreciată. O iubeam pentru ceea ce făcea și cred că, oarecum inconștient, mi-a devenit un model. Și am păstrat acel „jurnal intim” al trăirilor mele până la un moment dat…

Ioan POPOIU: Cum au fost acele încercări poetice ?

Nicoleta GORDON: Nu le mai am, din păcate… La maturitate, le pot considera puerile, cum de altfel le consider și pe cele din urmă cu trei-patru ani. Dar la fel de sincere ca și acum, la fel de „ale mele”.

Ioan POPOIU: De ce ai renunțat ?

Nicoleta GORDON: Pentru că, la un moment dat, voiam și eu să-mi apară publicată măcar o poezie într-o revistă a altui liceu. Liviu Rebreanu, un liceu cu tradiție la Bistrița, avea o astfel de revistă a școlii. Liceul Sanitar, nu. Eram mult prea puțini elevi. Am fost condiționată însă, într-un anume fel, de către o persoană care, la acea vreme, făcea parte din lumea culturală a Bistriței. Am fost tare dezamăgită și mi-am spus că nu vreau să mai aud de poezie vreodată. Bineînțeles că am și distrus acel caiet, în care mâzgăleam cu cuvintele.

Ioan POPOIU: Ce s-a întâmplat ? De unde acea „stare latentă ” vreme de 30 de ani?

Nicoleta GORDON: Eram practic un copil care a crezut că a greșit scriind poezie. Mă resemnasem, nu aveam cum altfel.

Ioan POPOIU: Ce-ai făcut în acești ani, de fapt ?!

Nicoleta GORDON: Am absolvit și m-am angajat ca asistent medical în 1990. A urmat căsătoria, copiii și toate ale vieții. Am doi băieți minunați. Cel mic chiar are înclinații spre poezie, pentru că scrie și el de vreun an. Cel mare este student la teologie. Pe la 32 de ani am urmat cursurile facultății de psihologie, și asta doar ca un hobby. Munca mea implica relaționarea cu oamenii, iar eu iubesc oamenii. Mă fascina mintea umană, și am considerat că acele studii mă vor ajuta. N-am profesat niciodată, însă vreme de vreo 6 ani, la distanță considerabilă de la absolvirea facultății, am predat în învățământ privat, la o școală sanitară postliceală. Relația mea cu elevii a fost extrem de specială. Descoperisem o vocație în a le împărtăși din cunoștințele mele, și este adevărat, eram un dascăl atipic. Îi consideram prietenii mei, toți fiind adulți deja. Și mereu le spuneam că diferența dintre mine și ei este doar faptul că eu eram la catedră, și ei în bănci. Cu toții am avut profesori pe care i-am preferat de-a lungul anilor de studii. Și-mi place să cred că eu am lăsat o amprentă aparte asupra multora dintre ei. Anul trecut am renunțat la școală, nevrând să-mi încalc anumite principii. Dar rămân cu nostalgia acelor ani, până dincolo de eternitate.

Ioan POPOIU: Nu a durat prea mult perioada aceasta ? A fost o pierdere sau un câștig ?

Nicoleta GORDON: Ei, multă vreme nici măcar nu m-am gândit că am pierdut ceva. Din 1989, cred, și până în 2015, nu m-am gândit o clipă la ceea ce fusese deja îngropat mult prea adânc în sufletul meu. Privind retrospectiv însă, am să vă spun că a fost deopotrivă și pierdere, și câștig. Am pierdut ani în care mi-am uitat sufletul, am uitat cum este să-l lași liber, să nu-l încorsetezi în vreun fel. Dar, consider că am câștigat ani în care m-am maturizat de fapt. Și că trăirile mele interioare puteau fi de acum conturate mult mai matur, înțelegând viața într-un mod total diferit.

Ioan POPOIU: Poezia de unde începe, din lecturi, din experiențe sau trăiri interioare?

Nicoleta GORDON: Poezia, și nu doar ea, ci tot ceea ce scriu, are rădăcini adânci în interiorul meu. Indiferent de ce temă aș alege vreodată să scriu, tot prin prisma trăirilor și experiențelor mele o fac. Citesc poezie, n-aș putea altfel. Dar am învățat să mă detașez de ceea ce citesc, pentru că nu aș vrea să mă influențeze asta în vreun fel.

Ioan POPOIU: În ce context ai reluat preocupările poetice ? Vorbești de un accident?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! În vara lui 2015 am avut un accident „domestic”, dacă pot să spun așa. Am căzut în curte, cumva cu picioarele răsucite, și le-am fracturat pe amândouă. Unul a avut nevoie de intervenții chirurgicale, dar amândouă au avut nevoie de imobilizare în ghips. Timp de 6 săptămâni am fost nevoită să stau exclusiv în pat. Am citit, m-am uitat la tot soiul de filme și emisiuni. Eram foarte prezentă în spațiul virtual, socializând foarte mult. Dar prea aveam timp… Și într-o zi, pentru că tot făceam comentarii ample, mai ales la postări legate de literatură, m-am apucat să scriu pentru și despre mine, despre ceea ce era atunci în mintea și sufletul meu. Pe telefon, pentru că doar așa puteam. Ei, obiceiul acesta îl păstrez și acum. Tot pe telefon scriu… Așa a reînceput povestea slovelor.

Ioan POPOIU: Crezi că a fost ceva providențial? Sau o întâmplare?

Nicoleta GORDON: Nu, nu a fost o întâmplare! Nimic nu este întâmplător, și nu spun asta doar ca o sintagmă des utilizată. Viața mi-a arătat asta. Și înțelepciunea proverbelor românești. „În tot răul e și un bine”, iată, s-a dovedit a fi un mare adevăr. A fost nevoie de acel accident pentru ca eu să scriu din nou. E adevărat, diferit și poate chiar profund de data acesta. Providența, da!

Ioan POPOIU: Ce scriai ? Spui în biografie că erau mici eseuri transformate în versuri ?

Nicoleta GORDON: Așa este! Nici nu știu dacă le pot numi eseuri. Pur și simplu era sufletul meu îmbrăcat în cuvinte… „Mi-am luat sufletul și condeiul aproape să colorez hârtii. Și azi, ca și altă dată. Nimic nu prinde contur însă. Despre ce să scriu azi, suflet al meu? Atâtea rânduri am desenat împreună, ținându-ți penița îmbrățișată între degete cald împreunate… Și astăzi aș putea scrie despre curcubeu și zmeie, despre liniști aproape, despre nisip curs peste timp împreună, despre dragi sufletului, despre bucurii dăruite de oameni-îngeri, clipe îmbrăcate în lumină… ” Cam așa arătau scrierile mele de început. Un dialog al meu cu sufletul. Primele versuri s-au născut cam în aceeași perioadă.

Ioan POPOIU: Mai specifici că „poezia și condeiul mi-au rămas aproape „, te rog să insiști puțin!

Nicoleta GORDON: Da, am spus că mi-au rămas aproape fără să conștientizez asta… Doar în momentul în care am reînceput să scriu, mi-am dat seama. O dragoste îngropată din fașă, înviase. Mi se părea miraculos. Și încă mi se pare…

Ioan POPOIU: Ce-a urmat ? Mai adaugi că ai început să postezi în spațiu virtual, ai ales un pseudonim! Am dori să știm mai multe, poti să ne spui ?

Nicoleta GORDON: Bineînțeles! Zâmbesc, amintindu-mi. Scrisesem destul de mult și, la un moment dat, parcă voiam să împărtășesc cu restul lumii trăirile mele. Doar că nimeni nu cunoștea acea sensibilitate a mea. Așa am hotărât să folosesc un pseudonim. Îmi era teamă că voi fi judecată de ceilalți. Idei preconcepute, știu, dar așa gândeam în acel moment. Și unde puteam eu să împrăștii bucăți din sufletul meu, dăruind? În virtual, desigur. Și uite așa, pe pagina mea, apăreau zilnic postări semnate Many. Avusesem aproape un suflet drag care mă încuraja să continui. Avea încredere în mine mai multă decât aveam eu. Îi datorez tot ce astăzi înseamnă în vreun fel evoluția mea în lumea cuvintelor.

Ioan POPOIU: Se pare că a fost o clipă de grație?!

Nicoleta GORDON: Aș putea să spun că a fost clipa care a hotărât drumul meu, descătușarea unui suflet care se regăsise după mult prea mulți ani.

Ioan POPOIU: În sfârșit, a apărut primul volum al scrierilor tale! Cum se numea și ce cuprindea ?

Nicoleta GORDON: Da! Primul copil al sufletului meu, așa se spune despre cărți, nu? A apărut în noiembrie 2017. Titlul cărții este „Desculți prin suflet albastru” și este semnat, bineînțeles, cu același pseudonim. O să mă întrebați, poate, de ce nu am trecut numele meu real. Mărturisesc că și următoarele vor fi semnate la fel. Sigur, prietenii mei, chiar și cei virtuali, știu deja că eu sunt Many. Dar am făcut un soi de experiment. Am creat o pagină cu titlul cărții, separat de pagina mea personală. Ei, acolo doar prietenii știu cine este Many. Și totuși există cititori și distribuiri ale scrierilor mele. Iar în mesageria acelei pagini am primit multe cereri ale cărții. Mi-a plăcut ideea de a fi citită pentru ceea ce scriu, și nu pentru faptul că mă cunoaște cineva, real sau virtual. Revenind la ceea ce cartea cuprinde, am să vă spun că mi-am dorit să fie puțin altfel… Este împărțită în trei părți. O parte de proză scurtă, pe care am intitulat-o „Gânduri”. Apoi partea de vers, căruia nu am îndrăznit să-i spun poezie, și am intitulat-o „Stihuri”. Și ultima parte, cea mai scurtă, care cuprinde un soi de cugetări personale.

Laitmotivul scrierilor mele este albastru. Citisem într-un moment delicat al vieții mele un citat din Nicolae Steinhardt: ” Albastrul nu e o culoare, e și el o liniște”. Și liniștea mea a devenit! De ce desculți prin albastru de suflet? Pentru că eu consider că sufletul este un altar. Iar acolo nu poți păși altfel decât descălțat…de tot ceea ce ar putea murdări în vreun fel sfințenia sa.

Ioan POPOIU: Vorbești despre o descătușare, o trezire interioară! Cum a fost?!

Nicoleta GORDON: Of, cred că aș putea să scriu un roman despre asta… Am să schițez doar, bineînțeles. Acel moment de trezire interioară, cum îi spun eu, a survenit undeva după 30 de ani. Nu știu cum să-l explic… A fost ca un soi de trezire dintr-un vis cu și despre viața mea. Dacă până la acel moment totul părea ca fiind o stare de normalitate, dintr-o dată păream spectatorul propriei vieți. Și vedeam altceva, mult diferit de ceea ce știam sau credeam că știu despre mine. Mi-am conștientizat toate minusurile. Acela a fost cel mai important moment, cu siguranță! Ei, odată conștientă de ceea ce era mai puțin bine în viața mea, bineînțeles că voiam să schimb. Aveam și motivația deja, un om mai bun. A fost nevoie de ani de muncă cu mine însămi, prin autocontrol și autoeducare. Dar viața mea lăuntrică s-au schimbat mult. De ce spun lăuntrică? Pentru că ceea ce se petrece în interiorul meu este diferit ce ceea ce oamenii din jur par să vadă și să înțeleagă. Și acea stare interioară, iată, de câțiva ani o exteriorizez prin scris. Am avut și un mare câștig, pe lângă toate semnele aritmeticii vieții care, de atunci, tind conștient către pozitiv. Mai spun unora, și de data aceasta și dumneavoastră…am impresia că mi s-a schimbat aura. Pentru că atrag în jurul meu oameni frumoși și calzi, cu suflete care parcă seamănă cu al meu.

Ioan POPOIU: Nico, despre ce vorbesti tu în poeziile tale ? Care este ARS POETICA ta?

Nicoleta GORDON: Despre viață, despre sentimente în general. Iubire, empatie, tristețe, deznădejde, furie, frustrare…și câte altele le mai pietruim sub pașii noștri. Sunt trăiri personale pe care încerc să le fac ale celorlalți. Atunci când cititorul se regăsește în slova ta, consider că ai reușit să transmiți. Iar dacă pot crea emoție prin ceea ce scriu, nu pot să fiu decât fericită. Ars poetica mea… „Să poți zâmbi plânsului, înțelegând neînțelesul…”

Ioan POPOIU: Ce este POEZIA pentru tine, vorbești în biografie despre poezie ca „un mod de viață „?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! Poezia pentru mine este un mod de viață. Și nu pentru că așa mi-aș putea câștiga vreodată existența, nu! Ci pentru că în poezie sunt varianta mea cea mai sinceră, neîncorsetată de orgolii sau vanități stupide. Cea plină de lacrima sensibilității, cea căreia nu-i este frică să exprime ceea ce este. Cea care este exact ceea ce simte să fie.

Ioan POPOIU: Subliniezi că „scriind de fapt trăiesc, nu fac altceva „! Vrei să insisti puțin ?

Nicoleta GORDON: Cum aș putea să nu trăiesc prin poezie, când fiecare trăire a sufletului este acolo? Da, în poezie trăiesc, sunt EU! În rest, viețuiesc doar…

Ioan POPOIU: O altă afirmație grăitoare: „iubesc poezia cu fiecare respirație „! Te rog să reiei această idee!

Nicoleta GORDON: Scriam la un moment dat: „am ales sufletul, regăsindu-mă”. Aici m-am regăsit, în poezie. Aici trăiesc, în poezie. Și doar aici pot respira, în poezie. Poezia mi-e suflet…și nimic nu poate trăi dacă nu respiră.

Ioan POPOIU: Ai colaborat cu mai multe publicații, cu Radio Diaspora! Ești mulțumită ?!

Nicoleta GORDON: De câte ori se întâmplă ca vreo publicație să-mi ceară poezii, mărturisesc că sunt tahicardică. Dacă la început eram sceptică vizavi de poezia mea, de modul în care va fi înțeleasă, revistele care își doresc să publice ceea ce scriu, mi-au demonstrat contrariul. Colaborarea mea cu Radio Prodiapora a fost copleșitoare. Există acolo o mână de oameni minunați, care, prin ceea ce fac, promovează cultura. Este o atmosferă absolut uluitoare acolo. Și parcă vin românii acasă… Din păcate, în ultimul timp nu am reușit să mai trimit materiale. Dar sper să ne reluăm colaborarea curând. Recent, doamna Lidia Popa căreia îi mulțumesc și pe această cale, mi-a tradus o poezie în limba italiană. Vă rog să mă credeți că versul meu are o muzicalitate aparte în acea traducere.

Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor ai, Nico? Vorbești de primul tău roman?

Nicoleta GORDON: Atunci când am lansat prima carte, deja începusem să schițez romanul. Era o provocare uriașă să pot realiza un astfel de proiect. Proza este mult diferită de poezie, doar eu sunt aceeași și acolo, plină de sensibilitate și metaforă…Am postat de câteva ori, tot ca un experiment, câteva fragmente din acel roman. Și se pare că a fost bine primit. Doar că, din 2017, când mi-am promis că în anul următor voi termina de scris romanul, se pare că tot poezia a câștigat. Pentru că de atunci am scris doar poezie, poate pentru încă două volume… Iată că am dat Cezarului ce este al său. Va veni și momentul romanului, sunt convinsă. Poate că încă nu este timpul lui, poate că slovele așteaptă să mai cresc, cine știe? Ce știu cu siguranță, este faptul că voi scrie atât timp cât mintea și sufletul meu vor mai avea brațe, iar în călimară nu se va usca cerneala.

Ioan POPOIU: Aș dori să ne spui acum, în încheiere, cum te percepi tu ca poetă ? Cine este NICOLETA GORDON ?!

Nicoleta GORDON: Am să vă dezamăgesc puțin și am să repet ce le spun tuturor… Eu nu sunt poetă, sunt doar un suflet care mâzgălește trăiri. În opinia mea, faptul că scrii versuri nu te face poet.

Cine este omul Nicoleta Gordon? O flacără ce arde în jarul simplității, încercând să scrie cu majuscule pe fiecare piatră… SUFLET.

–––––––––––

A consemnat,

Ioan POPOIU

7 aprilie 2019

Alexandru-Eusebiu CIOBANU de vorbă cu poeta și prozatoarea Maria MATEI

Maria MATEI, s-a născută la 3 Martie 1967, Onești, județul Bacău. Este absolventă a Facultății de Drept „A I Cuza” din Iași , promoția 1998 şi a Academiei Olistice Italine, promoția 2018. În prezent locuiește la Roma, Italia . Primele încercări literare datează din frageda adolescență. Maria Matei a apărut în diferite reviste și antologii , de asemenea a participat la diverse concursuri de poezie și proză, desfășurate în țară și în afara tarii.

A debutat literar cu volumele de autor: „Regatul copilăriei”; „Tărâmul necuvântătoarelor”; „Gustul copilărie”; „Fascinația naturii”;

Din anul 2018 este membră a Uniunii Internaționale a Oamenilor de Creație.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce ne puteți spune despre copilul Maria Matei?

Maria MATEI: Maria Matei, din păcate, nu s-a bucurat de o copilărie prea fericită şi probabil că scriind pentru copii, manifest o formă de terapie . De fapt, mă adresez copilului interior din fiecare. Bine, m-au inspirat, în primul rând, copiii mei, care nu se mai săturau de poveşti . După ce le-am citit toate cărţile din biblioteca personală şi pe cele din biblioteca municipală, am fost nevoită să le fac eu. Evident, că le formulam pe loc, pe cale orală, dar, îmi pare rău că foarte multe s-au pierdut.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Primul contact cu poezia?

Maria MATEI: Primul contact cu poezia l-am avut în adolescenţă. Îmi notam totul pe un caiet şi îl puneam cu grijă într-un sertar, nimic mai mult!

Dar când a venit pe lume primul meu fiu, Ştefan, mi-a produs o imensă bucurie şi am început să-i scriu zilnic câte o poezioară în care scriam despre creşterea lui: că i-au apărut primii dinţişori, că a mişcat premergătorul, că a făcut primul pas, şi tot aşa.

După 3 ani, a venit pe lume şi cel de-al doilea fiu, Gabriel, şi normal că şi lui i-am dedicat versuri în care i-am surprins evoluţia.

Apoi am renunţat la scris, dar acum vreo 5 ani jumătate am fost nevoită să vin în Italia.

Dorul de cei dragi m-a împins să fac ceva creativ: mai întâi m-am apucat de desenat şi apoi de scris. Faptul că primii cititori s-au arătat încântaţi de poeziile mele, mi-a dat curaj şi am perseverat. De fapt, eram atât de fascinată de scris, iar muza mă susţinea atât de bine că scriam până la 17 poezii pe zi. Norocul începătorului!

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Dacă ați avut un mentor , ce ne puteți spune despre acesta?

Maria MATEI: Din păcate, nu am avut niciun mentor, singură am încercat să-mi corectez greşelile. I-am studiat pe profesionişti, m-am autoeducat. Da, mi-ar fi plăcut să am un mentor.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Cui ați dori să aduceți mulțumiri pentru reușitele dvs în viață și carieră ?

Maria MATEI: Normal, în primul rând familie: mamei mele căruia m-a învăţat primele poezii şi căruia i-am dedicat o carte şi tatălui meu care îi plăcea foarte mult să recite. Recita poezii foarte lungi pe care nu le-am mai auzit nicăieri! Bineînţeles că şi copiilor mei care m-au inspirat foarte mult. Şi orice poezioară pe care o scriu, parcă surprind reacţia lor, parcă aştept să văd dacă le-a plăcut, dacă râd…Deşi au crescut, acel moment când ei erau mici a rămas mereu în inima mea.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Aș vrea să vă mai întreb ceva : fiind la mii de km de țară cum vedeți dvs.păstrarea tradițiilor românești ?

Maria MATEI: Am rămas chiar foarte plăcut surprinsă că la începuturile mele aici, am găsit prima biserică ortodoxă, chiar de 1 Decembrie. A fost greu pentru că nu cunoaşteam pe nimeni şi îmi lipsea foarte mult limba, dar în acea zi am fost foarte încântată când am văzut atât de mulţi români îmbrăcaţi în portul nostru naţional. În ţară nu am văzut asta, dar aici lumea se îmbracă des în straie populare.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Fiind un om al literelor și scriind foarte mult pentru copii, cum vede Maria Matei viitorul culturii românești în școli, grădinițe ?

Maria MATEI: Cum văd eu viitorul culturii românești în școli şi grădinițe? Nu ştiu, depinde de fiecare . Eu merg spre familie, pentru că familia este cea care se bucură când i-a venit pe lume un copil si care trebuie să se implice în educarea propriilor fii. Practic, copilul este ca o plastilină vie ce trebuie modelată cu delicateţe şi tact pentru a-i ghida zborul prin viaţă până la un anumit punct, pentru că apoi trebuie lăsat să-şi continue zborul singur. Iar în şcoli şi grădiniţe nu mai ştiu ce e, deşi am ca prieteni virtuali multe doamne educatoare, învăţătoare care îmi iau poeziile şi le folosesc ca şi material didactic la clasele respective. Dar am şi multe bunicuţe, mămici, chiar şi tătici care îmi iau poeziile pentru copiii lor, iar eu sunt bucuroasă că într-un fel le sunt folositoare. Consider că este cel mai important lucru educaţia unui copil, altfel, nu ştiu cum se vor dezvolta generaţiile viitoare. Da, în puţine cuvinte trebuie să scrii o lecţioară, să fie şi simpatică, să-i atragă, să aibă ritm, rimă. Eu am şi lucrat cu copiii şi dintotdeauna i-am iubit. Mi-am dorit mulţi copii, mi-am dorit zece, dar Dumnezeu a vrut să am doar doi. Dar am iubit dintotdeauna copiii, gingăşia lor, candoarea lor. Văd lucrurile destul de bune din punctul meu de vedere, pentru că am doi fii în ţară care studiază. Ei îmi mângâie mult sufletul, unul este olimpic internaţional, celălalt este olimpic naţional. Deci, în viziunea mea, şcoala românească merge bine.

Na, nu pentru toată lumea, dar depinde de fiecare părinte cât a investit, cum a reuşit să şi-l educe ca să să prindă drag copilul acela să meargă la şcoală, să-i placă să facă ceva, să fie responsabil. Cu forţa nu poţi să faci nimic, nu poţi să-l ameninţi, pentru că nu vei obţine decât exact contrariul. Eu le-am citit foarte mult copiilor mei, i-am dus la tot felul de cursuri, de dans, de pictură, de pian şi la orice curs apărea în oraş ca să vadă şi ei ce anume le place, practic, să-şi testeze aptitudinile. Consider că un părinte aşa trebuie să facă, nu să-l forţeze şi să-i spună ce meserie trebuie să urmeze, conform tradiţiei din familie.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Cum vedeți scriitori romani față de cei italieni ?

Maria MATEI: Am participat aici la nişte concursuri şi am constatat că aici se câştigă cu mai mare lejeritate premiile. Sigur că şi italienii au scriitorii şi poeţii lor foarte talentaţi, dar eu sunt mai fascinată de poezia scrisă de români. Probabil sunt subiectivă! Aici peste tot pe unde am participat la concursuri, chiar şi la pictură, am câştigat un premiu, dar în România nu. Mie îmi place cum scriu românii, îi consider mai talentaţi, probabil că suntem mai silitori, vrem să scoatem tot ce mai frumos din noi. Presupun că fiecare popor crede asta despre naţia lui. Am participat la un concurs unde eu, ca de obicei, nu cunoşteam pe nimeni ( practic am fost împinsă de val în lumea asta), şi am câştigat un premiu. Apoi am participat la un alt concurs, în alt oraş şi am contatat că organizatorii îşi acordau unul altuia marele premiu. Probabil chiar meritau acel premiu, probabil nu, asta nu am de unde să ştiu, dar nu mi s-a părut fair play.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce ați dori să transmiteți pe această cale cititorilor dvs, dar colegilor de breaslă?

Maria MATEI: Oo, colegilor de breaslă le doresc multă inspiraţie, muza să fie de-a pururi cu ei, chiar dacă sunt foarte talentaţi. Citesc cu mare plăcere ce scriu ei şi aş sta zile întregi să-i admir, dar nu-mi permite timpul. Sunt fascinată de poezia românească contemporană, sigur că nu chiar de toată. Important este că avem condeie extrem de talentate. Iar cititorilor le doresc tot binele din lume, îi îmbrăţişez cu mult drag şi îi îndemn să aibă grijă de copilul lor interior, de copilaşii lor sau de nepoţei. Să fie fericiţi, să se bucure de lucrurile simple, să aibă încredere în ei înşişi pentru că toţi suntem scântei divine, toţi suntem fiii lui Dumnezeu. Să aibă doar armonie în suflet, dacă avem armonie în noi înşine, armonie va fi şi în jurul nostru, în relaţiile cu ceilalţi. Altfel, prea multă crispare, prea multă suferinţă care nu ne face deloc bine.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce ne puteți spune de primul dvs debut literar ?

Maria MATEI: Am debutat într-o antologie, dar mi-a lăsat un gust amar pentru că nici până la ora asta nu am primit cărţile, dar nu vreau să mai intru în detalii. Cartea de autor s-a numit „REGATUL COPILĂRIEI”. M-a abordat o doamnă pe internet, mi-a spus că îi plac poeziile mele şi că ar fi dispusă să-mi selecteze câteva şi să scoatem o carte. Am scos cartea, dar şi aceasta a fost uitată printr-un depozit vreo doi ani. Nu dau vina pe nimeni, dar e greu când distanţa e mare şi nu prea are cine să mă ajute din ţară. Copiii sunt ocupaţi cu ale lor şi nu mă bizui pe nimeni. La prima carte s-a ocupat doamna respectivă şi de găsirea unor desene potrivite, iar pentru celelalte cărţi le-am făcut eu.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Acestea fiind spuse, ne luăm la revedere dar nu înainte de a vă mulțumi pentru onoarea de a avea această minunată discuție și de a vă ura numai bine și mult succes în viață și în carieră!

Maria MATEI: Şi eu vă mulţumesc din suflet, mi-aţi făcut o mare bucurie, deşi la Roma e trist, plouă, inima mea surâde pentru că mi-aţi făcut voi această bucurie. Vă doresc şi vouă mult succes, mulţi ascultători şi mulţi cititori!

Important este să avem soare în inimile noastre.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Să aveţi parte de zile fericite şi frumoase, lumina în suflet şi multă iubire din partea celor dragi. Ori unde v-aţi afla nu uitaţi minunatele versuri ale poetului George Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim.// Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm,/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântam.// Românaşul o iubeşte/ Ca sufletul său,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu!//.

————————————–

A consemnat,

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

Magdalena ALBU: Interviu cu Dr. Stephan Poen despre mezzosoprana Elena Cernei

„Elena Cernei a fost o ființă… pravoslavnică …

prin nașterea ei pe pământul Basarabiei.”

(Dr. Stphan POEN)

Anul acesta, pe 1 Martie, s-au împlinit 95 de ani de la nașterea, în prag de primăvară, a mezzosopranei ELENA CERNEI, în memoria căreia vă propun un interviu de suflet, neconvențional, cu soțul renumitei noastre artiste lirice – Dr. Stephan Poen.

***

MAGDALENA ALBU: Stimate Dle Dr. Stephan Poen, vă provoc la o discuție liberă, neconvențională, care să treacă dincolo de cadrele fixe ale interviului formal, tocmai pentru a transmite cititorului nostru sentimentul de apropiere, de comuniune spirituală aparte. O personalitate complexă, multidimensională, sub aspectul pregătirii și profesionalismului, reprezintă un caz rar întâlnit în perimetrul cultural românesc și internațional, motiv pentru care cuvântul Domniei-Voastre, scris sau rostit, reprezintă echivalentul unor lecții remarcabile de muzicologie bazate pe erudiție și interdisciplinaritate. Totuși, pentru cititorii care nu vă cunosc încă, cine este Doctorul Stephan Poen?

STEPHAN POEN: Un umanist interdisciplinar, echidistant plasat între știință și artă, medicină și muzică, fonologie analitică și estetică vocală.

MAGDALENA ALBU: – Ce personalitate v-a folosit drept model în viață sau nu ați avut un asemenea reper în sensul strict al cuvântului, ci, mai degrabă, s-a repercutat asupra formării dumneavoastră strălucite toată gama de întâlniri memorabile, pe care vi le-a oferit, de-a lungul timpului, destinul?

STEPHAN POEN: – Minunații mei părinți, Elena și Samuel, m-au crescut și educat cu toată dragostea și atenția, stimulând în mine acea tendință naturală de a fi atras de mai multe lucruri simultan, ceea ce m-a predispus interdisciplinarismului de mai târziu. Modelul meu de viață a fost preluat, deci, în familie și s-a armonizat perfect, peste ani, cu modelul de viață al iubitei mele soții, marea artistă Elena Cernei, datorită căreia mi-am consolidat capacitățile de cunoaștere și aprofundare ale fenomenului vocal în totalitatea dimensiunilor sale funcționale. Un rol foarte important în evoluția mea de la o fragedă vârstă l-au avut acei îndrumători, profesori, artiști care, în timp, mi-au devenit adevărați Maeștri, influențând favorabil gândirea mea. În acest sens, pot cita pe cei mai importanți: profesoara de pian Eleonora Berdan, definită o ”mamă spirituală” chiar de însăși mama mea; profesoara de limba română Lily Plaiu de la Liceul Matei Basarab din București și, la același liceu, profesoara de muzică Melania Roșescu, profesorul de fizică Mircea Gheordunescu; maestrul Jean Bănescu, primul meu profesor de canto; șeful de lucrări la anatomie dr. Constantin N. Cerbulescu-Șovarna, care mi-a insuflat logica și organizarea gândirii științifice biomedicale; Profesor Dr. embriologie Elena Ionescu, care mi-a pus bazele înțelegerii asupra modului în care se realizează o cercetare încă din primul an de facultate, fiind îndrumătorul primei mele lucrări științifice pe tema dezvoltării laringelui la embrionul și fătul uman; Prof. Dr. endocrinolog Aurelian Grigorescu, îndrumătorul tezei mele de absolvență cu tema ”Influența factorilor endocrini în aparatul fonator pentru voce vorbită și cântată”; Prof. Dr. Elena Tănase de la catedra ORL, care mi-a pus bazele cunoașterii clinice în domeniul otorinolaringologiei; prof.dr. Ștefan Gârbea, chirurg ORL de prestigiu, care m-a inițiat în laringoscopie și diagnostic în domeniul vocii vorbite și cântate; Dr. Ermil Nichifor, dirijor legendar al Orchestrei de Cameră a Medicilor din București, care, astăzi, îi poartă numele, sub a cărui baghetă am cântat șase stagiuni, insuflându-mi spiritul prin care Medicina și Muzica pot fi reunite organic.

Revenind, după mai mulți ani în România, am întâlnit pe Prof. Dr. Șerban Dimitrie Soreanu de la Universitatea Națională de Muzică din București, pianist, muzician, intelectual la cel mai înalt nivel spiritual, care mi-a devenit un foarte bun prieten și un excelent maestru, sub îndrumarea căruia am realizat un formidabil parcurs de Doctorat în Muzică finalizat cu Teza a cărei temă a fost Sonologie și Sonosofie în Determinismul Tonal. În timp ce Sonologia este un domeniu deja consacrat și pe care eu l-am îmbogățit cu elementele originale teoretice și practcie ale experienței personale, Sonosofia este o premieră absolută a mea bazată pe funcția sapiențială a sunetelor integrate tonal pe baza unor aprofundări analitice interdisciplinare aplicate unor baze doctrinare teologice ale Talmudului. De asemenea, în urma parcursului de cercetare interdisciplinară prilejuit de Doctoratul în Muzică și reunind elementele teoretice și practice acumulate în experiența profesională de peste două decenii, am fondat în premieră absolută și domeniul de Estetică Vocală. Felul în care s-a vorbit despre estetica vocală până la momentul când am fondat-o ca sistem doctrinar, a fost foarte empiric și simplist rezumându-se mai mult la aspecte de execuție prin aderența fidelă la indicațiile compozitorilor. Acest sistemn doctrinar elaborat de mine se bazează pe Modele Biotehnice și Analitice în Estetica vocală în care sunt integrați un ansamblu de 35 de parametri vocali derivați estetic din cei patru parametri de definiție acustică a sunetului, organizați în coordonate și linii de acțiune în discernământul analitic al vocalității oferă prilejul unei cunoașteri complete la baza unei autentice expertize vocale estetice. Aceste Modele Biotehnice și Analitice în Estetica vocală I. Modelul biotehnic și fizicitatea fonatoare, II. Modelul analitic și semiotica fonologică le-am publicat la Editura Universității Naționale de Muzică din București în în urmă unor Conferințe Doctorale pe care le-am ținut în noiembrie 2012 în cadrul programului UNMB intitulat Modele cognitive în cercetarea muzicală avansată.

MAGDALENA ALBU: – Medicina și muzica reprezintă cele două axe ale activității dumneavoastră profesionale, domeniul medical, aflându-se într-o deplină concordanță cu sfera vastă a interpretării artistice vocale. Care sunt compozitorii și creațiile muzicale preferate ale dumneavoastră și ce figuri de excepție ale foniatriei românești și mondiale vă sunt repere valorice fixe, asupra operei cărora vă întoarceți, întotdeauna, cu admirație și recunoștință?

STEPHAN POEN: – Întreaga muzică bine slujită este sublimă și imense satisfacții spirituale și culturale pot oferi compozitorii din toate epocile și școlile stilistice. La pian, am o afinitate deosebită pentru Bach, care îmi ordonează gândirea și pentru Mozart, care îmi stimulează potențialul mental. În universul vocalității, din nou Bach și Mozart, cărora li se adaugă Verdi și Wagner; sunt ca niște puncte cardinale al căror reper determină un favorabil impact analitic cu ceilalți compozitori.

În privința unor figuri de medici care să mă fi inspirat și chiar îndrumat în Foniatrie sau în zone inetrdisciplinare, aș menționa pe Prof. Dr. Ștefan Gârbea, Prof. Dr. Ștefan Ciurea, Prof. Dr. Elena Tănase, dar și pe Prof. Dr. Marco de Vincentiis de la Roma și Prof. Dr. Lucio Croatto din Padova, peste ani. Din alte specialități medicale, am beneficiat de îndrumători excelenți, precum Prof. Dr. Aurelian Grigorescu și Prof. Dr. Marcela Pitiș, Prof. Dr. Mihai Isvoranu, Prof. Dr. Ion Teodorescu-Exarcu, Prof. Dr. Nicolae Cajal, Prof. Dr. Alexandru Pesamosca.

Un fascinant model de Medic – Muzician pe care îl port în suflet este Dr. Ermil Nichifor, dirijorul Orchestrei de Cameră a Medicilor, sub a cărui baghetă am cântat șase stagiuni consecutive, în perioada 1980 – 1986.

MAGDALENA ALBU: – Marea iubire a vieții Dumneavoastră a fost și rămâne ilustra mezzosoprană a României și a lumii Elena Cernei. Înainte de a realiza un portret complex al personalității sale de artist și ambasador cultural al țării noastre, spuneți-mi care au fost circumstanțele acestei întâlniri astrale pentru destinul amândurora?

STEPHAN POEN: – M-am îndrăgostit de Elena Cernei, la modul absolut, încă de la început, la o vârstă fragedă, conștient fiind de … curajul enorm … al precocității unui astfel de sentiment. Primul impact cu personalitatea marii artiste a fost la radio, apoi, la televizor, după care, în sala Operei, pentru ca, după un timp, să mă prezint curajos la cabină pentru a o cunoaște personal cu toată admirația și devotamentul meu. Au urmat, apoi, circumstanțe favorabile ale unei prietenii și colaborări, care au creat un cadru favorabil împlinirii unei eterne uniuni matrimoniale, ai cărei fiori de bucurie continui să îi trăiesc în permanență. Amănunte și detalii se află într-un capitol al volumului biografic dedicat ei și pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl voi publica în viitorul apropiat.

Portretul complex este ilustrat prin realizările sale în premieră națională și/sau mondială, grație cărora, de foarte multe ori, a fost o deschizătoare de drumuri. Elena Cernei este prima personalitate artistică româncă onorată în evenimentele și cu distincțiile următoare: – a făcut parte din primul Cvartet de Soliști ai Filarmonicii George Enescu din București instituit în anul 1950 și din care au mai făcut parte soprana Emilia Petrescu, tenorul Aurel Alexandrescu și bas-baritonul Alexandru Voinescu; în foarte multe publicații de specialitate și comentarii muzicologice, referitor la acest cvartet s-a folosit expresia Cvartetul de Aur al Filarmonicii datorită realizărilor sale extraordinare; – evenimente în premieră națională la Filarmonica din București și la Radiodifuziunea Naționale Română: ”Requiem” de Mozart (1951), ”Missa Solemnis” de Beethoven (1952, Cantata ”Alexander Nevski ” de Prokofiev (1953), Suita ”El Amor Brujo” de De Falla (1954), ”Missa în do minor” de Mozart (1956), ”Missa în si minor ” de Bach (1956), ”Orfeu” de Gluck în formă de concert (1961), ”Alto Rhapsodie” de Brahms (1963), ”Ifigenia în Aulida” de Gluck în formă de concert (1964); – evenimente în premieră națională la Opera Română din București: ”Ion Vodă” de Gheorghe Dumitrescu (1955, premieră absolută), ”Oedipe ” de George Enescu (1958), ”Orfeu” de Gluck (1961), ”Don Carlo” de Verdi (1966), ”Doamna Chiajna” de Buicliu (1973, premieră absolută); – este prima mezzosoprană româncă afirmată pe scenele celor mai mari teatre lirice din lume, precum Teatro alla Scala din Milano, New York Metropolitan Opera House, Opéra de Paris, Wiener Staatsoper, Berliner Deutsche Staatsoper, Barcelona Gran Teatro del Liceu, Théâtre de la Monnaie de Bruxelles, Accademia des Bellas Artes Mexico City, scene unde a colaborat cu cei mai mari artiști, dirijori și regizori ai timpului său; – a luat parte la inaugurarea lui War Memorial Auditorium, Boston, Massachusetts în cadrul unei reprezentații cu ”Samson et Dalila” de Saint-Saëns, în cadrul unui turneu întreprins cu New York Metropolitan Opera (1965); – a făcut parte dintre artiștii invitați să cânte în ultimele spectacolele festive ale vechiului sediu de la New York Metropolitan Opera, în cadrul programului intitulat ”The Last Month at the Old Met” (1966); – a făcut parte dintre artiștii, care au inaugurat noul sediu New York Metropolitan Opera de la Lincoln Center (1966); – prima artistă lirică din istoria universală în triplă ipostază de libretist, regizor și interpret al rolului titular într-o premieră absolută; evenimentul a avut loc la Opera Română din București, în anul 1973, la premiera operei ”Doamna Chiajna” de Nicolae Buicliu; – este prima artistă lirică româncă invitată să cânte în stagiunea de concerte de la Dag Hammarskjold Library Auditorium of the United Nations organizată de către Cultural Society of the United Nations Secretariat (1974); – formularea în premieră absolută a Fazei Cefalice a Fonației Insonore corelată cu Presiunea Subglotică dirijată conștient ca Al Doilea Tip de Respirație în cadrul Primei Metode de Canto Științifice Personalizate, 1980; – formularea și experimentarea în premieră absolută a unor fenomenologii privind biogravitația și biostructura în cadrul unor studii și experimente, 1984; – prima artistă lirică româncă distinsă cu titlu de Membru Activ al Academiei de Științe din New York, 1985; – prima artistă lirică angajată în programe de cercetări științifice interdisciplinare dedicate Mecanismelor Fonației pentru Vocea Vorbită și Cântată și Conceptului de Vibrație de la baza vocii integrat în Structura Universală; – prima artistă lirică distinsă cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică din București, 1999. A publicat patru cărți: ”Enigme ale vocii umane ” (1982, Editura Litera, București), ”Et Fiat Lux” (1987, Editura Quo Vadis, Roma) ”L‘enigma della voce umana” (1988, Editura Quo Vadis, Roma), ”Et Fiat Lux” (1999, Editura Enciclopedică, București). A prezentat patruzeci de lucrări științifice la congrese internaționale de specialitate în România și în străinătate. A fost membru în juriile unor prestigioase concursuri internaționale de canto.

MAGDALENA ALBU: – Universul muzicii de operă v-a captivat dintotdeauna, aflându-vă permanent în mijlocul acestei fascinante și unice lumi. Cu ce nume de mare valoare pe plan național și global ați avut prilejul să vă întâlniți?

STEPHAN POEN: – De mic copil, am fost captivat de vocea vorbită a celor din jur și de vocea cântată, pe care o ascultam grație aparatului de radio, care era permanent în funcțiune; părinții mei observaseră că, dacă radio-ul merge, eu, fiind foarte atent, mă jucam mai încet, oprindu-mă chiar uneori și, deci, nu exista riscul să cad să mă lovesc; astfel, de la o vârstă fragedă, am început să merg la spectacole și concerte în cadrul unei progresivități determinate de evoluția receptivității mele; astfel, am ajuns să cunosc artiștii timpului, iar, cu unii, să devin foarte bun prieten.

La Teatrul de Operetă, mai întâi, am fost fascinat de personalitatea marelui artist Ion Dacian și de marii artiști ai generației sale, personalități, precum Valeria Rădulescu, Nicolae Țăranu, Lucia Roic, Lilli Dușescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Marica Munteanu, Constanța Câmpeanu, Valli Niculescu. Un loc aparte în sufletul meu îl are marele dirijor Constantin Rădulescu, om de mare cultură și profundă înțelegere a muzicii, care mi-a insuflat o temă de gândire dezvoltată de mine peste ani: sunetul și potențialul său organic asemenea unei celule … ; un exercițiu mental fantastic în discernământul impactului cu muzica.

Opera Română mi-a prilejuit întâlniri și prietenii cu mari personalități, precum Nicolae Secăreanu, Jean Rânzescu, Mihail Arnăutu, Constantin Bugeanu, Ioana Nicola, Cornel Trăilescu, Lella Cincu, Elena Dima-Toroiman, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Nicolae Florei, Magda Ianculescu, Constantin Petrovici, Dan Iordăchescu, Vasile Martinoiu, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Elena Simionescu, Magdalena Cononovici, Corneliu Fânățeanu, Ludovic Spiess, Maria Slătinaru-Nistor, Silvia Voinea, Eduard Tumagian, Emil Iurașcu, Florin Diaconescu, Eugenia Moldoveanu, de al căror har artistic mă bucuram și a căror generozitate prietenească mă stimula în devenirea mea pe drumul cunoașterii vocii cântate.

La Filarmonica George Enescu, mai ales în perioada studenției, când eram și solistul Orchestrei de Cameră a Medicilor, am fost foarte legat de personalități, precum Mihai Brediceanu, Ion Voicu, Emilia Petrescu, Martha Kessler, Ilinca Dumitrescu. De la fiecare am avut de învățat și de reflectat pe marginea a numeroase teme și subiecte legate de aspectele tehnice și estetice ale vocii cântate.

Continue reading „Magdalena ALBU: Interviu cu Dr. Stephan Poen despre mezzosoprana Elena Cernei” →

Irina ALEXANDRESCU: ,,Nu elogiez suferința, dar o respect! “ ( În dialog cu Ioan POPOIU)

Ioan POPOIU : Aș vrea să-ți mulțumesc, IRINA, pentru amabilitatea de a realiza împreună acest INTERVIU, așteptat de cititorii tăi!

Irina ALEXANDRESCU : Cu drag, Ioan! Interesante întâlnirile cu cititorul ! Astăzi îmi voi închipui că sunt față în față cu el, cu cititorul ! Mulțumesc și eu !

Ioan POPOIU : IRINA, aș dori să vorbim întâi despre tine, te rog să ne spui : cine este IRINA ALEXANDRESCU ?

Irina ALEXANDRESCU : Aș minți dacă aș folosi acel clișeu – un om ca oricare altul. Nu ! Sunt complicată, sunt obosită, cer mult, nu fac decât pentru fiul meu concesii. Sunt un om neliniștit. Odată ce descifrez un răspuns, caut un altul. Trăirile mele sunt extreme, sunt o femeie care se plictisește repede, nu dintr-un capriciu, ci pentru că mereu vreau să simt. Din adolescență am spus : “ urăsc starea de călduț, urăsc griul…prefer o durere dusă la extrem unei monotonii care m-ar ucide !” Nu este ușor să trăiești astfel, atât pentru mine, cât și pentru cel din imediata apropiere. Mă arunc de multe ori pe unde nimeresc ca să scap de mine. Este însă diferit și interesant…Simt continuu nevoia de a avea mintea ocupată .

Nu sunt un om modest și nu cred că modestia este o calitate. Mi se pare că trebuie să fiu corectă în aceeași măsură cu mine și cu ceilalți.

Ioan POPOIU : Să ne referim acum la rădăcini, familie, părinti, ce ne poți spune?

Irina ALEXANDRESCU : Rădăcini…Olteancă până în mijlocul sufletului . Bunicii, atât cei paterni, cât si cei materni au fost olteni…și să mai spun, un pic de sânge bulgăresc (un stră-străbunic a trecut Dunărea, în Romania). Născută în anul 1978 în Craiova. Și aici am rămas…

Eu am fost apropiată de bunicii materni . Bunicul a fost feblețea mea, un om foarte cult, deosebit. Am citit multă istorie tocmai de dragul discuțiilor cu tataie. Filozofie, la fel. Plus că a avut o lume a lui, despre care mi-a vorbit o singură dată…cred că pe undeva îi semăn. Bunica, o femeie puternică, temperamentală, plină de viață .

Părinții mi-au marcat viața. Mama a fost o femeie blândă, un om care a renunțat la visuri. Și a avut multe…Acum a ajuns la un egoim câteodată explicabil, câteodată, nu. Tata, un personaj al copilăriei mele, nu neapărat pozitiv, cu anumite tare cărate în suflet până la moarte…L-am iubit, uneori l-am urât, am fost mereu într-o relație complicată…

Ioan POPOIU : Spui într-un poem: „m-am născut dintr-o sticlă de rachiu și o mamă în roșu aprins „! Cum comentezi?

Irina ALEXANDRESCU : Da, o spun în poemul “Scurtă autobiografie” .Eu am trăit foarte multe momente în care viața m-a pus în genunchi și de multe ori mi-am batjocorit nașterea, catalogând-o prin metafora de mai sus. Viața (aducerea spre existență) mi-a părut o curvă în amor trecător cu un bețiv, anestezicul necesar uneori. Ironie totală, dar dureroasă!

Ioan POPOIU : Ce amprentă a lăsat copilăria asupra ta? A fost una fericită ?

Irina ALEXANDRESCU: Copilăria m-a tatuat pe ambele părți ale cărnii. Am fost un copil maturizat forțat. Nu uit sentimentul de neputință de atunci! Am trăit lucruri îngrozitoare, dar câteodată reușeam să evadez în universul bunicilor, unde, în sfârșit, puteam să râd. Ca o concluzie, copilăria mea a fost atât de fericită, pe cât de nefericită a fost !

Ioan POPOIU: Ai urmat un liceu renumit, cu istorie, tradiție, Colegiul “ FRAȚII BUZEȘTI” din Craiova! Cum au fost acești ani ?

Irina ALEXANDRESCU: Da, Liceul ales de către tata. Și da, cu tradiție, în sensul propriu, chiar. Și el a urmat același liceu. În cazul meu, s-a hotărât clar : profil real, bilingv – franceză.

Nu am iubit acești ani. Mi-i amintesc fără plăcere. Am iubit franceza, dar am disprețuit profesorul ce preda “Limba și literatura română”. La asemenea standarde, domnia sa era undeva sub nivelul mării, ca să folosesc o metaforă .

Ioan POPOIU: Cum era liceana IRINA ALEXANDRESCU ? Pasiuni, înclinații…

Irina ALEXANDRESCU: Oarecum timidă în primii doi ani. Începuse acea perioadă a adolescentului …Eu nu am fost o rebelă în sensul direct al cuvântului. Nu. Nu fugeam la discotecă, nu mergeam în baruri, nu fumam. Eu citeam foarte mult. Plictisitoare chiar. Aceasta era pasiunea mea. La cinsprezece ani, Cioran, m-a pus pe gânduri… Am început să caut sensul vieții, să descopăr singurătatea trecerii, să mă retrag chiar, în mine. Să mă îndepărtez de toți. A fost momentul în care am hotărât să locuiesc singură…Bine, e amuzant…în același bloc în care stăteau și ai mei, dar la alt etaj. Este momentul în care am început să scriu eseuri, viața îmi părea un circ, iar noi, oamenii, niște saltimbanci, un fel de marionete. Da! Acesta a fost primul meu eseu. Și am tot scris texte, nu vers… Apoi au apărut, Țuțea, Nietzsche, Platon, Arghezi, Bacovia…clasicii ruși, francezi, biografii, istorie, cataloage de artă, citeam haotic, dar mult. Nu am fost niciodată o ordonată ; în forul meu interior nu am avut stăpâni. Am scos la iveală câte ceva din personalitatea mea- revolta, lipsa modestiei, ironia, în a douăsprezecea clasă. Unde? La orele de “română “.

La 17 ani m-am îndrăgostit total, frumos…cu scrisori, cu plimbări, “fereastra noastră”- unde făceam în pauze schimb de bilețele, iar el scotea de la piept o garoafă , “banca noastră” din parc, “melodia noastră”, “logodna noastră”, știută doar de noi…o iubire irepetabilă prin inocență .

Încă ceva : îl iubeam enorm pe NICHITA. Îl iubeam de la 13 ani, când am comentat “Marină”. Îmi plăcea că mă provoacă să gândesc, că era diferit, că vedea cuvintele, că mă uimea, mă umilea, prin inteligență. Un genial. Mereu am simțit aproape fizic starea de seducție intelectuală, fie în fața unui text, fie a unui interlocutor.

Ioan POPOIU : Cum ai ajuns să studiezi “Relații Economice Internaționale”? Mai mult, să termini și un master în “Economie Europeană”? De ce nu Filologie?

Irina ALEXANDRESCU: A, marele meu regret! Iar a hotărât tata. Pentru asta nu l-am iertat mult timp, apoi am transferat supărarea spre mine! Eu eram vinovată că nu am mers pe drumul meu, că nu m-am chinuit mai mult să fac ceea ce-mi plăcea cu adevărat și simțeam că m-ar construi altfel. Și sigur aș fi fost o altfel de coloană …mai puțin gârbovită, dar tot încărcată de dureri. De ce? Pentru că scriitura nu este o plimbare pe petale de trandafiri. Nu pentru mine.

Revenind la întrebarea ta, da, am vrut “Filologia”, dar îmi doream să rămân în sistemul universitar. Masterul? Am un obicei…mă încăpățânez să duc un lucru până la capăt. Chiar dacă nu îmi place. Și nu doar un lucru…Apoi, mă gândeam că a face „Facultatea de Litere”, la seral, este ca și cum ai iubi la fără frecvență. Și din iubiri profunde, eu nu ciuntesc! Aici trebuia să o fac!

Ioan POPOIU : IRINA, anii studenției te-au marcat ? Ce percepție ai despre acești ani ?

Irina ALEXANDRESCU: Da, m-au marcat la nivelul autocunoașterii. Am urmat o facultate cu profil economic, dar științele exacte mi-au plăcut. Nu am avut probleme la capitolul acesta. Doar că nu a fost o mare plăcere. Am avut mereu bursa și din orgoliul de a demonstra ca pot fi foarte bună într-un domeniu care nu mă atrăgea, dar și din ambiție și nu în ultimul rând, DE NEVOIE. Da, părinții mi-au dat rar bani. Plecările la mare veneau din pusul la ciorap a patru luni de bursă și câțiva bani de buzunar pe care ai mei binevoiau a mi-i da.

Au fost anii cei mai faini, au fost anii marilor analize, anii în care am început versul, pe agende vechi, nemințind vreodată coala de hârtie, anii în care am făcut cunoștință cu depresia, anii unei mari iubiri. Un carusel! Au fost ANII MEI ! Eu spun că într-o viață, fiecare om are anii lui. Doar ai lui. Ei, aceștia au fost!

Am avut o mână (două, chiar trei)- zâmbesc- de prieteni, oameni frumoși, spontani, oameni cu care mergeam la o bere și ajungeam de fapt la munte cu ce găseam prin frigidere, cu care cântam (aveam cântecele noastre, muzica folk în general), chitări, chefuri cu tematică. Îmi plăcea să inventez tematici, să încerc să-mi hrănesc nevoia de nou și adrenalină, prin originalitate.

Am râs mult, am plâns mult, am suferit îngrozitor, am crezut că mor, am înviat, am simțit că iubesc, greu, dureros, am avut străfulgerări de “fericiri” .

M-am descoperit în acești ani. Am făcut introspecții, disecții pe mine, pe sufletul meu, am căutat cauze și scăpări, am fugit sau m-am chircit sub durerea anxietăților, tristeții. Atunci încă nu mă înțelegeam. Târziu, după ce am născut, acum 8 ani, am ajuns la concluzia ca așa va fi mereu. De ce? Pentru că în ciuda a ceea ce am trăit de timpuriu, rănilor crunte, neprovocate de mine și urmându-mă ca un perpetuum mobile, nu voi fi vreodată o liniștită, un om necomplicat, voi căuta mereu și mereu voi suferi după ce găsesc. Nu va fi ușor și pentru că nu dau eu voie să fie. Cu acest lucru trebuie să trăiesc. Voi iubi ciudat și ciudat mă voi lăsa părăsită sau voi alege să părăsesc ciudat, tocmai când iubesc, nu mă voi opri din a mă căuta…pentru că eu nu m-am găsit total. Acum știu că nici nu este nevoie să te găsești total. Murim necunoscuți și necunoscându-ne.

Ioan POPOIU : Spui în scurta prezentare din volumul tau “Cutite la ținta vie”, că ai început să scrii versuri în studenție. Care a fost contextul ?

Irina ALEXANDRESCU: Contextul ?! – Introspecția, apariția stărilor depresive și o iubire. Am început să vorbesc des cu mine și am simțit nevoia unui confident. Coala! Acolo nu disimulam, nu voiam să fiu înțeleasă, poate doar trăită… acolo am vorbit cu copilul ăla amărât care a plâns prea mult, cu fetița fără botine, acolo mi-am scris bunicii ca să nu îmi moară cândva, acolo mi-am tatuat iubirea, am fost părăsită, am primit lovituri, acolo am fost prima dată femeie, am făcut dragoste, am purtat războaie cu mine și cu alții…acolo am “prins” în poezie, pictura lui Picasso, sau dalta lui Brâncuși. Acolo a început …și tot acolo am știut că era de mult timp în mine.

Ioan POPOIU : Să lăsăm acum biografia și să vorbim despre literatură! IRINA, când ai început să percepi literatura ca pe un univers distinct?

Irina ALEXANDRESCU: Niciodată ! Nu am trăit în cărți, nu am copiat personaje…doar că am simțit-o a mea. Am plâns cu Cosette și am râs cu “Cișmigiu și compania”, am reflectat citind pe Cioran, m-au îndrăgostit necuvintele lui Nichita, am simțit atâtea cu atâtea rânduri. Disctinct? Nu ! Literatura este și universul meu.

Ioan POPOIU : Giovanni Papini, în romanul UN OM SFÂRȘIT, făcea elogiul cititorului, care de la o sută de cărți ajungea la o mie, apoi la un milion! Ce părere ai?!

Irina ALEXANDRESCU: Nu știu dacă Papini, cu acest roman – “Un om sfârșit”, este cea mai fericită alegere. Cunoscând subiectul romanului, aș spune că nu…aici nu este un elogiu al cititorului, în cele din urmă personajul rămânând un frustrat, un om cinic, poate chiar un tiran al negăsirii.

Eu aș spune altfel, odată ce ai deschis o carte, începi încet să descoperi …și cine se oprește din a căuta? Eu una, cu siguranță, NU!

Ioan POPOIU: Ne-am putea imagina o lume fără cărți?

Irina ALEXANDRESCU: Clar, nu ! Cărțile sunt mereu o scară spre sine.

Ioan POPOIU: Te-au pasionat lecturile filosofice sau teologice? Folosești termenul TETRAGRAMA în mai multe poezii !

Irina ALEXANDRESCU: Lecturile filozofice, mult mai mult!

În poezia mea folosesc anumite simboluri din religie, dar pentru a sublinia o idee, nu mereu cu sensul propriu și, după cum știi, cred, unele chiar controversate. Tu ai menționat cuvântul TETRAGRAMA, care, de fapt, este denumirea unui simbol in ebraică, a patru consoane, traduse în alfabetul nostru ca YHWH. Acest simbol este, conform Psalmilor descoperiți în sulul de la Marea Moartă (eu chiar asociez acesta locație cu cuvântul- Tetragramă, în anumite poezii), numele propriu al lui Dumnezeu, IEHOVA. Voi dezvolta foarte puțin, deoarece subiectul merită o dezbatere mai pe larg. Relația mea cu Dumnezeu, care apare de obicei fără majusculă în scrierile mele, este una complicată. Am avut perioade de habotnicie în credițta creștin-ortodoxă, am fost o practicantă convinsă, dar au durat puțin… De cele mai multe ori l-am certat pe Dumnezeu (folosesc majuscula pentru că îmi respect cititorul), l-am amenințat pe Dumnezeu, l-am ironizat și am „folosit” îngerii lui în fel și chip. Destul de „neortodox”. Bunăoară, ei erau bătrâni neputincioși, femei pierdute, foste satane, chiar saltimbanci în circul numit de către mine, Viață. Mereu am simțit că, undeva, o formă superioară există, nu am negat-o. Dacă nu mă înșel, am folosit și în volumul meu „Cuțite la țintă vie”, „Tetragrama”, în poezia „Deocamdată sunt Leila”….Aici este o întreagă discuție, aici vorbesc despre o stare , despre „Samandhi”, despre iluminare și renunțare la ego, stare pe care eu nu am atins-o, motiv pentru care deocamdată sunt Leila („tai lemne și car apa/urc bolovani”). Aici apare ideea că suferința, durerea, nu înseamnă că eu sunt într-o închisoare, din contră, închisoarea sunt eu. După cum spuneam este foarte mult de discutat. Des folosite sunt și cifra 7, numărul 7000 în „Valsul redundant al morții”. Nu este folosit întâmplător. Totul, în ceea ce scriu, are o cheie. Cifra 7, conform numerologiei, este cifra destinului . Eu il folosesc totuși ca pe un număr „retrovers”, o soartă potrivnică. Numărul 7000 („Sapte mii de cruci duc”) apare în Psalmii scriși în ebraică, de 7000 de ori fiind folosit numele propriu al Domnului. După cum spuneam, este nevoie de o discuție mai amplă pentru a explica mai bine simbolistica religioasă din scriitura mea. Oricum, mi-a plăcut întrebarea, recunosc!

Ioan POPOIU: IRINA, cum percepi POEZIA?

Irina ALEXANDRESCU: Cum percep poezia? Așa multe definiții au fost date POEZIEI (bombastice, științifice, clasice…), încât, eu, sincer, nu vreau să fiu altfel decât organică în răspunsul meu :trăire, Ioan, simțământ! Atunci mă poți întreba: bun…și proza ce este? Sunt un om care scrie vers contemporan, dar și clasic. Recunosc, prefer versul contemporan, pentru că nu mă îngrădește.Nu trebuie să fiu atentă la măsură metrică, să văd unde am cezura, mă rog, alte elemente ale tehnicii. Poezia, proza, sunt stări! Transpuse sub o anumită formă. Atât ! Paradoxal, ce mult este acest „atât”!!

Ioan POPOIU: Mai este astăzi poetul, un ales al Cerului?

Irina ALEXANDRESCU: În sinea mea, da! Totodată, uite ce scriu eu despre poet, astăzi:

Un om al literelor

Și atunci ieși
din întuneric.
căra sufertașe cu litere,
căra paltonul negru
albit de ani…
Mâinile-
falange lungi ce încolăceau
condeiul
ca muribundul lumina.
Mergea încet,
gărbovit…
sufertașele se îngreunau
Și nășteau
urlând foamea și neputința..
-Cât ceri pe-o carte, moșule?
scuipă șeful nou
de redacție.
Omul ridică ochii
Și-și strânse literele
la piept !

Cam acesta este adevărul! Într-o lume în care eroticul explicit vinde un milion de exemplare, ce șansă mai are poetul care descrie stări, sentimente? Cred că ți-am răspuns…

Ioan POPOIU: Este cunoașterea însoțită de durere ?

Irina ALEXANDRESCU: Da, clar ! Cunoașterea presupune introspecție, amintire, analiză. Cred că nu are cineva vacuitatea nou născutului…o viață. În cazul meu, cunoașterea, atât cât am putut să cuprind, a însemnat și durere. Am dezvoltat deja subiectul la întrebarea despre anii studenției.

Ioan POPOIU: IRINA, ești o romantică ?

Irina ALEXANDRESCU: Am crezut că nu aș fi o romantică. Pentru că nu puteam iubi. Așa vedeam eu romantismul. Nu am plutit cândva pe valuri de roze, nu mi-a plăcut să idealizez viața. Nu puteam iubi ca ale mele prietene, colege… Mi se părea că am un handicap. De fapt, doream confruntare de idei…simțuri… Îndrăgostirea este foarte importantă pentru mine: eu o asociez, cumva, demenței…în forma ei foarte ușoară… Mă îndrăgostesc de mintea unui om, de capacitatea de a mă surprinde prin afirmații sau întrebări, de firea lui, poate contradictorie mie, dar cu limită în „prea lumeasca interpretare a vieții”. Nu știu, sunt romantică? Îmi plac garoafele !

Ioan POPOIU: Ce a adus nou ROMANTISMUL?

Irina ALEXANDRESCU: A, multe. Atât în literatură dar și în pictură, muzică. A adus în primul rând libertatea, absența oricăror reguli sau constrângeri estetice (prezente la clasicism). Asta mie mi-a plăcut. Mi-a mai plăcut și subiectivitatea trăirilor…Mi –a plăcut si exaltarea. Da, pomeneam la întrebarea anterioară despre garoafe. Cred că sunt mult mai romantică decât mă așteptam! Dar romantismul lui Baudelaire cred că mi se potrivește! Revenind… Am citit de pe la 8-9 ani, Dumas. A, cu Dumas a început atracția pentru biografie, istorie, pentru latura ascunsă, cea din spatele cortinei, apoi Hugo, Goethe, Hesse, …Lord Byron! Extraordinare anumite scrieri! Da ! Mulți…Eminescu, Macedonski. Trecând la pictură, are Goya, spre exemplu, o lucrare care m-a marcat –“Saturn devorându-și fiii”. Grotesc de frumoasă ! Iar ar fi foarte multe de spus și nu vrem să scriem acum un “roman” ( zâmbesc).

Ioan POPOIU: Uite că ai anticipat următoarea întrebare : Baudelaire și FLORILE RĂULUI au revoluționat poezia ?

Irina ALEXANDRESCU: Da! Mai mult decât am crede ! Uite un alt fel de romantism ! Eu îl consider pe Baudelaire Tatăl “esteticii urâtului “. El spune clar : poți creea stare și frumusețe în trăire, din cele mai dureroase, sordide sau non poetice situații ! Și o demonstrează prin “Les fleurs du mal”, volum care a fost supus la propriu unui proces…Ca să nu mai vorbesc de judecata unor „mironosițe” de scriitori, critici cu pudibonderii îndoielnice, dar și genii ai scriiturii (Eminescu caracteriza poezia lui Baudelaire ca fiind „cântarea brutală și nesănătoasă”) …Mie mi se pare un câștig enorm pentru literatură. Nu tot ce este estetic, este frumos, cum nu tot ce este frumos, este adevăr. Câți viermi sunt sub o lucioasă ? Eu am aflat-o din propria drumeție…

Ioan POPOIU: Cum îl percepi pe Rimbaud și poezia modernă în general?

Irina ALEXANDRESCU: Ai făcut o trecere bună de la : „tată” la „fiu”. Eu spun că dacă Baudelaire este Tatăl, Rimbaud este fiul în „estetica urâtului”. Dar nu mă opresc aici. Când citesc poezia lui Rimbaud, pare că citesc propria viață, dar cea întunecată, chiar ascunsă, cu consecințe dureroase. Poate fi autobiografia tuturor, cu o condiție: este cazul să te lepezi de sine și să îl citești „nud”!

Rimbaud a spart clișeele epocii. Poezia lui înoată în originalitate, este un amestec între conștiința de sine și resemnare. Are asociații metaforice neașteptate. Stai să dau un exemplu – „Mâncați pietrișul spart și dalele/De vechi, bătrâne catedrale;/ Prunduri străvechi,diluviale, /Pâini semănate-n dâmburi pale.”- poezia „Foamea”. Impactul apare imediat. Poetul mănâncă, de ar avea vreo poftă…”pietrișul spart și dalele”. Sunt trăiri puternice în spatele a ceea ce ar părea nebunie unui om care ar lua forma propie a cuvântului în vers. Uitați o trăsătură a poeziei lui Rimbaud- o formă de incomunicabilitate totală datorată totalei comunicări. Rimbaud se prezintă, se oferă, dar trebuie să fii pregătit pentru un drum cu el! Nu toți îl pot avea un „tovarăș” de drum, comod. Este un „incomod” frumos!

Îmi ceri părerea despre Modernism –Tema este foarte cuprinzătoare, încerc să sintetizez.

Este clar o modalitate de decorsetare a poetului. Este eliberat de rimă, versificație etc. Ritmul interior al poeziei dă tonul, iar combinațiile de cuvinte, forma. Mai mult, este trecerea de la poezia cu tematică preponderent rurală, la mediul citcitadine mie îmi pare o intelectualizare a poeziei.

Totuși, aici părerile sunt împărțite: mulți consideră poezia modernă o modalitate de a te sustrage redării unei idei, sentiment. Mai mult, se afirmă că „poetul” nu își înțelege poemul și aruncă anumite cuvinte, fără logică, bombastice, pentru vanitatea de a surprinde sau șoca. Cum putem spune asta despre Voronca, Holban sau I. Barbu?

Eu cred că poezia modernă invită spre introspecție, fără a însemna doar descrierea psihozelor personale. Poezia modernă are ritm atunci când urmează ideea. Este ca o trecere de la simfonie la muzica urbană, dar dacă există har, suflet și metaforă de calitate, genurile muzicale sună la fel în urechea cititorului.

Ioan POPOIU: Cum comentezi cuvintele lui Dostoievski că „ar da toată literatura lumii pe plânsul unui copil” ?

Irina ALEXANDRESCU: Dostoievski, din punctual meu de vedere, a fost cel mai bun scriitor rus. Viața și-a pus amprenta asupra operei. Personajele lui sunt reale, palpabile. A suferit crunt perioada anilor de detenție, care l-au reîndrumat spre Dumnezeu, dar și spre analiza lucidă, uneori dură a situațiilor, trăirilor, faptelor descrise. El a căutat psihologic partea umană a unui criminal, motivele din forul interior al acestuia, care au determinat actul in sine. Pare cinic. Și totuși, acest Dostoievski ar da totul pentru lacrima unui copil. Contrastele au cele mai fecunde demonstrații !

Ioan POPOIU: Ajungem astfel la poezia Irinei Alexandrescu! Ți-a apărut recent un volum de versuri cu un impact aparte! De ce CUȚITE LA ȚINTĂ VIE?

Irina ALEXANDRESCU: Da, am observat impactul volumului.

Poetul și omul de litere Mihai Firică spune în recenzia acestui volum că poezia mea este” un elogiu al suferinței și al destrămării iluziei că viața înseamnă o plimbare pe petale de trandafiri” Este clar o destrămare a iluziei ca viața este alunecarea lebedelor pe unde line.

De ce acest titlu? Pentru că este viața mea în acest volum, radiografia sufletului meu. Eu sunt ținta, cuțitele sunt trăirile, „cadourile ascuțite”, aș spune, ale vieții.

Ioan POPOIU: Poezia ta, IRINA, pare să-l șocheze pe cititorul de rând, de ce?

Irina ALEXANDRESCU: Eu mi-am asumat riscul acesta. Într-o lume în care omul îmbracă multe straturi de piele, peste care așează tot atâtea haine, eu apar goală. Azi omul are nevoie de tonuri de alb, de roz, de verde, iar eu îi ofer negru sau un roșu crud. Nu cenzurez trăirea, o pătrund până în miezul acela din care parcă pornește urletul. Nu vreau să retușez. Imaginile (și dau un exemplu „femeia curge sânge prin toți porii\sub pusta cheală\sub scalpul chel\sub sufletul fără gramaj”- poezia „Femeia curge sânge”) sunt îngrozitoare. Aici este durerea unui om care a pierdut tot . Tot ce conta pentru el: tată, mamă, oameni….dar mai ales, copil. Ei, eu așa văd transpusă în vers trăirea lui (a mea). Poate părea șocant.

Ioan POPOIU: Este poezia pe care o scrii un „elogiu al suferinței” ?

Irina ALEXANDRESCU: Nu elogiez suferința. Poezia mea este pătrundere în sine, introspecție, dar eu merg în colțurile în fața cărora mulți oameni( pe bună dreptate și pentru autoapărare) pun ziduri. Acolo eu dărâm tot, intru și le trăiesc. Sau mi le amintesc și le evoc. Și fiecare scriitor emite ceea ce a trăit. Eu am trăit suferința. Nu o omagiez, dar o respect!

Ioan POPOIU: Numeroase poeme din volumul tău au un impact devastator! Cum explici acest lucru?

Irina ALEXANDRESCU: Cititorul vizualizează versul meu. Și imaginile sunt foarte dure. Aceasta este explicația.

Ioan POPOIU: Asistăm, în poezia ta, la o adevărată „erupție” lirică! Spui într-un poem : „Cuvintele mi le topisem\ca să le cresc forța”! De unde această tensiune, IRINA?

Irina ALEXANDRESCU : Da, o spun în poezia „Daune minore”. Cuvintele sunt grele în poezia mea, sunt fierbinți, ard. Eu descriu suferința cu cuvinte pe care nu le îmblânzesc, din contră. Ați crede că vreau să șochez. Nici pe departe, vreau să „arăt” cum este durerea, cum se simte. Și credeți-mă, nu este o auroră boreală, nici catifea roz ! De aici tensiunea despre care mă întrebi.

Ioan POPOIU: Citești poemul „Scurtă autobiografie” și te înfiori ! Am întâlnit foarte des păreri ale cititorului de genul „mă înfioară”, „dureros, prea dureros”, „crunt”, etc. De ce crezi că simt astfel?

Irina ALEXANDRESCU : Pentru că în „Scurtă autobiografie” este toată viața mea, pe scurt! Acolo am exprimat toate trăirile mele de până acum, dar cu tușă apăsată, așa cum le-am simțit.

Să parcurgem puțin poemul. Încep cu „țipă durerea în toate venele/unele de teama crestăturilor în oglindă/ au luat-o spre un sanatoriu de glumeți”. Cum crezi că pare țipătul din tot corpul, sanatoriul de nebuni, în mintea celui ce citește? Ca ceva delicat? Nu ! Dureros! Aici descriu durerea ce o știu de când eram copil- mereu lovit, mereu criticat, vorbesc despre prima întâlnire cu stările depresive, aici îmi batjocoresc nașterea: „m-am născut dintr-o sticlă de rachiu și o mamă în roșu”. Cum crezi că pare? Minunat, ca orice aducere spre ființă? Nu! Înfiorător! Scriu : „când am iubit prima dată…mi-a facut un buchet de drãcilă…și a plecat râzând în hohote „ . Dureros, din nou! Cum am trecut peste? Mi-am omorât sufletul, „i-am adus doi nuferi pe coșciug”…și finalizez poemul cu pierderea adusului meu pe lume, aducând în prim plan „femeia neagră”. Cum crezi că pare? Frumos? NU! Crunt!

Cititorul, repet, vizualizează versul, dar îl și trece prin cordul propriu.

Ioan POPOIU : Ca cititor, ești siderat de titlurile unor poeme: „Am o amorsă cu morfină”, „Plouă cu sânge peste burg”, „Inima mea trage să moară”, „Urletul zace în mine”, „Ieri mi-au tras clopotele”, „Mi-am cumpărat un set de lame” etc. Atmosfera este sumbră, fără speranță! Cum comentezi, IRINA?

Irina ALEXANDRESCU : Așa este atmosfera în toate poeziile mele. Nu mi-am propus fericirea ca tematică, nici durerea, nu a fost „la alegere”! Am scris ce am trăit. Da, am avut nevoie de „amorsa cu morfină”, adjuvant în stările mele de rău, în întâlnirile cu mizeria umană, da, „Urletul zace” în mine odată cu plângerea pierderii copilului meu…și apoi „Mi-au tras clopotele” a moarte peste viață…Cine nu are dureri ? Dar câți spun? Mai mult, câți scriu??? Metraje de dantelărie dulceagă, iubiri „Frose” în damascuri roze, ne închipuim! Dar câți au idilicul în existența lor ?

Eu am propus varianta „live” a poeziei, am jucat la masa campionilor inducției stărilor de bine, cu așa cărți mici, fără flacoane cu parfum. Nici măcar jalnica păpădie (cu toată moartea în care ne suflăm dorințele), nu a avut loc în versurile mele, din contră, afirm într-un poem „ eu doi ciulini vreau” !

Comentariul meu : Asa am simțit, asa am crezut. Nu am lăsat loc speranței mai deloc…cu toate că mai declanșez scurt aparatul sufletului si o fotografiez, ca amintire…!

Ioan POPOIU : Eu detectez, în poemele tale, un exces de luciditate, un pesimism dizolvant, care este benefic poetic. Cum comentezi tu ?

Irina ALEXANDRESCU : Nu este neapărat “benefic poetic”… tocmai vorbeam înainte despre tonurile poeziei, despre nevoia de „petale”. Dar de ce aș fugi de luciditate? De ce mi-aș induce o stare de bine și mi-aș minți cititorul? Tocmai am răspuns mai sus…Din suflet! Pătat, lovit, dar adevărat ! Morfina este nevoia, nu rezolvarea!

Ioan POPOIU : Există o tehnică poetică aplicată atunci când scrii?

Irina ALEXANDRESCU : Nu în poezia contemporană. Acolo nu țin cont de vreo tehnică. Îmi așez cuvintele așa cum le simt. Încep versul întâi și „mă mut” pe următorul în funcție de ceea ce vreau să transmit. Știi, cred, că scriu și vers clasic. Da, acolo țin cont de câteva reguli : tipul rimei, măsura metrică (a nu se înțelege că număr silabe), nu! Simt măsura și ritmul ca un „cântare fără Conservator”. (zâmbesc) Nu caut să am cezura la același număr de silabe. Cunosc regulile tehnicii poetice, dar…mă încorsetează. Am scris maxim zece poezii cu vers clasic în care am numărat, contabilizat și ținut cont, cu bună știință, de tehnica poetică. M-am simțit în altă piele decât a mea.

Ioan POPOIU : Divinitatea pare diminuată sau neputincioasă, în poezia ta, absentă, ca în poemul „De sus, Dumnezeu își acoperă un căscat”! Ce spui , IRINA?

Irina ALEXANDRESCU : Este relația mea complicată cu Dumnezeu ! În poezia cu pricina eu prezint trădarea. Mi s-a spus că nu extrapolez stările, astfel încât poemul să pară al tuturor. Întreb: Cine nu se regăsește puțin măcar, în ceea ce scriu? Trădarea poate fi a iubitului, a prietenului, a părintelui sau fratelui. Toată durerea o cuprind astfel „ mâinile îmi oboseau sacadat/și atunci/ le desfăceam încheieturile…acum am riduri la colțul buzelor/sfârtecate de dinți”. Ei, toată bucătăria aceasta de sentimente o rumeg încet, folosesc îngeri neputincioși ”un înger își coase pene pe aripi/ ramele ochelarilor i se aburesc/a bătrânețe”. Între sfichiuirea cnutului pe sufletul meu și restul, este o delimitare clară, o delăsare parcă, a „sfântului” : „de sus , Dumnezeu își acoperă căscatul /cu mâna albă”. Da, este neputincios, da, este desprins din cadrul meu de suferință! Așa am simțit și l-am învinovățit. L-am transformat în privitor, dar să nu uităm- privirea Lui nu înseamnă absolvirea mea de orice vină . Deci, o relație complicată!

Ioan POPOIU : IRINA, ce urmează acum? Un nou volum, ce proiecte ai?

Irina ALEXANDRESCU : Am finalizat un manuscris cu poezie contemporană, dar și vers clasic, în volumul „Contratimpul trăit”, și mai am în lucru „Diferența dintre noapte și zi…cu Mirona!”, două manuscrise ce mă completează și pe care le iubesc. Acum am început lucrul la „Teatru pe sfert de suflet întreg”, o culegere de texte cu teatru scurt și foarte scurt, contemporan.

Continui să colaborez cu reviste de gen, revista „Sintagme literare”, coordonată de poetul Geo Galetaru, Revista „Oltart”, sub bagheta Profesorului Constantin Voinescu. Am avut și o apariție în revista „Poezia”, sub egida USR, revista coordonată de către omul de litere Christian W. Schenk. Și…mai am o surpriză, dar mă opresc pentru a nu-i anula statutul! (zâmbesc)

Ioan POPOIU : Uite că am ajuns la finalul interviului . O concluzie sau câteva cuvinte cititorilor ?

Irina ALEXANDRESCU : Mulțumesc, oameni frumoși! Mulțumesc, pentru că în ciuda negrului așa proaspăt și roșului închegat, mă citiți ! Și mă trăiți ! Nu vă opriți din a simți ! Negrul poate fi o tușă ce delimitează un alt orizont. Încă o dată, mulțumesc cititorilor mei !

Ioan POPOIU : IRINA, la finalul interviului, îți mulțumesc pentru bunăvoință! Aștept ca, într-o zi, să-mi pui tu aceleași întrebări, lungi, grele și incisive!

Irina ALEXANDRESCU : Eu ! Eu, mulțumesc! Va veni și acea zi a întrebărilor incisive! Nu neapărat lungi. Fii pregătit! Numai bine(dacă se poate)!

——————————————-

A consemnat,

Ioan POPOIU

13 martie 2019