Valeriu DULGHERU: Casa arde dar baba se piaptănă

Toate popoarele au proștii lor, însă nu toate popoarele permit proștilor să conducă”

(V. Ciugureanu).

 

Iar casa pre nume Basarabia, într-adevăr, arde. Arde în flăcări. Unii se fac a nu observa cum „proștii noștri” ne duc în prăpastie, de fapt „se piaptană”. Nici în visele cele mai de groază nu vom vedea ce ne așteaptă în viitorii patru ani dacă Dodonul rămâne la președinție. Se vede deja și vom vedea și mai mult pe parcursul acestui an, dar, în special, după ce se va reinstala în fotoliul mult jinduit de președinte (de fapt acest fotoliu este o garanție pentru el de a nu ajunge la dubă sau fugar pe viață). Iar bravii noștri lideri eurounioniști se bat pe viață și pe moarte de la un os aruncat la Hâncești. Ce vor face ei în luptă cu hoitul din toamnă?

Deocamdată, pe fundalul lipsei absolute de rezistență din parte segmentului eurounionist Dodon face tot ce-i tună prin cap.  În discursul său de la tribuna Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a anunțat „prioritățile” partidului său (nu ale Republicii Moldova) pe fundalul lipsei deputaților din opoziție care au părăsit sala. „Aceștia (cei din opoziție-n.n.) nici nu erau în sală când președintele (observați, la persoana a treia, atât de important se crede!) își ținea discursul. S-au înregistrat și au pișcat-o, nu știu, la shopping”, a declarat enervat Dodon la o emisiune la postul public de televiziune M1 (care a devenit al socialiștilor, seară de seară perindându-se ba Chicu, ba Ivan Ceban, ba Dodon!). Au părăsit sala de rușine să nu fie martori oculari la „prostiile” președintelui lor. „Asta-i cam la mintea lui Dodon. În aceste categorii el gândește”, „La drept vorbind, ei sunt sătui de minciunile lui Dodon…”, „Ce să caute opoziția când la tribuna APCE grohaie … dodonu”, „А может они опасались что их стошнит от выступающего Преза Молдовы? Это было гуманно к окружающим (Dar poate se temeau că vor vomita de la cuvântarea președintelui Moldovei. Au procedat uman față de cei din jur)”, sunt reacțiile internauților pe rețelele de socializare, care se înroșesc până la incandescență, fiind un adevărat barometru de opinie.

Minciuni peste minciuni îndrugă acest kremlinez. Va mai amintiți cum chiar în prima zi de președinție în a. 2016 primul lucru a scos drapelul UE de pe frontispiciul Președinției pentru ai face pe plac stăpânului său Putin, care ne dă lecție cum să ne comportăm ca frații în uniunea CSI. Cazul recent cu cei 70 de pasageri cu bilete la mână din mai multe țări CSI, printre care și moldoveni!, refuzați de compania rusească „Ural Airlines” de a fi transportați din focarul infecției coronavirus din China, vorbește despre adevărata frăție rusească atât de mult trâmbițată de kremlinezul Dodon. Iar oficialii ruși ne minciunesc în stilul lor inconfundabil: „Cetățenii din Rusia, dar și din alte țări CSI, sunt aduși în Rusia. Fiecăruia i se oferă o cameră separată confortabilă” declara deunăzi ministra sănătății din Federația Rusă. De menționat că doi moldoveni au fost transportați din acest focar de companii americane în SUA, unde trec cu bine perioada de carantină.

Îl auzi zi de zi cum îndrugă tot soiul de dodonisme. Potrivit lui Dodon, „problema Guvernelor de până acum a fost că tot ce făceau o făceau ca să placă cuiva…”. Iată că s-a ajuns la aceea că tot ce face (sau ce nu face) acest guvern tehnocratiță nu place nici propriilor cetățeni. Cui i-ar plăcea (nici chiar miniștrilor actuali) să nu i se plătească salariul de peste o lună de zile. Când ei pleacă la schi sau în alte părți la odihnă, unde aruncă în vânt mii de euro, ei se gândesc că cei care nu și-au primit salariile (tocmai în perioada sărbătorilor de iarnă!) poate n-au pe ce-și cumpăra măcar o pâine? Vă imaginați la ce stadiu de decădere morală au ajuns acești pseudoguvernanți.

Și valeții lui nu stau degeaba, îi alungă Dodon pe la televiziuni, ferme de vaci, alte locuri care miroase urât. „Pentru a spori investițiile în țară, vom reconstrui masiv infrastructura drumurilor în anul 2020”, a declarat pompos recent premierul Chicu (alias Dodon). Am mai auzit astfel de gogomănii. Au mai făcut mii de kilometri (nici nu are acest colț de țară atâtea drumuri!) de „drumuri bune” (pe hârtie!) și democrații. Culmea, însă ei declară aceste gogomănii atunci când n-au nici bani și nici chiar muncitori! În loc să le asigure un salariu de 500 -700 Euro acasă propriilor cetățeni Dodon îi trimite în șerbie la ruși să argățească prin Rusia, promițându-le și pensii, simplifică „atragerea forței de muncă din afara țării”. Dacă în perioada electorală prezidențială din 2016 Maia Sandu era învinuită mincinos că va aduce 30000 de sirieni, acum Dodon (Chicu) chiar îi va aduce pentru „a realiza marea reconstrucție a drumurilor” după ce a făcut aceeași „mare reconstrucție a drumurilor” Plahotniuc.

Deosebit de periculoase sunt provocările clicii lui Dodon, atentatele la sfânta sfintelor – limbă și istorie. Dodon a scos sabia din teacă cum a promis în discursul său de Anul Nou, a venit timpul (pentru el), văzând probabil slăbiciunea noastră, a segmentului eurounionist. „Guvernarea socialisto-democrată revine la asalturile asupra istoriei”, afirmă liderul PUN, deputatul O. Țîcu, scriind despre intenția lui Dodon de a introduce în școlile din R. Moldova a disciplinelor de „Limbă Moldovenească” și „Istorie a Moldovei”. Să nu punem la îndoială faptul că nu le va reuși. Pe fundalul dezbinării totale și a miopiei politice a liderilor de pe segmentul eurounionist la sigur îi va reuși. Doar unificarea tuturor forțelor eurounioniste poate stăvili tăvălugul dodonist.

O altă provocare este cea de a redenumi o stradă în numele lui A. Suvorov (următorul pas, probabil, va fi ridicarea monumentului lui Suvorov în fața președinției, ca la Tiraspol). Să fim sigur că este doar un început în distrugerea a ceea ce a făcut marele primar N. Costin cu un consiliu municipal sovietic extrem de rusificat. De asemenea, aruncarea în vânt a 35 mln de lei (atunci când nu ajung nici pentru salarii!) pentru repararea complexului „Eternitate” din Chișinău și a unor monumente ale „eliberatorilor sovietici” din întreaga Republică, deschiderea filialei „muzeului blocadei Leningradului” la Chișinău atunci când Dodon a închis Muzeul Deportaților ca o blasfemie față de memoria zecilor de mii de deportați în Siberia, sunt alte bombe cu efect întârziat.

Tot parcul asculta „Владимирский централ”, „Села батарейка” și „Золотые купола” (n.n. – piese rusești). Eu, la un kilometru distanță, auzeam. Nu știu cum era la 20 de metri de ei. Contingentul, din câte înțeleg, nu e cu studii Harvard și nu joacă șah acolo”, declara indignat la una din ședințele consiliului municipal Ivan Ceban după cazul care a avut loc în parcul „La Izvor” din Valea trandafirilor.  Da, nu au studii Harvard, dar aceștia vor ajunge să ne conducă! De ce să ne enervăm. Ce semeni aceea culegi. Acest caz se încadrează perfect în politica dodonistă antiHarward (de fapt antistudii) și rusofilă. Culegem primele rezultate ale politicii rusofile antinaționale a kremlinezului Dodon. Nu putea să nu influențeze comportamentul alogenilor rusofili. Nu am nimic împotriva celor de alte etnii. Mă închin până la pământ în fața etnicului bulgar Ion Iovcev pentru tot ce face pentru națiune, în fața etnicului bulgar Raicev, a etnicului rus V. Grebenșcicov, a etnicilor găgăuzi (regretați colegi de-ai mei) V. Caraganciu și A. Hagioglo ș.m.a. Toată stima și respectul alogenilor care s-au încadrat armonios în societatea basarabeană, dar îi detest pe cei care ne urăsc pe noi, băștinașii români, urăsc limba și istoria poporului, peste care au venit.

Și problema UTA „Gagauz-Yeri” este una falsă, alimentată din plin de obtuzul Dodon, de avocații lor din Rusia și Turcia. Raionul Cahul cu o populație aproximativ egală cu cea a Găgăuziei (110000 de locuitori, după ce Chișinăul în mod abuziv a trecut în autonomia găgăuză câteva sate locuite preponderent de români basarabeni!) este aproximativ egal ca populație cu raionul Comrat și, deci, trebuie tratate la fel. Doar lărgirea autonomiei culturale a găgăuzilor poate fi acceptată. Însă pentru a le cumpăra voturile la alegerile prezidențiale din toamnă Dodon este în stare să le dea totul, inclusiv autonomie teritorială. Vrea să le construiască un aeroport (într-un sat mare cu apr. 140000 de locuitori și câți din ei vor călători?), să-i dea Comratului (cu o populație de apr. 20000 de locuitori) statutul de centru medical al Zonei Sud (al zonei Nord fiind Bălțiul). De ce nu Cahulului, care este considerat al 6-lea oraș ca mărime din Republică, având o populație de două ori mai mare și o istorie mult mai veche? După dezvoltare economică (exceptând stânga Nistrului) și ca importanță socială Cahulul este considerat al treilea oraș, deseori fiind numit „Capitala de Sud” a Moldovei (așa cum Bălțiul – Capitala de Nord!). Priveam cu stupoare deunăzi vizita bășcăniței I. Vlah la Universitatea Tehnică a Moldovei (unde i s-a acordat o atenție echivalentă cu a unui prim ministru) cu problema consultării în privința deschiderii unui colegiu industrial la Comrat. Având deja Universitatea de Stat la Comrat cu 2500 de studenți, două colegii moldo-turcești și un colegiu tehnic în s. Svetlîi, atunci când conform datelor oficiale numărul absolvenților de licee este de apr. 800 elevi, dintre care apr. 50% (adică apr. 400) cu diplome de bacalaureat. Conform datelor oficiale colegiul tehnic din Svetlîi a înmatriculat în a. 2019 150 de elevi cu studii gimnaziale. Atunci mă întreb: de ce atâta alintare a acestor răsfățați ai istoriei, mulți dintre care nu doresc să învețe limba română (necunoscând-o de fapt nici pe cea rusă!) și să se integreze armonios în societate? Este tocmai ca și în cazul copilului prea alintat care atunci când crește mare îi face de rușine pe părinți. De ce la toate acestea nici nu crâcnesc găgăuzii din localitățile rămase în Ucraina? De fapt Dodon și valeții lui au „redeschis capacul Pandorei”. Cine o va închide înapoi dacă noi știm doar să ne cotonogim fratricid?

Întrebat fiind la una din televiziuni dacă este satisfăcut de noii miniștri democratul A. Candu a răspuns: „Noii miniștri sunt profesioniști!”. La rândul meu aș întreba-o pe dna ex-ministru al Educației și Culturii M. Babuc dacă este satisfăcută de „profesionalismul” succesorului ei cu doctorat (nu și cercetare!) făcut la Iași C. Popovici, care încurcă „fițuicile” la examen ca studentul rău, care le prescrie salariaților din sistem să mai flămânzească în așteptarea salariului cu lunile. Sau să-l comparăm pe „profesionistul” Fadeiușca Nagacevschi cu criticata pe nedrept O. Stamati cu studii europene. Mai declară PDM-știi că au susținut guvernul lui Dodon cu condiția ca el să nu lanseze proiecte care vor diviza societatea. Dar oare aceste declarații de ultimă oră de atentat la limbă și istorie nu divizează societatea? Este absolut clar că este o alianță nedeclarată bazată pe interese. Consilieri, miniștri, judecători din anturajul lui Dodon (foși democrați!) își creează un fel de socialism pentru ei. Își „cumpără” mașini de lux cu 1000 de lei moldovenești! (este cazul declarat al judecătoarei A. Railean, în realitate costul fiind de 16400 Eur, adică diminuat de 32 de ori!, al unui consilier de-al lui Dodon, al multor altor demnitari care, dacă e să crezi declarațiilor de avere, sunt săraci lipiți pământului). Foști angajați învinuiți pentru mari încălcări în perioada lui Plahotniuc sunt repuși în funcție (e cazul lui Pânzaru la poliție și a șefului Biroului Migrație și Azil, Olga Poalelungi, care „nu poartă nicio vină” în vânzarea profesorilor turci sultanului Erdogan, ca și kremlinezul ruso-turcofil Dodon care declară că a auzit de aceasta din presă (dar palatul pe ce bani ți l-ai reparat Dodoane? Sultanul ți-a dat bani pentru ochi frumoși (holbați)?). Este foarte clar că ruperea acestei alianțe este posibilă doar prin consolidarea tuturor forțelor eurounioniste, care sunt și în interiorul PDM.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Casa arde dar baba se piaptănă”

Anca POPESCU: Dor de Tudor Gheorghe la Toronto

Dragii noștri , dragi

Tudor Gheorghe, nu are granițe, el are talent și patriotism cât noi toți la un loc.!

România a început să amestece politica nu numai cu industria și turismul dar și cu sufletele oamenilor. Conflictele de acum sunt o reflecție a lor.
S-a întrebat oare un Român adevărat ce mult înseamnă el pentru noi toți ?

Globalizarea nu înseamnă anularea valorilor, ci ridicarea lor pe alte trepte.

Trăind în afara României, o iubești și o admiri mai tare : de ce ? pentru că nu te mai uiți la detalii, doar trăiești, alături de Tudor, valorile ei.

L-am admirat și iubit pe Tudor pentru sufletul lui neaoș românesc, și pentru felul în care ni-l expune, el trebuie să scoată ce este mai bun în noi, nu ce este mai rău.

E rușinos tot conflictul din presă, și din nefericire, e cea mai mare dovadă a spectacolului lui DEGEABA-30.
Are dreptate. Numai faptul că umple Sala Palatului cu oameni tineri, care plătesc bani buni să-l asculte, e dovada că România există, și românismul va fi.

Continue reading „Anca POPESCU: Dor de Tudor Gheorghe la Toronto”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (92)

România în perioada interbelică

După întregirea statală din 1918, viaţa politică din România s-a desfăşurat în noi coordonate teritorial-naţionale, sociale, economice şi culturale.

La sfârşitul primului război mondial, moment de răscruce în istoria Europei şi a României, Partidul Conservator a cunoscut o evoluţie aparte. Partidul Conservator, al cărui preşedinte era Al. Marghiloman, în decembrie 1918 şi-a luat numele de Partidul Conservator Progresist, avea ca organ de presă ,,Steagul” şi a adoptat un program nou ce cuprindea reforma agrară, votul universal, întărirea rolului senatului ş.a. Dar adaptarea Partidului Conservator-Progresist la noua situaţie politică nu a fost posibilă. La alegerile parlamentare din 1922, partidul nu a obţinut nici un loc, cele două reforme, agrară şi electorală, i-au distrus baza economică şi socială. Partidul a dăinuit formal până în mai 1925, la moartea lui Marghiloman, după care adepţii săi s-au înscris în Partidul Poporului.

Partidul Conservator Democrat, fondat în 1908, sub conducerea lui Take Ionescu, a fuzionat cu gruparea lui Nicolae Filipescu, sub numele de Partidul Conservator Naţionalist, care avea ca organ de presă ,,Românimea”. Acest partid şi-a schimbat numele în Partidul Democrat, în octombrie 1919, adoptând un nou program, ce prevedea vot universal, descentralizarea administrativă, reforma agrară. La alegerile din mai 1920, a obţinut 18 locuri în parlament, a participat la activitatea ultimului guvern conservator condus de Al. Averescu (1920-1921). În iunie 1922, la moartea lui Take Ionescu, Partidul Democrat a hotărât să fuzioneze cu Partidul Naţional, în noiembrie 1922 şi a dispărut din viaţa politică.

Partidul Naţional Liberal era marele partid politic al României interbelice, exponentul clasic al centrului politic, al burgheziei industriale şi financiare, care deţinea puterea economică după 1918. Partidul avea controlul Băncii Naţionale şi a altor instituţii financiare, şi deţinea poziţii în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Organul de presă al partidului, după unire, a fost ,,Viitorul”. Partidul avea ca preşedinte pe marele om politic I. I. C. Brătianu (1864-1927), alţi lideri fiind Vintilă şi Dinu Brătianu, fraţii săi, I. G. Duca, Al. Constantinescu, Gh. Mârzescu, dr. C. Angelescu. Baza economică a P.N.L. era foarte puternică, avea cadre numeroase, foarte bine pregătite, cu influenţă covârşitoare în viaţa politică. P.N.L a dominat categoric scena politică româneasca în primii zece ani după marea unire (1918-1928).  P.N.L a lansat Manifestul-program în decembrie 1918, în care anunţa marile reforme, electorală şi agrară, la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, a obţinut 103 locuri, în mai 1920, 16 locuri, dar foarte rapid s-a adaptat şi, după 1920, a revenit în forţă în viaţa politică. Programul P.N.L., adoptat la Congresul general din 27 noiembrie 1921, prevedea o nouă Constituţie, unificarea administrativă, dezvoltarea învăţământului, stabilitate financiară, refacerea economiei. După intrarea la guvernare în ianuarie 1922, P.N.L s-a extins organizatoric la scara întregii ţări. În ianuarie 1923, P.N.L a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de I. Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, condus de I. Nistor. Moartea neaşteptată în noiembrie 1927 a preşedintelui I. C. Brătianu a fost o grea lovitură pentru P.N.L.  Partidul Naţionalist Democratic, înfiinţat în 1910 de profesorii N. Iorga şi A. C. Cuza, a cunoscut o evoluţie liniară, dar, în 1920 s-a produs o ruptură între cei doi, Cuza înfiinţându-şi propria organizaţie, în 1923. Partidul Poporului, înfiinţat în aprilie 1918 la Iaşi de generalul Al. Averescu, erou de război, avea o structură socială eterogenă, programul său, adoptat în decembrie 1918, cerea ca organizarea politică a României să prevadă reforma agrară şi electorală, viaţa constituţională democratică, apărarea proprietăţii. Organul de presă al partidului era ,,Îndreptarea”. În rândurile Partidului Poporului se aflau şi conservatorii, care au aderat la acest partid după slăbirea propriei lor organizaţii. În martie 1920, Partidul Poporului a preluat guvernarea României până în decembrie 1921 şi a definitivat reforma agrară şi cea financiară.64  Partidul Ţărănesc, înfiinţat în decembrie 1918, la Bucureşti, era condus de Ion Mihalache, preşedinte, şi era alcătuit din învăţători, preoţi, ţărani. Programul politic al partidului cuprindea: reforma agrară, impozit pe venit, autonomie comunală, măsuri sociale în favoarea ţăranilor şi intelectualilor. Partidul Ţărănesc a devenit foarte repede popular, în alegerile din noiembrie 1919, a obţinut 61 de locuri în parlament. În iulie 1921, partidul a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia condus de Pantelimon Halippa şi s-a extins la scara întregii ţări. Organul de presă al Partidului Ţărănesc era ,,Ţara nouă”. Principalii lideri ai partidului erau I. Mihalache, C. Stere, V. Madgearu, N. Lupu, Gr. Iunian, P. Halippa. Acest partid a fuzionat în octombrie 1926, cu Partidul Naţional din Transilvania.  Partidul Naţional avea ca preşedinte pe Iuliu Maniu, din decembrie 1918, iar organul de presă era ,,Patria” din Cluj.

 În aprilie 1920, partidul a adoptat un nou program, care conţinea numeroase prevederi referitoare la libertăţile şi drepturile democratice, de care trebuiau să se bucure cetăţenii României Mari. La alegerile din noiembrie 1919, Partidul Naţional a obţinut un mare succes -160 locuri în parlament şi a format guvernul împreună cu Partidul Ţărănesc. După tratative şi ezitări, Partidul Naţional a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, în octombrie 1926, formându-se astfel al doilea mare partid politic al României interbelice, Partidul Naţional Ţărănesc. Programul politic al partidului  a adoptat lozinca ,,porţile deschise” pentru capital străin.  Erau menţionate numeroase obiective economice şi sociale pentru ţărani, intelectuali, muncitori. Organul de presă al P.N.Ţ. era ,,Dreptatea”. Liderii săi marcanţi erau I. Maniu, preşedinte, I. Mihalache, vicepreşedinte, V. Madgearu, secretar general, C. Stere ş.a. În 1927, din P.NŢ. s-a desprins o grupare condusă de dr. N. Lupu.  Alte partide politice din perioada aceasta aveau o orientare de dreapta, precum „Liga Apărării Naţionale Creştine“, înfiinţată în 1923, de profesorul A. C. Cuza, apoi din L.A.N.C, în 24 iunie 1927, s-a desprins ,,Legiunea Arhanghelul Mihail”, înfiinţată la Iaşi, de avocatul C. Z. Codreanu. La stânga vieţii politice se aflau Partidul Socialist, constituit în 1919, din care apoi s-a desprins Partidul Comunist din România (1921-1922), Federaţia partidelor social-democrate din România – iunie 1921, care s-a transformat apoi în Partidul Social Democrat (1927). 65  La 29 noiembrie/12 decembrie 1918, regele Ferdinand a numit un guvern nou al României, condus de I. I. C. Bratianu. Aflat la guvern imediat după Marea Unire, PN.L. a căutat să aplice doctrina ,,prin noi înşine”. O primă măsură a guvernului a fost preluarea bunurilor supuşilor străini în administrarea statului român, apoi guvernul Brătianu a trecut la înfăptuirea reformei agrare, promise încă din vara anului 1917.

Astfel, la 15/28 decembrie 1918, regele Ferdinand a semnat decretul-lege pentru exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat. Se expropriau 2 milioane ha din proprietăţile particulare, însă se lăsa fiecărui proprietar un minim între 100-500 ha. Un nou decret din 16/29 decembrie, stabilea condiţiile concrete de expropriere. Pământul expropriat era arendat obştilor săteşti alcătuite din ţărani, care aveau sub 5 ha. La 4 ianuarie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Basarabia, elaborat şi adoptat de Sfatul Ţării şi care prevedea exproprierea moşiilor de peste 100 ha. La 12 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Transilvania, votat de Marele Sfat Naţional, care viza exproprierea proprietăţilor care depăşeau 50-100 pogoane. Încă din 7 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Bucovina, care prevedea exproprierea proprietăţilor ce treceau de 100-250 ha.

Aflat la Conferinţa păcii de la Paris şi supus şicanelor de către Aliaţi, din cauza Tratatului cu Austria, Brătianu a demisionat la 12 septembrie 1919. La 27 septembrie acelaşi an, s-a constituit un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu, care a organizat primele alegeri parlamentare pe baza votului universal. Alegerile parlamentare, din 3-5 noiembrie 1919, au reprezentat un moment important în democratizarea vieţii politice, în urma reformei electorale din 1918. Nici un partid politic nu a obţinut majoritatea în parlament şi, la 25 noiembrie, s-a alcătuit Blocul parlamentar, format din reprezentanţi ai Partidului Naţional, Partidului Ţărănesc şi altor partide mai mici, pe baza căruia s-a alcătuit guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (decembrie 1919-martie 1920). Guvernul era confruntat cu probleme dificile ale României imediat după unire. Noul guvern a adoptat legile din 29 decembrie 1919, prin care parlamentul României întregite ratifica unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România, care au stârnit un mare entuziasm.

La 10 martie 1920, guvernul Vaida a obţinut votarea legilor pentru reforma agrară în Basarabia. Apoi a acţionat pentru relaxarea vieţii politice sociale din România şi, la 14 ianuarie 1920, a ridicat starea de asediu şi cenzura, introduse în decembrie 1918, după manifestaţia tipografilor, iar armata a fost retrasă din întreprinderi. Iniţiativele radicale ale miniştrilor I. Mihalache şi dr. Lupu, de la agricultură şi interne, a provocat îngrijorare în rândul liberalilor şi conservatorilor şi în urma unui acord secret între Brătianu şi Averescu, guvernul Vaida a fost demis, în martie 1920, apoi, regele Ferdinand a numit un guvern condus de generalul Averescu (martie 1920/decembrie 1921). Noul guvern a organizat alegeri parlamentare, în mai 1920, în urma cărora Partidul Poporului a obţinut peste 50% din locuri.  Guvernul Averescu, investit de rege cu un mandat precis, urma să restabilească ordinea în ţară şi a urmărit consolidarea stabilităţii politice. Prin decretul-lege din aprilie 1920, se desfiinţau Consiliul Dirigent din Transilvania şi instituţiile similare din Bucovina (Congresul general) şi din Basarabia (Sfatul Ţării). În politica economică s-a urmărit acelaşi obiectiv şi, în toamna anului 1920, s-a înfăptuit unificarea monetară, prin retragerea din circulaţie a vechilor monede, iar în iulie 1921, a fost adoptată reforma financiară, elaborată de ministrul N. Titulescu. Aceasta preconiza un sistem unitar de impozite pe întreg teritoriul României.  Şi guvernul Averescu a fost preocupat de înfăptuirea reformei agrare, în septembrie 1920, a fost promulgată legea islazurilor comunale, apoi a trecut la împărţirea terenurilor expropriate în loturi individuale pentru ţărani, iar în 17 iulie 1921, a fost adoptată legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea. La 30 iulie, a fost votată legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi legea pentru reforma agrară din Bucovina. Legile acestea sintetizau legislaţia agrară din anii 1917-1920, aveau un caracter unitar, fiind aplicate la scara întregii ţări. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (92)”

Valeriu DULGHERU: Masochismul adus la nivel național

Una din pedepsele pentru refuzul de a participa la viața politică este aceea că vei ajunge condus de inferiorii tăi”.

(Platon)

Este tocmai ceea ce avem noi astăzi în acest colț de țară pre nume Basarabia. Faptul că  am ajuns să fim conduși de „inferiorii noștri”, o clică de analfabeți, hoți, personaje cu mari restanțe la capitolul moralitate și onestitate, este și vina noastră, a celor mulți care refuzăm să participăm în viața politică. Am devenit de fapt complicii celor de la guvernare, prin nepăsarea noastră, prin pasivitatea noastră, chiar prin masochismul de care dăm dovadă deseori. Am adus această meteahnă la nivel național.

Să ne oprim la ultimele cazuri ale acestei metehne „naționale”, care ne-a jucat festa de atâtea ori și ne mai joacă în continuare. Câțiva ani în urmă am avut la cârmă un președinte cumpătat, echilibrat, onest, care-și știa locul (spre marea deosebire de cel de astăzi – kremlinezul impostor Dodon) – pe Domnul Președinte Nicolae Timofte. Bun cunoscător al Constituției (știa omul a citi!) și adept fervent al supremației legii, pe parcursul celor patru ani nu și-a permis nimic care să iasă din spațiul competențelor sale constituționale. Era înfruntat dur de imperiul mediatic rusolingv din cauza poziției sale civice referitor „… la retragerea trupelor rusești din regiunea transnistreană, la statutul limbii române și parcursul european al Republicii Moldova”. N. Timofte a fost omul care l-a înfruntat direct pe țarul Putin în fața altor șefi de stat din CSI (de neimaginat astăzi din partea târâtoarei fără coloană vertebrală Dodon). „Ne pare rău că în urma consultărilor şi a negocierilor pe care le-am avut, colegii din Rusia au hotărât să impună acest embargou. Nu au fost aduse argumente plauzibile pentru această decizie… Apropierea Moldovei de UE nu va dăuna Moscovei”, a declarat președintele N. Timofti la un summit CSI la presiunea lui V. Putin de a revedea prevederile acordului semnat cu Uniunea Europeană şi de a amâna aplicarea lui până la sfârșitul lui 2015.

Deosebit de apreciată a fost poziția președintelui N. Timofte privind insistența lui V. Plahotniuc de a deveni premier. Nu a cedat presiunilor care veneau din toate părțile, inclusiv din partea celor de dreapta aflați la guvernare (câtă miopie politică din partea lor!). Pentru a contracara venirea lui Plahotniuc în funcția de prim ministru președintele N. Timofti l-a propus pe ex-prim ministrul I. Sturza care, pentru moment, ar fi fost o candidatură bună, știind ce a urmat după aceea. Cu toate că i se imputa la moment de unii (M. Conțiu, Moldova suverană) că „nu a propus-o, mai întâi, pe Maia Sandu sau pe oricare tînăr moldovean specializat şi educat în mediile democratice occidentale. În locul unei „fecioare politice”, bine instruită şi necontaminată de sifilisul politic de aici, Timofti a preferat o curvă bătrînă avară…” președintele N. Timofti a folosit toate posibilitățile, pe care le avea la îndemână (poate cu excepția că nu a propus-o, mai întâi pe dna Maia Sandu). „Refuzul șefului statului de a-l nominaliza pe Vladimir Plahotniuc la funcția de premier este un act de curaj care reabilitează într-un fel mandatul său, caracterizat în general prin ezitări și neimplicare. Sper să reziste presiunilor, șantajelor, diversiunilor orchestrate împotriva sa de echipele de asalt, transpartinice – Usatîi, Dodon, Voronin -, ale oligarhului” scria jurnalistul Vasile Gârneț în „Ziarul Național”, 25.12.2015. În final, a fost nevoit să-l nominalizeze pe P. Filip la funcția de premier, doar să nu apară iarăși candidatura controversată a lui V. Plahotniuc (atât de avar de putere a fost acest oligarh, putere pe care până la urmă prin șantaj și corupere a obținut-o, chiar dacă nu a deținut nicio funcție de prim rang în stat). Dl președinte N. Timofti a avut o poziție clară față de idealurile naționale, chiar dacă nu a declarat despre aceasta de la fiecare colț de stradă. „Este o crimă să urăști o limbă în care a creat un geniu” a declarat președintele Nicolae Timofti la un eveniment care a avut loc la Casa Limbii Române.

A fost omul care a procedat corect în multe situații, chiar și de ordin personal. Ați auzit multe despre prima doamnă Timofte? Mai nimic. Se ocupa cu ce se ocupase anterior, cu viața ei de familie. Dodon însă pe prima sa doamnă a scos-o în prim plan. I-a creat o fundație „Din suflet” finanțată netransparent cu mai dubii de bani murdari, pe care o folosește în toate jocurile lui murdare de corupere a electoratului.

Cu toate acestea președintele N. Timofti deseori era bătut, criticat pe nedrept. Presa aservită forțelor antinaționale, inclusiv „Moldova suverană” (a se vedea Moldova socialistă”) în frunte cu trădătorul de neam de pe malul Dâmboviței M. Conțiu, î-l declina cu orice ocazie. Și controversatul agent kgb în sutană Markel, clasificându-i pe toți politicienii în două grupuri: creștini și mai puțin creștini, l-a inclus pe președintele N. Timofti în grupul „mai puțin creștin”, atunci când pe satana cu stea în frunte Dodon î-l consideră bun creștin!. Am avut „deștepți” și de pe segmentul de dreapta-centru dreapta, care-l numeau „rață mută” pentru faptul că nu prea ieșea în public (acum ne stau în gât ieșirile kremlinezului Dodon!). Dl N. Timofti era numit în derâdere un „neică nimeni“ de unii intelectuali din diasporă (în locul lui ne-am pricopsit cu un „neică atotcunoscut kremlinez”). Un breaz fost președinte liberal îi cerea să-și dea demisia pentru niște păcate din perioada sovietică, pentru care și-a cerut public scuze. Alți foști „mari unioniști” de la FLUX îl băteau pentru un interviu dat postului de radio „Europa Liberă” despre modul în care vede viitorul relațiilor Republicii Moldova cu Alianța Nord-Atlantică: „Dacă va depinde de mine, ca decizia mea să fie definitivă, eu aș vota pentru aderarea la NATO” a declarat șeful statului (ziarul FLUX, ed. 17, 8.05.2014). Am bătut în acest om până ne-am săturat și pe cine l-am adus în locul lui? Pe nesimțitul, trădătorul de neam, violatorul Constituției kremlinezul I. Dodon, un pseudopreședinte care a refuzat promulgarea legii privind confiscarea averilor penalilor, apărându-i pe penali, îngrijindu-se de averile acestora (de regulă „agonisite” prin fraudă și furt. Probabil, se gândește la viitorul său sumbru când va ajunge pe banca acuzaților!), dar nu se gândește la moș Ion care cu pensia lui mizeră abia o duce de pe o zi pe alta.

Un alt caz de masochism a avut loc în scurta perioadă de guvernare a guvernului Maiei Sandu. Să ne amintim că nu doar Dodon și clica lui, dar și unii de pe dreapta, băteau în acest guvern, luând în derâdere pregătirea Harvard a miniștrilor (de parcă acesta ar fi un neajuns!), activitatea guvernului, care a făcut ce a putut pentru doborârea lui Plahotniuc și distrugerea sistemului lui cu toate schemele frauduloase. Erau criticați că nu fac treabă (da în domeniul furtișagului într-adevăr nu au făcut nicio treabă!), că sunt diletanți, o adunătură de personaje care doresc doar să aibă bifat în CV-urile lor „că au fost miniștri”. Ce am obținut după aceasta? Un guvern de buzunar al lui Dodon în frunte cu prim ministru târâtoare fără coloană vertebrală, analfabet (antipodul Maiei Sandu!), și așa numiți miniștri „mari profesioniști”, în realitate absolut neadecvați funcțiilor ocupate. Cât face doar ministrul Educației, Culturii! și Cercetării care a călcat în străchini în câteva rânduri în scurta-i perioadă de ministru. „Dragi judecători, procurori…” extras din discursul său ținut în fața unor tineri! (ce gafă de proporții!). Dar și o altă gafă „Pe stomacul gol artiștii creează mai bine”, un răspuns absolut bădărănesc dat unui artist care a declarat că nu mai are decât 15 lei pentru existență, nepriminduși salariul de peste o lună (și universitarii nu și-au primit salariile nici până astăzi!). Buni profesioniști avem la guvernare n-ai ce spune! Ne putem imagina astfel de gafe la fosta ministru a Educației Liliana Nicolăescu-Onofrei, dar chiar și la un alt fost ministru Monica Babuc?

De ce nu-și aplică sfatul sieși, cu atât mai mult că și-ar rezolva unele probleme cu complecția debordantă. Dar și bosului său supraponderat (să nu mă exprim mai dur!) nu i-ar strica să mai flămânzească din când în când. Dimpotrivă, acesta își permite luxul să-și scoată soția săptămânal la restaurante de lux, cheltuind mai multe sute de euro (pentru o seară!), sau să-și ducă întreaga familie la schi în Austria, cheltuind pentru aceasta mii de euro (din salariul lui de președinte care și așa mărit nu depășește 700-800 Eur!), atunci când moș Ion abia de leagă tei de curmei, iar zeci de mii de copii flămânzesc, neavând pe ce cumpăra o bucată de pâine.

Pe parcursul celor mai puțin de 5 luni Maia Sandu și întreg guvernul ei era criticat, deseori bădărănește nu numai de clica lui Dodon, democrații lui Plahotniuc dar și de cei de pe dreapta. Foarte des aceștia îi impută Maiei Sandu vina că l-a adus pe Dodon la putere. M-am săturat să tot prezint scurta analiza ce variante existau în primăvara anului trecut. PDM+PSRM (o variantă foarte posibilă) ar fi însemnat rămânerea tuturor celor trei hoți la putere (Plahotniuc, Șor și Dodon). PDM+ACUM ar fi însemnat rămânerea lui Plahotniuc la putere și dispariția Blocului ACUM. ACUM+PSRM a fost o variantă proastă, atipică, însă unica capabilă să distrugă sistemul Plahotniuc, impusă și de societatea civilă (Blocului ACUM îi convenea mai mult să stea în opoziție!). De pe arena politică au dispărut doi oligarhi hoți – Plahotniuc (răul absolut la moment!) și clovnul I. Șor, care a corupt într-atât alegătorul că vor trebui ani buni pentru al aduce la normalitate. A rămas unul devenit acum rău absolut – kremlinezu Dodon, pe care ne-ar fi mai ușor să-l debarcăm și să-l trimitem la locul pe care-l merită cu prisosință – la dubă. Dacă am fi mai deștepți cum au fost marii noștri înaintași de la 1918 care pentru votarea Declarației de Unire cu România au reușit să obțină susținerea multor șovăitori moldoveni de pe tot eșichierul politic, chiar și a unora de alte etnii. „Elita noastră politică” însă se mănâncă între ei, dând dovadă de adevărat canibalism politic, de lipsa unei elementare logici, nefiind în stare să gestioneze ceea ce li se dă fără mare trudă din partea lor – cele 34% de unioniști.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Masochismul adus la nivel național”

Ierodiacon IUSTIN T.: Cât de „salvabilă” este lumea…?

Să facem un exercițiu sufletesc.

Să măsurăm salvarea lumii. Dar nu după măsura cu care o măsuram până acum, cea a logicii corecte. Și nici după măsura celui care suferă de lume, care fost rănit cumva de lume, și așteaptă un soi de retribuție din partea lui Dumnezeu. Pentru omul care gândește asa, „lumea” e declarată ca și pierdută. Sau „majoritar” pierdută. De ce? Pentru simplul fapt ca i-a făcut un rău lui. Deci și salvarea ei e lăsată fără sorți…

Dar noi să nu gândim așa. Ci după gândul acela minunat cu care venim la Împărtășanie, de fiecare dată. Când zicem: „cel dintâi dintre păcătoși sunt eu…”.

Și atunci, dacă ne însușim acest gând, o, minune, structurile lumii se schimbă! Atunci am provocat un cutremur în întreaga Creație și în destinul ei…

Cum?

Chiar așa. Dacă eu sunt „cel dintâi dintre păcătoși”, atunci recunosc, cu pocainta, ca sunt cel din urmă din Creație. Adică, într-un fel frumos și minunat, recunosc că „eu sunt cel din urmă care merită salvat”…!

Și dacă eu sunt cel din urmă care merită salvat, atunci – ca prin minune! – o lume întreagă stă înaintea mea, plină de posibilitatea salvării! Desigur, asta vine pe masura curatirii și întoarcerii ei la Dumnezeu… Dar eu îi recunosc ei, acestei lumi pe care m-am obisnuit s-o denumesc „rea”, o șansă mai mare de întoarcere și curățire, și în cele din urmă, de salvare – decât mie. Pentru că eu mă văd cel din urmă și la salvare, și la curățire, și la întoarcere.

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Cât de „salvabilă” este lumea…?”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Dan LUCINESCU

   „Suferinţa este o chemare la jertfă, o

   ascultare, un dar, o cale de catharsis,

   de purificare şi de iluminare.”

              (Aspazia Oţel Petrescu)

 

   Dumitru Dan Lucinescu s-a născut în Botoşani la 21 Mai 1927, în familia Alexandrinei Lucinescu – Stăcescu şi a magistratului-avocat Teodor Lucinescu. A urmat Colegiul Naţional Militar „Nicolae Filipescu” şi „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi. A absolvit cu brio câteva şcoli de aviaţie la Sân Petru Braşov, obţinând brevetele A, B, C. A demisionat din Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie şi a urmat Facultatea de Matematică şi Fizică-Chimie în cadrul Universităţii Iaşi. Când era în anul trei a fost arestat în data de 24 Aprilie 1948. Judecat de Tribunalul Militar Iaşi a primit sentinţele: – 15 ani muncă silnică pentru crimă contra ordinii sociale; – 10 ani muncă silnică pentru delict de uneltire; – 8 ani muncă silnică pentru instigare contra ordinii sociale; – 5 ani muncă silnică pentru colportare de materiale scrise interzise. A executat o perioadă de detenţie de 15 ani în penitenciarele Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud. În timpul detenţiei sale întrega familie a fost prigonită şi persecutată. În penitenciarul Suceava l-a avut coleg de celulă pe părintele Iustin Pârvu, iar la Piteşti a trecut prin Iadul reeducării, fiind torturat 6 luni de zile aproape continuu, între Decembrie 1950 – Mai 1951. Tatăl său a avut domiciliu obligatoriu la Roman şi decăzut din autoritatea profesională de magistrat la cea de muncitor, iar mama condamnată politic. Ambii au decedat. O soră-studentă la Arhitectură în anul V, condamnată politic 3 ani şi decedată. Altă soră-studentă la medicină, înfiată de o mătuşă, abandonează facultatea, supravieţuind ca asistent medical. După ce a fost eliberat Dan Lucinescu s-a angajat în 1963, ca sudor pe Şantierul Energo-Montaj Bucureşti, lucrând în paralel şi ca operator-tehnician ultrasunete la Trustul Energomontaj.

 

   Activitate ştiinţifică:

 

   – a elaborat volumul ştiinţific „Tehnologii ultrasonice, magnetografice şi de analiză spectrală”, Ed. IDT-1968;

   – a fost transferat în Academia Română, devenind cercetător la Centrul de Mecanica Solidelor al Academiei Române în 1969;

    – a absolvit în 1975, Facultatea de Mecanică-Bucureşti cu media 10, apoi cursurile de Pedagogie şi cursul post-universitar de Energie Nucleară;

    – a devenit lector pentru cursurile post-universitare la Politehnică şi pe platforma Măgurele;

    – autor al patru invenţii brevetate în ţară şi străinătate, una fiind vândută în 1968, RFG-ului de statul român. Cea mai importantă invenţie a fost focalizarea fascicolului de ultrasunete, care a permis apariţia aparaturii şi tehnicilor medicale bazate pe ultrasunete (determinarea sexului fătului, chirurgia bazată pe ultrasunete etc.);

    – a elaborat tehnologiile de control nedistructiv (NDT) şi indicatorii de calitate a imaginii (ICI);

    – a condus direcţia Laboratorului 13 INMT şi pe cel al Laboratorului NDT Energomontaj;

    –  a publicat peste 300 de lucrări tehnice;

    – a elaborat tehnologiile NDT pentru grupul nr. 1 de la Centrala nucleară de la Cernavodă;

    – din anul 1990 a desfăşurat o intensă activitate de scriitor în domeniul istoric, filosofic, teologic, autobiografic;

    – în anul 1992 conducea Serviciul de Investiţii Nucleare, an în care s-a pensionat şi s-a stabilit în Suedia;

    – din anul 1992, a devenit membru al Societăţii Naţionale Suedeze de NDT;

    – membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia;

    – membru al Uniunii Scriitorilor din România;

    – în anul 2009 a fondat împreună cu arhimadritul Iustin Pârvu Fundaţia creştină Arsenie Boca.

   Obiectivele Fundaţiei:

  • promovarea valorilor româneşti şi a spiritualităţii creştine;
  • cunoaşterea şi promovarea elitelor naţionale şi a cultului eroilor;
  • promovarea valorilor intelectuale şi artistice ale tinerilor supradotaţi;
  • dezvoltarea sistemului de învăţământ creştin-ortodox;
  • contribuţia efectivă la formarea civică, culturală şi spirituală a noilor generaţii;
  • desfăşurarea de activităţi bioetice privind conştientizarea opiniei publice despre efectele distructive ale deprinderilor negative (alcolismul, fumatul, drogurile, prostituţia, violenţa, pedofilia, traficul de persoane etc.) şi a utilizării greşite a tehnologiilor (avortul, clonarea umană, eutanasia etc.)

   Programele Fundaţiei:

  1. Promovarea valorilor naţionale şi ale eroilor neamului. O Românie binecuvântată sau redescoperirea binecuvântărilor lui Dumnezeu date acestui neam. 3. Tineretul şi educaţia lui creştină.

   Activitate literară:

   Ciclul VITRALII

   Lupta, Ed. Fides Iaşi-1997; Jertfa, Ed. Fides Iaşi-1997; Spre Război 1939-1941, Ed. Fides Iaşi-1998; Voievodul (închinat lui Mihai Viteazul), Ed. Fides Iaşi-1998; Efemeritate şi Divin, Ed. Siaj-2007; Destine, Ed. Siaj-2008; Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj-2009; Aspiraţii, Ed. Siaj-2009; Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Siaj-2009; Întoarcerea din Neguri 1963-1987, Ed. Siaj-2011; Sfârşit întunecat de Ev – Căderea Imperiului Bizantin, Ed. Siaj-2012; Sfârşit de lumi; Spania; Din Scandinavia la Pontul Euxin; Ancorare în absolut; Omul-Creaţie Divină; Depăşirea Condiţiei Umane.  

 

   Filme documentare editate de Fundaţia creştină Arsenie Boca

 

 

  1. „Cultul Maicii Domnului”, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 2 părţi, 2009. 2. „Lupta şi Jertfa lui Dan Lucinescu, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 40 min., 2009. 3. „La aniversară” – Portret Părintele Iustin Pârvu, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 30 min., 2010. 4. „Demascarea”, Ciclul: Eroii, 70 min., 5. „Eroism şi jertfă pe frontul de est”, Ciclul: Eroii, 53 min., 6. O întâlnire binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca, Ciclul: repere spirituale româneşti, 62 minute.

 

  Câteva reflecţii din scrierile sale:

 

    Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre – este o lucrare în care se prezintă viaţa unui monah creştin ortodox de excepţie, de o dimensiune spirituală copleşitoare, inedită, deosebit de firească în sensul menirii Omului creştin care poartă lumina chipului lui Hristos, dar plenar miraculoasă prin desfăşurarea ei în plin sistem concentraţionar comunist, peste care Ieromonahul crează cea mai înaltă şcoală de renaştere, de reînnoire a sufletului creştin în frumoasa şi fascinanta Ţară a Făgăraşului. Autorul are prinosul bucuriei de a-l fi cunoscut pe părintele stareţ al ilustrei ctitorii a lui Constantin Brâncoveanu, distrusă de habsburgi şi refăcută, prăbuşită şi restaurată, pe când el era student, optimist, înflăcărat, încrezător în generaţia sa, plin de speraţă pentru Neamul său care nădăjduia spre înaltele sale misiuni. De cealaltă parte, părintele Arhimandrit Arsenie Boca ridicase Flamura misiunii şi mărturisirii noastre ortodoxe în plină ocupaţie bolşevică, în plină ofensivă sovietică de distrugere, de anihilare a oricăror forţe naţionaliste iubitoare de Dumnezeu şi de Neam.  Autorul şi personajul său au stat faţă în faţă la o Agapă de Înviere a Domnului, unde marele monah întrevede calvarul tânărului student, al generaţiei sale, al fiilor Patriei dragi, chiar şi prigoana abătută asupra sa, dându-i binecuvântarea pentru a urca înspăimântătoarele suferinţe ale Golgotei Româneşti. „Ultima masă pascală din tinereţea mea am sărbătorit-o cu părintele Arsenie, în a doua zi a Învierii Domnului, la casa de pe mica insulă, formată de braţele apei Sâmbăta… Părintele Arsenie ştia cu harul său, că această masă era, într-un fel, o masă de despărţire, anticipând, cu harul său, nelimitatele suferinţe ce mă aşteptau în curând.” (Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj-2009, p. 37)

   Înzestrat cu o tărie de caracter și cu educație dintre cele mai alese, Dan Dumitru Lucinescu a crescut din plămada trecutulului de luptă al Neamului, luptând la rândul său cu zel, cu credință, cu îndârjire, cu nădejde în Rezistența Anticomunistă, înflăcărat de Aura Voievozilor Eroi legendari, precum Burebista, Decebal, Gelu, Menumorut, Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare, Alexandru cel Bun, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Petru Rareș, Ioan Vodă Viteyul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu ș.a.

      Cartea VOIEVODUL este închinată Întregitorului regatului DACIA, MIHAI  VITEAZUL, care dincolo de înfăţişarea sa înaltă, frumoasă, autoritară, artistocrată, charismatică, dincolo de capacitatea lui de mare strateg, dincolo de diplomaţia deosebit de rafinată, dicolo de viziunea lui profetică de unificator, Voievodul Valah întruchipa o profundă credinţă ortodoxă care s-a reflectat în trăirea sa şi îndeosebi asupra numeroaselor ctitorii voievodale. A reparat şi înzestrat biserica domnească din Curtea de Argeş, susţinând şi supraveghind deopotrivă refacerea bisericii domneşti din Târgovişte. A renovat şi înzestrat Biserica Sf. Dimitrie-Izvorâtorul de mir din Craiova, apoi a înzestrat cu vii şi sate mînăstirile Coşuna, azi Bucovăţ şi Strehaia prin hrisovul din 20 Februarie 1594. A ctitorit biserica cu hramul Sf. Ierarh Nicolae şi mânăstirea Mihai Vodă din Bucureşti, căreia i-a întocmit un hrisov domnesc de donaţie cuprinzând 40 de sate, „din care 13 fuseseră cumpărate de voievod contra sumei de 472.000 aspri, la care se adaugă şi un sat donat de Doamna Stanca.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Ed. Fides   Iaşi-1998, p. 100)

   Înainte de a deveni Domn, tânărul negustor Mihai ajunsese prin propria sa iscusinţă în înaltele dregătorii, ca cea de Ban de Strehaia şi de Craiova ajungând unul dintre marii boieri ai ţării, stăpânind pământuri, sate şi multe podgorii dintre cele mai alese culturi de viță de vie. „Căsătorindu-se cu jupâniţa Stanca primeşte ca zestre alte multe pământuri. Ajunge astfel proprietarul a aproximativ 60 000 ha.” (Petru Demetru Popescu, Basarabii, Ed. Albatros, Bucureşti 1989, p. 185)

   În vremea domniei sale au avut loc două sinoade ecumenice desfăşurate în Ţările Române. Primul a avut loc la Iaşi probabil în 1595, sub înrâurirea lui Nichifor Dascălul, patriarhul ecumenic, la care Domnul muntean i-a delegat pe cei doi ierarhi ai săi, Partenie de Râmnic şi Luca de Buzău. Tema sinodului a fost menţinerea rutenilor veniţi din Polonia în religia lor ortodoxă. Celălalt Sinod ecumenic a avut loc la Timişoara în 13 Aprilie 1596. Mihai Vitezul a trimis aceeaşi chiriarhi la sinod. Tema Soborului a fost noi norme de reglementare a vieţii monahale, impunând în egală măsură restricţii şi drepturi suplimentare, precum: „protejarea călugărilor împotriva abuzurilor unor boieri, care pretindeau bunuri şi cadouri din venitul mînăstirilor” şi interzicerea oricăror acţiuni „punitive laice împotriva mînăstirilor şi călugărilor, asupra cărora puteau decide numai episcopii.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 101)

   În plan militar Domnul muntean s-a dovedit a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său, calitate care i-a adus laude şi din partea duşmanilor, având o mare însemnătate pentru ştiinţa militară, îndeosebi prin vestita bătălie de la Călugăreni. Nicolae Bălcescu a rămas entuziasmat de faima celebrei bătălii şi a gloriosului Domn în faţa căruia s-ar fi posternat demn chiar ilustrul Napoleon Bonaparte, care s-a folosit în bătăliile sale de strategia marelui înaintaş Valah. „În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/ 23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucitor al cununei gloriei române.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Vitezul, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p.91)

   Scriitorul Ioan Sîrbu, tot din admiraţie pentru Domnul valah şi pentru renumita localitate Călugăreni ne pune în faţă o evocare minunată prezentând însemnătatea strategică a locului ales, întruchipând osmoză dintre viteazul Voievod şi natura locului parcă predestinat lui pentru a-l face nemuritor. „Ni se deschide inima cînd auzim numele de Călugăreni şi închipuirea ni se aprinde. E cel mai desfătat loc pe pămîntul istoric al ţărilor noastre româneşti. Pădurea lui de stejari, oaste ce nu se calcă în bătaie, dealurile lui lătăreţe, întinse, ziduri peste care glonţul de tun nu ajunge, nămolosul Neajlov, apă ce nu îngăduie vaduri oriunde, şi un viteaz ce ştiu să le asculte chemarea de prieteni, cu oastea-i de oameni ca stejarul, toţi şi toate ce pomenire mîndră lăsară din vremea de altădată.” (Ioan Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, domnul Ţării Româneşti, Ed. Facla-1976, p.164)

    Voievodul valah considera Voievodatul său ortodox ca pe Fiul moştenitor al  Bisericii străbune-Marea Familie tradiţională, având menirea divină de a se sprijini reciproc atât pentru slujirea lui Dumnezeu cât şi a Neamului. O Biserică mare protejează un Voievodat puternic, iar un Voievodat mare îşi înnoieşte o Biserică înălţătoare, care la rândul ei îl înfloreşte prin cultura sa şi întăreşte prin unitatea de credinţă strămoşească împotriva vrăjmaşilor din afară.

   Mihai Viteazul şi-a reluat seria ctitoriilor, ridicând la Slatina mănăstirea Clocociov, sprijinind mănăstire Snagov, renovând biserica Sfântul Gheorghe din Scheii Braşovului, refăcând şi ajutând prin danii biserica din Remeţi, apoi marea catedrală din Alba Iulia. S-a îngrijit şi a sprijinit lucrările de restaurare ale bisericii catolice din Tîrgovişte. Au urmat  o biserică la Ocna Sibiului, alta în Someş la Lăsărdea şi una în partea de sud a Cetăţii Făgăraş, continuînd cu acelaş zel şi grijă domnească la repararea mănăstirilor Golgota, Cosana şi Bistriţa.

   Construirea sau refacerea lăcaşurilor de cult s-a făcut în paralel cu opera de construcţie a ţării de fiecare dată după răgazul dintre luptele dese purtate cu turcii.

   Voievodul Valah Mihai Viteazul, considerat prin meritele sale excepţionale MIHAI BRAVU, adică cel mai mare şi cel mai viteaz Domn-Rege pe care l-a avut Dacia de la Decebal încoace, „restaurator al Dachiei”, înzestrat cu „virtuţiile cele mai alese”, a fost „învins”, culmea ironiei de două dintre marile sale virtuţi supreme pe care le poate avea numai un mare aristocrat şi anume: nobleţea cavalerismului său prin excelenţă transmisă prin filiaţia legendară a Cavalerului trac şi boieria credinţei sale ortodoxe prin iubirea de vrăjmaşi, care între timp amândouă i-au devenit fatale.

   Ctitoria sa cea mai grandioasă, UNIREA CELOR TREI ŢĂRI SURORI  într-un regat DACIA MARE şi JERTFA sa curată, martirică l-au aşezat de atunci în rândul Cetei Sfinţilor lui Dumnezeu. Mai puţin în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

   Fascinat de fenomenul religios străbun pe care-l purta în suflet ca pe odorul cel mai de preț, testamentar al vieții, al personalității, al motivației, al responsabilității sale Dan Dumitru Lucinescu ne aduce o lămurire esențială privind abordarea istoriei naționale, sinonimă unei teologii istorice, printr-o metodă de complementaritate care permite o deschidere de excepție, mult mai profundă, mult mai elevată. El nu se oprește doar la o evaluare de seamă a personajelor istorice, ci le implică deopotrivă în natura semnificațiilor, ce se răsfrâng peste eternitate.

Ştefan cel Mare şi Sfânt

   Domnul Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a aşezat şi el în Aura eternităţii celor mai mari Voievozi pe care i-a avut neamul nostru milenar, prin tot ce a năzuit, a înfăptuit, a împlinit, a ctitorit şi a biruit prin faima sa legendară. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Dan LUCINESCU”

Victor RAVINI: Să-mi faci tu una ca asta?

Aici zăcea un avocat care locuise pe strada mea. Crucea de marmoră albă era cam aplecată într-o parte. Pe cruce era fotografia lui, cu țigara în colțul gurii. Nimeni nu mai era cu țigara în gură prin cimitir, nici măcar preotul și nici chiar groparii. O doamnă de o anumită vârstă trecu pe alee cu niște lumânări în mână, se opri o clipă și bombăni că avocatul „fumează în cimitir ca un păgân. Toată viața a fost un păgân și păgân a rămas. Nu degeaba îi zicea lumea Paganini.”

 

Pe vremea lui Carol I şi sub Ferdinand, avocatul scotea săptămânal o foaie locală de scandaluri, Castranova nova, mai citită decât ziarul Universul de la București sau Contimporanul. Titlul publicației sale devenise supranumele orașului. Ca să consolideze supranumele Castranova, l-a subminat în felul lui dibaci. Se pare că tot el lansase, prin oamenii săi de încredere, că nu-i lipseau așa ceva, avea peste tot oamenii săi, să zică lumea Castravechia vechia sau mai simplu Castraveția, ca să rimeze cu Veneția și Elveția. Când ploua, unii știolcăiau prin băltoace și ziceau că erau la Veneția. Umblau în galoși de ploaie cu catarame și le ziceau gondole catamarane. Avocatul, sau mai degrabă ziaristul, reușise să dezbine locuitorii urbei, mai rău decât se dușmăneau partidele conservator și liberal sau hoții cu vardiștii. Unii apărau supranumele Castranova, iar mucaliții râdeau de ei și ziceau Castraveția. Castranovanii se aveau cu castravețanii mai rău decât conservatorii cu liberalii. Și, ca să fie confuzia cât mai pe dos, castravețanii le strigau castranovanilor că erau castravețani. Ca să-i facă să turbeze de furie. De atunci a rămas că i se zice orașului nostru Castraveția.

Mi-l amintesc din copilărie pe avocat, un bătrân încovoiat, pe care toată lumea îl saluta cu respect de parcă ar fi fost preot sau director de bancă. Iar el le răspundea la salut ca la niște copii cuminți. Avea obiceiul să se oprească şi să scormonească cu bastonul prin gunoaiele adunate de vânt lângă trotuare în rigolă. Întorcea cu bastonul câte o hârtie, îşi potrivea ochelarii, se apleca, o ridica, o citea, apoi o arunca sau o băga în buzunarul de la haină. Înseamnă că era o hârtie importantă. Bunica râdea din dosul perdelei şi zicea că avocatul culegea din gunoaie informații pentru ziar sau strângea dovezi zdrobitoare pentru la tribunal. Așa făcuse toată viața, așa făcea și acum, când nu mai avea de ce și ar fi cam fost vremea să ia drumul bisericii. Nea Ristică Pencioiu, tutungiul, zicea că bătrânul avocat rămăsese cu reflexul lui Pavlov și ne explica ce e aia: Câinele lui Pavlov a murit, iar Pavlov era așa de ramolit, încât a continuat să zdrăngăne cu clopoțelul, fără să mai știe de ce.

Odată, când era foarte tânăr, avocatul a jignit în ziarul său un căpitan de la regimentul de cavalerie, care pierduse din buzunar o scrisorică de amor de la o duduie respectabilă din elita simandicoasă a oraşului. A publicat scrisorica în săptămânalul său, la rubrica Rochița transparentă, cu numele expeditorului şi destinatarului. Foicica lui săptămânală s-a vândut cât ai bate din palme. Lambe Ziaristu, zis Parkinsonistu, cu ziarele într-un fel de paporniță făcută dintr-o matriță de ziar de la tipografie, ținută pe umăr cu o curea, bătea pasul pe loc, tremura din toate balamalele și striga cât putea: „Ia ziaru, ia ziaru! Ia că frige! Ia Rochița transpirată!” S-a vândut mai bine decât covrigii calzi, cum striga Bașandrică Împăratu: “Ia covrigi cu ou, ia şi fără ou, ia neamule, că mâine nu se mai știe!” Căpitanul de cavalerie a apărat onoarea onorabilei dudui şi l-a provocat pe avocatul ziarist la duel. În felul acesta, a făcut-o pe doamnă să ajungă şi mai mult în gura lumii. Civilul avu de ales arma. El, care nu pusese niciodată mâna pe nicio armă, a ales pistolul. Pistolul, bată-l vina.

Părţile beligerante au sosit în zori de zi, fiecare în landoul său cu cai, cu birjar, la marginea pădurii de lângă cimitir. Fiecare cu suita sa de martori, toţi cu redingotă neagră, ca cioclii. Aveau bani de aşa ceva. Care nu, găsea de închiriat, la Țecu Berbecu, ceaprazarul. Ocaziile cam erau. Au adus şi un doctor, aşa cum trebuie, cu pălărie cilindru, Zeiss. Căpitanul, în uiforma de paradă, cu tunică roşie şi pantaloni albi de plezneau pe el, nici nu se putea apleca pe vine. Cizme negre, de îţi făceai mustaţa în ele, coif ca soarele cu pene. Îşi lustruia decoraţia militară de pe piept, cu gesturi largi, ca la operă, ca să poată adversarul să ţintească mai bine cu pistolul. Le-au prezentat, cu ceremonia necesară, ca la liturghie când țârcovnicul ține popii Biblia să citească, cutia neagră matlasată cu catifea roșie sau cu mătase, ce o fi fost, și cu pistoalele bine lustruite. Avocatul tremura ca frunzulița de mesteacăn. S-a uitat bine și a zis printre dinții clănțănindu-i de frică: “Eni-meni, mic-mac, pic-pac”. A pus mâna pe un pistol, de parcă ar fi apucat șarpele boa de la circul Bernea. Când a văzut căpitanul cum ţinea avocatul pistolul în mână, a râs şi a zis: „Ține bine pistoala cum trebuie, să nu te împuști!”. La noi în Castranova, dacă voiai să-i zici una dură vreunuia, nu-i ziceai „prostule!”, îi ziceai „proasto!”. Mai dur de aşa, nu exista. Nu știu cum se numește această figură de stil. Castrvețanii aplicau în practică mai multă stilistică și retorică decât cunoșteau profesorii universitari de la București pe vremea aceea.

Avocatul s-a bâțâit pe picioare ca un om beat sau bolnav și a tras înainte de semnal. Glonțul a trecut prin pălăria cilindru a doctorului și i-a zmuls-o, de i s-a văzut chelia. Doctorul a leşinat şi s-a prăbuşit în iarbă. Martorii la duel au căutat în geamantănaşul lui cu trusa medicală, să-i dea ceva, să îl trezească. Dar ce ştiau ei din ce sticluță să-i dea? Ristică Pencioiu spunea că cineva dintre martori ar fi strigat să vină un doctor. De unde să vină? Nu era niciun doctor prin cimitir în zori de zi și nici prin pădurea de alături.

Căpitanul a izbucnit în râs, şi-a aruncat pistolul peste umăr şi s-a urcat în landoul său, de unde i-a salutat pe toţi de parcă el ar fi fost însuşi regele Carol I. Avocatul ziarist a învăţat lecţia şi s-a potolit. După Război, adică sub Ferdinand, a uitat lecţia. De data asta a publicat o scrisorică mică-mică, dar cam mare, nevoie mare, nu ca aia cu căpitanul. Găsise scrisorica tot aşa, pierdută pe stradă, căzută cum cad lucrurile importante din buzunarul cuiva. De data asta era vorba de generalul de la regimentul de artilerie. Un bărbat la fel de lat, pe cât era de lung. Mai bine zis, pe cât era de scurt. Se vându foicica săptămânală, ca ţuica fiartă, în piaţa de porci în postul Crăciunului. Cititorii râdeau şi ziceau că de data asta avocatul, ha, ha, haaa. Să vezi, că o să-i fie mai uşor să nimerească ţinta. Bineînţeles că generalul l-a provocat la duel. Civilul a trebuit şi de data asta să aleagă arma şi a scris în ziarul său:

– Împotriva unui căpitan am ales pistolul. Dar împotriva unui general de artilerie, aleg tunul. Generalul să se înfățișeze cu dotarea necesară!

Generalul extraplat tocmai era la bărbier când i-au adus ziarul. A citit ziarul şi i-a căzut lornionul de la ochi. A râs, încât toate decoraţiile de pe piept i-au zdrăngănit ca zurgălăii la calul de la sanie. Şi-a zmuls şervetul de la gât şi l-a aruncat în capul bărbierului. Unii cică ar fi zis: „Unde e avocatul să-l pup pe frunte!” Şi l-a iertat.

După ce s-a pensionat, avocatul a continuat să pledeze, în calitate de avocat onorific, așa e titulatura, dar numai în procesele cele mai importante şi mai dificile. Procesele mai onorifice, ziceau castravețanii, de nu se înțelegea prea bine ce voiau să spună cu asta. E și asta o figură de stil, să nu priceapă nimeni ce vrei să spui și să creadă că e ceva secret. L-a apărat pe un client care lucra la fisc şi era acuzat că a furat banii Statului. Era cea mai mare escrocherie din istoria oraşului şi poate cea mai gravă din ţară, pe cât îşi mai aduceau bătrânii aminte. Toate escrocheriile, ca şi toate iernile sau secetele, erau cele mai grave din istoria țării. Mai era încă un acuzat, însă acesta era apărat de un avocat venit de la Bucureşti, un profesor universitar de drept roman și de retorică de la Facultatea de Drept. Cel mai renumit avocat din toată țara. Și care nu a pierdut niciodată niciun proces. Niciun proces. Cei doi acuzaţi aruncau vina unul pe altul. Cei doi avocaţi aveau să se dueleze pentru clienţii lor, însă de data asta cu cuvinte, arma bine ascuţită a fiecăruia dintre ei. Avocatul ziarist avea acum arma cea mai potrivită lui pentru un duel. Însă adversarul de la București era cine era. Nu pierduse niciun proces în toată cariera lui. Toate personalităţile cele mai importante din Castraveția, toţi juriştii, politicienii, atât conservatorii cât și liberalii, ba chiar şi prefectul judeţului, boieri sau negustori veniţi de prin alte părţi, cât şi asistenţii profesorului, veniți special de la Bucureşti, toţi abia mai aveau loc în sala mare a tribunalului, chiar și sus la cucurigu, unde stăteau în picioare, toată lumea luminată, ca să-l asculte pe celebrul profesor, care le făcea onoarea să vină şi să pledeze în urbea lor.

Profesorul le-a dat o lecţie practică de retorică şi artă a apărării în dreptul roman. Un model de oratorie cu figuri de stil superbe şi cu gesturi teatrale. Unii avocaţi mai tineri fuseseră studenţii lui, iar acum îşi luau notiţe. Șușoteau între ei că fostul lor profesor putea să dea lecții lui Cicero și lui Quintilianus. Între timp, bătrânul nostru avocat, ziaristul, a adormit pe scaun. Profesorul şi-a continuat nestânjenit pledoaria cu cuvinte bine alese şi cu figuri de stil bine elaborate, după toate regulile artei retorice. Uneori, punea o întrebare în vânt pentru a trezi sentimentele judecătorului şi completului de judecată, sau judecata lor dreaptă. Alteori făcea câte o pauză de efect. Publicul înceta să mai respire. Atunci se auzea bătrânul avocat sforăind cu gura căscată şi cu capul căzut într-o parte sau pe spate. Bietul său client stătea ghemuit şi cu privirea pierdută în pământ. Era fiert, nici nu mai îndrăznea să-și trezească avocatul, ziceai că era mort sau va muri pe loc. Tinerii avocați chicoteau pe înfundate, făceau pronosticuri ce putea visa acum bătrânul adormit. În loc de avocat onorific îi ziceau onirific. De la Oniros, zeul viselor. Câteva stenografe locale stenografiau pledoaria. Profesorul venise și cu stenografele sale de la tribunalul din București.

Judecătorul indignat abia se abţinea să nu izbească cu ciocanul său de lemn în masă, ca să-l trezească pe bătrânul pensionar adormit. Îl cunoștea bine și nu s-a putut aștepta la atâta indolență din partea lui. Ce dezonoare pentru un avocat onorific. Judecătorul se stăpânea să nu izbucnească de mânie, ca să nu întrerupă astfel fermecătoarea pledoarie a profesorului. Profesorul, când striga în gura mare, când şoptea, bătea cu piciorul în podea şi ridica ameninţăror pumnul. Cu gesturi bine studiate, şi-a sfâşiat anteriul negru de avocat şi patrafirul de panglici albe de la gât, și-a zmuls părul, şi-a tras singur palme, s-a repezit la propriul său client să-l sugrume, ca apoi să plângă pe pieptul lui, în hohote. Unora din public le-au dat lacrimile. Până şi clientul lui a început să plângă de milă pentru sine însuşi.

Tribunalul şi publicul erau profund mişcaţi de emoţionanta apărare. Pe de altă parte erau uimiţi și revoltați de indiferenţa nesimțitului de avocat rablagit, prea bătrân şi adormit, ca să mai aibă ce căuta acolo. Ce greșeală că l-au mai lăsat să fie activ, când dovedea acum că era așa de pasiv. A dormit şi a sforăit tot timpul. Toţi îşi ziceau că gata, acuma s-a terminat cu cariera lui de avocat sfoiegit şi de ziarist tot așa. La gunoaiele din rigolă cu el!

Profesorul îşi încheie pledoaria trântindu-şi peruca pe masă, un procedeu retoric la care nu mai recursese nici chiar la vreun recurs de proces la Curtea de Casație și pe care Cicero nu-l știa, pentru că nu avea perucă. Roşu la faţă şi plin de năduşeală, s-a șters cu o batistă imensă și a înghiţit un pumn de pastile albe, cu un pahar de apă. Mare parte din pastile i-au căzut pe jos, cu efectul bine calculat. Se înclină spre judecător şi căzu aproape mort pe scaunul său. Abia mai respira, extenuat.

Acum, era clar pentru toţi că el câştigase din capul locului duelul împotriva bătrânului său coleg adormit ca un bălălău. Judecătorul, cu un ochi ţintit asurpa sălii și unul pe jumătate închis, îşi ţuguie buzele cu satisfacţie, cum ar fi supt o caramea acră şi lovi cu ciocanul în masă. Bătrânul avocat tresări speriat, se trezi, se frecă la ochi şi căscă. Judecătorul, strângându-și fălcile cu o mânie profesional stăpânită, îl întrebă ce are de obiectat.

– Onorată instanţă şi respectabili juraţi! sau cam aşa ceva, răspunse el cu voce răgușită. Să-mi fie iertat, dar eu sunt răcit şi nu pot vorbi.

Publicul a început să murmure, iar unii din completul de judecată s-au înşurubat pe scaune.

– De altminteri, a continuat bătrânul avocat tușind, după măiastra pledoarie magnifică a ilustrului meu coleg, eu nu mai am nimic de zis. Nu am nicio obiecțiune. Cu permisiunea dumneavoastră, onorate colega, voi publica stenograma strălucitei pledoarii, în hebdomadarul meu.

Continue reading „Victor RAVINI: Să-mi faci tu una ca asta?”

Valeriu DULGHERU: Cine sunt groparii unionismului

„Moldova nu duce lipsă de unioniști, sunt vreo 6-7 partide unioniste, dar aici demagogia este la cote înalte. Nu poți să îi aduci la aceeași masă, nu se pot uni pentru că spun că ăla a fost cu ăla, celălalt a fost cu celălalt. Mie unul mi-a ajuns până în gât! Mi se pare că m-au luat așa, de păcălici”

(Traian Băsescu).

 

            Sunt chiar unioniștii! Sunt așa zișii lideri unioniști, care prin fapte lucrează împotriva unionismului (conștient sau inconștient), dar și unioniști de jos, care- -au susținut și îi mai susțin. Să ne amintim despre groparul unionismului nr. 1 Iu(da) Roșca care a fost susținut de unii, care acum se dau drept mari unioniști, până la ultima suflare a ppcd-ului. Nu Plahotniuc, nu Dodon, care dorea să scoată în afara legii unionismul, pregătindu-i chiar și o spânzurătoare, dar chiar cei care trâmbițează de dimineață până seara că sunt unioniști. Sunt mulți, prea mulți pentru această așchie de popor român. Se pare că „mama acestor gropari este veșnic însărcinată în Basarabia”. Atâția s-au plodit în acești treizeci de ani de rătăciri în nicăieri și, în special, în ultimul timp. Pleacă unul, apar alții. Pe parcursul a peste treizeci de ani s-a vorbit, s-a declarat, s-a scris mult, foarte mult pe tema ReUnirii acestui colt de țară pre nume Basarabia cu Patria-Mamă România, s-au făcut Mari Adunări Naționale și marșuri cu zeci și sute de mii de participanți cu încărcături energetice de mulți gigavați, iar carul ReUnirii și astăzi se află tot acolo de unde s-a pornit. Ba mai rău. La începuturi era o speranță acum și speranța dispare.

Unii așa numiți lideri unioniști (cum este Iu(da) Roșca ș.a.) au făcut acest lucru din rea voință, fiind plătiți cu treizeci de arginți, alții – „din bune intenții”, pavând însă cu pietre drumul spre iad. Gropari ai unionismului suntem și noi, cei de jos, complici ai acestor pseudounioniști, fiindcă n-am știut să ne găsim un proroc, un singur proroc adevărat. Toți cei de până acum au fost falși și ne-au dus în nicăieri. Având un suport popular de peste 34% (unii spun că e puțin dar nici pe acesta nu suntem în stare să-l gestionăm) de ce nu suntem măcar puțin reprezentați în parlament? Cine e de vină că suntem acolo unde suntem?

Să încercăm să facem o scurtă analiză a partidelor unioniste în acest colț de țară? În aceste partide unioniste s-a procedat și se mai procedează într-un pur stil bolșevic. Fiecare lider pseudounionist, venit la cârma partidului, a distrus totul ce a fost până la el și a construit o nouă construcție care a eșuat. A venit altul în locul lui și a făcut la fel. Nu avem partide în sensul direct al cuvântului. În SUA sunt două partide care există de vreo două sute de ani. Se schimbă doar conducerile, partidele rămânând. Când partidul a eșuat în alegeri liderul pleacă. La noi sunt doar SRL-uri. A fost puternicul Front Popular până când în fruntea lui a venit groparul Iu(da) Roșca. Cei care au văzut fața adevărată a lui Roșca nu s-au luptat cu el pe interior (așa cum se face în lumea civilizată!) ci au ieșit din front și au format un nou partid unionist – PFD. După vreo șapte ani nouă construcție partinică unionistă a ajuns la același rezultat – supunerea pe interior a întregii puteri în mâinile președintelui partidului, care s-a instalat în fotoliu pe viață, cu încălcarea statutului partidului votat și de el. Și acest partid a ajuns la groapa de gunoi politic. După aceea prin 2007 a apărut Partidul Liberal într-un nou format, ulterior cu el fuzionând și alte partide unioniste. Istoria s-a repetat, dar într-o formă mai hidoasă. Din cauza conducerii defectuoase promovată de liderul Partidului Liberal așchii liberale s-au tot rupt din el (în loc să lupte pe interior pentru a schimba lucrurile), fiecare din ele formând noi partiduțe, toate liberale: PLR, DREAPA, PUN, PSB ș.a. Fiecare din liderii acestor partide (unii dintre lideri cred că sincer) au considerat că vor reuși să devină lideri ai Dreptei și s-o fortifice. N-au devenit, dimpotrivă au slăbit și mai mult Dreapta. Din păcate procesul continuă și astăzi în același mod. Greșelile predecesorilor lor făcute în acești treizeci de ani, nu i-au învățat nimic. De exemplu, președintele PUN dl O. Țîcu a ignorat orice chemări de a participa la unificarea forțelor unioniste pe dreapta, autoînaintându-se candidat al Dreptei în alegerile prezidențiale din toamnă (cu mult înainte de termenul legal, fără consultarea dreptei. De ce atâta grabă?).

Mult stimate Domnule Președinte Băsescu! Cred că cel despre care spuneți că v-a păcălit a fost Iu(da) Roșca, care v-a convins să-l susțineți în 2005 pe Voronin, mai apoi și Sergiu Mocanu, consilier al lui Voronin. Teamă mie că și astăzi liderul PUN Vă păcălește. De ce noul președinte PUN O. Țîcu nu se alătură întregului curent unionist, să pună umărul și el pentru al unifica așa cum ați solicitat tot timpul Dstră? „Azi cartea se vinde greu, oamenii se vând ușor, iar Țara se dă degeaba” spune George Ceaușu. Într-adevăr, țara se dă pe degeaba acum. Dodon nu trebuie să cheltuie nici un sfanț pentru a prelua „țara” de la infantili, orbi și ranchiunoși. Tentat la începuturi să-i scoată în afara legii ulterior a înțeles că nu e cazul. Unioniștii se mănâncă singuri între ei, fără ajutor din afară. Aici îmi vine în memorie un banc, dureros pentru noi dar care ne caracterizează, care spune că lângă cazanul cu smoală incandescentă din iad, în care sunt aruncați moldovenii, nu este pus paznic (ca de ex. la evrei, la alte națiuni). Nu este cazul fiindcă moldovenii îl trag imediat înapoi pe cel care încearcă să iasă din cazan. Această meteahnă națională au folosit-o din plin în toate timpurile dușmanii noștri, dezbinarea fiind arma lor. Așa au procedat Voronin, Filat, Plahotniuc, așa procedează astăzi kremlinezul Dodon. Să ne amintim cum M. Ghimpu s-a luptat pe viață și pe moarte că vărul său (sub aspect ideologic) – V. Filat, nu cu groparul lui V. Plahotniuc. Și unde au ajuns – la groapa de gunoi politic. Astăzi observi cum unii unioniști luptă pe viață și pe moarte împotriva Maiei Sandu, verișoara lor dreaptă (sub aspect ideologic), declarând că doar unioniștii (cei care strigă mai tare!) vor face unirea. „În alegerile prezidențiale unioniștii trebuie să iasă cu un singur candidat care să se lupte pe viață și pe moarte cu Maia Sandu pentru a ieși în turul doi, unde la sigur îl va învinge pe Dodon!” chema cu bale la gură la una din televiziuni atotștiutorul Mocanu. Nu e o rătăcire, e în cunoștință de cauză acest comportament. Să știți că unioniști de teapa acestuia Vă mint. Cei care Vă cheamă să bateți cu înverșunare în potențialii susținători – verișorii lor, Vă mint. Dacă ei nu acceptă unirea între ei cum pot face ReUnirea cu Țara? De la un timp înclin să cred mai mult în unionismul liberal democratului Marcel Snegur de la Parcova, primul semnatar al Declarației de Unire cu România, al democratului Nicolae Tudoreanu de la Feștelița (Ștefan Vodă), semnatarul nr. 2 ș.m.a. unioniști care nu se bat în piept că-s unioniști. Înclin să cred mai mult în unionismul Maiei Sandu de pe segmentul de centru-dreapta care pragmatic va face ReUnirea (alături de alții) chiar dacă vorbește mai puțin despre aceasta. Doar împreună, cel puțin cei de pe segmentele de dreapta și centru-dreapta, dar și unii de pe segmentul de centru, unioniști și proeuropeni, putem face ReUnirea cu România, care este unica cale de integrare în Uniunea Europeană.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Cine sunt groparii unionismului”

George PETROVAI: Prăpădul de la antipozi

Prăpădul de la antipozi

trimite omenirea-n corzi

Motto:

Incendiile colosale

din Australia uscată,

arată că omul modern

este ființa obsedată

 

doar de-acel bine aparent

cu un efect devastator,

ce viața pune în pericol

prin al neomeniei spor.

 

Este vizibil pentru orice persoană cu scaun la cap că omul civilizat (sic!) și acultural al zilelor noastre s-a ales de pe urma progresului tehnico-științific nu doar cu mai multe automate întru satisfacerea triadei consum – comoditate – confort, dementa „lege” a transformării sale într-un desăvârșit robot jovial, ci și cu acele inevitabilo-detestabile însușiri (ipocrizie, minciună, lăcomie, trăncăneală, lingușeală, cruzime etc.), grație cărora el se războiește necontenit cu mediul natural și izbutește să se integreze, cu sinistra faimă de descurcăreț, în cele mai distorsionate și mai corupte medii sociale.

Astfel stând lucrurile cu acești fripturiști băgăreți, care se laudă că scot bani din piatră seacă și sunt nelipsiți în toate sferele de activitate (politică, afaceri curat murdare cu statul, jurnalism, cultură pentru anlafabeții funcționali etc.), nu știu în ce măsură mai poate să ne mire faptul că numai în București, cea mai poluată capitală europeană, anual mor din pricina noxelor câteva zeci de mii de români, că tributul în vieți omenești pe care-l percep transporturile, îndeosebi cele rutiere, depășește suma deceselor cauzate de cancer și bolile cardiovasculare (Atenție, omul modern își sapă de zor mormântul prin necumpătare, grabă, stres, alimente chimizate și medicamente contrafăcute!) și că pădurile, uimitoarele „fabrici” de oxigen și de alte multe binefaceri pentru vietățile pământului, ba sunt măcelărite fără milă (în România postdecembristă, de pildă), ba – cu acordul politrucilor din Brazilia și Congo – sunt incendiate de localnici (cică pentru nevoile presante ale agricultorilor, de parcă în lumea asta absurdă n-ar fi atâtea milioane de hectare lăsate în paragină).

Așa că media anuală a temperaturii planetare crescând cu peste 1,5 grade Celsius în ultimele 3-4 decenii, se face tot mai simțit efectul de seră (sporul bioxidului de carbon perturbă atmosfera, cantitatea globală a  precipitațiilor este în alarmantă scădere, poluarea crește și pădurile rămase se usucă, astfel favorizând și întreținând incendiile spontane), ghețarii veșnici se topesc, iar continentul australian arde din luna noiembrie mai ceva ca păcătoasele cetăți Sodoma și Gomora, transformând în scrum bunuri materiale, vegetație și circa un miliard de vietăți.

Continue reading „George PETROVAI: Prăpădul de la antipozi”

Ben TODICĂ: Sărind coarda vieții

Azi noapte eram în burta unui dinozaur de oțel turnat. Imaginați-vă un bloc de o sută de metri lungime și vreo 20 lățime, poate un submarin atomic din care se demontaseră toate părțile mișcătoare, butoane, cabluri, furtunuri pneumatice și hidraulice de control, calculatoare, capace și alte componente care completează un schelet și îl aduce la forma unei nave sau robot extraterestru. Pluteam prin el deși era doar aer, gravitația pământului de afară lipsea în acest interior și înotam cumva atras de vocea unui card inamic imbecil care venea de undeva din față. Orificiile mari dintre încăperi erau de diferite forme și mărimi în funcție de axele și roțile dințate ale cutiilor de viteză și transmisii care compuneau acest dinozaur „fioros cândva” care mă lăsa acum goale să înaintez. Priveam înainte și vedeam undeva la distanță, printre zeci de ferestre de diferite geometrii un afară înverzit și începea parcă să mi se facă teamă ca nu cumva acest spațiu să se îngusteze și să mă ștranguleze sau ciar să mă blocheze în el. În vis nu exista gravitație. De ce naiba trebuie să-l traversez de-a lungul când lateral se vede natura mai aproape și atunci dintr-o dată fobia mă obligă să virez la stânga și ies afară din pântecul de oțel.

Sunt în interiorul unei curți de pământ din spatele unei case mari, care avea câteva etaje. Mai multe bănci și mese de lemn lungi pe care sunt înșirate tot felul de scule și mănunchiuri de sârme de diferite tipuri și mărimi, toate lăsând o imagine de ansamblu a unui atelier cu mai multe cuiburi individuale. Mi se pare că e un loc de muncă la negru care folosește ilegal mâna de lucru în reciclarea componentelor din farfuriile zburătoare naufragiate și abandonate pe pământ. Parcă se aude o alarmă. Sigur că eu o produc, îmi zic și mă uit să caut o ieșire ca să fug, să evadez din această negură, adevărată vrajă. Lumea credea cândva în alte lumi și înainte de descoperirea matematicii; atunci le numea halucinații sau vedenii, azi sunt teorii ale coardelor. Gardul de sârmă ghimpată înconjoară din toate părțile locul, iar de afară se aud lătrături de câini. Sper să nu fiu în Auschwitz pentru că nemții lucrau la călătorii în alte lumi. Cum de am ajuns aici că parcă fugisem de comunism pentru libertate și democrație în Australia. E ușor să te bucuri doar de grăunțele oferite, însă civilizația promitea omului culmi mai înalte. Ieri era toată în flăcări, iar azi este numai cărbune. Noroc că natura regenerează.

Mătur cu privirea gardul în jur și deodată parcă zăresc o ruptură pe unde cineva evadase înainte. Alerg și eu ușurat și când ajung la crăpătura de dedesupt de gard apare o pereche SS din stânga cu un câine german shepherd în afară curții venind către ea, și ei DOI ACTIVIȘTI parcă cu aceeași intenție, însă de a intra înăuntru. Gata, m-au văzut! Sunt terminat, îmi zic. Ce pot face acum? Dacă încerc să mă ascund, se prind. Mai bine, precum pisica mă fac că sunt doar în trecere nevinovată. Sigur,  or să mă someze, or să-mi zică ceva și or să mă aresteze. Asta e. „Fruntea sus, pui de rus!” îmi spunea tata dimineața când ne trezea să mergem la școală. Acum el e în altă lume, pe o altă coardă virtuală își continuă călătoria. Aștia doi nu arată a paznici de noapte, mai mult a vedete. „Oricât vei încerca să scapi spre libertate ea nu exista.” Trec pe lângă mine împreună cu shepherdu discutând de parcă aș fi invizibil.

     „Libertatea e un concept folosit pentru a ține specia în mișcare.” Bravo, norocosule! și mă opresc la stația de pompe, la nea Josef. Bă băiete nu îmi mai merge televizorul. E nou nouț, acum l-am luat, „Miraj 2”, 1970. Chiar și așa, cu doar 5 ore de alb negru pe zi am numai purici negri pe ecran și tot felul de umbre. Îi desfac blocul de canale și îi împing bobinele în toate direcțiile ca să-l scap de fantomele de pe ecran și de fâsâiala puricoasă. Acum sunt trei culori negre cu o gaură în mijoc și urlete spațiale, fantomele urlăăă… „Ce doamne feri, ar dori să-mi spună?” mă întreb în gând. Îndoi bobinele și sar pe altă frecvență, se aud împușcături. Schimb canalul. A apărut imaginea: Continue reading „Ben TODICĂ: Sărind coarda vieții”