Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (94)

România în perioada interbelică 1918-1939

S-a constituit apoi un guvern Mironescu (octombrie 1930-aprilie 1931), guvern slab, manevrat de rege, care a luat unele măsuri pentru limitarea (atenuarea) efectelor crizei economice, însă acest guvern a aruncat greutăţile crizei pe seama populaţiei. Pentru stimularea economiei, în februarie 1931, a fost contractat un nou împrumut, ,,de dezvoltare”, de 1,3 miliarde franci. Situaţia economică avea efecte tot mai dureroase pe plan social pentru reducerea cheltuielilor statului, guvernul a introdus în ianuarie 1931, prima ,,curbă” de sacrificiu, reducerea salariilor cu 10-15%.

În anii 1930-1931, în rândurile partidelor politice din România s-au înregistrat frământări şi regrupări importante, viaţa politică cunoștea o schimbare, comparativ cu perioada anterioară. Astfel, C. Stere a părăsit P.N.Ţ., în mai 1931 şi apoi a constituit Partidul Ţărănesc Democrat, iar la P.N.L, după moartea lui V. Brătianu (22 decembrie 1930), conducerea a fost preluată de I. G. Duca, decizie luată la congresul P.N.L. din februarie 1931.

La 4 aprilie 1931, guvernul Mironescu a demisionat, punându-se astfel capăt guvernărilor naţional-ţărăniste. A urmat o lungă criză de guvern, regele a desemnat pe N. Titulescu pentru a forma un guvern de ,,uniune naţională”- obsesia regelui autoritar. După multe pertractări, la 18 aprilie, regele a format un guvern N. Iorga – C. Argetoianu (aprilie 1931-mai 1932), de uniune naţională, care nu aparţinea nici unui partid. Factorul decisiv era regele Carol II, iar constituirea guvernului Iorga era un avertisment pentru partidele politice.

Parlamentul a fost dizolvat şi, în iulie 1931, s-au organizat alegeri parlamentare, în urma cărora guvernul a obţinut 47% din voturi, iar P.N.Ţ. se afla în opoziţie. Noul guvern a fost confruntat cu probleme economice, el a recurs la forţarea exportului şi a introdus în iulie 1931, primele de export. Apoi pentru a diminua deficitul bugetar, guvernul a aplicat a doua ,,curbă de sacrificiu” (ianuarie 1932) şi nu a achitat timp de câteva luni salariile funcţionarilor şi intelectualilor. Întreprinderile falimentau, băncile se prăbuşeau, dar marii industriaşi ca N. Malaxa şi M. Auschnitt şi-au extins afacerile. Pentru a linişti nemulţumirile de la sate, guvernul a iniţiat legea conversiunii datoriilor agricole; în aprilie 1932, datoriile ţăranilor se reduseseră cu 50%, legea fiind bine primită de către ţărani. Din iniţiativa lui N. Iorga, au fost adoptate legile privitoare la învăţământul secundar şi superior. Confruntat cu o dificilă situaţie financiară, Iorga a demisionat, în 31 mai 1932, marcând astfel eşecul guvernului de uniune naţională şi al regelui Carol.

Apoi, a fost iniţiat un guvern ,,de alegeri”, prin numirea lui Al. Vaida-Voevod ca prim ministru. În iulie 1932, au fost organizate alegeri parlamentare, soldate cu victoria P.N.T. -40%, iar P.N.L. a obţinut 14%. După organizarea alegerilor Vaida a alcătuit un guvern de partid, format din membrii P.N.T. (august-octombrie 1932). Guvernul Vaida, pentru a redresa situaţia financiară a ţării, prin legea din octombrie 1932, a introdus controlul schimbului cu străinătatea sub forma monopolului comerţului cu devize acordat Băncii Naţionale. Guvernul P.N.Ţ. a elaborat o nouă lege a conversiunii datoriilor agricole, după care la 17 octombrie 1932, guvernul Vaida a demisionat în urma unei neînţelegeri.

S-a constituit apoi un nou guvern P.N.Ţ., condus de Iuliu Maniu (octombrie 1932-ianuarie 1933), care a adoptat în sfârşit legea pentru conversiunea datoriilor agricole – ţăranii debitori primeau 18 luni pentru o înţelegere cu creditorii lor (legea venea în sprijinul ţăranilor săraci cu mari datorii). Spre sfârşitul anului 1932, presiunea bancherilor străini s-a intensificat pentru semnarea planului de colaborare tehnică cu Societatea Naţiunilor. Maniu a tergiversat semnarea planului, care era nefavorabil României. Din cauza demisiei ministrului de interne I. Mihalache, la 12 ianuarie, guvernul Maniu a demisionat. S-a constituit apoi al treilea guvern P.N.Ţ., condus de Al. Vaida-Voevod (ianuarie-noiembrie 1933). Faptul că Vaida a acceptat să fie prim-ministru l-a nemulţumit pe Maniu, între cei doi urmând să se producă o „ruptură sufletească”. Noul guvern Vaida a semnat, la 28 ianuarie 1933, planul de la Geneva cu Societatea Naţiunilor, prin care politica bugetară, fiscală şi monetară era pusă sub controlul experţilor străini. Votat la 12 aprilie, de parlament, dar criticat de opoziţie pentru că afecta suveranitatea României, guvernul Vaida a tergiversat aplicarea planului, care, în mai 1934, va fi denunţat oficial de guvernul român.

După semnarea planului de la Geneva, guvernul Vaida a abandonat ,,politica porţilor deschise” şi a aplicat o politică de protejare a economiei naţionale, deoarece politica de pauperizare a populaţiei nu mai putea fi continuată – în ianuarie 1933, s-a aplicat a treia „curbă de sacrificiu”. În ianuarie-februarie 1933, pe plan social, s-au înregistrat acţiunile muncitorilor petrolişti şi ceferişti, la 3 februarie, guvernul a introdus starea de asediu şi cenzură, iar la 16 februarie, Armand Călinescu a evacuat cu ajutorul armatei Atelierele ,,Griviţa”, când s-au înregistrat 3 morţi, 16 răniţi şi numeroase arestări. La 12 aprilie 1933, guvernul a adoptat legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane. Tot acum afacerea ,,Skoda” a influenţat situaţia politică şi a lovit în prestigiul guvernului naţional ţărănesc, iar opoziţia liberală s-a intensificat. În septembrie 1933, liberalii au adresat un Manifest către ţară şi, în octombrie, au publicat programul de guvernare al P.N.L. În aceste condiţii, la 9 noiembrie 1933, guvernul Vaida a demisionat.

Guvernul liberal I. G. Duca (14 noiembrie-29 decembrie 1933) avea ca primă misiune, după dizolvarea parlamentului prin decret regal, să organizeze noi alegeri. Încă înainte de aceasta, ca urmare a presiunilor organismelor financiare internaţionale, guvernului Duca i s-a impus dizolvarea Gărzii de Fier. La 9 decembrie, s-a adoptat Jurnalul Consiliului de Miniştri, prin care Garda de Fier era scoasă în afara legii. Sediile organizaţiei au fost sigilate, apoi a urmat arestarea a mii de legionari în toată ţara. La 20 decembrie 1933, au fost organizate alegeri parlamentare în România, P.N.L. a obţinut 52% din voturi, P.N.T. 14%, iar celelalte partide au obţinut sub 10%. Însă, în euforia care a urmat după victoria liberală, pe neaşteptate, la 29 decembrie, primul-ministru Duca a fost ucis pe peronul gării Sinaia de trei studenţi legionari. A doua zi, la 30 decembrie, regele Carol a numit ca prim-ministru interimar pe dr. C. Angelescu, care a decis introducerea stării de asediu şi a cenzurii, arestarea liderilor şi simpatizanţilor legionari.

La 4 ianuarie 1934, regele a numit ca prim-ministru al guvernului liberal pe Gh. Tătărescu, unul din tinerii liberali, fără consultarea conducerii P.N.L.. Pe plan economic, acest guvern a promovat o politică de încurajare a industriei naţionale, prin protecţionist vamal ridicat, acordarea de credite întreprinderilor şi comenzi de stat. Legile economice ale guvernelor anterioare au fost modificate pentru promovarea intereselor capitalului autohton. Prin decretul-lege din 31 iulie 1936, erau încurajate întreprinderile ce obţineau produse nefabricate în ţară, tuburi de oţel, cabluri electrice, optică, mecanică. Printr-un alt decret-lege din 10 mai 1937, se stabilea intervenţia statului în economie – s-au înființat noi fabrici doar cu avizul Ministerului Economiei Naţionale. În timpul guvernării liberale s-au întreprins acţiuni energice pentru înzestrarea armatei-aceasta şi datorită numirii generalului Antonescu la conducerea Marelui Stat Major în decembrie 1934. Pentru sprijinirea agriculturii s-a înființat Institutul Naţional de Credit Agricol, care oferea micilor producători împrumuturi pe termen lung. Au fost modernizate oraşele, s-au construit căi ferate pe rute noi. Bugetul statului a fost echilibrat în anul financiar 1934-1935, iar în anii următori a fost excedentar, în urma dezvoltării economice susţinute a ţării. Politica de credit a urmărit mai ales dezvoltarea industriei, care a crescut cu 63%, comerţul cu 25%.

Între 1934-1938, economia naţională a cunoscut o dezvoltare însemnată, ca urmare a boom-ului economic de după criza din 1929. Pe plan social, guvernul a sprijinit categoriile burgheze legate de stat alcătuite din N. Malaxa, M. Auschnitt, I. Bujoiu şi I. Gigurtu. Concentrarea şi centralizarea producţiei au atins cote înalte în aceşti ani, mai ales în industria metalurgică–uzinele Reşiţa şi Călan, industria petrolieră-societăţile „Astra“, „Steaua Română“, „Concordia“. În anii 1934-1938, marea creştere economică a avut drept rezultat ridicarea nivelului de trai al populaţiei. Însă contradicţiile sociale, mai ales la sate s-au menținut datorită marilor datorii agricole. Situaţia muncitorilor s-a ameliorat în aceşti ani, numărul şomerilor a scăzut, au crescut salariile, viaţa a devenit prosperă, conflictele sociale s-au atenuat. S-au adoptat şi legi cu implicaţii social-politice – la 16 iulie 1934, legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi, la 30 aprilie 1936 – legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor. În ceea ce priveşte ţărănimea, categoria socială cea mai importantă – a fost aplicată legea pentru conversiunea datoriilor agricole, din aprilie 1934, prin care datoriile ţăranilor se reduceau cu 50-70%, iar restul se plătea eşalonat.

Politica internă a guvernului Tătărescu a apelat la instrumente legislative pentru controlarea situaţiei din ţară-legea din 16 martie 1934, autoriza guvernul să declare starea de asediu pe şase luni, măsură care a fost folosită aproape în întreaga perioadă a guvernării liberale. O altă măsură a fost legea pentru apărarea ordinei în stat din 7 aprilie 1934, prin care autorităţile puteau dizolva grupările politice periculoase pentru stat. Prin legea din 9 iulie 1934, a fost introdus sistemul conducerii prin decrete-legi. Regele Carol II a încercat din nou constituirea unui guvern de ,,uniune naţională”, apelând la mareşalul Averescu, în mai 1934, dar a eşuat. Guvernul Tătărescu, docil cum era, a contribuit la creşterea rolului Monarhiei în viaţa politică.

După 1930, partidele politice au trecut prin numeroase regrupări şi frământări. P.N.L., care avea ca preşedinte din ianuarie 1934 pe C. I. C. Brătianu, şi-a consolidat poziţiile în viaţa politică, iar congresul general al P.N.L, din iulie 1936, a confirmat desemnarea lui D. Brătianu ca preşedinte şi linia politică generală a partidului. P.N.T. era condus, din noiembrie 1933, de I. Mihalache ca preşedinte. Însă, în P.N.T. erau mai multe tendinţe, iar în martie 1935, Al. Vaida-Voevod a constituit Frontul Românesc, fiind exclus apoi din P.N.T. Congresul P.N.T din aprilie 1935, a adoptat un nou program al partidului, care menţinea în linii generale doctrina ţărănistă. Alte partide din această perioadă au fost – Partidul Naţional Creştin, constituit în iulie 1935, în urma fuziunii dintre L.A.N.C., condusă de A. C. Cuza şi Partidul Naţional Agrar, condus de O. Goga. Alte partide au slăbit, micşorându-şi audienţa, precum Partidul Poporului, condus de Al. Averescu, Partidul Agrar, condus de C. Argetoianu sau P.S.D. Mişcarea Legionară era în ascensiune; în martie 1935 a fost înfiinţată o nouă organizaţie politică a Mișcării – Partidul ,,Totul pentru Ţară”, care avea ca preşedinte pe generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (94)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ILARION VIRGIL FELEA – Preot ortodox martir (prima parte)

„Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca

şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă

aminte de cei ce îndură rele, întrucît

şi voi sunteţi în trup.” (Sf. Ap. Pavel)

În cuprinderea antropologiei creştine, în pantheonul ei serafic ortodox al dacoromânilor stăluceşte de-a pururea Icoana Preotului martir Ilarion Virgil Felea.

În limba protodacă, sanscrita-kaoine, preot-sacerdot înseamnă jertfă, martiriu.

Preoţia şi Martiriul sunt două Taine supreme, vocaţionale, misionare, mesianice ale chemării şi alegerii întru slujirea, slăvirea, jertfa pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu Cerul lui de Sfinţi, dar şi pentru Eroii pământului sacru al Gliei străbune.

Preoţia ca slujire

ortodoxă are ca Arhetip Preoţia divină, absolută a lui Hristos, întruchipând un martiriu continuu, conştient, asumat, inefabil, filocalic şi celest.

Preoţia şi martiriul sunt indisolubil legate între ele, sunt consubstanţiale, astfel încât pleroma slujirii se desăvârşeşte prin iubirea totală într-un perpetuu act martiric.

Preoţia este o condiţie sine qua non a misticii, iar martiriul o înaltă trăire isihastă, care prefigurează o anume stare harică de pregustare a naturii vii eshatologice.

Preoţia este fiorul focului ascetic ce se înalţă pe culmile liturgice încingând ca un brâu sacru piscul contemplaţiei, arhipelagul smereniei şi cerul dragostei pogorât peste puritatea incontestabilă a ortodoxiei într-o neîncetată trăire mistico-isihastă.

Preoţia ortodoxă a Creştinismului evanghelic a fost instituită de Arhiereul absolut, LOGOSUL-HRISTOS, Bisericii Sale celei UNA, ca, dar şi cu putere a Dumnezeirii. „Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute!” (Evanghelia lui Ioan 20, 22-23)

În fapt este impropriu spus că Iisus a întemeiat Biserica Sa deoarece HRISTOS-ADEVĂRUL este BISERICA-Însăşi a Veşniciei şi Iubirii Dumnezeirii Sale.

Biserica Ortodoxă de pe pământ trebuie să fie dar Chipului BISERICII cereşti!

Când regimul ateo-proletaro-comunist din Republica Penitenciară din România a legiferat sistemul său concentraţionar, cea mai mare parte a deţinuţilor politici erau de fapt Deţinuţi religioşi-creştini, fiindcă în totul şi în toate a fost prigonită, persecutată, arestată Biserica, adică Însuşi Hristos.

Aşadar, se naşte ipoteza, teza DEŢINUTULUI religios-creştin, după mărturisirea Părintele Ioan Sabău, „nu pe noi ne-au închis, pentru că eram oameni neînsemnaţi, ci pe Hristos!” (Adrian Nicolae Petcu, Părintele Ioan Sabău sub persecuţie ateistă II, în ziarul „Lumina” , Ed. de Banat, Bucureşti, luni 6 aprilie 2015, nr. 79, Anul VI, p. 7)

Ei nu erau oameni neînsemnaţi, fiindcă erau de fapt Mădulare ale Bisericii-Hristos.

Iisus Hristos este Temelia şi Stâlpul, Naşterea şi Veşnicia, Adevărul şi Iubirea, Jertfa şi Crucea, Învierea şi Înălţarea, Mântuirea şi Nemurirea Bisericii Sale!

Biserica este UNA, după mărturisirea Sa: „Este un Domn, o Credinţă, un Botez!”

(Sf. Ap, Pavel în Epistola către Efeseni 4, 5)

Astăzi, se vorbeşte tot mai des, dar nu în sensul, în temeiul hristic-apostolic-ecumenic, „Unitate în diversitate”, ci prin Erezia ereziilor-mişcarea ecumenică, despre diversitatea în diversităţi a bisericilor creştine. „Biserica, pe care a întemeiat-o Hristos pe pământ, prin Sfinţii Lui Apostoli este UNA! Este Biserica din care facem parte, BISERICA ORTODOXĂ! Aşa-numitele Biserici din afara Bisericii Ortodoxe nu constituie Biserica, ci sunt schisme şi erezii.” (Mitropolitul Ieremia de Gortina, http:/ / acvila 30.wordpress.com/ 2012/ 06/ 05/ mitropolitul-ieremia-de-gortina)

Preoţia este o continuă jertfă-slujire, o neîncetată iubire-slăvire în cer şi pe pământ, instituită de Mântuitorul Hristos şi rânduită de Mângâietorul-Duhul Sfânt pentru ca preoţii trăitori în suflet şi în trup să fie aidoma îngerilor luminaţi, măritori în duh.

Preotul ortodox dacoromân îndată ce a primit Taina de sacerdot trebuie să se îmbrace veşnic cu Cămaşa lui Hristos, cea zămislită prin Iubire, Jertfă şi Înviere.

Preoţia ortodoxă, cea adevărată, se întrupează întru Prietenia lui Hristos, ca cea mai curată Iubire, ca cea mai întărită Cetate, ca cea mai ferecată Împărăţie!

Prin Preot, creştinul ortodox se îmbracă în Hristos. „Căci, cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Sf. Ap. Pavel, Epistola Galateni 3,27)

Darul acestei dumnezeeşti Taine, al acestei trepte preoţeşti, mai presus de menirea împărătească, stă deasupra oricărui gând, a oricărui cuvânt, uimindu-l pe Marele Pavel – iubitorul de Hristos. „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile Lui şi cît de nepătrunse căile Lui!”

(Epistola către Romani 11, 33)

„Nimeni, mărturiseşte Sf. Patriarh ecumenic Ioan Gură de Aur, n-a iubit pe Hristos mai mult ca Pavel; nimeni n-a arătat o râvnă mai mare ca el; nimeni n-a fost mai învrednicit de mai mult har.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti-2004, p. 81)

Preoţii devin superiori părinţilor trupeşti, fiindcă părinţii ne nasc din voinţa lor şi din sânge, muririi, iar preoţii ne nasc, ne renasc prin dragostea lor, din Duhul Sfânt, înfiindu-ne astfel iubirii, adevărului, libertăţii, jertfei, crucii, învierii, nemuririi.

„Pentru a fi preot, spune acelaşi mare Ierarh Ioan Gură de Aur, e nevoie de multă pricepere, iar înainte de pricepere e nevoie de mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viaţă curată, de virtute mai mare decât cea omenească.” (ibid., p. 83)

Însuşirile unui adevărat sacerdot, ortodox, jertfelnic şi iubitor de Hristos le enumeră tot Sfântul Patriarh Ioan Gură de Aur, astfel, „trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie; temut, dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar înţelegător.” (ibid., p. 103)

Taina Preoţiei ortodoxe înnobilează sufletul, îl întraripează cu aripile dumnezeirii!

„Preoţia, grăieşte Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz, este arta de a conduce pe om – fiinţa cea mai complexă şi mai felurită în gând şi faptă – este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor!” (ibid., p. 222)

Un alt mare Sfânt care n-a încetat a se minuna, a slăvi şi a cânta Taina Preoţiei a fost/ este Efrem Sirul. „O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoşătoare taină a preoţiei! Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Cad şi mă rog cu lacrimi şi suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoţiei. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie; este pavăză strălucitoare şi neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat; este temelie tare, care de pe pământ se înalţă până la bolta cerească. Dar ce spun, fraţilor? Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu Însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină. Şi, numai ce voieşte, că îndată şi primeşte, cu multă îndrăznire, cererile pe care I le face.” (ibid., p. 300)

Preotul ortodox dacoromân trebuie să se pogoare în atâtea adâncimi matafizice, trebuie să urce pe înălţimile mistice, trebuie să străbată azurul serafic al duhovniciei, trăind isihast duhul liturgic, „Iubind ca Dumnezeu”, cum spunea părintele Miron Mihăilescu, adică dragostea „Liturghiei după Liturghie.” (Iubind ca Dumnezeu – Liturghii după Liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, Ed. Christiana, Buc., p. 174)

Fiorul elevaţiei mistice este o dorire dumnezeiască, acel vector inefabil al continuei aspiraţii după sfinţenie, o împletire dintre cercetare şi viaţa moral-duhovnicească, care se întrupează unei naturi asimetrice reciproce duhovnic-ucenic/ ucenic-duhovnic, căci „Taina iubirii, spunea părintele Ghelasie Gheorghe, este asemenea unei întrupări în celălalt şi, prin urmare, presupune o concomitentă dăruire şi primire.”

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ILARION VIRGIL FELEA – Preot ortodox martir (prima parte)” →

Ierod. IUSTIN T.: Împărăția Cerurilor e asemenea unui Copil care se întoarce, mereu, la Căluțul lui…

Ce ne face să ne întoarcem, mereu, la locul nostru de „mai frumos” și „mai bine”? La Împărăția din noi? Nu cumva un presentiment că noi eram, dintotdeauna, de acolo?…

Ce ne face să nu rămânem căzuți, să nu stăm cu gândurile pe „podeaua” păcatelor, să nu contemplăm Existența de jos, din căderea noastră? Căci contemplarea Existenței în momentele în care suntem jos, cu mintea „jos” e de fapt contemplarea întunericului. Din care vine, sigur, deznădejdea.

Căci asta e Minunea. Existența se contemplă din picioare! Nu de jos. Jos ea nu poate avea decât sensul unui fel de prăbușiri a lumii, a ceva pierdut. Cei care ajung la deznădejde o fac pentru că măsoară Existența din căderea lor. Din sensurile ratate ale lumii. Din ceea ce Ea nu mai poate să ofere. Din ceea ce Ea nu mai are să ofere. Asta e rețeta Celui Rău pentru a invita omul la abandon. La sin-uciderea vieții.

Dar Secretul lui Dumnezeu e acesta. Secretul Vieții înseși. Existența se contemplă din RIDICAREA noastră! Pentru că acolo sunt toate sensurile ei, dintotdeauna. Toate înțelesurile Vieții sunt „în picioare”. Nu jos. Nu în neant. Tot ce e bun și frumos și valoros în Existență se vede cu mintea „din picioare”. Asemenea unui Copil care se întoarce mereu la Căluțul lui…

De aceea, să practicăm acest exercițiu minunat. Ce dumnezeiesc de simplă e starea Împărăției! E ca un Copil care știe că viața toată e acolo, pe Căluțul lui… Cade adeseori. Se scoală și încalecă pe căluț neabătut, ca și cum cineva i-ar fi distras atenția. Cade din nou. Petrece mai mult timp „pe podea” decât pe căluț. Dar, lucru dumnezeiesc, el nu dă nicio valoare timpului de „pe podea”. Ca și cum cineva l-ar fi făcut să-și piardă vremea cu altceva. În loc de căluțul lui. Toate sensurile vieții, toata bucuria, toate memoriile sunt acolo, pe căluț. Căluțul e singura stare în care poate exista „realitatea”. Singura care trebuie să fie. Și singura care va fi, dintotdeauna!

Continue reading „Ierod. IUSTIN T.: Împărăția Cerurilor e asemenea unui Copil care se întoarce, mereu, la Căluțul lui…” →

Lenke IUHOȘ: „Ziua Îndrăgostiților” poate ruina o relație

Sfântul Valentin, chiar dacă este o sărbătoare împrumutată în cultura românească, a devenit neoficial „Ziua Îndrăgostiților” la români, devansând “autohtonul” Dragobete. Cu toate acestea, studiile arată că 79% dintre oameni sărbătoresc „Ziua Îndrăgostiților” deoarece se simt constrânși de presiunea socială și comercială, potrivit Statista.com.

Potrivit psihologului Lenke Iuhoș, din cauza presiunii sociale, care te îndeamnă să te racordezi la cutumele societății – veșnicul „așa se face” – în perioada Sfântului Valentin – cu două săptămâni înainte și după sărbătoare – există mult mai multe șanse ca relațiile să se destrame, deoarece mulți dintre noi nu știm să ne comportăm „așa cum trebuie” în aceste zile festive. „Mulți băieți intră în panică în această perioadă deoarece nu știu care sunt așteptările partenerului, le este teamă să nu dezamăgească, probabil nu au atâția bani pentru cadourile sofisticate pe care le așteaptă partenerul, și de cele mai multe ori alege calea cea mai simplă: aceea de a se eschiva și de a găsi motive de ceartă, sperând într-o despărțire temporară în preajma Zilei de 14 februarie”, explică psihologul Lenke Iuhoș.

Mai mult decât atât, specialistul afirmă că 3 factori esențiali îi împing pe bărbați să prefere despărțirea în preajma sărbătorii decât să nu se ridice la așteptările partenerului:

Așteptările prea înalte.

„Pentru mulți, Sfântul Valentin vine cu o mulțime de așteptări, inclusiv cadouri, mese speciale și localuri romantice. Cu toate acestea, cu cât așteptările sunt prea ridicate, cu atât mai ușor s-au creat premizele unei dezamăgiri, deoarece partenerul poate fi pus față în față cu realitatea, care nu se potrivește cu speranțele acesteia nerealiste. De asemenea, multe cupluri care aleg să intre într-o relație sperând că totul va fi roz și că băiatul îi va face toate poftele, ajung până în stadiul în care pot apărea dezamăgirile și disfuncțiile în cadrul relației”, explică psihologul Lenke Iuhoș.

Continue reading „Lenke IUHOȘ: „Ziua Îndrăgostiților” poate ruina o relație” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (93)

România în perioada interbelică (1918-1939)

La 27 martie 1926, guvernul Brătianu, după patru ani de guvernare eficientă, s-a retras de la putere şi, în urma unei înţelegeri din iunie 1924 cu generalul Averescu, la 30 martie 1926, regele Ferdinand a adus la conducerea ţării un guvern condus de Al. Averescu, care se va menţine până la 4 iunie 1927. Noul guvern a organizat alegeri parlamentare în mai 1926, pe care le-a câştigat cu uşurinţă, beneficiind de primă electorală de 40%. Guvernul Averescu a luat mai întâi unele măsuri economice, între care stabilirea unui nou tarif vamal. Din iniţiativa guvernului s-a adoptat legea pentru împroprietărirea fără plată a ofiţerilor Ordinului ,,Mihai Viteazul” cu loturi individuale de 25 de iugăre în Ardeal sau 25 ha în restul ţării. În plan social, guvernul Averescu a promovat o politică de sporire a impozitelor pentru toate categoriile de venituri. În ianuarie 1927, legea pentru organizarea Serviciului de Inspecţie a Muncii, iar în aprilie 1927 a fost adoptată legea Camerelor de Muncă, pentru ocrotirea muncitorilor industriali şi comerciali. Din iniţiativa economistului Mihail Manoilescu, a fost adoptată legea pentru armonizarea retribuţiilor bugetare.

În octombrie 1926, s-a aflat că regele Ferdinand era grav bolnav (el suferea de cancer), ceea ce a provocat o mare îngrijorare printre oamenii politici români. În urma neînţelegerilor dintre Averescu şi Brătianu, Generalul a fost silit să demisioneze, la 4 iunie 1927. Regele Ferdinand a numit la 4 iunie un guvern condus de prinţul Barbu Ştirbei, cumnatul lui Brătianu, sprijinit de o serie de partide. Guvernul a obţinut din partea regelui decretul de dizolvare a parlamentului şi de organizare a unor noi alegeri. În urma alegerilor parlamentare din iunie 1927, Partidul Naţional Liberal a obţinut 61% din voturi, iar P.N.Ţ. a obţinut 22%. Parlamentul şi-a deschis lucrările la 17 iulie, într-o atmosferă de îngrijorare provocată de sănătatea regelui – peste trei zile, regele Ferdinand a murit, la 20 iulie 1927. În ziua morţii regelui Ferdinand, prinţul Mihai, nepotul acestuia, a fost proclamat rege al României (avea doar 6 ani), iar Regenţa a intrat în funcţiune. Brătianu, după moartea regelui Ferdinand, domina cu autoritate scena politică, el fiind de fapt cel care conducea România.

Situaţia statului român, după moartea regelui Ferdinand, era confuză şi neliniştitoare, opoziţia ataca Regenţa şi, în general, actul din 4 ianuarie, care era contestat. La 31 iulie 1927, fostul prinţ Carol, într-o declaraţie făcută ziarului parizian ,,Le Matin”, îşi exprima intenţia de a reveni în ţară pentru a ocupa tronul. La sugestia lui Brătianu, ministru de interne I. G. Duca a elaborat un document, la 20 august, pentru instrucţiuni în ipoteza în care Carol s-ar întoarce în ţară. Într-adevăr, după moartea regelui, la Paris şi în ţară, s-a constituit un grup de susţinători ai lui Carol, pentru crearea unui curent de opinie în favoarea întoarcerii prinţului în România. Opoziţia şi-a intensificat acţiunile împotriva guvernului Brătianu. P.N.T. a anunţat organizarea unui congres pentru 20 noiembrie 1927, la Alba Iulia, conceput ca o mare adunare populară, care să silească Regenţa să demită guvernul liberal. Însă guvernul a interzis organizarea congresului la Alba Iulia şi, în replică, conducerea P.N.Ţ. a anunţat organizarea ,,rezistenţei cetăţeneşti”.

Spre sfârşitul lunii noiembrie 1927, când tensiunea politică era în creştere, pe neaşteptate, a căzut ca un trăsnet asupra ţării vestea că, la 24 noiembrie 1927, marele Brătianu a încetat din viaţă. La mai puţin de 6 luni de la moartea regelui Ferdinand, un alt ctitor al României Mari îşi afla sfârşitul.

Regenţa a numit, la 24 noiembrie, ca prim-ministru pe Vintilă Brătianu, fratele lui I. I. C. Brătianu, economist şi finanţist de mare talent, dar fără autoritatea politică a acestuia. Guvernul liberal (24 noiembrie 1927-3 noiembrie 1928) şi-a concentrat energia pentru înfăptuirea stabilizării monetare şi pentru calmarea vieţii politice prin combaterea acţiunilor carliste şi a acţiunilor politice ale opoziţiei (PN.Ţ.). Guvernul V. Brătianu a adoptat legea pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi fixarea duratei muncii, în aprilie 1928, prin care se interzicea munca copiilor sub 14 ani, prevedea acordarea de concedii gravidelor şi stabilea ziua de muncă de 8 ore. Deoarece inflaţia continua să crească, guvernul a renunţat la ideea revalorizării leului şi a adoptat măsuri pentru stabilizarea monetară cu ajutorul unui mare împrumut extern. Un episod aparte au fost incidentele de la Oradea, cu ocazia congresului Asociaţiei Naţionale a Studenţilor Creştini din 6 decembrie 1927, când au avut loc incidente între studenţii creştini şi evrei.

Opoziţia naţional-ţărănistă a trecut la noi acte împotriva guvernului liberal şi, la începutul lui decembrie 1927, P.N.Ţ. a declanşat campania de răsturnare a guvernului liberal, la care s-a asociat, din ianuarie 1928, şi P.S.D. În martie 1928, s-a organizat o mare adunare la Bucureşti, în care s-a cerut guvernului să părăsească puterea. P.N.T. a decis retragerea deputaţilor şi senatorilor săi din parlament şi organizarea unei mari adunări la Alba Iulia, apoi la 30 aprilie a adresat un manifest către ţară. La adunarea de la Alba Iulia, din 6 mai 1928, au participat 100.000 cetăţeni şi s-a cerut din nou demiterea guvernului liberal, prin organizarea de presiuni asupra Regenţei. Situaţia guvernului V. Brătianu era dificilă, nemulţumirea creştea, situaţia financiară se înrăutăţea, bancherii străini refuzau să acorde împrumutul pentru stabilizare, presiunile P.N.Ţ. deveniseră insuportabile. În aceste condiţii, guvernul liberal a demisionat, la 3 noiembrie 1928 şi, astfel, decada brătienistă (1918-1928) a luat sfârşit. România realizase mari progrese în toate planurile, în cei zece ani de la marea unire.

La 7 noiembrie 1928, Regenţa a cerut lui N. Titulescu să alcătuiască un guvern de ,,uniune naţională”, dar el nu a reuşit şi, la 8 noiembrie 1928, Regenţa l-a însărcinat pe Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., să alcătuiască un nou guvern, iar la 10 noiembrie, acesta a depus jurământul. Parlamentul a fost dizolvat şi s-a decis organizarea de noi alegeri. Alegerile parlamentare din decembrie 1928 au reprezentat un moment aparte în viaţa politică din România – campania electorală părea să deschidă o nouă eră în istoria ţării. P.N.T. aliat cu P.S.D a obţinut o victorie uriaşă, 77,7% din voturi (348 de locuri). După alegeri, noul guvern Maniu a urmărit reorganizarea aparatului de stat şi, la 3 august 1929, a fost promulgată o nouă lege de organizare administrativă a României, contestată vehement de opoziţia liberală şi care a dus la creşterea birocraţiei în administraţie. În martie 1929, a fost adoptată legea de reorganizare a jandarmeriei, iar în iulie 1929, legea pentru reorganizarea poliţiei. Prin decretele din mai şi iunie 1929 şi legea pentru amnistie, din 6 iunie, erau graţiate infracţiunile militare şi comuniste şi de natură politică. La 30 iunie 1929, a fost adoptata legea pentru reorganizarea penitenciarelor şi tot în 30 iunie, a fost adoptată legea pentru organizarea armatei.

Politica economică a guvernului Maniu avea la baza concepţia ,,porţilor deschise” faţă de capitalul străin. Guvernul a obţinut rapid un masiv împrumut extern, care a stat la baza legii pentru stabilizare monetară, din 7 februarie 1929. Prin stabilizarea leului se punea capăt inflaţiei de după marea unire. Guvernul Maniu a modificat legea minelor, în 1929, deosebit de favorabilă capitalului străin, a adoptat un nou tarif vamal, care desfiinţa protectoratul vamal. Politica economică a ,,porţilor deschise” a avut rezultate contradictorii, pe de o parte, a dus la modernizarea unor sectoare economice, iar pe de altă parte, a dus la creşterea datoriei externe a României. Criza economică din 1929 a afectat şi România, prin scăderea preţului la cereale-principalul produs la export şi blocaj industrial şi financiar. În plan social, guvernul a adoptat legea pentru libera circulaţie a terenurilor obţinute prin împroprietărire – ,,legea Mihalache”, din august 1929, prin care a fost organizat creditul agricol. În aprilie 1929, s-a adoptat legea contractelor colective de muncă, în ianuarie 1929, legea ajutorului de şomaj, în aprilie 1930, legea pentru protecţia muncii indigene.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (93)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Jertfa Dragostei lor, Părintele Crăciun şi Prezbitera Anişoara

„Credinţa, nu ştiinţa, nici arta, nici filosofia,

nici politehnica, ne deschide împărăţia cerurilor,

în care se cuprind toate comorile ştiinţei, ale artei,

ale filosofiei, ale religiei, ale sufletului, ale omenirii

şi ale Dumnezeirii.” (Părintele ILARION FELEA)

Părintele Crăciun Oprea

În satul Cărăsău (Bihor) aproape de Munţii Codrului, se nasc la 17 Iunie 1925, gemenii Moise şi Crăciun ai evlavioasei familii Crăciun şi Saveta Opre. Moise a trăit doar şase luni, iar Crăciun a crescut până la 14 ani alături de alţi cinci fraţi. A făcut şcoala primară în Cărăsău, un an de zile la Şcoala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea (1939-1940), fiind obligat să se mute din cauza ocupaţiei hortyste în Arad la Şcoala Normală „Dimitrie Ţichindeal”, între 1940-1947, şcoală despre care amintea cu bucurie şi venerare, ce purta şi amprenta lui Mihail Eminescu. „Care dintre dumneavoastră nu-l cunoaşte pe Eminescu, care-l laudă pe Ţichindeal? A făcut şcoala teologică a Bisericii de la Arad, care avea rostul de a crea cadre de învăţători şi preoţi care mergeau la sat să poată face educaţie la români, căci în satele în care erau învăţători absolvenţi de la şcoala lui Dimitrie Ţichindeal, sau a Bisericii, vorbeau şi în pauze limba română şi învăţau în Biserică şi în şcoală în limba noastră şi cât mai serios posibil. Pe când la şcolile de stat şi în pauze obligau copiii să vorbească limba maghiară.” (Viaţa Părintelui cel cu nume de Sărbătoare, Crăciun Oprea Mărturisitor din temniţele comuniste şi preot întru Hristos, în Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

În anul 1947 a intrat la Academia Teologică din Arad, avându-l rector pe pr. prof. univ. dr. Ilarion Felea. La 31 Mai 1948, studentul teolog Crăciun Oprea este arestat, anchetat la Arad şi Oradea, primind 8 ani de închisoare pe care a săvârşit în temniţele de la Timişoara, Aiud, Piteşti, Canalul Dunărea Marea Neagră, perioadă în care şi-a pierdut ambii părinţi. În 29 Mai 1956, a fost eliberat şi s-a oprit la Arad, cerând îndrumare şi binecuvântare de la duhovnicul său pe care l-a avut pildă şi model întreaga sa viaţă Părintele Ilarion Felea, chiar după martiriul său din temniţa Aiudului, spre a continua Facultatea în cadrul Institutului Teologic Universitar Sibiu (1956-1959). Studentul Crăciun Oprea a intrat cu bursă de stat, dar mai către Sărbătoarea Crăciunului-Naşterea Domnului, politrucul împuternicit, i-a tăiat bursa. Cine era acel împuternicit ? Prin Ordonanţă de Guvern din 1 Iunie 1953, s-au înfiinţat 183 de posturi de împuterniciţi de culte, ce s-au adăugat noii organizări administrative a României. Alegerea se făcea prin sudoarea muncii depuse în cadrul partidului în baza recomandărilor proletarilor baroni locali de partid, fără studii, cu recrutarea din armată de către Securitate, plus cele 6 luni de pregătire ca activist de partid, la care se adăuga fidelitatea faţă de ideologia bolşevico-proletară.

Un rol de seamă avea să-l joace acest împuternicit,prin care după aplicarea decretului 410/ 1959 s-a dat lovitura de graţie asupra Bisericii Ortodoxe naţionale, prin scoaterea din mănăstiri a călugărilor şi monahiilor, puşi la dispoziţia Securităţii, care i-a aruncat pe cei mai îndârjiţi în temniţe. (Adrian Nicolae Petcu)

Tânărul Crăciun Oprea deşi licenţiat în Teologie, a fost refuzat de Securitate să fie hirotonit preot. S-a angajat astfel, la secţia Poiana Ruscă, filiala Exploatării miniere Teliuc-Hunedoara, până în anul 1964.

În 18 Ianuarie 1962 s-a logodit cu Anişoara Rudeanu, iar în 25 Februarie au împlinit Taina Cununiei în biserica Cincişul Vechi, ultima slujbă în acea biserică înainte de a fi distrusă de regimul comunist, alături de sat şi de altele pentru construirea barajului lacului de acumulare ce aproviziona Combinatul din Hunedoara şi strămutarea lor pe o culme de deal „neprimitoare”. În 9 Aprilie 1963, în familia soţilor Opre a venit primul copil Ioan-Antonie. La 1 Noiembrie 1964, episcopul Aradului Teoctist Arapaşu, viitorul patriarh, l-a hirotonit preot pentru parohia Hăşdău, cu filiile Goleş şi Dăbâca din Ţinutul Pădurenilor, slujind până în anul 1976. În 31 Ianuarie 1967, în familia părintelui Crăciun s-a născut Nicolae-Adrian, al doilea băiat. Între anii 1968-1970 a administrat şi parohia Topliţa cu filiile ei Curpen, Dealu Mic şi Vălari. În anul 1973, episcopul Aradului Visarion Aştileanu l-a transferat paroh la Cinciş-Cerna, în satul în care locuia, continuând ridicarea noii biserici începută de cumnatul său părintele Anton Rudeanu şi distins cu rangul de Iconom Stavrofor. Între anii 1964 -1976 a executat lucrări de amenajări şi reparaţii la bisericile pe care le păstorea: Goleş, Dăbâca, Hăşdău, Topliţa, Izvoarele, iar în perioada 1973-1984, alături de prezbitera sa Anişoara s-au dedicat integral terminării bisericii Cinciş-Cerna, pe care au sfinţit-o în plin regim comunist în anul 1984. În anul 1999, părintele Crăciun şi prezbitera Anişoara, ajutaţi de unii dintre fii duhovniceşti încep construcţia uneia dintre cele trei clădiri, muzeul, la vechea rugăminte a Părintelui Arsenie Boca, de a crea alături de biserică un complex monahal. În anul 2011, părintele Crăciun s-a pensionat. În 8 Aprilie 2012, în Duminica Floriilor, părintele Crăciun Opre s-a adăugat Corolei de Flori din Grădina cerească a Maicii Domnului.

Prezbitera Anişoara Oprea

În vechiul sat Cinciş, la 25 Octombrie 1930, s-a născut cel de-al şaselea copil în familia lui Ioan şi Iulia Rudeanu, Anica. Au rămas în viaţă doar Anton, Maria şi Anica.

Cu câteva zile înainte de naştere, satul Cinciş a fost inundat de ploi torenţiale care au măturat totul în cale, case, grădini, gospodării, animale. Tatăl Anişoarei a fost primar în sat un sfert de veac. Părintele Arsenie Boca era un apropiat al primarului Ioan Rudeanu care era şi un bun gospodar care avea grădini, pomi, boi, vaci, viţei, cai. Venind odată marele Duhovnic în casa primarului acesta i-a arătat fălos frumoasele sale animale.

–„Apăi no, îi ţineţi până vine vremea să îi daţi pe o semnătură.”

I-a arătat apoi grădina cu pomii cu roadele în pământ, care îi hrănea şi pe străini.

-„Dar să ştiţi că va veni vremea să îi tăiaţi.

-Părinte, cum să-i tai? Că doar nu i-am pus ca să-i tăiem!

-Nu, unchiule, nu matale îi vei tăia. Vor veni alţii să-i taie.” (Dragostea părintească de la Cinciş-Părintele Crăciun şi preoteasa Anişoara Opre, volum îngrijit de Natalia Corlean, Ed. Agaton, Făgăraş, 2019, p. 15-17)

Alesul Părinte duhovnicesc a mai venit şi altă dată, a urcat cu gazda şi cu cele două fiice Maria şi Anişoara o pantă, care avea în capătul ei Bisericuţa veche, iar peste drum de biserică străjuia un falnic păr gros, al unui fin de-al lor. Părintele Arsenie avea în mână un băţ de alun, iar „după ce s-a învârtit de câteva ori, a ridicat băţul c-am la doi metri jumătate de bază şi a bătut în locul acela:

-Până aici va ajunge apa!

Noi – şi eu, şi sora mea, şi tata – am zis:

-Părinte, păi dacă ajunge apa acolo noi ce facem? Ne înecăm, murim?

-Nici nu vă înecaţi, nici nu muriţi…” (Dragostea părintească de la Cinciş-Părintele Crăciun şi preoteasa Anişoara Opre, volum îngrijit de Natalia Corlean, Ed. Agaton, Făgăraş, 2019, p. 15-17)

Anişoara Rudeanu a făcut şcoala generală în satul natal, cea gimnazială în Comuna Teliucu, încheind cu Liceul Economic-Hunedoara, secţia contabilitate. În timpul liceului eleva Rudeanu împărţea Duminicile, una la Biserica fratelui ei, alta la mănăstirea Prislop la Părintele Arsenie, indiferent de vreme, ploaie, zăpadă, cinci ore dus-întors prin pădure. După absolvire, între 1948-1950 tînăra Anişoara intră în obştea Mănăstirii Prislop, sub ascultarea şi ocrotirea Părintelui Arsenie Boca. În anul 1950, la cererea părinţilor bătrâni, mai cu seamă a fratelui, fără voia ei, dar cu binecuvântarea duhovnicului, care i-a profeţit alt drum însemnat a ieşit din mănăstire. „Anişoaro, te duci acasă. Ai grijă de părinţii tăi şi de tine. Te angajezi undeva şi îţi vezi de treburi. Că tu în lume vei face mai mult decât ai face aici, mănăstire.”

(Dragostea părintească…, op. cit., p. 26)

S-a angajat iniţial la Direcţia economică a Combinatului Siderurgic Hunedoara, până în anul 1956. Acolo a fost tot mâna marelui duhovnic care a protejat-o, fiindcă din 24 de contabile, ea singură era la Direcţia comercială unde avea la îndemână toate materialele de aprovizionare, făcând astfel un fel de ucenicie care-i va folosi la ridicarea Bisericii cea mare. S-a angajat apoi la Spitalul municipal Hunedoara, până în 1990, la pensionare. În anul 1962, pe 18 Ianuarie a avut loc cununia civilă cu viitorul preot Crăciun Oprea, în 25 Februarie a primit Taina Cununiei, în 9 Aprilie 1963 l-a născut pe Ioan-Antonie, iar după hirotonia soţului Crăciun în anul 1964, devine prezbitera Anişoara, coslujitoare pe viaţă a părintelui. În anul 1967, l-a născut pe cel de-al doilea băiat Nicolae-Adrian. După pensionarea din anul 1990, cu aceeaşi râvnă neobosită cu care a ridicat biserica cea mare, s-a angajat cu ascultare, pentru împlinirea rugăminţii marelui Duhovnic Arsenie Boca, la ridicarea unui complex monahal, a celor trei clădiri, muzeul, chilii, sală de conferinţe şi evenimente social-filantropice. În anul 2011, a fost terminat muzeul. În 16 Februarie 2017, s-a adăugat cu odihna trupului alături de părintele Crăciun, la umbra bisericii din Cinciş.

Anişoara Oprea a fost un mare model de prezbiteră, cuvioasă, smerită, demnă, curajoasă, zeloasă, iute ca o rândunică, cucernică asemeni unei porumbiţe, harnică precum o furnică, strângătoare ca o albină, adunând din toate florile-locurile cele de trebuinţă pentru Biserica lor cea nouă, pentru hrana tuturor lucrătorilor, asistându-l şi ajutându-l permanent pe părintele Crăciun „şi de multe ori chiar îndrumat de doamna preoteasă Anica, un adevărat ctitor.”(Pătimitori şi pătimire în închisorile comuniste. Coordonator: pr. dr. Florin Dobrei, Ed. Reîntregirea a Arhiepiscopiei Alba Iuliei-Alba Iulia/ Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei-Deva, 2015, p. 271)

Satul Cărăsău din preajma Munţilor Codrului, situat între Beiuş şi Oradea, avea pe vremea copilăriei părintelui o comunitate bine închegată de oameni gospodari ce întrupau o unitate de credinţă, curaj, demnitate, frăţietate, hărnicie, moralitate, obicei, tradiţie, prin cinstirea şi purtarea frumosului şi aristocratului costum popular, prin respectarea posturilor creştine, prin evlavia pentru învăţător, preot, moaşă, bătrâni, prin ajutorarea celor neputincioşi, prin milostivirea pentru cei săraci, astfel că la marile sărbători Naşterea Domnului-Crăciunul şi Învierea Domnului Hristos, toţi cetăţenii deveneau ca fraţii, cei înstăriţi hrănindu-i şi pe cei lipsiţi de bunătăţi.

„În 1944 frontul a fost la noi în sat. Armata a venit la noi în sat şi noi am fugit pentru că aflasem de la o rudenie că dacă eşti prins, eşti luat la făcut de tranşee. Şi am fugit undeva pe Crişul Alb, lângă Gura Honcii.” (Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

Satul Cinciş a fost sortit de regimul ateu comunist, alături de altele cinci sate la pieire prin inundare, pentru a se naşte lacul de acumulare spre a deservi cu apă industrială Combinatul siderurgic Hunedoara, iar pe de altă parte şi bază de agrement pentru muncitori. Ţăranul pe care îl venera părintele trebuia desţărănat, smuls din ţărâna sacră-străbună. „Eu m-am considerat, totdeauna, ţăran de acasă.”

Satul-Vatră ancestrală plămădită de Dumnezeu ca aşezare şi reaşezare de familie, de Neam, de biserică, de şcoală, de naştere, de Dumbrava minunată a copilăriei, de poezie, de creaţie, de basm, de Acasă.

Satul-cântat de marii rapsozi populari, de genialii poeţi, de marii artişti în romanţele lor de aur, pictat sublim de iluştrii şi nemuritorii artişti.

Satul eternizat de Lucian Blaga ca loc de naştere a veşniciei, de Nichifor Crainic ca loc de sfinţire, de Vasile Băncilă ca o comuniune întru sacru şi profan, de Petre Ţuţea, unde ţăranul devine imperial, de Ernest Bernea unde se săvârşeşte permanent actul liturgic între Dumnezeu şi ţăran, acesta invocându-L cu cuminţenia sufletului său în toate manifestările şi trăirile sale.

Ţăranii care şi-au apărat Glia milenară cu dragoste, cu curaj, cu credinţă, cu sânge, RĂDĂCINILE celor mai mari personalităţi, genii, învăţători, preoţi, prezbitere, călugări, monahii, profeţi, ierarhi, pedagogi, conducători, mari comandanţi, eroi, martiri, mărturisitori, cuvioşi şi sfinţi, adânc înrădăcinaţi în tradiţia milenară creştină şi oricum încăpăţânaţi să rămână, deci refractari noii ideologii proletare trebuiau să piară într-un fel sau altul, fie în temniţe, fie la Canal, fie deportaţi, fie strămutaţi…

Ţăranii aceia cucernici, cinstiţi, omenoşi, harnici, cu suflet frumos, cu podoabă tradiţională aleasă, ctitori de case, de şcoli şi lăcaşuri sfinte, au fost smulşi din vetrele lor părinteşti, au fost frânţi din moşia lor, au fost sfârtecaţi din agoniseala lor de o viaţă, au fost înfrânţi în elanul lor de libertate, de adevăr şi trăire a comuniunii spirituale. „Oamenii erau forţaţi să îşi mute gospodăriile într-un sat nou, parcelat egalitar şi impersonal, situat pe vârful unui deal defrişat şi neprimitor. Şi-au mutat morţii din cimitir, au luat ce au putut şi şi-au luat în primire terenurile pentru a ridica pe ele noi case. Bisericile vechi, de o valoare patrimonială inestimabilă, au fost acoperite de ape. Au fost oameni, mai ales bătrâni, care au refuzat să îşi părăsească satul până când apa le-a ajuns la prag. Unii au murit la scurtă vreme.” (Dragostea părintească de la Cinciş…,op. cit., p. 62)

Năpasta socialistă s-a abătut cu urgie proletară asupra satului, asupra ţăranului.

Arestarea.

Absolvenţii Şcolii Normale din rândul studenţilor teologi arădeni au fost repartizaţi ca pedagogi la un internat de elevi, sub responsabilitatea părintelui rector Ilarion Felea. În internat elevii cei mai dotaţi fizic şi intelectual s-au călăuzit către un itinerariu spiritual: cinste, credinţă, cunoaştere, autocunoaştere, curaj, morală, educaţie, fraternitate, altruism, responsabilitate, respect, modestie, fidelitate, devotament, demnitate, dragoste, jertfă, cultură, deci, calea perfectibilităţii spre desăvârşire. Atitudinea lor se îndrepta împotriva ideologiei marxist-leninist-comuniste care penetra mediul şcolar şi universitar. Ca pedagog al Institutului „Diecazana” al Academiei din Arad, Crăciun Oprea ajutat de colegul mai mare Viorel Gheorghiţă, au iniţiat grupuri de „consfătuiri creştine”, privind cultivarea virtuţiilor creştine pentru formarea elevilor, studenţilor, teologilor şi a viitorilor preoţi. „Siguranţa a operat arestări la nivelul şcolilor arădene şi mai ales al Academiei teologice. Pentru a avea probe Siguranţa comunistă a fabricat inclusiv documente dactilografiate…” (Pătimitori şi pătimire în închisorile comuniste…, op. cit., p. 147)

Studentul-pedagog Crăciun Oprea avea deja întrupată pecetea ortodoxiei odrăslită prin purtarea de grijă şi călăuzire a marelui Duhovnic Arsenie Boca, dar şi safirele din Aura ilustrului teolog-preot Ilarion Felea, astfel că misiunea lui privind împlinirea vocaţiei întru cler, întru slujirea Hristică era arhibinecuvântată.„M-a interesat educaţia, formarea unui om cu caracter creştin…M-a dat în primire lor cineva de la teologie. Îmi era profesor. Mai târziu a ajuns preot ortodox în Londra. Omul ăsta m-a scos la plimbare, să-mi dea ceva de lucru. A fost silit şi el să facă treaba asta. A venit Securitatea şi m-a luat. M-au dus la Securitate şi acolo mă aşteptau mai mulţi gealaţi. Vreo patru-cinci. M-au introdus într-o cameră cu obloanele închise, m-au trântit la pământ, m-au descălţat şi m-au bătut la tălpi. Rău de tot…” (Dragostea…, p. 31)

După „încălzirea” de zi la Siguranţa Arad, studentul teolog a „beneficiat” noaptea de adevărata tortură, îndeosebi preferata anchetatorilor, „morişca”, iar ca amintire vie, şeful bătăuşilor i-a spart timpanul urechii stângi, lăsându-l pe viaţă cu surzenie. În evidenţa lor, în fişa personală a victimei se consemna: „inteligent, pătruns de un adânc spirit religios, mergând până la fanatism, dârz, tenace, hotărât, periculos din punct de vedere al îndoctrinării religioase […]. Este un element care cu greu se poate redresa.” (ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 505, vol. 1-2;)

Tribunalul Militar Timişoara, i-a acordat o condamnare de 8 ani închisoare, prin Sentinţa nr.449/ 23 Martie 1949, pentru „uneltire contra ordinei sociale.” (ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 269000, vol. 1-2; ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 310002; Gabriel Valeriu Basa, Preoţi, teologi şi călugări hunedoreni în închisorile comuniste, în „Altarul Banatului” , an XVI, 2005; „Ziarul Lumina”, 20/ 27 Ianuarie 2012)

La Piteşti a trecut un an de zile prin diabolicul fenomen al „reeducării” care se preocupa de diversitatea torturilor. După Piteşti a urmat altă fioroasă închisoare Gherla cu aceleaşi infernale defăimări şi torturi inimaginabile. A luptat din răsputeri să-i ridice pe cei căzuţi prin reeducare, amăgiţi că astfel vor scăpa cu viaţă. „Regimul era acelaşi şi la Piteşti şi la Gherla.” În temniţă în afara meditaţiei religioase, a semnalelor morse, a propriei respiraţii şi a apelului, nu se auzeau decât, ţipete, loviri, bătăi, înjurături, gemete, strigătele gardienilor ce te scoteau la anchetă, huiduirile lor când te loveau cu cisma, bocancul sau alte corpuri dure, căderile celor torturaţi, cadenţa lingurei în gamela cu conţinut incolor, infect, abia vizibil, vorbele obscene, perpetua expresie „banditule”, alimentându-se continuu din partea administraţiei şi a echipei de torţionari cu care conlucra, învrăjbirea pentru ca deţinuţii să se sfârtece între ei. „Măi, oameni buni, dacă voi aţi hotărât să vă rupeţi de ceilalţi şi să îmbrăţişaţi această atitudine, treaba voastră. Însă un lucru aş vrea să vi-l spun. Nu ştiu cum poţi fi reeducat în stil comunist – să te manifeşti ca un ateu – după ce ţi-ai clădit o educaţie creştină.” (Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

A urmat după un an de Gherla, vestitul Canal Dunărea-Marea Neagră, nu mai puţin fioros ca temniţele prin care trecuse. „Erau acolo brigăzi de 13-14 studenţi, toţi reeducaţi la Piteşti… Dacă te prindeau că te rugai, mâncai bătaie de te omorau şi te puneau să faci nişte lucruri dincolo de orice limită a degradării omeneşti.” (Dragostea părintească de la Cinciş…,op. cit., p. 37)

La Canal, părintele Crăciun mărturiseşte despre Celălalt CRĂCIUN, Care l-a ţinut în viaţă. „Eu am învăţat rugăciunea lui Iisus la Canal. Seara spuneam rugăciunea împreună, apoi zile şi nopţi întregi şi niciunul dintre noi n-a murit şi nici n-a rămas schilod. Dar nu ne-am dat seama de lucrarea ei, până n-am scăpat afară.” (Pătimitori şi pătimire…, op. cit., p. 268)

Munca la Canal făcea parte din metodica torturii, a regimului de exterminare. Pământul era moale, greu, argilos şi nu se desprindea de hârleţul cu care trebuia să încarce un singur deţinut politic sau religios un vagon întreg. După pământ urma spartul bolovanilor în pietre mici pentru traversele de cale ferată. Tânărul Crăciun Oprea a fost obligat să muncească chiar imediat după operaţia de la piciorul stâng, aşa cum era, în cârje, cum l-a văzut şi tatăl său, care s-a ofticat şi la puţin timp s-a prăpădit, la un an după soţia sa. „Aici la spate, am avut localizată o ruptură de fibre musculare…Tata m-a văzut în cârje la lucru. L-am văzut şi eu, dar nu mi-au dat voie să vorbesc cu el. Şi el a venit apoi acasă şi a murit de necaz! Mama murise cu un an înainte, iar eu nu ştiam nimic.” (Dragostea părintească…,op. cit., p. 38)

La Aiud a făcut cunoştiinţă cu înspăimântătoarea Zarcă tereziano-hasburgică. Unui camarad de suferinţă i s-a înscenat acuza că a vrut să evadeze şi l-au ucis. „Noi ştiam însă că a fost o înscenare, deoarece îl cunoşteam bine pe cel pe care l-au condamnat la moarte şi apoi l-au executat.” (ibid., p. 40)

Suferinţa a împletit-o cu răbdarea, răbdarea cu îndurarea, credinţa cu postul, asceza cu iubirea, jertfa cu iertarea. Dar, „pâinea cea de toate zilele” a fost rugăciunea cea de foc. „Pâinea cea spre fiinţă” a fost rugăciunea curată, adâncă, cea cu lacrimi şi sânge, hrană a demnităţii spirituale. „În puşcărie am observat că numai cei ce s-au rugat, aceştia toţi au scăpat afară întregi la minte şi la suflet… Eu mi-am ţinut atitudinea mea de creştin şi nu m-am considerat altceva decât un soldat în armata lui Hristos… Am simţit şi simt ocrotirea Preacuratei Maici Fecioara Maria, care ne-a favorizat să putem striga în temniţele Arad şi Timişoara cu elevii cu care am vieţuit acolo, în aceeaşi cameră, prin Acatistul Bunei Vestiri şi Paraclisul ei. Rugăciunile Ei au câştigat mila Lui, spre a trece încercarea de atunci, ca să ne putem regăsi, cu El, rostul de până azi.” (ibid., p. 43-45)

Format în trăirea ascetico-mistică din marile Şcoli-închisori, întotdeauna Părintele Crăciun îşi risipea dragostea creştină pentru aproapele, fiind totodată şi un permanent rugător pentru semenii săi. „Când eram la Oxford (a se citi Aiud, Piteşti, Gherla, Periprava) am înţeles cine este Maica Domnului, toţi cei care ne-am rugat Preacuratei am scăpat şi am ajuns să-i slujim Ei într-un fel sau altul. Eu am ajuns popă de ţară!” (Pătimitori şi pătimire…, op. cit., p. 275)

În afara Bisericii mari de la Cinciş-Cerna şi îmbunătăţirea celorlalte lăcaşuri pe unde a slujit, Părintele Crăciun a zidit în sufletele credincioşilor biserici vii, prin care le-a împărtăşit Dragostea lui Dumnezeu şi iubirea pentru Neam, punându-şi slujirea pentru aproapele, după cea a Împăratului Vieţii-Hristos. „Părintele nu obosea niciodată în slujirea aproapelui, punându-şi sufletul pentru fiecare în parte. Trudeşte, cu conştiinţa puternică de slujitor al Bisericii şi al Neamului românesc, la formarea de caractere, mai ales la formarea preoţilor, alături de Părintele Ioan Sabău, prietenul de suflet al Părintelui şi frate de suferinţă.” (Atitudini, 23, Anul IV, Iunie 2012)

Părintele Crăciun şi-a asumat cu toată fiinţa şi persoana sa bucuria şi slujirea numelui Sărbătorii Dumnezeeşti-Crăciunul, în toată viaţa sa, preţuind-o în gând, în cuvânt, în faptă, atât întru slujirea pentru Domnul Iisus şi pentru Neamul dacoromân, cât şi întru pătimirea pentru Patria sa ortodoxă şi Arhiereul veşnic Hristos.

Din convorbirea celor trei Mari Duhovnici, Iustin Pârvu, Crăciun Oprea şi Ioan Sabău, alegem spre folosinţă câteva mărgăritare duhovniceşti de mare preţ.

Părintele Iustin: „Dacă fiecare din deţinuţii care au fost în puşcărie s-ar ocupa de un schit, am trezi oamenii.”

Părintele Sabău: „Ştiţi ce a spus părintele Stăniloae: „Era bine dacă măcar unul din ierarhi trecea prin puşcărie. Vedea lucrurile altfel.” Aici vin uniţii şi ne tot socotesc ortodoxo-comunişti, că noi n-am avut ierarhi atunci acolo…”

Părintele Crăciun: „Eu am fost la Piteşti oleacă şi în celulă m-am trezit cu medicinişti şi toţi erau de-ai lui Maniu.”

Părintele Iustin: „Greco şi romano-catolicii din Ardeal sunt mai mult papistaşi decât ortodocşi. Dacă ungurii fac astăzi ceea ce fac în Ardeal, este pentru că sunt ajutaţi foarte mult de elementele acestea romano şi greco-catolice.”

Părintele Sabău: „În timpul când s-au prigonit ortodocşii noştri acolo, le-au luat bisericile, le-au dărâmat, ortodocşii s-au dus la uniţi să aibă o oarecare tutelă, şi ei nu i-au primit. Pe când noi ortodocşii, de multe ori i-am salvat pe ei. Mi-aduc aminte că în timpul primului război au eliminat din facultate trei studenţi ai lor, greco-catolici pentru că la Oradea, pe coridorul Institutului lor, i-au auzit vorbind româneşte. Atunci românii, scrie părintele Moţa în Libertatea, în toate universităţile noastre – Cernăuţiul, Bucureştiul şi Chişinăul – au înaintat un memoriu până la Paris. Asistând la un examen de fine de an, soţia primului deputat român la Budapesta a observat că întrebările erau în ungureşte şi a întrebat de ce nu se pun în româneşte şi pentru asta a luat un an de închisoare. Azi ne interzic să mai vorbim româneşte în <<regiunea autonomă>> şi toţi românii care vor să fie funcţionari în regiunea asta, trebuie să înveţe maghiara.” Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Jertfa Dragostei lor, Părintele Crăciun şi Prezbitera Anişoara” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (12) – Giordano Bruno

„Mai bine o moarte demnă și eroică, decât un triumf necinstit și mârșav.”

Giordano Bruno

Giordano Bruno (1548–1600) a fost filozoful, cosmologul și matematicianul italian din epoca Renașterii care a susținut heliocentrismul lui Copernic, dar a mers mai departe, afirmând că universul este infinit și populat cu multe „lumi” asemănătoare sistemului solar. Deși a fost călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A sfârșit condamnat de Inchiziție și ars pe rug din cauza încăpățânării cu care și‑a susținut ideile neortodoxe, într‑o vreme în care atât Biserica Romano‑Catolică, cât și Bisericile Reformate afirmau cu și mai multă forță principiile rigide aristotelice și scolastice, în bătălia pe care o duceau pentru evanghelizarea Europei. Concepția sa panteistă și convingerea asupra infinității universului, au făcut ca numele lui să devină sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. Astăzi, Giordano Bruno este considerat un simbol al libertății de gândire.

Bruno a fost fiul unui mercenar. A primit numele Filippo la botez, iar mai târziu a fost supranumit Il Nolano (în italiană, cel din Nola), după oraşul său natal. În 1562 a plecat la Napoli, pentru a studia ştiinţele umaniste, logica şi dialectica (argumentaţia). În 1565 a intrat în ordinul călugărilor dominicani, la mănăstirea San Domenico Maggiore din Napoli, luându‑şi numele Giordano. În mănăstire a studiat filozofia lui Platon și Aristotel, precum și operele teologice ale lui Toma din Aquino. În 1672 a fost uns preot al Ordinului Dominican, la Napole, unde studiase. Fiind încă din tinerețe un gânditor liber și un non-conformist, este nevoit în 1575 să fugă din mănăstire, pentru a scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse.

Amenințat cu un proces de erezie din cauza vederilor sale, în 1576 fuge la Roma unde duce cea mai agitată viață, și ajunge la Geneva, unde îmbrățișează Calvinismul. Scenariul se repetă: este arestat, excomunicat, reabilitat, și lăsat să plece în Franța. La Paris (1581) găsește un mediu propice și un post de profesor de filozofie, sub protecția regelui Henric al III-lea. Fire nestăvilită, pleacă la Londra, apoi la Oxford, unde se lansează în polemici aprinse cu savanții englezi. În această perioadă începe să scrie „Dialogurile“ – în care își va expune sistematic filozofia – șase la număr, trei cosmologice și trei morale. În 1586 se întoarce la Paris, intră în conflict cu autoritățile bisericești și fuge încă o dată, acum în Germania, unde rătăcește dintr-un oraș în altul și, în 1590, se oprește la Frankfurt. În august 1591, invitat de patricianul veneţian Giovanni Mocenigo, se întoarce în Italia. Bruno încerca, de fapt, să ajungă într‑o academie unde să‑şi expună teoriile, şi aflase că era vacantă catedra de matematică de la Universitatea din Padova. S-a dus imediat la Padova şi la sfârşitul verii lui 1591 a început să ţină prelegeri private pentru studenţii germani, scriind „Prelegeri de geometrie” (Praelectiones geometricae) şi „Arta deformării” (Ars deformationum).

Când s‑a convins că n‑avea să primească această catedră (care i‑a fost oferită lui Galilei în 1592), s‑a întors la Veneţia şi s‑a implicat în discuţiile dintre aristocraţii veneţieni progresişti care, ca şi el, erau înclinaţi spre analize filozofice fără să ţină cont de implicaţiile teologice ale acestora.

Dar libertatea lui Bruno a fost curmată când Mocenigo – dezamăgit de lecţiile particulare de arta memoriei pe care i le dăduse savantul, şi enervat de intenţia acestuia de a se întoarce la Frankfurt pentru a publica încă o carte – l‑a denunţat în mai 1592 Inchiziţiei veneţiene, pentru teoriile sale eretice. Bruno a fost arestat şi judecat. S‑a apărat recunoscând că a făcut greşeli teologice minore, dar punând în evidenţă caracterul mai degrabă filozofic decât teologic al doctrinei sale. Procesul părea că intrase pe un făgaş favorabil lui Bruno, dar Inchiziţia de la Roma a cerut extrădarea sa. Pe 27 ianuarie 1593 savantul a fost întemniţat la palatul roman al Sant’Uffizio (Sfântul Oficiu al Inchiziţiei).

Procesul de la Roma a durat şapte ani. La început, Bruno s‑a apărat ca și la Veneția, negând orice interes pentru problemele teologice și reafirmând caracterul filozofic al speculațiilor sale. Apoi a făcut o încercare disperată de a demonstra că teoriile sale nu erau incompatibile cu concepția creștină despre Dumnezeu și creație. Inchizitorii însă i‑au respins toate argumentele. În cele din urmă, savantul a declarat că nu are nimic de retractat și că, nici măcar nu știa ce voiau ei să retracteze. Papa Clement a ordonat atunci să fie condamnat, ca nepocăit și eretic încăpățânat. Sentința i‑a fost citită oficial pe 8 februarie 1600, iar el le‑a spus judecătorilor: „Probabil că vouă vă e mai frică de condamnarea mea decât îmi este mie”. Peste nouă zile, a fost dus la Campo de’ Fiori cu un căluș în gură și ars de viu.

Ideile lui Bruno sunt cuprinse în cele şase dialoguri: Cena de le ceneri, De la causa, principio e Uno, De l’infinito universo e mondi, Spaccio de la Bestia trionfante, Cabala del cavallo Pegaseo și De gli eroici furori..

În „Cina din Miercurea Cenuşii”(Cena de la Ceneri, 1584), nu numai că a reafirmat realitatea teoriei heliocentrice, dar a şi sugerat că Universul este infinit, compus din nenumărate lumi asemănătoare cu cele din sistemul solar. Sistemul solar este numai unul din nenumăratele alte sisteme care se nasc neîncetat și dispar, guvernate de o singură lege, de o singură putere de suflet universal, de Dumnezeu. În acelaşi dialog, a anticipat teoriile compatriotului său italian, astronomul Galileo Galilei, susţinând că ar trebui să urmăm învăţăturile morale ale Bibliei, dar nu pe cele astronomice. De asemenea, a criticat puternic moravurile societăţii engleze şi pedanteria doctorilor de la Oxford.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (12) – Giordano Bruno” →

Alexandru NEMOIANU: Soldați și martiri

Există o părere, destul de răspândită, după care creştinismul ar fi o manifestare a blândeţii, sentimentalismului lacrimogen şi stărilor emoţionale pasagere. Nimic mai fals.

Creştinismul respinge orice formă de sentimentalism ieftin şi orice formă de lacrimozitate călduţă. Creştinismul este în fapt o stare maximalistă. O stare în care se asumă cel mai mare risc, fără nici o garanţie. Creştinismul poate fi comparat cu saltul de la trapez fără plasă.

Absolut ridicole sunt reprezentărilor “îngeraşilor” de pe broderiile de mahala şi de pe cărţile poştale folosite de slujnicuţe.

Îngerii sunt personalităţi spiritualee copleşitoare şi de o putere inimaginabilă pentru muritori. Nu întâmplător primul cuvânt adresat de Îngeri celora cărora li se arată este,’nu va temeţi”. Categoric “îngeraşii” de mucava nu ar putea genera asemenea stare de spaima. Să nu uităm că Sfântul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, la vederea Îngerului şi-a pierdut graiul. Mai mult încă, există text evanghelic care avertizează foarte clar: ”Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea. ”Multe traduceri sunt încă mai răspicate: Noul Testament de la Alba Iulia spune, ”o iau cu puterea”; textul diortosit de către Mitropolitul Bartolomeu Anania spune, ”se ia prin asalt”; iar texte în limba engleză spun, ”se ia prin violenţă”. Este evident că aceste îndemnuri la “asalt,, la “strădanie”, ”la violenţă” nu se referă la manifestările fizice, se referă la atitudinea spirituală. Cei care voiesc Împărăţia trebuie să lupte cu patimile lor şi cu potrivnicii din afară din toate puterile, cu violenţă, cum spunea Sfântul Pavel,”până la sânge”. Şi nu este întâmplător. Căci nu există mai mare putere în întreagă creaţie decât libera voie a celor înzestraţi cu conştiinţa de sine şi cu înţelegere duhovnicească. Folosirea spre rău a acestei puteri poate avea consecinţe devastatoare.

Cu acestea spuse este de folos să arătăm un aspect mai puţin cunoscut privind răspândirea creştinismului în primele veacuri ale Erei Creştine.

După apostoli şi propovăduitori ,armata Romei a fost mijlocul cel mai important prin care s-a răspândit invatatura creştină în primele veacuri după Hristos.

În acea vreme Armata Romei se compunea din trupe “legionare”, care erau recrutate dintre cetăţeni ai Romei şi din “auxilia” care erau recrutaţi dintre “peregrini”, locuitori ai Imperiului fără cetăţenia Romei. Pentru cei din “auxilia” serviciul militar era de douăzeci şi cinci de ani. La capătul acestui serviciu ei primeau dreptul de “conubia”, de a îşi întemeia o familie şi de a dobândi pentru ei şi urmaşii lor cetăţenia Romei. Toţi cei care serveau sub stindardele Romei erau voluntari şi pentru ne-cetăţeni armata era un bun mijloc de a promova economic şi social. În privinţa aceasta este de amintit că cei mai buni soldaţi se aleg dintre “criminali” şi “sfinţi”, dintre cei care sunt îndemănateci în lupta şi dintre cei care au tărie morală. Cu marea deosebire că în faţă pericolelor supreme,în faţă morţii,întotdeauna cei mai buni si mai viteji sunt dintre sfinţi.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Soldați și martiri” →

Valeriu DULGHERU: Ce e mai important, interesul de partid sau interesul național?

„Șiretenia și perfidia sunt resursele oamenilor care nu au destulă minte pentru a fi cinstiți!.

(Benjamin Franklin)

Întreabă-l pe oricine cu mintea teafără: ce e mai important, interesul de partid, deseori unul îngust, trecător, de altfel, ca și partidele în acest colț de țară, sau interesul național? Răspunsul va fi unul fără echivoc: interesul național. Iar interesul național la moment este de a scăpa de această rușine națională – Dadon. Observați și ultima ispravă a acestui pudel al lui Putin – declarația tâmpită (iertată să-mi fie expresia cam dură!) a ministrului de externe (că numai al integrării europene nu este!) „apoliticului!” A. Ciocoi. Încă un breaz ministru („mare profesionist, o emanație a nației”) din banda lui Dodon a „strălucit” la capitolul de „slujire țarului nu națiunii”. Cât o să mai răbdăm această belea venită pe capul nostru? Deci, în mod normal, totul trebuie făcut pentru aceasta, toate acțiunile tuturor partidelor, mișcărilor, personalităților, a intelectualilor trebuie să fie țintite spre acest țel major. Așa ar trebui să se întâmple în mod normal. Dar deoarece acest colt de țară, această coadă de șopârlă fără cap cum a calificat-o maestrul Dabija, nu se încadrează în spațiul normalității, se întâmplă lucruri bizare: deseori interesul de partid, de grup, de persoană prevalează asupra interesului național.

Priveam deunăzi o emisiune la TVR Moldova cu invitatul O. Țîcu și m-am împlut de năduf cum se spune pe la noi la sud. Adevăratul unionist în această Basarabie este moderatorul emisiunii „Punctul pe azi” dl Vasile Munteanu. Îmi aduc aminte de perioada electorală de alegere a Primarului Capitalei când în platou se aflau 3-4 candidați, toți unioniști, care se luptau între ei. La întrebarea firească a moderatorului „De ce nu vă uniți?” fiecare din ei găsea zeci de motive pentru a nu se uni. S-au bătut între ei ca berbecii și l-au adus la cârma primăriei Capitalei (pentru prima oară în perioada de independență!) pe socialistul Ivan Vasilievich Ceban. Cineva, din cei care l-au adus la putere, și-a presărat cenușă pe cap? Nu, dimpotrivă, unii dintre ei se consideră eroi, lăudându-se cu cele câteva procente acumulate. Și aici a prevalat interesul îngust personal asupra interesului național (capitala este de nivel național!). Unul dintre ei este și dl O. Țîcu, un fost bun boxer, un foarte bun istoric, dar ca politician lasă mult de dorit. Faptul că a luat în alegerile la primăria Chișinău 4,75% el î-l consideră un mare succes. Mă întreb atunci: de câte cicluri electorale avem nevoie ca să ia 50%+1 și să scăpăm de această râie socialist în fruntea Capitalei? Asta până la urmă contează nu imaginea personală sau de partid.

Din păcate, acum situația se repetă. Iarăși și iarăși se calcă pe aceeași greblă. De astă data la nivel național, pericolul mare fiind pierderea alegerilor prezidențiale și rămânerea emisarului lui Putin Dadon la președinție pentru a reuși să realizeze planul lui Putin în privința Basarabiei. Putin acum se află în fierbințeală: dorește țarul să-și adune teritoriile pierdute. La întrebarea moderatorului „Ce-i mai important: interesul național sau interesul de partid (s-a referit la autoînaintarea sa drept candidat al dreptei în alegerile prezidențiale fără a se consulta cu alte forte de pe dreapta – centru dreapta!)?” O. Țîcu a răspuns fără să mediteze prea mult: „Noi trebuie să promovăm partidul. Este o condiție firească pentru orice partid. Eu sunt sigur că voi reuși (Amintiți-vă, acum patru luni spunea același lucru în scrutinul electoral la primăria Capitalei și cât a luat? Tocmai 4,75%!)… Eu sunt boxer și la ultima olimpiadă nimeni nu credea că voi reuși, iar eu am reușit ocupând locul cinci”. Este incorect să încurci boxul cu politica. Sunt categorii de greutate absolut diferite. Îmi pare rău să constat că un boxer bun, un foarte bun istoric se comportă ca un diletant în politică, dând dovadă de lipsă absolută de cooperare, iar politica este arta compromisului, dialogului. În continuare la întrebarea moderatorului „Și dacă ve-ți pierde ce ve-ți face” O. Țîcu a dat un răspuns absolut descalificant pentru un politician: „Sunt politician și n-o să-mi asum răspunderea în cazul pierderii alegerilor prezidențiale”. Culmea, dar cine să-și asume această răspundere? Moș Ion, care vine disciplinat și te votează?

Nu contează pentru O. Țîcu nici opinia unui analist politic din România care de multă vreme stă cu ochii pe Basarabia și cunoaște destul de bine bucătăria acesteia, Armand Goșu: „Alegerile prezidențiale nu sunt pentru promovarea partidelor. Există scopul național: câștigarea președinției”. Deci, este clar: pentru O. Țîcu interesul personal, interesul de partid, este mai presus decât interesul național, interesul tuturor cu simțire de neam. „Conform Constituției împuternicirile președintelui sunt extrem de limitate” a mai adăugat O. Țîcu. Adică nu trebuie de acordat mare atenție. Întrebarea moderatorului, dar și a noastră este: de ce atunci te rupi atât de mult la această președinție? Am mai auzit și de la alții această opinie. Este un mod de gândire absolut greșit care toarnă apă doar la moara rusească răblăgită a lui Dodon: în lipsa de interes din partea dreptei-centru dreptei Dodon să revină liniștit cu al doilea mandat la președinție și să-și facă mendrele (de fapt să continue realizarea planului fătat de Putin!). Să nu fie clar că este absolut necesar de a scoate această putere legală de sub kremlinezul Dodon pentru a nu o folosi în scopul acaparării celorlalte puteri în stat. Este absolut clar că, spre exemplu, Maia Sandu, în cazul dacă va deveni președinte, nu va proceda niciodată ca Dodon, nu va merge pe calea încălcării Constituției. Dar în funcția de președinte (așa cum este cu foarte puține împuterniciri!) ea cel puțin ne va spăla scuipatul dodonist de pe obrajii noștri, ne va reabilita în fața lumii. Noi toți suntem priviți din afară ca niște papuași odată ce avem în frunte un papuas umflat în pene, de râsul lumii, un mincinos și trădător. Va fi, de asemenea, un sprijin moral pentru toate partidele de dreapta-centru dreapta în viitoarele alegeri parlamentare (anticipate sau ordinare) așa cum este acum Dodon pentru PSRM-ul lui promovat prin toate mijloacele legale și ilegale, inclusiv prin președinție, de așa numitul președinte al întregului popor.

Revenim la subiect. Înverșunarea cu care se impune O. Țîcu îmi amintește de Iu(da) Roșca. Același comportament, aceleași apucături. Dă dovadă de narcisism (iubire de propria persoană) exagerat, de auto apreciere debordantă (lipsă de modestie, aprecierea trebuie să vină din afară). Se teme ca steaua sa să nu fie umbrită de alții. Și rezultatul, la sigur, va fi același. Iar rezultatul „activității fructuoase” a „ultraunionistului” Iu(da) Roșca este arhicunoscut: Frontul Popular, cel mai puternic partid la începuturi (pe atunci Partidul Comunist era scos în afara legii!) a ajuns grație „conducerii înțelepte” a lui Roșca la groapa de gunoi politic. Îmi, pare rău de acest partid atât de promițător acum 1-2 ani că a încăput pe mâinile unui diletant (dacă nu este altceva la mijloc) în ale politicii (nici într-un caz nu mă refer la calitățile profesionale arhicunoscute) care, în acest mod, va ajunge la același rezultat. Umblam și eu la adunările organizate de A. Șalaru, A. Guțu cu participarea președintelui Traian Băsescu și credeam, într-un fel, în renașterea dreptei pe fundalul catastrofei liberale de atunci. Tot mai mult mă conving că aducerea lui O. Țîcu în fruntea acestui partid nu a fost cea mai bună soluție, în special acum când au apărut posibilități reale de unificare a forțelor unioniste și se cere din partea tuturor decidenților politici de pe segmentul de dreapta deschidere majoră spre unificare. Mi se pare că Dnii A. Șalaru, A. Guțu, dar și președintele T. Băsescu, au greșit cu candidatura lui O. Țîcu, care a folosit un procedeu raider pentru a acapara întreaga putere în partid. Îmi pare rău că acest atât de promițător partid la începuturi pe segmentul de dreapta a luat calea separatismului și a distrugerii dreptei unioniste. Continue reading „Valeriu DULGHERU: Ce e mai important, interesul de partid sau interesul național?” →

Vasilica GRIGORAȘ: Suferința și bucuria

De când lumea și pământul, oamenii au trăit și suferințe și bucurii. Dalai Lama considera că „cele mai multe necazuri ale noastre sunt cauzate de dorințele noastre pasionale și de atașamentele noastre față de lucrurile, pe care greșit le înțelegem ca fiind entități durabile”, iar părintele Paisie Aghioritul spunea că „bucuriile lumești sunt bucuriile materiale… bucuria adevărată, curată se poate găsi numai lângă Hristos”. În opinia lui Epictet „Nu evenimentele ne influenţează, ci modul în care le interpretăm“. Ne naştem cu un scop, avem un drum de parcurs, obligatoriu, însă opţional şi la îndemâna noastră este modalitatea de a-l parcurge, alegând suferinţa sau alegând bucuria în fiecare moment al vieţii noastre pentru că „Durerea este inevitabilă, însă suferinţa este opţională“, ne spune M. Katleen Casey.

Dacă stau bine şi reflectez, nu este prima oară când mă gândesc la simțirea și trăirea suferinței și a bucuriei. De multe ori am stat de vorbă cu mine despre aceste lucruri. Le-am pus adesea față în față și le-am oglindit în sufletul meu cu întregul arsenal de împrejurări în care s-au manifestat. Am descoperit reacții disproporționate și neadecvate situațiilor respective. Mă refer la momente din trecut în care îmi era cel mai greu, când aveam impresia că totul este insuportabil, când totul părea că se năruie, când nu mai vedeam nicio portiţă de a ieşi din starea respectivă pentru a merge înainte. Mai mult decât atât, încercând să proiectez viitorul, fără un suport real îmi imaginam scenarii sumbre.

Conștietizând aceste lucruri, încet, încet am început să mă analizez mai bine, să-mi monitorizez felul de a reacționa în varii situații. Am început să citesc cărți de dezvoltare personală, cărţi duhovniceşti și să mă rog mai mult. Răspunsul a venit neașteptat de repede. Gândul cel bun a venit de SUS. Am înţeles că Tu, Doamne erai deja la uşa mea și abia aşteptai să o deschid și să-ți vorbesc, rugându-Te să-mi călăuzești pașii pe calea cea bună. Am ajuns să nu mă mai doară trecutul şi să nu mă mai sperie viitorul. Am înţeles că trecutul cu bune şi rele a fost şcoala Ta, Doamne, prin care m-ai învăţat să iubesc, să iert, să visez, să fac alegeri, să mulțumesc pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce fac.

Cât trăim, viața ne oferă experiențe de toate felurile în care ne punem nenumărate întrebări: De ce este obligatoriu să trăim lucruri mai puțin plăcute şi nu putem să le alegem doar pe cele mai bune? Cum am putea să ne ferim de cele care aduc suferință? Dacă avem un destin dinainte pecetluit, căruia trebuie să i ne supunem, atunci în ce mai constă așa zisul liber arbitru? Răspunsurile la aceste întrebări sunt particulare, variind de la persoană la persoană, însă dacă nu putem alege experiențele pe care le trăim, cert este că putem decide ce să simţim atunci când trăim o experienţă oarecare. Și aici se naște o altă întrebare: Cum putem alege liniştea, seninătatea sau bucuria în momentele dureroase? Nimeni nu neagă faptul că este greu acest lucru, dar trebuie să înțelegem inutilitatea suferinţei, sub orice formă s-ar manifesta în noi.

Căutăm plăcerea şi evităm durerea exact ca animalele. Spre deosebire de ele, mintea noastră poate să gândească în trecut și în viitor. Iar de aici vin multe din suferinţele noastre. Regretăm anumite decizii din trecut, deşi de fiecare dată decizia luată ni se părea că este cea mai bună, conform circumstanţelor de atunci. Dacă ne raportăm la viitor, manifestăm nesiguranţă sau teamă. Înţelept este să trăim în prezent. Acum și aici, omul îşi poate manifesta capacitatea maximă de a reacționa și decide cum poate evita suferința și transforma experiențele dureroase în bucurii.

Osho spunea: „starea naturală a omului este bucuria”. Aşadar, suferinţa pe care fiecare dintre noi o simte de-a lungul vieţii este de fapt o alterare a stării noastre naturale. Suntem „bolnavi “ ori de câte ori simţim durere. Şi atunci ce-i de făcut? Cum am putea să trăim în bucurie din ce în ce mai des? Cum am putea să trăim în bucurie tot timpul? Cred că e nevoie de o viziune mai largă asupra lucrurilor. Perspectiva faptului că fiecare dintre noi acceptă să schimbe ceva la nivelul gândirii atunci când simte suferinţa este punctul de pornire. Emoţiile se schimbă atunci când se schimbă circumstanţele! Ar putea fi oare şi invers? Cât de dependenţi suntem de emoţiile noastre în modul în care percepem realitatea? Dacă ajungem să înțelegem și să credem că ne putem schimba emoţiile, atunci am putea aprecia că suferința este doar o alegere. Nefericită preferință, ce-i drept, dar o opțiune, nu o obligativitate!

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Suferința și bucuria” →