Corneliu NEAGU: Omul care semăna cu Oreste

Iertare, ilustrissime Alvaro Cunqueiro, că am împrumutat titlul celebrului tău roman, “Omul care semăna cu Oreste”! Dar se potrivea atât de bine cu eroul din acest mini-eseu încât am comis plagiatul. Sper a-mi fi iertată fapta pentru că déjà am recunoscut-o ! Pe închipuitul Oreste din aceasă descriere l-am cunoscut cu mulți ani în urmă. Încerca marea cu degetul, alegând să facă un doctorat, sub coordonarea mea, în hăţişul încă nedesluşit până la capăt, care se cheamă « Managementul fluxurilor de materiale ». A reuşit cu greu, întrucât, fiind torturat de boala mintală a nefericitului Oreste, era tot timpul bântuit de neîndurătoarele Erinii, deşi nu împlinise, în fapt, cerinţa codului grecesc al onoarei de a răzbuna presupusa asasinare a tatălui său. Dar, în mintea lui, planul misiunii era déjà conturat, căci scotocise prin toate hârtiile ce ar fi putut să-i dea dezlegarea.

Dar să reamintim, pe scurt, legenda adevăratului Oreste. Se spune că Atreus din Micene ar fi încercat să se arate mai purernic decât zeii. Din cauza nelegiuirii săvârșite, zeii l-au pedepsit pe Atreus, aruncând un blestem asupra tuturor urmașilor săi. Ca parte a acestui blestem, aruncat asupra casei Atrizilor, mama lui Oreste, Clitemnestra, l-a omorât pe soțul său, Agamemnon, la întoarcerea acestuia din războiul troian. Oreste, fiul lui Agamemnon și al Clitemnestrei, a fost salvat de sora sa Electra, care l-a ajutat să ajungă în secret la Strofios, regele Focidei şi soţul Anaxibiei, sora lui Agamemnon. Aici a fost crescut Oreste, legând o prietenie profundă şi durabilă cu fiul regelui, Pilade.

Crima Clitemnestrei a făcut ca blestemul zeilor să cadă pe capul lui Oreste, în virtutea codului grecesc al onoarei fiul fiind obligat, înainte de toate, să-l omoare pe ucigașul tatălui său. Dar cel mai mare păcat pe care-l putea comite un grec era acela de a-și ucide mama. Deși torturat de acestă dilemă, până la urmă Oreste a făcut ceea ce trebuia să facă, ucigându-și mama. Pentru acest păcat zeii l-au pedepsit pe Oreste să fie bântuit de Furii (Erinii), trei harpii înfiorătoare, care puteau fi auzite și văzute numai de el. După mulți ani de suferință, Oreste a fost eliberat de blestem de către un tribunal al zeilor, iar Eriniile au fost transformate în Eumenide, spirite iubitoare, favorabile celui iertat de zei.

Continue reading „Corneliu NEAGU: Omul care semăna cu Oreste” →

Victor RAVINI: Noi împușcăm porcul

(subtitlu: Avangarda literară din Occident și folclorul românesc)

— Cum poți să explici acest fenomen, că românii dintr-odată s-au aruncat în marea bătălie a modernismului din literatura și arta Europei, lăsând în istoria literaturii, artei și a dezvoltării ideilor o mulțime de nume celebre? m-a întrebat Arne Ruth, pe când era redactor șef la Dagens Nyheter, principalul ziar cotidian din Suedia. Cum așa, când până atunci nimeni nu mai auzise de vreun român care să fi dialogat de la egal la egal cu marile personalități ale culturii occidentale?

— Noi, românii, n-am privit niciodată asta ca un fenomen, ci ca un lucru firesc, de care nu ne-am mirat. Românii au devenit o forță culturală călăuzitoare în lumea ortodoxă, încă de la căderea Constantinopolului. Au mai fost români de anvergură europeană, care au intrat în sfera valorilor universale, dar au scris în latină sau în alte limbi străine și s-au făcut cunoscuți ca cetățeni ai Europei, nu ca români. Edward Gibbon îl citează adesea pe Dimitrie Cantemir.

I-am spus că Nicolae Milescu Spătarul scrisese la Stockholm în 1666 o lucrare în latină despre janseniști, pe care o începuse la Paris, la cererea regelui Ludovic XIV. Venise la Paris și în Suedia ca ambasador al patriarhului din Ierusalim, cu care fusese coleg de studii. Apoi s-a dus la Moscova, tot ca ambasador al aceluiași patriarh. A fost oprit ca dascăl al viitorului țar și trimis ca ambasador al Rusiei la Pekin. Milescu era un intelectual pe meridianele Eurasiei și a lucrat ca diplomat de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific. Milescu și Dimitrie Cantemir i-au dat lui Petru cel Mare ideea să deschidă ferestrele Rusiei către cultura occidentală. Unul l-a educat, iar celălalt a preluat ștafeta și l-a sfătuit. Educatorul și consilierul, ambii români, cât și fiica lui Cantemir, stau în spatele țarului care a adus Rusia, cât de cât, oareșicum în rândul țărilor civilizate. Antioh Cantemir, aristocrat român cu educație franceză, e recunoscut de ruși și de enciclopediile occidentale ca primul poet din literatura rusă modernă. Antioh a fost primul ambasador al Rusiei la Londra și la Paris, a orientat Rusia spre cultura Franței și spre modelul curții de la Versailles. I-am mai spus că la români activitatea aproape apostolică, de permanentă modernizare și deschidere spre înnoiri în cultură, în cele mai mari orașe din Europa, ca Moscova și Paris, face parte din tradiția și menirea noastră istorică. Arne Ruth a zis că Milescu, Dimitrie și Antioh Cantemir erau niște copii cuminți. Voia să știe cum era cu cei doi copii rebeli, Tristan Tzara și Marcel Iancu.

— Da, am răspuns eu, erau doi studenți rebeli, care se refugiaseră în Elveția de frica războiului. Erau nonbeligeranți, iar pe atunci asta era rău văzut. Studenția la ei era un pretext ca să le trimită bani de acasă, pe când ei, în loc să meargă la facultate, ședeau la Cabaré Voltaire. Însă afirmarea românilor în cultura Occidentului nu începe în 1916 la Zurich cu dadaiștii, ci începuse deja la Paris, cu un virtuos ca George Enescu, devenit celebru în Franța cu Poema română în 1898, la vârsta de 16 ani. Fusese remarcat și la curtea de la Viena de către împăratul Franz Joseph, încă de pe când avea zece ani. Avangarda culturală română nu începe cu cei doi copii rebeli, ci cu un copil minune. Avangarda noastră începe și cu românca de viță veche Anna de Noailles, născută prințesă Brâncoveanu, ce se impune la Paris cu volumele ei de poezii din 1901 și 1902. Simultan, Enescu avea succese răsunătoare la Paris cu Rapsodiile române (din aceiași ani 1901 și 1902). Pe atunci, cei doi dadaiști erau copii și se jucau cu ce aveau, în țărână. Ei au debutat pe românește în 1912, ca simboliști, la București. N-au speriat pe nimeni în țară, așa că s-au dus să sperie Occidentul. În centrul vieții mondene și literare din Paris deja străluceau celebrități românești. L’Abbé Mugnier nu mai tăcea prin saloanele literare cele mai selecte din Paris, în anii 1911 – 1914, despre ceea ce scria Martha Bibescu. Dadaiștii vin mai târziu și se fac auziți nu la Paris, unde era centrul mondial al culturii, ci la Zurich, un orășel al băncilor, dar nu și al literaturii. Erau teribiliști și se mirau cu ce să mai șocheze lumea, care îi privea de sus în jos. La douăzeci de ani, cu bani puțini în cafenea, s-au apucat să critice principiile valorice ale celor cu bani mulți. Societatea elvețiană îi îngrădea cu bariere de limbă și de cultură, așa că ei s-au apucat să spargă toate barierele lingvistice și culturale, la dimensiunile Europei beligerante. Publicaseră propriul lor Manifest Dadaist, pe care însă nu îl aplicau în practică. Se lăudau cu poezii compuse prin a așeza alături cuvinte luate la întâmplare din pălărie. Mințeau. Alegeau cu grijă combinații de cuvinte, bine potrivite ca să șocheze și să trezească asociații de idei telegrafice, de revoltă împotriva societății burgheze. Ei puneau sub semnul întrebării întreaga civilizație europeană, care ne decepționase cu atâta vărsare de sânge. Pentru a propaga ideile lor umaniste, au folosit o tehnică literară mai veche din literatura română și care era necunoscută în vestul Europei. Același procedeu fusese folosit de Caragiale în schița La Moși, pe când ei erau copii. Iar Caragiale se juca, fiindcă știa artificiul încă de la jocurile din copilărie și se adresa unui public care cunoștea regula jocului, așa că nimeni nu ridica din sprânceană ca la ceva nou. Era o tehnică literară veche, de la marginea folclorului. Tristan Tzara l-a găsit de fraier pe Lenin, care locuia pe aceeași stradă Spiegelgasse, unde era cabaretul Voltaire. Lenin a băgat nasul să vadă ce era cu gălăgia de la cabaret, iar Tzara i-a făcut capul mare. Lenin nu și-a dat seama că avea de a face cu un hâtru bun de glume, ci l-a crezut revoluționar de aceeași teapă cu el. Tzara i-a spus că Dada era un cuvânt compus din repetarea adverbului afirmativ în limba rusă, identic cu cel din română, unde dublat înseamnă negație, îndoială. Mințea, cum îi mințise pe alții că ar fi venit dintr-un dicționar francez, de la o jucărie pentru copii. Dadaiștii înșiși se jucau. Nu a spus nimănui că venea de la Sf. Dada, din calendarul bisericii române, sfântul ce patrona ziua în care se născuse el, Tristan Tzara. L-a păcălit pe Lenin să țină un fel de reprezentație dadaistă, îmbrăcat în cutii de cartoane colorate, cu perucă și cu pseudonim, ca să nu-l repereze agenții poliției secrete elvețiene, unde era înregistrat ca psihopat periculos. Tristan Tzara l-a păcălit pe Lenin și mai rău, punându-i în mână Manifestul Dadaist. Lenin a făcut asocierea de idei cu Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și a aplicat Manifestul Dadaist în practica revoluției rusești și a bolșevismului. Dadaiștii ziceau doar așa, în glumă, cam cum ar veni: „Moarte culturii! Moarte bogătașilor! Moarte societății burgheze!”, ca să sperie barmanul și clientela lui mic-burgheză sau burghezuțele din cartier. Însă marele Lenin, care pe atunci era mic, nu și-a dat seama că dadaiștii erau niște copii zburdalnici, care glumeau. Iar ei nu și-au dat seama că se jucau cu focul. Lenin a luat programul lor teoretic în serios și l-a aplicat fără să glumească, paragraf cu paragraf, punct cu punct, în practica revoluționară. Dadaiștii una ziceau, alta gândeau, după cum este una din formele cele mai rafinate și mai șirete ale umorului la țăranii români, așa cum vorbesc în doi peri Ilie Moromete, din romanul Moromeții de Marin Preda sau alți țărani din alte scrieri. Pe când Lenin nu avea pic de umor și n-a priceput jocul dadaiștilor. S-au l-a priceput cum l-a dus capul și a făcut excesele destructive, care au compromis ideea de comunism. Tristan Tzara s-a abținut să nu râdă când i-a jucat lui Lenin farsa. Apoi i-a povestit lui Salvador Dali cum l-a păcălit pe Lenin. Dali nu s-a putut abține și a divulgat aspectul dadaist al revoluției lui Lenin într-unul din tablourile sale ambigue [pe Internet: Dali Lenin]. Tristan Tzara doar a vrut să-și bată joc de Lenin și nu s-a așteptat că el va aplica năzdrăvăniile lor dadaiste, cu consecvența lui Păcală, care știm că trage ușa după el de-adevăratelea, după cum i-a zis popa: „trage ușa după tine!”. Lenin a transformat farsa dadaistă într-o farsă trasă întregii omeniri. Revoluția rusă a fost cea mai mare farsă dintre toate revoluțiile, care toate au fost doar farse aranjate de niște șarlatani anonimi, ce au tras sforile și profiturile. Aș zice că cel mai mare spectacol dadaist pus la cale de Tristan Tzara a fost nu ce organiza el la Cabaré Voltaire, ci scenariul pentru excesele din revoluția rusă și din comunismul sovietic, total diferit de ideile precursorilor ce au crezut în comunism ca într-o soluție umanistă. Stalin a dirijat partea a doua a spectacolului dadaist, început de Lenin, cu foaia de drum primită la cabaretul glumeților. Tristan Tzara, Marcel Iancu, Eugen Ionescu și toți ceilalți avangardiști nu au inventat nimic nou. Au găsit totul pe de-a gata, deja spus în creațiile populare orale, în Caragiale și la alți înaintași, necunoscuți în afara țării. Ionesco a dezvoltat formula dialogului absurd din folclorul marginal: „— Bună ziua, mătușă! /— Lapte am în găletușă. / — Mătușică, ori ești surdă? / — N-are muica urdă.” Românii creatori de curente literare la Paris își negau rădăcinile folclorice, dar au plecat de la cântece ca acesta: „Merg pe gard, de drum mă țin, niciun latră nu mă câine, niciun ’punge nu mă bou.” Dadaiștii și toți moderniștii din avangarda română s-au inspirat din folclor și n-au inventat nimic nou pentru români, ci nou pentru occidentali. Tot ce au spus moderniștii era deja spus în literatura orală a românilor, de la contemporanii perechii de Gânditori de la Hamangia încoace. „Totul e spus și venim prea târziu după mai mult de șapte mii de ani de când există oameni care gândesc.” (Tout est dit et l’on vient trop tard depuis plus de sept mille ans qu’il y a des hommes qui pensent.)

— La Bruyère, a zis Arne Ruth.

— Da. Ce s-a mai inventat de la La Bruyère încoace, în afară de stilou (Petrache Poenaru), insulina (Nicolae Paulescu) și avionul cu reacție (Henri Coandă)? Ceva nou în literatură? Nimic nou pe frontul literaturii, nici chiar bancurile cu Bulă sau cu Radio Erevan. Radio Erevan răspunde că tangoul a fost inventat de genialul Lenin în geniala sa operă Un pas înainte, doi pași înapoi. Bancul acesta, ca și titlul și conținutul broșurii lui Lenin, este o adaptare după o situație reală, mai veche: Tzara l-a sfătuit pe Lenin să aplice în strategia revoluției tactica cu pașii din tangou, doi pași înainte, unul înapoi. Lui Lenin i-a plăcut ideea, dar era beat și a încurcat pașii.

Arhe Ruth a zis că avangardiștii români nu s-au inspirat din folclorul românesc, ci din folclorul altor popoare, ca Brâncuși din arta africană. Am zâmbit:

— Unii critici occidentali au văzut în operele lui Brâncuși arta din coloniile lor, pe care le cunoșteau mai bine decât cunoșteau arta din România. De la care alte popoare s-a inspirat Enescu în Rapsodiile române?

În loc de răspuns, a zis că țăranii români erau proști, analfabeți, nu puteau crea nimic, își legau caii de Coloana Infinitului, întrucât nu pricepeau că era o operă de artă.

— Într-adevăr își legau caii acolo. Însă țăranii gorjeni pricepeau totul și vedeau în Coloana lui Brâncuși stâlpul cerului, din satul lor, unde își legau caii și îi băteau să alerge roată, de Sân’ Toader, ca să nu se oprească soarele din mersul lui pe cer. Legându-și caii de coloana lui Brâncuși, țăranii făceau o liturghie pre-creștină, de taină cosmică, pe care orășenii nu aveau cum să o înțeleagă. Țăranii veniți la târg recunoșteau Coloana din Târgu-Jiu ca fiind ceva al lor. Își legau caii acolo nu din prostie sau impietate, ci din afinitate. Coloana Nesfârșită era pentru țărani un arhetip… arhicunoscut. Dacă inspirația lui Brâncuși ar fi fost de origine africană, hinduistă sau cum ar vrea unii, atunci țăranilor nu li s-ar mai fi părut familiară și s-ar fi ferit de Coloana lui ca de ceva străin și impropriu pentru a lega caii acolo. Țăranii nu erau proști, ci erau mai cu cap și cu mai mult bun simț artistic decât criticii de artă occidentali. Brâncuși s-a putut desprinde de Rodin, dar nu s-a putut desprinde de ceea ce știa el din copilărie, din satul lui. Și nu este sigur dacă a putut vreodată să întreacă arta populară strămoșească. A elaborat selecțiuni de forme și a șlefuit cu glaspapir ceea ce de mii de ani se făcea cu barda și fără glaspapir. Chiar dacă țăranii n-aveau ochelari, n-aveau metru, iar creațiile lor erau uneori grunjuroase, aveau forme bine gândite, cu liniile bine croite, erau întotdeauna perfect proporționate și armonioase. Însă obiectele ieșite din mâna lor erau mai complexe. Pentru că pe lângă forma estetică redusă la simplitatea absolută, redusă la esențial, mai aveau și o funcție cotidiană practică, utilitară, care la Brâncuși dispare. Nu Brâncuși a inventat esențialismul în artă, ci țăranii la care se uita el cum lucrau, când era copil. Țăranii reproduceau și perfecționau ceea ce știau ei de mii de ani. Nu Rodin i-a pus lui Brâncuși uneltele în mână, ci meșterii din sat, iar apoi l-au instruit niște profesori la București, care și ei tot din țărani se trăgeau. Brâncuși a făcut să se minuneze Occidentul, însă meșterii anonimi români ar fi zâmbit cu îngăduință de moșnegi, ar fi zis că sunt niște năzdrăvănii fără niciun folos practic, o tiriplice, după expresia lui Ion Creangă, și s-ar fi uitat cu neîncredere la orășenii extaziați, dispuși să plătească prețul unei moșii, pentru ceva care prin sate se vedea pe toate ulițele. Brâncuși nici nu a apucat să prelucreze toate formele și simbolurile din arta multimilenară de pe gardurile țăranilor. Ce să mai caute prin Africa?

— De ce s-a spânzurat Urmuz?

— De creanga unui copac. Nu s-s spânzurat. S-a împușcat. Gestul lui inexplicabil a fost greșit considerat ca o sinucidere. Pentru că un nemuritor nu se poate sinucide. A vrut doar să denunțe moartea că este absurdă și a biruit-o „cu moartea pre moarte călcând”. Și astfel a definitivat o operă suprarealistă, pe care nimeni nu mai are curajul de a încerca să i-o imite și nu-l mai poate depăși. Dar rămâne un mister pentru noi, din ce cauză s-a împușcat. Folclorul persiflează neliniștile existențiale, iar noi le tratăm cu autoironie și cu vin de buturugă. Toate curentele literare create de români, care au șocat Parisul sunt teribilisme, sunt elaborări sofisticate ale unor tehnici literare preluate din cultura orală a țăranilor români. Își trag seva, toate, din umorul prezent sub diferite forme în creațiile orale, ale generațiilor trecute de țărani români.

Și trecură anii. Tom Sandqvist, profesor universitar de teoria artei și istoria ideilor, citise ce scrisesem în Dagens Nyheter, voia să scrie o carte despre avangarda literară românească la Paris și m-a căutat să îmi pună întrebări. A publicat-o ulterior: Dada öst: rumänerna på Cabaret Voltaire, Signum förlag, Lund, 2005. I-am răspuns cam așa:

— Folclorul? Este cea mai trainică și mai longevivă componentă din cultura română, este coloana vertebrală și vâna. De acolo și-au tras seva toți creatorii moderni și în special clasicii. Folclorul este baza fundamentului și fundamentul bazei. E capitolul unu și deschizător de drumuri, din istoria literaturii române, oricât ar ignora asta docții noștri ignoranți, cu nărav de negaționști și cărora le e rușine că se trag din țărani. Cei ce au scris istoria literaturii române greșesc când afirmă că începe cu literatura bisericească. Cu asta începe literatura la români? Până atunci cu ce s-au hrănit românii? Cu agheasmă de la biserică? De mii de ani s-au hrănit cu literatura orală. Istoria literaturii române începe cu literatura orală a românilor, cu folclorul literar. Iar folclorul nu începe cu însemnările folcloriștilor și nu poate fi contemporan cu noi, cum zice folcloristul Adrian Fochi. Folclorul românesc este literatură orală veche, arhaică, cu rădăcini în cultura de la Hamangia, Tărtăria, Cucuteni, Vădastra și câte altele. Basmele noastre conțin o mitologie pre-indo-europeană, mult mai veche decât cea greco-romană, care este indo-europeană. Eroii din basmele noastre sunt personaje mitologice morale, nu amorale ca în mitologia greco-romană. Literatura orală a început cu mii de ani în urmă, s-a transmis din gură în gură și a urmat evoluția limbii române. Cine a mai venit cu aberația că formarea limbii române începe odată cu tipăriturile sau cu exclamația „torna, torna fratre” compusă doar dintr-un verb și un substantiv, notată de străini pe buchii grecești? Cine spune baliverne împotriva rațiunii și a bunului simț? Limba română poate fi la fel de veche ca și literatura orală. Ambele s-au transmis și au evoluat împreună. Eminescu, după ce a acumulat atâta cultură universală, nici nu s-a gândit să se îndepărteze de această literatură orală străveche și cizelată de multe milenii, reeditată verbal mereu și mereu. Se știe că de la literatura orală ne vine continuitatea și unitatea limbii peste atâtea teritorii separate și totodată unite prin mari formațiuni geografice și catastrofe ale istoriei. Geniul suprem al literaturii române s-a inspirat din creațiile orale țărănești și le-a valorificat pe cel mai înalt nivel intelectual. Poeții nu se mai puteau desprinde de farmecul modelului eminescian și de stilul lui cult, cu rezonanțe folclorice. Coșbuc, ca să elibereze poezia de modelul eminescian a recurs… tot la folclor. Avangardiștii români, au debutat în țară și nu se puteau îndepărta de izvoarele lor folclorice, sub zodia cărora se născuseră și unde se adăpaseră. Singura lor soluție ca să își afirme individualitatea era să se îndepărteze de surse, să plece departe de țară, să se autoexileze la Paris. Dar nici departe de țară nu au putut închide ferestrele prin care continuau să respire aerul cu miros de fân proaspăt cosit, din folclorul de acasă. Orice ai face și oriunde te-ai duce, limba, patria și cultura din patrie le iei peste tot cu tine, în cap și în inimă, în sânge. Medicii pot face transfuzie de sânge, dar nimeni nu poate face transfuzie de moștenire culturală. Moderniștii nu s-au putut elibera de moștenirea folclorului nici la Paris. Folclorul le oferea certitudini existențiale și artistice. Astea nu le puteau obține de la filozofii și artiștii occidentali, oricât de colosali ar fi fost aceștia, cu găselnițele lor de moment și neverificate de trecerea mileniilor. Folclorul românesc acționează ca un magnet asupra literaturii, muzicii, artelor plastice, vestimentației, arhitecturii, ba chiar și asupra spectacolelor ultratehnicizate, până chiar și asupra filozofiei. Fascinează ispititor, copleșitor și acționează centripet asupra tendințelor centrifuge. Moderniștii noștri, încurajați de publicul occidental, și-au luat-o în cap. Își închipuiau că ei erau alfa și omega. Alfa și omega nu erau ei, ci folclorul. Folclorul le-a fost temelia și rădăcina. O dovedește însăși opera lor. Cum să vadă occidentalii rădăcinile modernismului în folclorul românesc, când ei nu cunosc literatura orală română? Nu poți să știi că cineva seamănă cu ta-său, dacă nu l-ai văzut pe ta-său.

Folclorul românesc este un patrimoniu național, dar nu este rezervat numai pentru români. Chiar și cei de altă naționalitate, etnie sau altă religie și aflați pe culmile culturii, au fost fascinați de creațiile țăranilor noștri. Béla Bartók și-a dedicat cei mai productivi ani din strălucita sa carieră internațională pentru a umbla pe jos prin sate, unde nota cu mâna cântece românești, cu melodia și versurile lor. Astfel și-a îmbogățit propria sa creație cât și repertoriul tarafurilor ungurești. Nu. Nu a furat. A cules folclor muzical. A donat Academiei române toată culegerea sa de folclor muzical, însă donația lui a fost respinsă. Bartók a tipărit culegerea în Occident pe banii săi. Academia a refuzat să primească volumele trimise. La 30 de ani după moartea lui, s-au reeditat în America în cinci volume mari, iar Biblioteca Academiei le-a acceptat, prin decizia unui armean: Constantin Stihi-Boos. Un volum cuprinde muzica cu texte licențioase, umoristice. „Hai la horă să jucăm, fata să ne-o mărităm. Ferice de noi c-om da-o, vai de pielea cui o lua-o. Nu mai vede haină nouă, nici cămașă cu șabace, nici izmene cum îi place.” (Cu metagramă insinuată pentru cuvântul „pielea”.) Românii sunt atât de bogați, încât nu consideră transferul de muzică românească la unguri sau la alții ca un furt național, ci ca o donație generoasă, făcută altor națiuni. Românii au donat modei internaționale iia, fără să ceară drepturi de patent ca americanii pentru Coca-Cola. Sau câte alte invenții românești mai sunt, ca stiloul, insulina, avionul cu reacție și nu mai știu câte altele. Gheorghe Zamfir, Grigore Leșe, Dana Dragomir (Pandana) și mulți alții se îmbracă țărănește, dar sunt oameni cultivați, cu studii superioare. Zamfir s-a făcut cunoscut întâi ca mesager al muzicii populare și abia apoi a compus muzică cultă. Nu știu dacă occidentalii au priceput ironia lui fină: cu naiul zeului păgân Pan, cel mai afurisit de către creștinism, Zamfir a sfințit catedrale gotice.

Nu, astea nu sunt paradoxuri. Aici ar putea fi vorba de conflictul dintre tradiționalism și nonconformism. S-ar putea ca astea să fie două polarități ale spiritului românesc. O dihotomie probabil inerentă atât la individ cât și la dimensiuni naționale, având ca rezultat inteligențe ce reușesc să îmbrățișeze și soarele și luna. Ca Eminescu: și basmele noastre arhaice și filozofia germană și formulări stilistice tipic franceze. Și poezii suave și ziaristică vehementă. Sau ca Zamfir, Lipatti, Porumbescu ori Enescu: și muzica populară și cea cultă. Și compozitor și interpret. Muzica simfonică a lui Enescu nu este compusă chiar de el. Era deja compusă cu milenii în urmă, de către niște țărani anonimi, cunoscuți sub pseudonimul colectiv de Orfeu. Enescu doar a orchestrat muzica populară la înălțimea celei mai strălucite perfecțiuni simfonice. El reeditează muzica arhaică, pentru ca să auzim cum cânta Orfeu. Aceeași dihotomie soare-lună, la Mircea Eliade: pe de o parte singurul savant care a dat omenirii un tratat de istoria religiilor, după care nu se mai poate scrie un al doilea tratat și astfel a creat Știința religiilor, ca știință de sine stătătoare, iar pe de altă parte prozator fantast, de nu mai știi unde e pragul dintre real și ireal, încât te trec fiorii, ți se face părul măciucă și începi să te îndoiești de toate certitudinile.

— De unde vine pesimismul lui Emil Cioran?

— Cei care l-au frecventat spuneau că Cioran era un comunicativ, chiar vesel, deloc pesimistul ce apare în operele sale. Eu am văzut o fotografie de a lui, în care hohotea de râs, cu gura până la urechi, în contrast cu ce citim în cărțile lui. Scrierile lui par să fie o negare a optimismului din toată literatura orală a românilor. Cioran s-o fi intoxicat de pesimismul și fatalismul unor exilați iluștri, îndurerați de situația în care ajunsese România după invazia sovietică. Sau poate că provine genetic din istoria ingrată a românilor ca străjeri la poarta Europei. Dar nici aici nu sunt sigur că aceasta ar fi ceva prioritar în menirea istorică a românilor. Fiindcă românul s-a născut poet, iar nu soldat, ca prusacii. Menirea românilor este propășirea artelor frumoase, a valorilor umaniste, a omeniei, prin forța cuvântului și a binelui. La asta nu ne bate nimeni. Constantin Brăiloiu a spus în perioada interbelică: „Numai prin cultura noastră ţărănească vom însemna şi noi ceva în lumea asta mare. Cu armele Occidentului nu vom bate niciodată Occidentul şi va trece multă vreme până vom înceta a mai fi o caricatură sau, în cel mai bun caz, o copie fără importanţă a Apusului.” Omenia noastră, cu cuvinte potrivite, o să bată neomenia celor ce umblă cu vorbe amăgitoare, cu tertipuri financiare și cu planuri criminale împotriva omenirii.

— S-ar putea ca Despre inconvenientul de a te fi născut a lui Cioran să fie o elegie națională?

— Nu cred. Mai de grabă poate fi un antipod al Ciocârliei lui Enescu. Orice om și orice popor poate avea diferite stări sufletești, nu numai una. Eminescu a scris elegii, dar și poezii militante, electrizante, mobilizatoare. De asta și vor dușmanii tradiționali, prin cozile lor de topor, să renunțăm la Eminescu și la Miorița, ca să renunțăm la idealurile noastre, la tot ce avem și să nu mai fim cine suntem. Opera lui Cioran poate că este o elegie existențială, a tuturor oamenilor de pe planetă, dar și a noastră. E o durere căreia românii cel mai adesea îi dau o tentă de autoironie, biruind-o astfel prin râs și optimism, amintindu-ne genetic, din sânge, de la Zalmoxes, așa cum se știe și de la Herodot, că suntem nemuritori. Trăim cu toții în nemurire, până când uităm că suntem nemuritori. Aș zice că mai degrabă e o elegie individuală, numai a lui Cioran, oricât ar fi de mulți români care își dau cu pumnii în cap că s-au născut. Le trece repede și apoi râd. Eu aș zice să citim „inconvenientul” lui Cioran invers, ca o laudă vieții sau despre inconvenientul de a nu te mai naște încă odată. Dacă nu, rămâne inconvenientul de a nu fi înțeles nimic de la viață.

Continue reading „Victor RAVINI: Noi împușcăm porcul” →

Titina NICA-ȚENE: Taina scrisului (110) – Iubirea reciprocă

Era 13 iunie l963. Soarele dogorea puternic şi pe băncile din parcul Drăgăşani era multă lume. Se sărbătorea Ziua Grâului. Treceau spre stadionul oraşului fete cu cununi de grâu pe cap. Acolo urma să aibă loc o serbare. Eu stăteam singură pe o bancă din parcul oraşului, un parc mic, cu câţiva pomi şi o fântână arteziană, parc ce mi se părea că e cel mai frumos din lume. De fapt nu mai văzusem altul. A venit un băiat brunet şi slăbuţ şi mi-a zis:

– Pot să stau şi eu pe banca asta lângă tine?

M-a cuprins dintrodată o bucurie de nedescris. Nu mai eram singură. Un suflet de om vroia să se aşeze chiar lângă mine. L-am privit şi nu-mi venea să cred ochilor. Parcă-l mai văzusem undeva şi chiar aşa era. Era băiatul de la Casa de Cultură din Drăgăşani care citise poezii, alături de Gheorghe Tomozei, Dan Deşliu, Doru Moţoc, Traian D. Lungu ș.a. Imi plăcea dar îmi era şi frică. La fel ca în „Zburătorul” lui Eliade. Şi, tata, îmi spusese că niciodată să nu umblu eu după băieţi. Să-i las ă umble ei după mine. Eu să fiu încrezută. Dar acum nu mai aveam chef să fiu încrezută pentru că mă simţeam chiar singură…

– Dar mai sunt bănci… i-am răspuns… fiind timorată de traista cu ciuperci pe care o lăsase lângă mine pe bancă o femeie din satul meu…

– Mai sunt dar eu aici vreau să stau… zice, arătând traista cu ciuperci…

– Bine, faci ce vrei…

– De ce eşti supărată?

– Nu am cu cine să merg la serbare pe stadion…

– Nu-i nimic, lasă că mergi cu mine..

– De fapt eu vă cunosc. Am fost la casa de cultură din Drăgăşani aduse de la şcoala noastră să ascultăm mai mulţi poeţi şi eraţi şi dvs acolo…

– Da!? Mă bucur că mă cunoşti…

Am luat-o încet spre stadion. El fiind din oraş îl cunoştea toată lumea. Mi-a spus simplu că îl cheamă Florin şi că dă la facultate la Craiova. Acum trebuia să stea acasă să înveţe, dar s-a plictisit şi a ieşit în oraş. Şi eu i-am spus că mă cheamă Titina că sunt din satul Uşurei şi suntem şapte fraţi. Am terminat şcoala profesională hortiviticolă şi o să plec în Maramureş unde este fratele meu profesor şi cred că o să fiu şi eu învăţătoare. Acum avem un an de practică agricolă şi eu o fac ca şi învăţătoare şi apoi şcoala se transformă în tehnică şi primim diplomă. Nici eu nu prea înţelegeam ce însemna asta dar eram bucuroasă că-mi mai umplu timpul cu ceva… căci acasă nu aveam ce face. Parcă ne cunoşteam de când lumea, cu el totul era simplu şi uşor. Deci, în cinci minute i-am spus totul despre mine. Mi-a spus că scrie poezii şi asta m-a fascinat că şi eu încercasem să scriu câteva versuri chiar prin clasa şasea.

Prima mea poezie suna aşa: „Ce frumos e-n luna mai/ Când soarele străluceşte/ Când pădurea-i ca un rai/ şi salcâmul înfloreşte!“ Când i-am citit-o lui fratele meu mai mare a zis că asta nu e poezie e o exclamaţie! Mi-e mi se părea că e genială. Mă şi vedeam ajunsă mare poetă. Dar dacă fratele, pe care-l credeam cel mai deştept de pe pământ, a zis aşa, înseamnă că aşa este şi nu am mai scris. Lui Florin nu am îndrăznit să-i spun nimic. Ziceam că dacă el este poet mare o să râdă de mine. Mergând spre stadion, Florin se întâlnea cu prietenii, toţi îl cunoşteau. Îi spuneau că e „corupător de minore” când l-au văzut cu mine aşa o fată de nevoie… Trecând pe lângă un lan de porumb, care erau mai mare decât gardul, l-am rugat pe Florin să-mi rupă o frunză. Mi-a rupt şi mi-a dat-o dar nu înţelegea ce fac cu ea. Am zis că aşa vreau să o ţin în mână să-mi treacă dorul de acasă, de porumbul din Sârbeana şi din Dadeşu. El fiind poet m-a înţeles! La stadion m-am simţit mândră că am şi eu pe cineva cu care să stau. Fetele erau invidioase când m-au văzut cu un băiat. Era deci, duminică, 13 iunie 1963! Era ziua lui Florin dar nu mi-a spus. Mai târziu am văzut că scrisese în agenda lui: „Azi, 13 iunie 1963, de ziua mea, am cunoscut o fată de la Uşurei. Are şapte fraţi o numesc «mărunţica câmpului şi îmi va fi soţie»!” A scris și prima poezie pentru mine:

„Te-am cunoscut pe banca de lemn

Gând aruncat peste apa uleioasă.

Aşteaptă râul, tăcut şi solemn

Cu mine să te-ntorci mireasă.

Cerul a aprins candelabre cu lumină coclită

Clopotul nopţii a-nceput să bată

Apa în ramă de luncă, neclintită

Aşteaptă să-ţi fure chipul de fată…”

Atunci mi-am dat seama ce mult mă iubeşte! A fost dragoste la prima vedere. Seara, după serbare, ne-am despărţit şi i-am spus că a doua zi voi pleca la Uşurei şi apoi în Maramureş. El şi-a luat la revedere cu tristeţe şi mi-a urat drum bun.

Florin, băiatul brunet pe care-l cunoscusem în oraşul Drăgăşani – după ce m-a întâlnit pe bancă- s-a dus acasă şi le-a spus părinţilor că nu mai dă la facultate la Craiova fiindcă a auzit el că la Baia Mare sunt mai multe locuri la Institutul Pedagogic de trei ani şi merge acolo cu un coleg. Părinţii s-au mirat de hotărârea aceasta bruscă a lui dar l-au lăsat în pace. Nu bănuiau că el cunoscuse o fată despre care scrisese în agenda lui din 13 iunie l963 aşa: „Azi am cunoscut o fată. Mărunţica câmpului. O cheamă Titina. E tare frumoasă şi naivă. Are şapte fraţi, e din satul Uşurei şi ea îmi va fi soţie!” Tot atunci a scris şi poezia „Te-am cunoscut pe banca de lemn”. Aşa că a mers la Baia Mare unde a şi reuşit la examenul de admitere la facultate. După câteva luni a început să mă caute prin comunele învecinate cu Baia Mare. Ştia că sunt învăţătoare pe undeva… dar nu ştia unde. Şi aşa din aproape în aproape a aflat unde sunt. A mers pe jos 40 de kilometri până în satul Valea Seacă din comuna Tarna Mare. Era o zi splendidă de vară când mă cheamă gazda şi imi spune că pe mine, „aia mică”, mă caută un băiat de prin părţile noastre. Când am auzit am mărit paşii. Nu ştiam cine poate fi. Pe Florin îl uitasem cu totul. Când l-am văzut, obosit mort, mi-a fost milă de el şi am zis:

– Vai dar cum ai mers tu, băiat de oraş, 40 kilometri pe jos?

– Uite aşa am mers, de dragul tău… De ce ai plecat că eu te iubesc…

Nu-mi venea să cred ochilor ce vedeam şi urechilor ce auzeam. Pe de altă parte mă şi bucuram că acolo eram tare străină. Mi-a spus că este în anul întâi la Institutul Pedagocic din Baia Mare şi că la anu’ o să treacă la fără frecvenţă şi va fi profesor cu mine la Valea Seacă.

– Bine dar părinţii tăi ce vor zice?

– Păi sunt major, pot hotărî singur… am 20 de ani…

– Pe părinţii mei nu-i prea interesează de mine… Suntem prea mulţi şi ne-a pierdut numărul. Ei doresc să ştie decât dacă suntem sănătoşi şi cam atât, dar voi dacă sunteţi doar doi copii la părinţi… Bănuiesc că şi pretenţiile sunt altfel…

– Eu doar atâta ştiu că te iubesc şi vreau să fiu alături de tine, restul nu contează…

Eram şi bucuroasă şi speriată. Florin şi-a luat cu chirie o cameră la un oşean, nu departe de mine şi prietena mea. Stătea acolo sâmbăta şi duminica şi mai ales în zilele în care lipsea de la facultate. De fapt începuse să lipsească mult mai des de la cursuri şi asta mă îngrijora. Când a avut la facultate o reuniune cu dans m-a invitat şi pe mine. Am intrat într-o sală luminată feeric, colorată cu baloane verzi, albastre, roşii, atârnate de tavan şi pline cu confetti. Colegele lui mi s-au părut nişte zâne, aşa erau de minunat îmbrăcate şi erau și foarte frumoase. Eu i-am spus lui Florin că dacă aş fi în locul lui aş alege pe oricare fată de acolo nu aş umbla ca nebunul după o fată săracă de la ţară cu șapte fraţi cum eram eu. El a zis că eu sunt cea mai frumoasă şi nu-i trebuie niciuna de acolo. M-am mirat de hotărârea lui. Eu eram, ameţită de ce vedeam. Mi se părea totul în jur fascinant, nu mai văzusem aşa ceva.

În anul doi Florin a trecut la fără frecvenţă şi s-a angajat profesor de limba română la clasa a șasea. L-au angajat imediat, ba se mirau ce căuta el acolo care era la facultate! Restul cadrelor didactice erau cam fără studii dar nu aveau de ales. Nimeni nu venea în acel sat pierdut de lume fără cele mai elementare condiţii de viaţă. Mi-e îmi plăcea foarte mult. Casele erau acoperite cu paie, oamenii erau aspri dar erau şi buni. Eu mă delectam cu lanurile de grâu ce unduiau în soare, cu zâmbetul nevinovat al copiilor, mi se părea un miracol ce mi se întâmplă. Deci Florin a luat cameră cu chirie la un oşean! Eu stăteam în continuare cu prietena mea Ioncica și nici nu mă gândeam la altceva!!! El mă privea cu înţelegere şi râdea de naivitatea mea… Din ce în ce mai greu pleca Florin de la Valea Seacă la Baia Mare să-și dea exemenele. A scris cu mare durere poezia „Despărţire”:

„S-au ciocnit două stânci ca două valuri în amurg

Şi eu am ţâşnit ca o flacără,

Metaforă a unei nopţi în care iubita

A ascuns în sân izvoarele fântânii,

Să nu o mai aştept…

O picătură de rouă ne-a luminat drumul

Şi eu am plecat prin câmpul de levănţică

Imbătat de stelele unei înserări fără nume,

Iar tu te-ai strecurat, nevăzută între două fire de iarbă

Tăindu-mi calea

în care greierii au amuţit…”

Îmi citeşte poezia şi mie nu-mi vine să cred că cineva ca el mă iubeşte aşa de mult. Eram mai mult speriată decât fericită… De atunci au trecut mai bine de o jumătate de secol. Aceași iubire ne ține împreună. Ne bucurăm de cei cinci nepoți: Paul, Catinca, Darius, Anastasia și Ștefănel. Cei doi băieți ai noștri, Ionuț, scriitor și istoric, fiind șeful culturii pe județul Cluj, iar Florin specialist în televiziune, cu familiile lor… Ei sunt realizările noastre de care ne bucurăm. Iar despre cărțile noastre, peste o sută, lăsăm cititorii să vorbească despre ele.

***

Continue reading „Titina NICA-ȚENE: Taina scrisului (110) – Iubirea reciprocă” →

Doina TOMA: Taina scrisului (110) – Descoperind nuanțele

Cunoaştem că, nuanţa se identifică preponderent în natură unde culorile variază în funcţie de lumină, înserare sau ceaţă, dar poate fi şi intensitatea graduală prin care se execută o piesă muzicală. Acceptăm mai ales că, este exprimarea noastră cu subtile diferenţe prin care nuanţăm propriile gânduri.

Mi-e dor perpetuu să transform gândurile în cuvinte potrivite, ce pot aduce lumină bucuriei senine pe chipul cititorului care descoperă taina scrisului meu. Această taină se îndreaptă spre înţelegerea priorităţilor care, ar trebui să ne tragă de mânecă amintindu-ne în orice clipă despre pierderile majore ce afectează spiritul şi chiar corpul fizic, care tânjeşte după nevoia de apartenenţă la natură. Acolo, pădurea, muntele, izvorul ne poate dărui liniştea şi energia după care plânge acut şi în tăcere persoana pe care o reprezentăm. Eu văd şi înţeleg că oamenii, tot mai des, uită să se bucure de lumină în prag de zi sau scânteieri de stele în nopţi bogate în senin şi constelaţii. Şi nu e bine!

Am scris despre bucurie… când totul e mai uşor, pornind tot de la gânduri ce propun doar rezolvări potrivite cu dorinţa, ca nişte fluturi zburdalnici desenaţi în culori pastelate care dansează magistral în jurul nostru, încercând să ne transmită că, binele există, doar trebuie să-l descoperim, sau să-l urmărim cu perseverenţă.

Şi ce poate fi greu de înţeles? Poţi fi bucuros când plouă, deoarece ploaia întreţine viul pământului, când vine soarele ce aduce în dar un curcubeu în culori armonios îmbinate ce îndeamnă spre alegerea unei dorinţe, când ninge şi vrei să prinzi fulgii zburători în palma ta prea fierbinte, sau când hoinăreşti uitat prin verdele pădurilor, al munţilor şi te iei la întrecere în cânt, cu măiestrele zburătoare ascunse printre frunzele neliniştite, sau zâmbeşti mării fremătânde cu albastre reflexii, sigur şi atunci când te joci de-a ascunselea, cu minunatul tău copil ce-ţi aşteaptă cu nerăbdare prezenţa şi participarea la activităţile sale importante. Toate şi multe altele reprezintă bucurii, mici sau mai mari, ele vor fi prezente când şi tu îţi doreşti să le vezi.

Am scris despre copac, mereu un tainic necunoscut… când ascult mişcarea fină şi graţioasă a frunzelor care se leagănă uşor pe ramuri primitoare, dirijate parcă de un maestru care dă semnalul, ca un tremur uşor prin care vântul şopteşte naturii că, trebuie să cânte! Fiecare copac parcă se adresează vecinului, prin mici sau mari tânguiri, în funcţie de povestea trăită sau auzită de la drumeţii care poposesc la umbra lor. Ei aud cele mai frumoase şi stranii poveşti din viaţa omului, mereu o enigmă şi pentru el însuşi.

Descoperim şi toporaşul atunci când ne aflăm pe o mică pajişte cu abundenţă de verde zâmbitor, unde ne atrage o mare de petale viorii care sclipesc somnoroase în soare. Ne oprim fascinaţi în faţa darului oferit de natură celor puţini care o iubesc sincer.

Ce importanţă mai au gândurile, tumult care tulbură cu mare îndrăzneală mereu încercata noastră fiinţă, le alungi cu promisiuni de atenţie în alt timp. Acum eşti prezent total în marea de verde care unduieşte firele de iarbă şi-ţi dăruieşte omule, mireasma pământului reavăn, amestecat cu vegetalul care şi-a scris destinul în zilele friguroase ale iernii, ca o datorie sacră. În luna mai, când acordăm atenţie văzului, putem trăi alături de copac ninsoarea de flori, sublim moment. Toate florile pe dealuri, freamătă a mirare, fragile şi delicate, ca veşmânt de sărbătoare al copacului, se leagănă uşor, ca un dans executat pe o muzică care provoacă la mişcare graţioasă şi, uşor, se desprind, petală după petală, de pe crenguţa ce le-a fost hrană şi adăpost, pornind în zbor de mici fluturi albi care se înmulţesc ca-n poveşti şi treptat te acoperă o ninsoare cu aripi mici de petale ce îţi înmiresmează sufletul cu adieri parfumate.

Am scris despre munte deoarece iubesc muntele cu măreţia sa de creste dantelate, ce plimbă norii buni, aducători de ploaie mult aşteptată de vegetaţia însetată de viaţă verde, şi despre marea cea veşnic fremătândă, în culori de smarald şi străluciri diafane, cu briza aceea unică, bogată în sarea mereu preţioasă, ştiind că lângă ea te uiţi mereu, parcă toate dorurile se adună într-o corolă, unde petalele sunt planuri ce le doreşti realizabile, pentru ca dorul să aibă un pic de mulţumire. El, dorul, rămâne viu şi mereu în gând, pentru acele locuri unde te simţi liber şi în comuniune cu natura.

Continue reading „Doina TOMA: Taina scrisului (110) – Descoperind nuanțele” →

Alexandrina TULICS: Săgeata gândului

Motto:

Atingând copilăria îmi înfloresc teii în palmă.

Am pierdut prea mult!

Copilăria este săgeata amintirilor mele.

Săgeată a gândului care îmi aduce aminte, că pe la trei, patru ani eram cu familia pe granița româno-iugoslavă (tata era încadrat militar și eram toată familia mutată într-un sat pe graniță).

Tot satul era plin de trupe ale armatei române să păzească fâșia de Tito, președintele Iugoslaviei.

Eram copleșită de emoția atâtor uniforme militare,soldați și tehnica militară.

Copil fiind nu întrebam nimic din ce se petrecea dar sufletul îmi trăia în alarma ce se dădea noaptea,când soldatul bătea agresiv în geam să-l trezească pe tata, care sărea din pat cu o repeziciune ce mă speria!

Se îmbrăca așa de repede ca și când își dădea sufletul. Rămâneam cu mama și cel două surori mai mari în gânduri crude pentru un copil, a;a de mic (dar cu suflet nespus de mare pentru România!

Atunci am înțeles ce sunt dușmanii, ce este ura dar și ce este dragostea de România care se dorea apărată…

Am rămas copil sufletește și prețuiesc mult ce-am trăit.

Mai târziu săgeți ale comunismul dur, care-l amenința pe bunicul meu să le dea pământul …

Se apăra cu barda de golanii (așa-i numea) care-l pândeau în umbrele înserării să-l înscrie forțat la colectiv prin amenințări și bătăi.

Doamne! Cum a rezistat !

I-au luat pământurile dar el nu a semnat!

I-au furat ( fiind înstărit) din casă multe, printr-o familie vecină și neam cu el dar nu a cedat.

A pierdut averea dar nu s-a înscris pe numele acelora care se îmbătau și batjocoreau numele fraților sacrificați.

S-a înserat în mine dar copilăria ține în mănunchi bucuriile, tristețea, fericită că am păzit-o bine.

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

15 aprilie 2020

Continue reading „Alexandrina TULICS: Săgeata gândului” →

Angela PISTOL: Taina scrisului (109) – Un strigăt al inimii

Să scrii este cu adevărat o artă atunci când reușești să ajungi la sufletul cititorului, iar dacă ceea ce scrii îi stârnește cât de cât și interesul este cu atât mai bine și mulțumitor.

De cele mai multe ori teama de a te expune, de a-ți deschide sufletul cu trăirile sale în fața semenilor îți creează parcă un blocaj în această descătușare, acest strigăt al inimii către afară, către cei de lângă tine. Se duce astfel o adevărată luptă în sine și aștepți tăcut să vezi cine câștigă.

Criticile nu sunt ușor de tolerat, dar odată trecut acest prag psihologic, poți învăța din ele, te pot ajuta să mergi înainte, să progresezi. Și-apoi cine este perfect pe lumea asta? Cu toții avem câte ceva numai bun de criticat și întotdeauna se va găsi cineva să o facă. Important este să știi să primești și o părere mai puțin laudativă, să nu te lași dezarmat ci să găsești o cale pentru a-ți urma visul, să scoți din tine ce ai mai bun și mai frumos de arătat, să încerci să înfrumusețezi prin cuvânt o clipă, o trăire.

La acest lucru m-am gândit și eu atunci când mi-am făcut curaj să public scrierile mele, să-mi arăt de fapt sufletul tuturor. Mărturisesc că mă încearcă deseori regretul că am început să scriu târziu, dar așa a vrut probabil destinul.

Când scriu, prin vârful peniței, parcă simt curgând picături de suflet, gândurile mele pe care le arunc în arena vieții, în fața judecătorilor. Nu, nu este ușor să dai frâu liber trăirilor, crezului tău, într-o lume plină de bizar și de neprevăzut. Și totuși scriind, mă simt integrată în lumea aceasta, cu bune și cu rele, cu urât și frumos, mă simt mai împăcată sufletește.

Am pornit timid pe acest drum frumos, dar în același timp periculos atunci când ai sufletul prea sensibil la judecata celor de lângă tine. Aș putea sune că dragostea pentru scris a învins și spun acest lucru deoarece în scurta perioadă de când scriu, am reușit să editez trei cărți, să public în multe reviste și ziare. Am acceptat cuminte sfaturile chiar și criticile celor îndreptățiți să o facă și am învățat ceea ce era de învățat.

Continue reading „Angela PISTOL: Taina scrisului (109) – Un strigăt al inimii” →

Victor RAVINI: De unde atâta ură pe ciobani?

Guvernul francez își bate joc de ciobanii francezi. Administrația franceză îi tracasează în fel și chip, le interzice transhumanța chiar și de pe un munte pe alt munte vecin, sub diferite pretexte și le impune tot felul de norme absurde și restricții, în urma cărora mulți ciobani și agricultori ajung la faliment. Oile franceze sunt duse la ecarisaj, ca să le transforme în conserve pentru pisici și se importă cu avionul oi congelate din Australia și Noua Zeelandă. Probabil că cineva profită din asta. Și cine profită din faptul că sute de țărani francezi ajunși la disperare se sinucid în fiecare an, cam doi pe zi, iar familiile lor sunt expropriate și rămân pe drumuri, cu datorii financiare rămase pe seama urmașilor? Când România exporta tractoare, 17% din populația Franței lucra în agricultură. Azi doar 3%. Ce s-a întâmplat cu 14% din populația Franței? Au trecut în industrie? Industria Franței aparține trecutului, ca și a țării noastre. Dar numai în Franța se duce o politică împotriva țăranilor? O fi ura orășenilor față de țărani un fenomen european?

De unde vine ura orășenilor noștri față de ciobanul din Miorița? De ce a devenit politic corect să își bată joc toți nătărăii de Miorița, de Eminescu și de toate valorile noastre culturale? Știu birocrații de la Bruxelles mai bine decât știe ciobanul din Carpați, câți câini îi trebuie ca să se apere de lupi, de urși și de hoți? În ce scop li se impune ciobanilor noștri să rămână stânele fără câinii necesari? În ce scop se iau măsuri devastatoare, pentru ca țara noastră și toată Europa să devină o stână fără câini? După cum bine a arătat Ion Creangă, Prostia omenească e fără limite. Dacă prostie este, sau poate că dușmănia împotriva țăranilor pornește de la interese suprastatale, care or fi acelea. Țăranul din orice țară este talpa țării și a națiunii sale. Iar acum se merge orbește spre desființarea țărilor și a națiunilor. Strategia este de a începe cu a nimici talpa fiecărei țări, care asigură hrana tuturor, iar apoi se aplică tactica etapelor destructive, teoretizată și practicată de Lenin, aplicată acum în capitalismul sălbatic.

Abel din Biblie era cioban, iar Cain agricultor. Constantin Noica scria în 1944: „Tot ce e nostalgie și libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi – spun unii – ține la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului și l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.” Vedem toți cum profeția lui Noica e pe cale de a se împlini.

Ciobanii noștri arhaici au creat și ne-au transmis poemul Miorița, giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nicio altă țară nu mai are așa ceva. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au fost de acord ca românii să aibă un stat național, când s-a făcut Unirea de la 1859. Asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale dușmanilor tradiționali ai României. Și încă le mai deranjează. Miorița a fost și este utilizată de politicieni și de cozile lor de topor, în scopuri dăunătoare poporului care a creat-o, mai exact dăunătoare nouă, care am primit-o moștenire.

Mulți savanți români au citit Miorița cu ochelari afumați de propriile lor fumuri. În apărarea lor, nu cred că erau răuvoitori sau vânduți, ci doar superficiali, întrucât aveau preocupări mai importante și nu i-au acordat atenția necesară. Nu au luat în seamă cuvinte esențiale din versurile Mioriței. Nu au fost conștienți că ne-au băgat pe gât o doctrină falsă, dușmănoasă individului și națiunii. Unii savanți luminați au răspândit întuneric, fără să își dea seama de răul pe care ni-l făceau. Nu au înțeles despre ce este vorba în Miorița și au tras concluzia greșită că ciobanul nostru e ucis, e resemnat și pesimist. Savanți de bună credință nu au observat că nimic din Miorița nu este realitate, ci totul e fantezie poetică. Nu și-au dat seama că toate cuvintele în Miorița sunt simboluri cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai e dispus azi să citească cum trebuie o poezie înălțătoare? În orice caz nu oamenii corecți politic, care urăsc identitatea noastră culturală și care cu bună știință sau din naivitate fac jocul vrăjmașilor României.

Varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă pentru a înțelege Miorița. Cercetătorul Adrian Fochi a spus că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. De ce s-au mărginit savanții la varianta lui Alecsandri? Multe alte variante sunt cel puțin la fel de frumoase și de emoționante și pline de sensuri luminoase, înălțătoare. Rareori savanții au mai luat în seamă vreo altă variantă, adesea neautentică sau nicidecum variantă a Mioriței, ci simplă poezie pastorală. În exegeza lui Eliade sau a altora, nu există nicio dovadă că au citit măcar o singură variantă a Mioriței din antologia lui Fochi. Iată cum au fost neglijate câteva cuvinte cheie, pe lângă multe altele, și care sunt prezente în aproape toate variantele Mioriței:

a). Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul din Miorița testamentul: Dacă o fi să mor. Cine mai poate spune că ciobanul din Miorița e pesimist, fatalist și cum a mai fost calomniat? Cercetarea anterioară nu a băgat în seamă conjuncția condițională dacă și ne-a îndoctrinat că Miorița ar fi relatarea unei crime murdare, adevărate.

Scoțianul Victor Turner scoate în evidență ceea ce noi toți știm: că în realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). El ne atrage atenția că acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive, pentru acțiuni neîndeplinite. Pornind de la observația lui Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– în cele mai multe variante, verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc,

– în altele, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În aceste variante, este cât se poate de evident că el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi.

Variantele din primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.” Moartea simbolică are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. Unii dintre cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul, cu moartea simbolică a lui Zalmoxis sau cu mituri din alte culturi, au fost discreditați. Ultimii trei menționați mai sus fac parte din cercetarea post-eliadiană și nu i-a mai defăimat nimeni.

b). Până chiar și Ovid Densusianu a crezut că lege din variantele Mioriței are sens juridic. El, un mare lingvist, cât și alte celebrități universitare, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. În concluzie, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. La aceeași concluzie ajunseseră Caracostea și Constantin Noica, care au arătat că lege din Miorița nu poate avea sens juridic, nu reglează relații sociale, ci are același sens ca nomos din greaca veche: lege ce reglează relația omului cu cosmosul. Însă nu au fost luați în seamă.

c). Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre.

Continue reading „Victor RAVINI: De unde atâta ură pe ciobani?” →

Flori GOMBOȘ: Taina scrisului (108) – Visul meu de a scrie

A fost o zi a începutului, a fost o zi a cuvântului și a puterii de a începe o nouă acțiune. O zi benefică pentru a-mi urma visurile și a le pune în practică. A fost ziua care a adus cu ea libertatea sufletului meu prin libertatea cuvântului, prin care mi-am exprimat experiența, exuberanța, individualitatea și entuziasmul în fața altora, chiar dacă uneori m-am închis și încă mă mai închid în mine.

Eram doar un copil în prima clasă de gimnaziu. La prima olimpiadă de limba română, cu cinci poezii personale am luat mențiune. A fost primul imbold de a scrie, cu convingerea că pot mai mult.

Am primit un har, cel al cuvântului… și crezul că el trebuie împărtășit.
Prin slove scrise deschid poarta sufletului la ceas de deznădejde, de tristețe, de bucurie, de împlinire. În inima mea va rămâne mereu setea de a scrie și doar timpul va judeca cu adevărat dacă mi s-a împlinit visul.

Cutreierând prin inimă și minte, am găsit taina creației, am învățat gloria destinului, privind la drumul pe care-l străbate. Căci sunt un pasager într-un timp mai lung ori mai scurt al acestui pământ.

Într-un mic cenaclu de întreprindere, prin 1977, am văzut adevărata frumusețe a scrisului. Am avut tangențe cu scriitori timișoreni consacrați, ce încurajau timidul meu har și potențial. Apoi, am stagnat printre umbrele timpului ani buni, căci drumul meu a cotit în alte direcții. Dar am revenit cu ajutorul tehnologiei computerului, în 2014, când o editură mi-a „descoperit” scrisul și m-a cooptat în două antologii, după care au urmat altele, apoi au urmat reviste scrise și on-line, câteva diplome, aprecieri care mi-au dat satisfacții sufletești.

Bucuria mea cea mai intensă s-a produs odată cu publicarea primului meu volum de autor, la editura „Armonii culturale” în 2018, intitulat „Îți mai dau o lacrimă.” Când tot ceea ce am plămădit din cuvinte va fi adunat în volume, visul meu se va împlini.

Sunt fiica nopților albe. Respir poetic mireasma ființei umane. Îmi continui visarea de la liric la epic și de la epic la narativ. La masa scrisului, privesc aproape inutil, ca și cum privirea mi s-ar termina în ochi. Privesc lumea, mă împiedic de ea, dar n-o văd. Privesc nemărginirea, ca și când toți oamenii ar fi un singur om, care nu se sperie de liniștea pustie, o liniște fără înălțime, dar subînțeleasă ca una anterioară, pe care, parcă nimic n-o va schimba. Dar ea își trăiește creșterea.

Uneori, furtuni și ceață se abat pe insula unde m-am retras, izolată de restul lumii, pentru a trezi zeii să mă cârmuiască și să-mi împlinesc visul, acela de a scrie pentru oameni, pentru eternitate, pentru suflete zbuciumate, pentru iubire și toate scrierile să le adun între coperțile unor cărți de suflet.

Continue reading „Flori GOMBOȘ: Taina scrisului (108) – Visul meu de a scrie” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Tatăl minciunii”

În lumea pe care o străbatem, între alte aberații mult vehiculate, o putem auzi și pe cea tăgăduind existența și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruință căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh și esență a răului, negativitate pură, el dorește starea de secreție și chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie și rănește în masă.

Demonii sunt duhuri căzute, îngeri căzuți. ”Prințul” lor, Lucifer, prin duh de mândrie s-a dorit pe sine asemenea lui Dumnezeu și, cum îngerii comunică prin gânduri, acest gând al lui Lucifer a fost instantaneu cunoscut. Parte din îngeri s-au împărtășit cu Lucifer și au fost zvârliți în Iad. Atunci Mai Marele Voievod al Îngerilor a rostit, “Michael”, ”nimeni nu este ca El” și a adăugat “să stăm bine, să stăm cu frică”. Această sabie de foc stă și azi în mâinile Marelui Voievod al cetelor îngerești Michael, cel care ne va duce la Rai, de vom fi vrednici.

Căzut, Lucifer, prințul dimineții, a devenit “satana”, în ebraică, ”cel care dezbină”, iar asociații lui “diabolos”, în greacă, ”cei care calomniază”, ”cei care mint”. În interiorul lor există o ierarhie și cete specializate: în desfrâu, beție, ucidere, furt și așa mai departe. Tot acolo sunt și “demonii teologi”, cei care știu Scripturile mai bine ca oricine și care știu să însele pe cei mândrii. Așa au apărut religiile aberante, sectele și cultele, așa au apărut ereziile și ateismul. Toate, un adevărat cancer pe trupul omenirii. Demonii schimonosesc lucrurile și de aceea sunt numiți “cel viclean”. Căci viclenia este încă mai nocivă decât răul vădit.

Scopul lor, de a înșela pe oameni și a-i trage în abis, este datorat dorinței demente de a mâhni pe Dumnezeu, a cărui dragoste de oameni ei o știu. O fac și din invidie, căci știu ce au pierdut și știu și ce pot câștiga oamenii ascultând de Dumnezeu și Biserica Lui Drept Măritoare. Pe cei pe care îi stăpânesc, demonii îi urăsc la fel de înverșunat și îi batjocoresc. Necuratul scrâșnește de bucurie la gândul chinului ce îi așteaptă pe cei căzuți în stăpânirea lor. Dar în privința lucrării lor trebuie spus că ea este de fapt o “neputicioasa îndrăznire”. Demonii nu pot să îi silească pe oameni, îi pot doar ispiti. Depinde de libera voie a fiecărui om de a primi sau respinge ispita. Iar respingerea se face mai ales prin smerenie, rugăciune, semnul Sfintei Cruci, și ajutorul lui Dumnezeu. Aici trebuie făcută o foarte importantă precizare.

Noi nu știm care este relația dintre Dumnezeu și necuratul. Cel mai bine vedem asta din misteriosul text al “Cărții lui Iov”. Este o taină care nu este pentru oameni să o afle. Nu le este spusă și deci nu le este de folos. Dar știm sigur că ni se spune poruncitor să îl respingem și să nu îi ascultăm șoaptele, șoaptele “ucigașului de oameni și tată al minciunilor”.

Manifestările răului diabolic sunt trei: parazitismul: răul nu are stare “în sine” este doar absența a binelui; imposture: schimonosirea, falsificarea înțelesurilor, spre exemplu egalitatea echivalata cu egalitarismul, și parodia: încercarea de a imită pe Dumnezeu, de a crea un “plan” alternativ, gen “turnul Babel” sau “globalismul”. Un exemplu ilustrativ ar fi diferența dintre “ghicit” (care este de la necuratul) și profeție Dumnezeiască. ”Ghicitul” este răspuns la curiozități triviale și nocive, profeția se referă la planul mântuirii în veșnicie.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Tatăl minciunii”” →

Alexandru NEMOIANU: Izolarea

În Pateric aflăm o foarte pilduitoare apoftegmă legată de viața Sfântului Macarie Egipteanul,veacul al IV-lea d.Hr. : ”Povestea avva Macarie: umblând odată prin pustie am găsit o căpățână de mort aruncată la pământ. Și clătindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpățâna. Și am zis ei: tu cine ești? Și mi-a răspuns căpățâna: eu am fost slujitor al idolilor și al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu ești Macarie, purtătorul de duh și în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru dânșii, se mângâie puțin. I-a zis ei bătrânul: care este mângâierea și care chinul? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului și nu este cu putință să se vadă cineva față către față, ci fața fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva fața celuilalt. Această este mângâierea. Și plângând bătrânul, a zis: vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă această este mângâierea muncii! I-a zis ei bătrânul: este altă muncă mai rea? I-a răspuns lui căpățâna: noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puțin suntem miluiți, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu și S-au lepădat de El și nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Și luând bătrânul căpățâna, a îngropat-o.”

Această apoftegmă cuprinde o învățătură de cea mai mare actualitate, referitoare la izolarea dintre oameni.

În momentul de față, în cele mai multe țări ale lumii, s-au introdus măsuri drastice de izolare a oamenilor. Până una altă oamenii sunt lăsați să trăiască în casele lor. Nu știm până când și nu știm dacă și atâta va mai fi îngăduit. Putem să ne facem iluzii câte vrem, putem să credem în bunele intenții ale guvernanților (deși, în urmă experiențelor acumulate, asta este efectiv dovadă de prostie), dar să nu ne imaginăm că izolarea este altceva decât o crâncenă pedeapsă. Aici trebuie să facem o foarte necesară precizare.

Molima care bântuie în lume este reală și împotriva ei trebuie luptat cu toată hotărârea dar, în același timp,măsurile luate de “putere” sunt exagerate și categoric au o motivație ulterioară.

În universul penitenciar sau concentrationist, una dintre cele mai aspre pedepse suplimentare, menită să fărâme voința celui deținut, este “izolarea”. Punerea celui pedepsit în imposibilitatea de a comunica, de a avea legături inter-umane. O altă formă, frecvent folosită în infernul concentrationist comunist, era izolarea a doi deținuți pentru luni, sau ani, în aceiași celulă. După câteva Săptămâni de izolare, cei deținuți ajungeau să se dușmănească. Să se dușmănească pentru orice, pentru felul în care mănâncă, pentru felul în care dorm, pentru felul în care își suflă nasul, pentru faptul că există. Mulți ajungeau să se bată între ei, să se autodenunțe pentru vini imaginare, să își dorească reciproc moartea.

În momentul de față țări întregi, și asta înseamnă oamenii, fiecare dintre ei, sunt siliți la izolare. Nu știm cât va dura această izolare. ”Motivul “este o gripă care, în rare cazuri, are forme grave și are forme grave pentru cei care au condiții medicale preexistente. Numărul celor morți în urmă acestei gripe este absolut minuscul, raportat la populației planetei. ”Groaza” de această gripă este creată și întreținută la nivelul unei isterii colective. Urmările acestei izolări și stagnări vor fi dramatice. În Toamnă vor fi uitate efectele gripei, dar consecințele economice vor fi teribile. După părerea mea această isterie are, un scop limpede: să pună populația cu “botul pe labe”, să o reducă la control total, să reducă persoana umană la degradantă stare de individ, număr socio-economic, singur și la voia “puterii”. Încă mai mult, să inducă un sentiment de totală dependent față de “stat” și să creeze, prin aceasta, direct sentimente pentru statul care a creat situația în primul rând, clasicul sindrom Stockholm. Este de la sine înțeles că într-un asemenea climat excesele și abuzurile factorilor de putere, poliție, armată, jandarmerie, vor crește peste măsură și nu va fi cale de apărare pentru cel “izolat”. Legat de această stare ne putem aștepta la înmulțirea actelor de tâlhărie și un început poate fi văzut în actele masive de dezobediență ale unor grupuri “marginale”, spre exemplu ale etniei ‘rom”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Izolarea” →