Florin VASILE – RADIOGRAFIA CELEI MAI MARI ÎNȘELĂTORII DIN ISTORIE: CRIZA C0VID

Fereastra OVERTON, manipularea societății și VACClNAREA obligatorie.

Fereastra Overton este o tehnica de manipulare a oricarei idei si impunerea ei în societate. Această teorie socială a fost dezvoltata de Joseph Overton, vicepreședintele celei mai mari organizații de studii politice a statului american, Mackinac Center for Public Policy. Pe scurt, Fereastra OVERTON reprezintă o fereastră de oportunități pentru cei care vor ca într-o societate să transforme o IDEE sau o PROBLEMĂ de neacceptat într-o lege normală. Este folosită intens de către cei aflați la putere și funcționează în ambele sensuri: de la IMPOSIBIL la LEGE, dar și de la LEGE la IMPOSIBIL.

Trecerea unei idei de la imposibil la legal în 6 paşi:

Pasul 1 – IMPOSIBIL:

Într-un moment de oportunitate politică/socială, se prezintă opiniei publice o idee, o problemă sau chiar o soluţie la o problemă, care este cunoscută în societate ca fiind imposibilă şi de neacceptat (bazându-se pe logică şi fapte). În această fază este forţată acceptarea existenţei ideii/ problemei şi sunt provocate discuţiile pe tema acesteia.

Exemplu: PROBLEMA CU VlRUSUL VICLEAN ȘI UCIGAȘ CARE ATACĂ IN O MIE DE MUTAȚll.

Pasul 2 – RADICAL:

Este iniţiată dezbaterea ideii de către specialiştii în domeniu, care o prezintă ca fiind radicală, însă nu de neconceput. În mediul virtual, utilizatorul poate substitui specialistul, devenind chiar el vectorul de inoculare a acesteia. Ideea este în continuare respinsă ca neviabilă.

Exemplu: IDEEA DE LOCKDOWN.

Pasul 3 – ACCEPTABIL:

Unii formatori de opinie declară că ideea poate fi acceptabilă şi ca ar putea funcţiona în anumite circumstanţe.

Exemplu: MASCA, DlSTANTA, CARANTlNA.

Pasul 4 – RAȚIONAL:

Fereastra Overton este mutată în zona raţională, etapă în care media începe să joace un rol foarte important în „manipularea auditoriului“. Ideea este reprezentată ca fiind soluţia raţională, fiind utilizate argumente raţionale pro şi contra acesteia.

Exemplu: VACClNAREA C0NSlMȚlTĂ.

Pasul 5 – POPULAR:

Ideea este prezentată ca fiind foarte populară, răspândită în societate, deseori fiind utilizate jumătăţi de adevăruri. Diseminarea şi dezvoltarea este preluată de „postaci“, accentul fiind pus pe susţinerea cantitativă a ideii.

Exemplu: VACClNAREA SI CERTlFlCATUL VERDE – OPTlONALE.

Pasul 6 – LEGAL:

Fereastra Overton se mută în zona legalizării ideii/ problemei, prezentată ca fiind o oportunitate politică. Politicienii promulgă o lege personalizată, care reglementează ideea.

Exemplu: VACClNAREA SI CERTlFlCATUL VERDE OBLIGATORll PRIN LEGE.

Îmbinarea unor instrumente sociologice precum Ferestra Overton cu principalele trusturi massmedia, poate genera efecte imediate cu impact semnificativ asupra mecanismelor democratice așa cum s-a acționat în cazul acestei perioade la nivel mondial.

***

DIAGRAMA DE CONSTRÂNGERE A LUI BIDERMAN

Diagrama de constrângere a lui Biderman este un tabel elaborat de sociologul Albert Biderman în 1957 pentru a ilustra metode de tortură psihologică ale indivizilor, pornite inițial de la cele aplicate de chinezi și coreeni asupra prizonierilor de război americani din războiul din Coreea.

Conform lui Biderman, există opt metode cronologice generale de tortură care vor distruge psihologic un individ:

1. Izolarea victimei: privarea persoanei de sprijinul și legăturile sociale care i-ar da capacitatea de a rezista. Dezvoltarea unei anxietăți intense față de propria persoană în cazul victimei. A face victima dependentă de autoritate.

2. Monopolizarea percepției: concentrarea atenției victimei asupra unei situații dificile și urgente, forțarea introspecției. Eliminarea informațiilor care le contrazic pe cele ale autorității. Sancționarea tuturor acțiunilor insubordonate.

3. Inducerea epuizării: slăbirea voinței de a rezista, fie ea fizică sau mentală.

4. Prezentarea amenințărilor: cultivarea anxietății, a stresului și a disperării.

5. Arătarea indulgențelor ocazionale: oferirea unei motivații pentru a respecta ordinele, a asculta și a se supune. Evitarea, de asemenea, a dependenței de privațiunile impuse.

6. Demonstrarea omnipotenței puterii: sugerarea inutilității și zădărniciei rezistenței la autoritate.

7. Degradarea victimei: a face ca prețul rezistenței să pară mai dăunător pentru stima de sine decât capitularea. Reducerea victimei la nivelul de supraviețuire a animalelor.

8. Cererea de acțiuni stupide și fără sens: dezvoltarea obiceiurilor de supunere față de autoritate, chiar și în cazul unor ordine total stupide, inutile și nefondate. Distrugerea liberului arbitru și a capacității de judecată a victimei.

1. Izolarea.

Se va izola persoana care urmează să fie interogată. Ce s-a întâmplat în pIandemie? Au fost izolați oameni. Or, ce anume dă oamenilor sentimentul de siguranță? Faptul de a fi împreună, de a fi laolaltă. Faptul de a izola oamenii spunându-le „stați în casă” și „nu vă mai deplasați”, de a lăsa vârstnicii în cămine să moară de singurătate a fost un mijloc excelent de a tortura populațiile și de a le transpune în starea de siderație colectivă. Numesc acest fapt punerea oamenilor în stare de siderație pentru că acesta este rezultatul acestei practici din carta lui Biderman.

2. Monopolizarea percepției.

Aceasta înseamnă că persoana are un singur interlocutor tot timpul. Cum persoana interogată e izolată, nu are alt orizont decât ea însăși, pereții casei. Nu are alternativă. Este ceea ce s-a întâmplat în gestionarea „pIandemiei”, am fost monopolizați la nivelul percepției de micul ecran, de narativ, tot timpul. Și pentru că am stat între patru pereți fără să ieșim, am avut în față mereu aceleași persoane, aceleași mesaje care aveau rolul de a prinde rădăcini în mental. Toată lumea trebuia să aplaude și să felicite profesioniștii sănătății „eroii din linia-ntâi”.

3. Epuizarea indusă.

Aceasta constă în a împiedica oamenii să doarmă. Când încep să adoarmă sunt treziți brusc, și asta face parte din tortura psihologică. Este aprinsă lumina, se pune muzică… în cazul nostru salvări cu semnale acustice și luminoase circulând continuu fără pacienți. Să nu uităm acel RO-ALERT de pe telefoane care are rol de tortură psihică. Aici, epuizarea indusă venea din faptul că oamenii, fiind terorizați din oră în oră cu numărul de morți, unii au început să aibă insomnii, să fie epuizați nervos. Apoi, cel mai bun mijloc de a fi epuizat este să vrei să te miști și să fii împiedicat să te miști. Nimic nu poate fi mai rău decât să fii împiedicat să acționezi.

4. Amenințările.

Le-am auzit și-n alte țări, a fost o diafragmă acceptată la nivel mondial. „Vom fi nevoiti să trimitem armata pe străzi!” și au trimis-o… „Vă vom închide din nou dacă nu purtați mască, dacă nu sunteți suficient de responsabili!” și ne-au închis de câte ori a vrut Arafat. Deci este o întreagă serie de amenințări foarte explicite, foarte deschise. Amenințările cu lumânări și sicrie proferate de medici la adresa celor care „nu cred” în ce le spun autoritățile și care nu s-ar supune regulilor. Am fost infantilizați, ni s-au adresat ca și cum am fi avut 3-4 ani. Unu, lipsiți de sistemul nostru imunitar și doi, lipsiți de capacitatea noastră de a hotărî ce e bun pentru sănătatea noastră.

5. Indulgențele ocazionale.

Indulgențele ocazionale înseamnă că din timp în timp vi se face o favoare. Se spune: „Vă izolăm, dar în mărinimia noastră, vă plătim zilele sau afacerea închisă, fără să vă spunem că de fapt plătiți cu impozitele voastre”. Deci indulgențele ocazionale înseamnă că-ți dăm și ție, mărunt cetățean ascultător, un ajutor financiar pentru că vrem să avem grijă de tine. „Te lăsăm la biserică”, „îți deschidem târg de Crăciun”, „”mergi la parada zilei Naționale”. Și aceasta seamănă confuzie în oameni: „Totuși, guvernul e de treabă cu mine, deci n-o să mă revolt împotriva guvernului!”. Micile „indulgențe” sunt, de fapt, recompensele pe care autoritățile le acordă celor care afișează conformism și adeziune față de reguli, oricât de aberante; nu e vorba doar de recompense financiare.

6. Demonstrația de atotputernicie.

Este inversul indulgenței ocazionale. „Am putere de viață și de moarte asupra voastră”. NOI hotărâm ce este comerț esențial și ce este comerț neesențial. Vezi cazurile marketurilor care au pus garduri. Dosare pentru zădărnicirea combaterii bolilor, amenzi uriașe. Și aceasta este tot o manifestare a atotputerniciei. Oamenii aceștia se comportă ca și cum ar avea imunitate absolută.

Atenție: Ca să se asigure, parlamentarii francezi au votat o lege care-i imunizează în cazul în care ar putea fi urmăriți în justiție la sfârșitul gestionării crizei (și Arraffat a cerut imunitate pe timpul stării de urgență pentru achiziții). Odată ce adevărul va ieși la lumina zilei, nu vor putea fi urmăriți în justiție decât dacă se reușește să se demonstreze că au fost de rea-credință.

7. Degradarea.

Persoana va fi pusă în situația de a se degrada. Dacă ne uităm la criza sanitară, e ceva ce nu s-a întâmplat încă, dar e pe cale să se întâmple. Adică asistăm acum la o pierdere a puterii de cumpărare, la o explozie a șomajului, la falimente ale întreprinderilor. Sunt antreprenori care au preferat să nu-și redeschidă restaurantele pentru că și-au spus că nu este deloc rentabil în condițiile care li se impun. Ni s-a făcut un cadou otrăvit când ne-au spus „Deschidem”, dar în realitate deschidem punând o distanță de 2m între mese, și certificat verde. Și acesta este doar începutul. Dă oamenilor un șoc și vor accepta orice!

Când auzim autoritățile de sănătate publică spunându-ne că e o certitudine că vom avea un al cincilea val, ceea ce e complet aberant în plan științific, oamenii intră în panică. Așa ceva nu există dpdv științific. Dar conform Ferestrei Overton, massmedia servește interesele „torționarului lui Biderman”. Se vor manipula iarăși statisticile, se va băga din nou frica în oameni și așa vom avea un nou val.

Naomi Klein, cercetătoarea canadiancă, a explicat degradarea vieții demne prin terapia de șoc. Ea explică foarte bine în cartea „La stratégie du choc” (Doctrina șocului, pentru ediția romanească, Ed. Vellant, 2009) că degradarea în plan financiar, este o metodă excelentă de a aduce poporul în stare de șoc. Din moment ce oamenii sunt în stare de șoc, îi poți face să accepte orice. Dacă acceptăm că va fi un al cincilea val, acest scenariu riscă să se împlinească. Și atunci vom fi într-o asemenea mizerie indusă de massmedia, încât oricine va fi gata să accepte orice.

8. Impunerea de cereri stupide

Când le ceri oamenilor să poarte mască în exterior, dar le spui că de îndată ce se așează pe o bancă să-și mănânce sandvișul, nu mai au nevoie să poarte masca, sau dacă fumează pot s-o dea jos. Vlruśul va avea răbdare, se va ține departe de tine, pentru că se teme de fumul de țigară. Deci cererile stupide impuse, precum distanța de 2m nu au nici un fundament. Nici interzicerea circulației pe timp de noapte. Gérard Delépine, cancerolog și biostatistician în Franța a făcut calculul cu cifrele de la 0MS, demonstrând că țările care au aplicat cu strictețe măsurile de izolare, sunt țările care au cei mai mulți morți.

Carta de coerciție a lui Biderman este aplicată în această pIandemie iar „gestionarea” crizei sanitare se potrivește cu cele opt criterii ale condițiilor de aplicare a torturii psihologice a întregii omeniri.

––––––-

Florin VASILE

Sydney – București

5 decembrie 2021

Victor NEGHINĂ – IN MEMORIAM CONSTANTIN NOICA (25 IULIE 1909 – 4 DECEMBRIE 1987)

Interviu cu scriitoarea Anca Sîrghie –

„Constantin Noica – mândria Sibiului”

Au trecut deja 34 de ani de la plecarea la Domnul a marelui scriitor, filozof și patriot român Constantin Noica. Pornind de la acest fapt, am considerat că a-l readuce în actualitate este o datorie de onoare și patriotică, ceea ce va răscoli amintirile sibienilor despre acest om de elită al filosofiei și literaturii române. Am gândit acest interviu ca pe un omagiu adus lui Constantin Noica, dvs., stimată doamnă Anca Sîrghie, aflându-vă printre puținele persoane care l-au cunoscut foarte bine la Sibiu. În același timp, nu putem uita că ne-ați încântat sufletele cu amintiri despre Constantin Noica la Cenaclul Literar „Radu Theodoru” din Sibiu.

***

Victor NEGHINĂ: În debutul interviului, vă rog să precizați: În ce împrejurări l-ați cunoscut pe Constantin Noica, acest mare om de cultură?

Anca SÎRGHIE: Pe (Vă rog să-mi înțelegeți majuscularea, cu semnificația ei implicită) Domnul Constantin Noica l-am întâlnit direct prima dată la Biblioteca Astra din Sibiu în 15 ianuarie 1980, sărbătorind pe Mihai Eminescu. De ce socotesc că atunci și acolo am participat la un eveniment cu totul memorabil? Ascultându-l vorbind pe Domnul Noica, am simţit cum în mintea mea se năruiau pilonii atâtor discursuri cu care ne obişnuiserăm să-l evocăm pe poetul „nepereche”. Așadar, despre poetul nostru național se poate vorbi și altfel decât știam noi prin tradiție. În esență, Domnul Noica oferea sibienilor copiate prin xeroxare primele 16 din totalul de 44 Caiete Eminescu, manuscrise interesante pentru toți cei pasionați să cunoască șantierul creației poetului și publicistului. Din capul locului, țin să mărturisesc că în anii care au urmat, am profitat din plin de acest „tezaur” oferit de el Bibliotecii județene „Astra”, unde am dus pe toți elevii care studiau cu mine capitolul Eminescu, pe atunci un capitol bogat și temeinic. Mărturisesc că în cei 51 ani de activitate didactică rar am văzut o emoție mai specială decât cea a liceenilor care se întâlneau cu slova eminesciană autentică.

La finele acelei conferințe din 15 ianuarie 1980 (Cu stupoare am constatat într-un articol din revista „Rapsodia”, că un ziarist cu renume profesional, din neatenție sau ignoranță, muta evenimentul cinci ani mai târziu…), m-am prezentat, solicitându-i Domnului Noica o dedicație pentru fetele de la Liceul Economic din orașul nostru cu care scoteam un al doilea număr al revistei „Hermes”, unul care nu a mai apărut din cauza interdicției formulate de Elena Ceaușescu, hotărâtă să facă economie prin suspendarea tuturor revistelor școlare din țară. Eram și eu cuprinsă de entuziasmul tuturor participanților la acel eveniment literar unic în felul său, așa că nici nu m-am gândit cum urma să ajungă acel text la mine. La câtă lume se apropia de conferențiar dorind să vorbească cu el, nici nu puteam fi sigură că Noica va da curs solicitării mele.

Victor NEGHINĂ: Acela a fost doar primul moment de comunicare directă. Ce a urmat acelui eveniment providențial?

Anca SÎRGHIE: Surpriză! Peste câteva zile, abia întoarsă de la Liceu, m-am pomenit cu vizita neanunțată a Domnului Noica. Era însoțit de poetul Ion Mircea și Vasile Barbu, colegii mei de la revista „Transilvania”, unde publicam în răstimpuri câte un articol. Filosoful a coborât din Păltiniș, cerându-le redactorilor să-l însoțească spre adresa mea, necunoscută lui. Surpriza mea a fost dublată de cea a însuși filosofului, care a văzut pe biroul meu de lucru „Lysis” de Platon în traducerea sa, cu sublinieri și adnotări. Când am scos din bibliotecă cartea sa din începuturi „Vieața și Filosofia lui René Descartes”, apărută în colecția Biblioteca pentru toți, în format mic și cu coperta portocalie, l-am auzit cu toții exclamând: „Cum, și pe aceasta o aveți?” Da, era chiar un exemplar din prima ediție a cărții sale, apărute în 1936, a doua după „Mathesis” din 1934. Discuția curgea plăcut, dar avea o înălțime considerabilă, ușor de sesizat. Noica vorbea eseistic despre mitul androginului și câte altele, dându-ți impresia că ești în fața unei pagini scrise, minuțios elaborate, deși frazele erau simple și stilul clar.

A venit vorba de maladiile spiritului contemporan. Pentru că le studiasem recent, i-am putut răspunde care sunt acelea, unele pe care acum, sincer vorbind, le-am uitat, dar le păstrez undeva scrise și comentate. Cert este că am trecut un fel de examinare ad-hoc, fără să realizez pe moment ce scop avea ea. Dar asemenea întrebări apoi le-am auzit puse fiecărui intelectual pe care îl întâlnea Domnul Noica prima dată. De ce? El ținea să constate ce orizont de cunoaștere are interlocutorul său și, în funcție de acela, purta în continuare discuția cu el. Am constatat acest lucru când a revenit în familia noastră, și o făcea destul de des din 1980 până în 1987. În cei șapte ani de prietenie, cu soțul meu, care era specialist în două ramuri de inginerie, discuta teme anume, chiar îi oferea reviste de acel profil. Cu mama mea, mare melomană, comenta noutăți în domeniul muzicii, iar vorbind cu mine se referea la literatură, bineînțeles. Nu o dată l-am auzit punând întrebarea directă pe care am primit-o, de altfel, şi eu: „Cu ce credeţi că veţi putea intra în marea cultură?” Iar atunci când era vorba de o persoană cu preocupări filozofice, ea se vedea cu obligativitate întrebată dacă stăpâneşte greaca veche şi limba germană, din moment ce fără ele un cugetător nu are instrumentele esenţiale de cercetare în domeniu.

Victor NEGHINĂ: Pentru că i-ați cunoscut biografia, care apreciați că sunt primele momente decisive pentru formația viitoare a lui Constantin Noica?

Anca SÎRGHIE: O primă etapă semnificativă în devenirea sa au fost anii de liceu. El a urmat între 1924 și 1928 prestigiosul Liceu „Spiru Haret” din capitală, unde a debutat în revista „Vlăstarul” cu eseul „Mathesis sau bucuriile simple”, ce anunța orientarea sa spre filosofie. Tânărul Noica era foarte atent și la viața literară a momentului. Intuindu-i lui Lucian Blaga valoarea între personalitățile vremii, i-a dedicat una dintre poeziile scrise atunci și a publicat o cronică de spectacol cu „Meșterul Manole”, drama expresionistă ce avusese premiera în 1929 la Teatrul Național din București, unde fusese primit cu destulă suspiciune.

Constantin Noica a absolvit Facultatea de Filosofie și Litere din București în 1931 cu teza „Problema lucrului în sine la Kant”. El s-a afirmat într-o pleiadă de aur alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, ei fiind discipolii unui mare profesor, Nae Ionescu, care în esență îi fascinase cu sfatul ca fiecare să se dezvolte pe baza propriilor capacități și nu mulțumindu-se să repete învățătura dată de alții, oricât de mari filosofi ai lumii ar fi aceia. Am citit recent cartea „Magistrul și discipolii” (Editura Hoffman, 2020) de Aurel Goci, care clarifică niște puncte nevralgice, unele ce riscau să umbrească acele destine excepționale. Am făcut o recenzie a acestei cărți, pe care v-o recomand, domnule colonel Neghină.

Victor NEGHINĂ: În ce împrejurări a ajuns Constantin Noica să facă studii în mari capitate ale Europei ?

Anca SÎRGHIE: Iată că întrebarea dumneavoastră mă determină să realizez adevărul că Domnul Noica nu se referea în discuțiile noastre niciodată la anul petrecut ca bursier al statului francez la Paris, unde a studiat între aprilie 1938 și aprilie 1939. Cert este că el avea o inteligență sclipitoare și o cultură pe măsură, iar averea tatălui său îi asigura condițiile materiale spre a-și împlini un asemenea vis.

Eu nu am cercetat ce va fi făcut el în inima Franței, mai ales că imediat apoi, după susținerea la București a doctoratului cu tema Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”, va pleca în 1940 la Berlin ca referent de filosofie la Institutul Româno-German. Am înțeles că în perioada celor 4 ani el a asistat la seminariile filosofului Martin Heiddeger. Cert este că nimic nu l-a putut ține departe de țară, astfel că el s-a întors în România, spre deosebire de prietenul său Emil Cioran, care plecând cu bursă în 1937 nu s-a mai întors în România niciodată.

Victor NEGHINĂ: Când a revenit în țară și care a fost atitudinea organelor comuniste față de Constantin Noica?

Anca SÎRGHIE: Întors în România, care a devenit o țară socialistă, Noica era conștient de primejdia în care se afla. Deciziile lui au fost cele ale unui om puternic, având principii clare, ireductibile. A divorțat de soția sa Wendy, englezoaică, pe care a mutat-o în Anglia cu copiii lor, Răzvan și Alexandra.

Nimic nu l-a putut convinge să plece din România. Ca atare, deposedat în 1948 de proprietățile moștenite de la familie, el a îndurat cu mult curaj domiciliul forțat la Câmpulung Muscel din 1949 până în 1958 și procesul politic care i s-a înscenat sub titlul „Grupul Noica”, urmat de ani grei de detenție. A ieșit din închisoare în 1964.

Victor NEGHINĂ: Privind din punct de vedere politic, ce orientări a avut Constantin Noica?

Anca SÎRGHIE: Nu am cercetat acest subiect în profunzime, pentru că nu este domeniul meu de interes științific. Dar într-un târziu, uluită în fața afirmației făcute de directorul de atunci al Bibliotecii Astra, anume că „Noica este un legionar”, l-am întrebat fără vreo reținere. Ce credeți că a răspuns? „Nu, domniță Anca, eu nu am fost legionar. Atunci a fost un mare val, dar eu am rămas la marginea valului.”

Am citit undeva că Noica nu a purtat vreodată uniforma verde, nu a participat la manifestații legionare, dar ar fi scris niște articole cu tentă legionară, în anii aceia de mare entuziasm național, când el se afla sub influența magistului său Nae Ionescu. Cert este că Noica nu a fost omul atras de jocurile politice nici verzi, nici roșii, ci era preocupat de planuri culturale la vârf. Așa l-am perceput eu, ca om al unor acțiuni culturale de anvergură națională.

Victor NEGHINĂ: Atunci de ce a fost condamnat Noica la 25 ani de temniță?

Anca SÎRGHIE: Nu-mi amintesc să fi deschis vreodată în poveștile noastre prietenești un asemenea subiect. Discreția sa era recunoscută. Dar din cele citite de mine mai târziu am înțeles că la procesul din 1 martie 1960, un eveniment justițiar de mare răsunet în epocă, socotit a fi cel mai important proces politic la Tribunalul militar din București. Acolo s-au invocat culpe imaginare. Noica a fost acuzat, spre exemplu, pentru că a corespondat cu Cioran, căci s-au găsit dovezi că el ar fi răspuns unei scrisori a prietenului său parizian. Altă culpă era faptul că avea intenția să traducă un eseu al lui Hegel, care urma să fie publicat la Paris cu ajutorul lui Cioran. Aducerea în țară de către regizoarea Marieta Sadova a cărții „Tentation d’exister” a lui Cioran, apărută la editura Gallimard în 1956, una dintre cele două volume răspândit între cunoscuți, a fost considerată ca „propagandă anticomunistă”.

Trebuie să aflați că despre aceste aspecte ale biografiei nicasiene se vorbește anual la Simpozionul organizat din generozitatea dlui Emil Hagi la Câmpulung Muscel, ultima ediție fiind tocmai în iunie 2021, unde am ținut o conferință despre „Noica la Sibiu”, discursul fiind însoțit de 58 de imagini fotografice. A fost un succes. Am lansat acolo și „Caietele Constantin Noica”, vol. 1, 2021, o ediție datorată profesorului Marin Diaconu, căruia i-am dat și eu ajutorul necesar.

Victor NEGHINĂ: Despre relația lui Constantin Noica cu orașul de pe malurile Cibinului ce ne puteți spune? Cum a evoluat aceasta în decursul timpului? Ce activități a desfășurat Constantin Noica în Sibiu?

Anca SÎRGHIE: În ciuda aberației că Domnul Noica ar fi avut domiciliu forțat la Păltiniș, (confuzia făcându-se cu anii 1949-1958, când el a fost obligat să locuiască la Câmpulung-Muscel), adevărul este că filosoful și-a ales Sibiul din proprie convingere. Pentru el Păltinișul cu aerul său ozonat și cu liniștea propice scrisului, a fost o oază de creație. El și-a constituit un ritual al plimbării matinale, după care scria cu spor, iar seara, atunci când avea persoane interesate, preda limba germană sau discuta temele zilei cu „mușchetarii” sosiți de la București. Și nu doar cu ei. Când se anunțau autorii unor creații de factură dramaturgică, care țineau să primească un atestat de valoare, Domnul Noica mă ruga să urc în Păltiniș, ca să-i dau o mână de ajutor, pentru că el nu se considera autorizat să rostească opinii critice în domeniul teatrului.

În orașul Sibiu el era invitat să țină conferințe, cum a fost cea despre bătrânețe de la Societatea medicilor, cu sediul în Piața Mare a orașului, sau cea de la Congresul național al fizicienilor de la Sala Sindicatelor. Am participat la aproape toate prezențele sale publice, cu încântarea de a-i asculta discursurile, greu de egalat ca densitate a ideilor. În iunie 1984 l-am condus cu mașina mea la Festivalul „Lucian Blaga” de la Sebeș. Succesele lui de public erau excepționale, ca dovadă că intelectualitatea transilvăneană i-a intuit valoarea, indiferent de rezervele pe care le aveau oficialii partidului unic ori Securitatea care îl urmărea pas cu pas; era o inițiativă fără noimă și fără vreun rezultat dintre cele așteptate, așa cum se demonstrează și în cartea cu două volume a Dorei Mezdrea „Noica și Securitatea”.

Victor NEGHINĂ: Ce a reprezentat pentru dumneavoastră, personal, Constantin Noica?

Anca SÎRGHIE: Cu timpul, Noica s-a impus în conştiinţa mea drept omul care întruchipa generozitatea intelectualităţii ajunse la valori absolute. Totul izvora la el din firesc, dintr-un firesc al atingerii esenţelor, pe care le ştia preţui şi valorifica. El cugeta, spre exemplu, afirmând că există „trei tipuri de adversitate: război-sport-dialog. În război trebuie să învingă unul. La sport, idealul e să nu fie învingători şi învinşi. Într-un dialog, se cuvine «să fie învinşi amândoi»”. Îi sunt recunoscătoare pentru că m-a ajutat să înţeleg de ce „un cuvânt este ca un arbore” sau că verbul ESTE nu a putut fi definit cu adevărat vreodată. Îmi explica rostul tăcerii în filozofie şi în creaţie, în general.

Mai târziu am realizat şi faptul că prepoziţia ÎNTRU, spre deosebire de ÎNTRE sau PRINTRE, în vecinătatea semantică a cărora se află, are valoarea unui operator. Aceasta este una dintre descoperirile lui Noica, folosită la fiinţa care devine întru, ca acţiune venită din interior. Discutam de ce SINELE este o lume mai vastă decât EUL INTERIOR. Chiar acţiunea lui asupra celorlalţi era menită să reinstaleze firescul, acel firesc deranjat de o forţă malefică, pe care el o intuia şi încerca să o contracareze. De altfel, cugetătorul Noica îndemna pe fiecare la meditaţie întoarsă spre sine, “spre acel sine mai profund decât eul.”

Victor NEGHINĂ: Cum vă privea filosoful pe dumneavoastră?

Anca SÎRGHIE: În generozitatea sa funciară, Domnul Noica se bucura de fiecare succes şcolar al meu. Mă încuraja în ceea ce scriam. În chiar primul an din cei şapte în care ne-a fost dat să comunicăm, mă aprecia epistolar într-o formă de-a dreptul memorabilă. Prima lui epistolă trimisă mie se încheia astfel: „Ştiţi versul: Semăna-ţi-aş numele/ în toate grădinile…// V-aş semăna râvna în toate şcolile/.” Erau cuvinte încurajatoare scrise de el în 5 martie 1980, iar azi recitindu-le înţeleg că ele m-au marcat. Este sigur lucrul acesta. El a citit atent două capitole din teza mea de doctorat, răsfoindu-le pe celelalte. Apoi mi-a făcut surpriza de a scrie un Scurt referat, care a fost citit la susținerea de la Cluj a tezei la 9 mai 1981. A încercat să mă ajute să plec cu o bursă ADDA în Germania, ca să-mi desăvârșesc studiile, el oferindu-mi formularele de înscriere, la care pe atunci se ajungea foarte greu. Dar eu depășisem vârsta de 40 de ani, care era o condiție prevăzută în documente. Aprecierile lui Constantin Noica au fost pentru mine mai mult decât o medaliere sau o premiere naţională, căci ele au funcţionat ca un atestat, cu rol propulsor în plan intelectual. În edificarea mea intelectuală am avut câteva personalități care au jucat rol modelator, mai ales în anii de studenție.

Dar după Domnul Noica, socotesc că nimeni nu s-a mai ridicat la nivelul său de intelectualitate rafinată. Vă dau numai un singur exemplu. Parcă neîncrezător în cuvintele spuse prin viu grai când i-am oferit la Păltiniș un cadou, filozoful mi-a mulţumit în mod neaşteptat printr-o scrisoare datată 19 martie 1986. Am rămas uimită să constat că o epistolă avea pentru el importanţa clasică de dar şi de necesară confesiune. Iată textul: „Stimată şi iubită Coniţă Anca, După câteva încercări nereuşite de a vă găsi la telefon, îmi dau seama că este cu mult mai potrivit să vă scriu. Mi-aţi făcut o atât de mare plăcere cu darul D-voastră, Septuaginta, încât trebuie să vă exprim într-alt fel decât telefonic recunoştinţa mea. În fiecare seară – când ziua mi-a fost normală – citesc câte două pagini din Noul Testament, text grec şi latin. Septuaginta îmi lipsea şi mi-o doream! Îmi este cel mai frumos dar pe care-l puteam primi, iar faptul că, în ritmul în care o voi citi, îmi va lua 8 sau 10 ani, reprezintă, pentru mine, urarea Dvoastră mişcătoare de viaţă lungă şi neclătinată în cele ale gândului. Cum să vă mulţumesc? Poate spunându-vă că ori de câte ori mă voi gândi la D-voastră mă voi certa singur că nu voi fi ştiut să vă mulţumesc îndeajuns. Vă doresc toate împlinirile, pe măsura celor pe care înzestrarea şi vrednicia D-voastră le vestesc de pe acum.”

Victor NEGHINĂ: Când și din ce motive a ales Noica să-și trăiască ultima parte a vieții în stațiunea Păltiniș din județul Sibiu? Cum l-au recepționat scriitorii și alți oameni de cultură de aici?

Anca SÎRGHIE: Ceea ce mi-a povestit el însuși este că pe când împlinea 60 de ani, a constatat că „mulți colegi de generație apleacă steagul” și salvarea de amenințarea morții o găsea într-un mediu mai sănătos decât Bucureștiul, prea poluat și zgomotos. După o căutare febrilă, trecând din Snagov la Brașov și din Sibiu la Rășinari, el a decis să se stabilească în oaza de sănătate care este Păltinișul. Din relatările sale mai mult întâmplătoare, am aflat că doar câțiva universitari sibieni mai tineri, așa ca Didi Cenușer, îl vizitau la Păltiniș. Îmi amintesc de dorința colegei mele de catedră Sanda Odaie de a-l cunoaște pe Noica, drept care am urcat la Păltiniș, împreună cu prof. univ. Gavril Scridon de la Cluj. Cu vreo două săptămâni înainte de accidentarea sa, m-a convocat pentru o reuniune mai specială dedicată Caietelor Eminescu, a căror soartă îl nemulțumea, și știu că i l-am prezentat pe tânărul cineast londonez Liviu Tipuriță. Dar îmi amintesc cu plăcere că Noica în mod frecvent telefona din Păltiniș cu întrebarea: „Dacă voi coborî, are domnul inginer o tărie pentru mine? Oare ce dulciuri ați mai preparat?” Sigur că îl invitam la masă, uneori însoțit de Andrei Pleșu sau alți prieteni cu care ne vizita. Convingerea lui era că hrănirea trebuie să rămână o treabă intimă, nu publică.

Uneori dormea la noi și consider că în biblioteca mea cu mobilă în stil Empire la loc de cinste este „patul lui Noica”. Scopul vizitelor lui era altul, desigur. În sufrageria noastră, pe care el o socotea „un salon literar”, întâlnea profesori ca Mircea Tomuș, Dumitru Chioaru, scriitori precum Mircea Ivănescu, Vasile Avram, dar nu mai puțin personalități sosite din alte locuri ca Andrei Marga, Eugen Simion, Laurențiu Ulici, Doina și Eugen Uricaru etc. Discuțiile care se închegau erau totdeauna legate de cărți de valoare, teme interesante, probleme de actualitate culturală. Realizam că ni s-au pus microfoane și niciodată nu se ataca vreo temă politică. Mai târziu din cartea Dorei Mezdrea am aflat că eram și eu urmărită de Securitate, dar exact cum reacționa Noica, m-am obișnuit să răspund și eu: „Ei și, ce puteau să afle urmăritorii?”, căci noi nu făceam din principiu politică. Esențial era că eu citeam și foloseam în analizele la clasă citate din „Sentimentul românesc al ființei” sau din „Introducere la miracolul eminescian”, unde filosoful îmi apărea dublat de un literat atent la motivele găsite în basme precum „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” sau în „Luceafărul” și atâtea alte poezii eminesciene, comentate într-o interesantă paralelă cu opere din literatura universală.

Victor NEGHINĂ: Când s-a sfârșit din viață Constantin Noica și unde își are locul de odihnă cerească?

Anca SÎRGHIE: Domnul Noica s-a accidentat căzând în camera sa într-o dimineață de noiembrie 1987, când îl enerva un șoricel, care îi ataca borcănelele cu iaurt. Așadar, pe un atât de mare gânditor l-a doborât un șoricel, cum îmi spunea cu un umor amar, atunci când îi duceam medicamente străine și mâncare la spital. Fractura de șold necesita o operație. Dar organismul său s-a dovedit prea slab pentru o asemenea intervenție și după o săptămână de tatonări la Spitalul din Sibiu, s-a stins în noaptea de 3 spre 4 decembrie 1987. Dorința lui mai veche de a fi înmormântat la Schitul din Păltiniș i-a fost împlinită de Mitropolitul Antonie, care mi-a confirmat la telefon că acceptă încălcarea unei reguli, aceea de a înmormânta într-un asemenea loc sacru numai oameni ai bisericii. Nu uit emoția cu care am pus întrebarea: „Înalt Prea Sfinte Antonie, acceptați ca Domnul Noica să fie îngropat la Schit?” A urmat un minut de tăcere, care mie mi s-a părut un ceas. Apoi rostirea mitropolitului a fost avântată și decisă: „Sigur că accept!” Au urmat din belșug cuvinte de mulțumire din partea mea. Eram la redacția revistei „Transilvania” și ne-am bucurat cu toții de asemenea veste. Abia mai târziu s-a întors la Sibiu din Păltiniș Gabriel Liiceanu, care zăbovise în camera filosofului de la Vila 12, de unde luase tot ce socotea să merită păstrat. El aflase înaintea noastră de acceptul Mitropolitului Antonie. În tristețea imensă care ne copleșea, vestea aceasta aducea un licăr de împăcare.

Permiteți-mi, domnule colonel Neghină, să citez pe Octavian Goga, un alt nume care face cinste orașului nostru. El scris articolul-evocare „A murit Caragiale”, amintind vizita pe care maestrul comediei românești i-a făcut-o în închisoarea de la Seghedin. Caragiale venea de la Berlin și se întorcea în Germania. Goga a socotit că se bucurase de o mare cinste, dar emoția lui a fost enormă când și-a dat seama că imediat apoi Caragiale s-a stins. Iată cum meditează Octavian Goga asupra stingerii acelui mare spirit al literaturii române: „… un Caragiale cu mânile încrucisate pe piept, amuțit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte. Cum să se închidă pe vecie ochii lui cari pătrundeau sufletul și străluceau de departe ca două suliți de argint? Ce să facă pământul cu ei?… Cum să se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frământat, acest complicat și sensitiv seismograf intelect…” comenta Octavian Goga. Evocarea se încheie cu o perspectivare a staturii scriitorului în posteritate: „Noi însă, cari am avut norocul să-l vedem şi să-l auzim, vom rămâne toată viaţa stăpâniţi de senzaţia că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol în natură, ca de-o perturbaţie cosmică. Cu cât va trece vremea, va creşte tot mai mult silueta lui şi vom rămâne totdeauna vrăjiţi de farmecul celui mai luminos creier românesc. Îi vom spune poveştile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende şi personalitatea lui va lua proporţii mitice. Generaţiile viitoare nici nu vor putea înţelege dacă din strălucirea unei minţi s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare… Peste un sfert de veac, trecând cutare bătrân de-a lungul străzii, oamenii îşi vor scoate pălăria înaintea lui şi-i vor deschide drumul cu respect… «Cine-i moşul ăsta de-i faceţi atâta cinste?», va întreba cutare băieţandru… «A cunoscut pe Caragiale», vor răspunde cu toţii.”

Tot despre o minte strălucită era vorba în 4 decembrie 1987, când a trecut la cele veșnice Constantin Noica. Mă despărțisem de el în ziua precedentă, când i-am dus mâncare ce putea, spunea el cu o tainică speranță, să-l hrănească mai multe zile. Pe moment a servit doar laptele de pasăre. Ne-a mulțumit din suflet, mie și familiei, pentru tot ce făcuserăm pentru el. Probabil că simțea că ne despărțim. „Mâine mă operează”, repeta el. Medicul de gardă cu care am vorbit imediat, mi-a explicat că pacientul avea un suflu aspru, pentru că plecase un cheag de sânge spre inimă. Apoi m-a asigurat că nu se poate face nimic altceva decât cu o săptămână în urmă, când printr-un noroc cheagul acela a trecut cu bine de punctul critic. Spre seară au sosit Pleșu, Liiceanu și meteorologul Niculae. Pe la ora 23:00 bolnavul a fost pus pe aparate, ca apoi să se declare decesul în jur de ora 4:00 AM. Vestea morții Domnului Noica s-a răspândit în Sibiu de dimineață, dar eu nu puteam concepe o asemenea realitate, pentru că știam ce minte limpede avea filosoful. O seară înainte de accidentare se despărțise de Andrei Cornea, socotit un ucenic al său în traduceri din Platon. Ținea la el ca la un fiu, după cum mi s-a destăinuit. Câte mai erau de împlinit la Păltiniș, din care el făcuse un punct iradiant al culturii! Am alergat la morga Spitalului și acolo l-am văzut pe targă. Câtă liniște era acum în el! Dincolo de toate impasurile politice, care i-au fost date, înfruntate cu demnitate, acum răzbise solaritatea ființei lui. Un Noica al tăcerii, așadar. Mi-am amintit de „Cuvântul împreună cu rostire românească”, unde Noica afirmase: „La capătul ei, deci, rostirea devine, într-un fel, tăcerea ființei.” După atâtea ziceri care m-au încântat, acum Domnul Noica mă întâmpina cu tăcerea lui.

Urma să intre la autopsie. Da, nu mai era nimic de făcut. Mi-am amintit zisele lui „E foarte curios! Se moare de milioane de ani și lumea nu s-a învățat cu asta.” Am vorbit cu autopsierul, care cândva îmi fusese elev la Liceul „Gh. Lazăr”. Procedurile își urmau cursul firesc. Înmormântarea din 6 decembrie 1987 a adunat la Schitul din Păltiniș, în jurul sicriului său, vechi prieteni de spirit ca Alecu Paleologu, Nicu Steinhardt, Mihai Șora, dar și mai tinerii lui emuli Pleșu și Liiceanu. Era acolo elita intelectuală a Sibiului, cu profesori, precum Leo și Steriana Köver și Nicolae Jurca, medici ca Maria și Vasile Moldovanu, Doina și Cornel Manta, apoi domnișoara Magdalena Abraham și familia lui Aurel Cioran, care a adus-o pe Mariana Noica, soția defunctului, unica dată urcând în Păltiniș. Predica Mitropolitului Antonie Plămădeală, aflat în fruntea soborului de preoți, care au oficiat slujba de înmormântare, a fost emoționantă în bogatul ei adevăr. De atunci, am participat la slujbele de comemorare organizate de-a lungul anilor la Schit și nu cred să fi urcat vreodată în Păltiniș fără să mă opresc la mormântul filosofului, de obicei aducând acolo musafiri din țară și chiar din străinătate. Simt că este un popas ritualic de care nu mă pot lipsi.

Victor NEGHINĂ: Despre activitatea Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, privindu-l pe Constantin Noica, ce ne puteți relata?

Anca SÎRGHIE: În anii săi păltinișeni, filosoful Noica era totdeauna binevenit în redacțiile publicațiilor sibiene. Eu mi-l amintesc venind cu bucurie la revista „Transilvania”, mai ales de când redacția s-a mutat din Piața Mică pe str. Ioan Rațiu. În presa locală apăreau articolele filosofului ca autor și articole despre el. Totdeauna unii dintre membrii USR-ului participau la conferințele lui Noica în Sibiu. Aceasta se întâmpla, ignorând ostilitatea pe care i-o arătau organele de partid, la care Noica nu le-a dat niciun motiv să-i reproșeze ceva. Dimpotrivă, în străinătate, unde în călătoriile sale și-a întâlnit vechii prieteni, adică pe E. Cioran, E. Ionescu, M. Eliade, pe Sanda Stolojan și pe alții, el le vorbea despre progresele și realizările României socialiste. Reacțiile acelora dovedeau nedumerirea lor, ei considerând că… „Noica a înnebunit”. Încerc să cred că el nu era oportunist, ci chiar credea în ceea ce afirma. Același interes l-au dovedit în posteritate directorul Onuc Nemeș și colectivul Bibliotecii Astra, care au scos o carte semnificativ intitulată „Constantin Noica și Sibiul”. Cele 8 scrisori pe care le păstrez din corespondența mea cu filosoful au fost solicitate atunci de domnul director, dar -surpriză!- ele nu au apărut în carte, din cauza unei răutăți colegiale mai vechi și total nejustificate. Dar ele au fost publicate și comentate într-o serie net superioară ca ținută grafică și ca circulație, anume în „Modelul Cultural Noica”, apărut sub îngrijirea profesorului universitar Marin Diaconu la Fundația Națională pentru Știință și Artă, București (Vezi: vol. II, 2009, p. 530-564, vol. III, 2014, p. 372-419, vol. IV, 2019, p. 312-336.)

Nu este lipsit de semnificație faptul că în orașul Sibiu activează pe str. Oștirii Liceul Teoretic „Constantin Noica”, o dovadă că sibienii îl recunosc pe filosof drept o personalitate emblematică a orașului lor. Filosoful a mai dat numele Librăriei Humanitas, ceea ce ne încredințează că, deși nu a fost încă declarat cetățean de onoare al orașului, cum ar merita, Constantin Noica se bucură de o prețuire aleasă din partea intelectualilor sibieni.

Victor NEGHINĂ: Fără a considera că am acoperit întreaga viață și opera lui Constantin Noica, propun să punem punct acestui interviu. Aceasta, nu înainte de a vă transmite cele mai sincere mulțumiri pentru amabilitatea cu care ați acceptat realizarea unui asemenea proiect de mare importanță pentru cititorii publicațiilor în care va apărea acest bogat și realist interviu.

––––––––-

A consemnat:

Col(r) Victor NEGHINĂ

Sibiu, 4 decembrie 2021

Anișoara Laura MUSTEȚIU – CUVINTE NEROSTITE (PROZĂ SCURTĂ

Într-un torent de viteză, un BMW negru trece pe șoseaua udată de ploaie lăsând o dâră de apă în urma lui. Apa acumulată țâșnește într-o explozie gălăgioasă de sub roțile mașinii. Picături dolofane se rostogolesc dezorientate în aer, apoi cad neputincioase pe asfalt. E o zi caldă din vara anului 2000.

Ana strânge volanul, apăsând ușor pe accelerație. Simte cum vibrația vitezei îi îndepărteză atenția de la tensiunea interioară. Trecuse de Viena. Mai avea cel puțin doisprezece ore de condus până va ajunge în orașul natal, Timișoara. În depărtare, norii par umbre firave ce dansează cu tandrețe pe chipul celest al cerului apoi se topesc în razele calde de soare. Ploaia încetase. Apasă pe frână și oprește mașina la un popas de pe marginea șoselei. Avea nevoie de aer proaspăt și de câteva momente de liniște. Deja trecuseră opt ore de când plecase din Speyer.

Vântul alintă copacii cu coroanele încărcate cu frunze foșnitoare, dezmiardă cu adieri de aer hotarul împodobit cu proaspete tulpini de porumb galben-verzui. Orizontul lasă un surâs cald peste dealurile acoperite cu păduri, cu cărări necunoscute bătucite de copitele animalelor sălbatice, cu miros cald și lemnos de stejari și de mușchi proaspeți de pădure. Ana inspiră adânc din aerul proaspăt. E liniște în jur. Cerul se luminează, se scutură de umbrele norilor. Tânăra simte căldura șuvoaielor de lumină ce-i curg pe trup. Părea înfășurată în serenitate, în adieri de lumină ce îi reconfortă sufletul și îl eliberează de sub greutatea tensiunii.

Apa curge de pe trotuar în pârâiașe subțiri, alunecă de-a lungul străzii, se scurge afară pe pământ. Acolo unde pământul nu are putere să le absoarbă, se strecoară printre fire de iarbă și lasă în urmă un abur cald în locurile unde țărâna e mai fierbinte. Liniștea se amestecă cu intense culori, cu momente înmiresmate de trăiri, cu bătăile lente ale inimii, cu freamătul naturii și mirosul dulce de verdeață. Un claxon de mașină tulbură tăcerea, dar după câteva momente se dizolvă în necunoscut.

Ana încearcă să străbată cu privirile tăcerea orizontului, să pătrundă în tainele timpului, dincolo de necunoscut. Îi e teamă. Îi e teamă să aducă scâncetul amintirilor în liniștea și serenitatea prezentului. Dar trebuie să o facă. Trebuie… Timpul se răsfrânge în fragmente sclipitoare, reînviind fresca vieții cu mozaicuri multicolore de momente, emoții și trăiri. Se pierde din nou în gânduri… „Oare de ce acum?”.

E doar o coincidență să-și regăsească prietenul drag după atâta timp? Oftă întristată… Acel prieten care dispăruse din viața ei fără un cuvânt! Îi e greu să se reîntoarcă în trecut. Se teme de amintiri, de stafia întâmplărilor ce-i săpaseră odată răni adânci în trupul fraged al inimii. Dar trebuie să-l vadă, să afle ce s-a întâmplat, să-şi domolească acel sentiment neîmplinit sau poate neîncheiat care încă se zvârcoleşte pe poteca trecutului. Trebuie să-și ia inima în dinți, să se reîntoarcă în acel loc de unde fugise odată, alungată de neputință și neajutor.

Se scutură de gânduri, intră în mașină și pornește din nou la drum. Scoate din cutie o casetă cu „Mirabela Dauer”. Nu o mai auzise de o veșnicie. Apasă pe butonul de la casetofon: „Ne-ar trebui/ O mie de ani să reclădim/ Ce-am sfărâmat aseară/ Cu despărțirea noastră…/ Și nici atunci nu-i sigur/ C-am mai putea să fim/ Eu creanga ta de aur/ Tu frunza mea albastră…//”.

Un fior de durere îi străbate inima. Nuuuu, nu-și poate permite atâta melancolie. Scoate caseta și o pune din nou în cutie. Alege un post de radio, cu muzică disco. Surâde din nou, în timp ce-și șterge lacrimile de pe față. Timpul devine relativ, iar orele trec cu o repeziciune uimitoare. Mai face un popas după ce trece de granița Ungariei, unde își comandă de la o benzinărie o cafea tare și un sandvici cu șuncă, apoi se pierde din nou în vâltoarea călătoriei. După câteva ore, șoseaua se contopește într-un drum de țară, îngust și prăfuit. Reduce viteza la minim, apoi se oprește, lăsând un grup de rațe să traverseze. Zâmbește. O scenă rară ce trebuie savurată. Rațele înaintează cu pas lent, se leagănă nepăsătoare. Evident. Sunt pe teritoriul lor, acasă. De ce să se grăbească? În spatele lor, bobocii pufoși și dolofani încearcă să le țină pasul. Dar nu e ușor. Unu boboc maroniu se împiedică de o piatră, cade, măcăne speriat, apoi se ridică pe piciorușele firave și aleargă amețit după grup.

Dar după câteva minute spectacolul se sfârșește. Apasă încet pe accelerație și își continuă drumul. Satele par înșirate unul după altul, ca pe un șirag de mărgele. Unii săteni stau la poartă, uitându-se la mașinile care trec pe stradă. Alții sunt adunați la colț de stradă. Joacă table. Doi copii aleargă după o pisică ce țâșnise dintr-o curte. Ana se amuză. O altă lume, o lume naturală, unde fițele modernismului încă nu-și făcuseră apariția.

Înspre seară, ajunge la frontiera română din Nădlac. Inima îi bate puternic într-un vârtej de emoții. Vocea grănicerului străbate liniştea serii.

– Bună domnișoară. Ai venit acasă?

Ana rămâne pentru câteva clipe tăcută, apoi îi întinde pașaportul zâmbind. Nu-și auzise limba maternă de o veșnicie.

– Da. Doar pentru două zile.

– Ah, câte fete frumoase ne pleacă din țară… comentează grănicerul, bine dispus și dornic de conversație.

Ana ocolește discuția.

– Spor la lucru…

Apoi apasă pe accelerație și își continuă drumul. Trebuia să ajungă în Timișoara până nu se face târziu.

După un timp, trece de Arad, Giarmata și Dumbrăvița și zărește la orizont silueta vechiului ei oraș. Era acolo de o veșnicie, mândru, falnic, cuceritor, adânc înrădăcinat în timp și istorie, cu privirile-i galeșe și reformatoare îndreptate spre Occident… Pe obraz îi alunecă, într-o emoție puternică, o perlă de sudoare ce se topește într-o lacrimă fierbinte. Oftează… Un pâlc de amintiri i se perindă ca un dans de stafii în fața ochilor. Târziu în noapte, se oprește la un hotel și complet epuizată, după optsprezece ore de condus, cade într-un somn adânc.

Cerul își împrăștie lumina seculară peste fața brăzdată de evenimente a legendarului oraș de pe Bega. Zidurile clădirilor prind culoare, viața înmiresmează din nou străzile și liniștea se împrăștie, alungată de ecoul greoi al clopotului de la Catedrală. Locurile sunt binecuvântate de o adiere tandră de vânt, ce bântuie prin parcurile cu mesteacăn, stejari, salcâmi și trandafiri. Boarea de vânt umflă perdeaua albă din camera de hotel. Ana își trage cearceaful peste umeri, își adâncește obrazul în perna albă și strânge în brațe un vis ce tandru încerca să-și ia tălpășița. Un val nou de gânduri proaspete o cheamă să absoarbă din lumina dimineții. Se ridică din pat, se îmbracă, și încearcă să-și adune gândurile împrăștiate. Își alege o rochie albă, simplă dar elegantă, și își aranjează câteva bucle rebele din părul bogat, răsfirat pe umeri. Bea un cappuccino, mănâncă o porție de cereale cu fructe, apoi lasă cheia la recepție… Zâmbește, dezvelindu-și dinții albi ca spuma laptelui.

– O zi frumoasă!

– Mulțumesc, la fel… răspunde în semn de politețe recepționera.

Ana se îndepărtează, în timp ce recepționera murmură printre gânduri: „Ce româncă frumoasă şi elegantă!”.

Piața Victoriei e scăldată în soare. Clădirea Operei pare a fi un tenor, care cântă o nesfârșită melodie, câteodată de iubire, alteori de durere… Un tenor care încă poartă-n piept cicatricea gloanțelor din ’89. Pașii i se poticnesc în trăiri, alunecă în gropi cu emoții adânci, săpate de evenimente trecute. Sufletul îi luptă cu simțuri și imagini copleșitoare, dar după câteva momente se scutură de greutatea lor, se zbate și iese din nou la lumină… Trecuse atâta timp de când nu-și mai văzuse orașul natal. Își aminteşte de versurile Anei Blandiana: „Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt/ Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe –/ Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,/ Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!//”.

Da, nici mâinile ei nu s-au lăsat încătuşate. Privește trecătorii… Unii se plimbă liniștiți pe corso, alții se grăbesc la birou. Pe o terasă cu fler italian o chelnăriță ornamentează mesele cu trandafiri albi și roșii. Restaurante luxoase și buticuri elegante zâmbesc cuceritoare legănându-se în brațele prezentului. Doar vechile palate sunt palide, bântuite de stafii neliniștite ce le umbresc privirea. O doamnă se așează lângă soțul ei pe o bancă. Cu un zâmbet blajin, aruncă fărâmituri de pâine la porumbei. În fața lor, coloana legendarei lupoaice cu Romulus și Remus priveşte mândră înspre cer, amintind trecătorilor de simbolul fraternității cu Roma antică.

Ana închide pentru câteva clipe ochii, pentru a lăsa un pâlc de amintiri să-i lumineze sufletul. În copilărie mergea des cu tatăl ei la cofetăria Violeta. În fiecare an de ziua ei, îi cumpăra de acolo un tort de ciocolată, şi făceau fotografii. Apoi se opreau la galeria de artă, unde tatăl ei își avea sculpturile. Oriunde intra, lumea îl întâmpina cu respect și căldură. Tatăl ei însemnase totul, viața ei, familia ei, locul sfânt unde se odihnea, acolo, în brațele lui, ocrotită în căldura iubirii părintești. Oftează…

Un ecou puternic de clopot o trezește din visare. După câteva momente, se îndreaptă spre Catedrală. Edificiul îi părea acum un înger ce o aştepta cu brațele deschise. Pășește încet pe scările roase de vreme, își face cruce și intră în imensa încăpere. În semiîntuneric, inspiră adânc miresme de aghiasmă și se încălzește în căldura divină. Se moleșește, ochii i se umezesc. Simte cum barajul fortificat în jurul inimii se sparge și durerea i se revarsă pe obraji. Cade în genunchi pe treapta din fața altarului. Cunoştea atât de bine acel loc. În acel loc îi sunt ascunse toate momentele de durere, de disperare, momente cunoscute numai de cei ce-i făcuseră rău… și de Dumnezeu. Se roagă din inimă, ca şi în copilărie, ca şi în trecut, ca şi în timpurile pline de singurătate din timpul liceului.

După o îndelungată tăcere, își șterge lacrimile, își adună puterile și se ridică de pe treapta din fața altarului. Pășește încet spre ieșire unde se oprește să aprindă o lumânare. Se roagă pentru cei plecați, se roagă pentru tatăl ei, pentru liniștea lui în ceruri. Apoi, iese din Catedrală. O nouă lumină îi inundă ființa. Se simte mai ușurată. Un freamăt interior îi amintește că Adrian o aștepta lângă Fântâna cu Pești.

Coboară scările Catedralei și se îndreaptă spre Fântâna cu Pești. Un vânt ușor îi răsfiră gândurile trecutului, le evaporă în efemeritatea momentelor, iar ele dispar, lăsând loc viitoarelor gânduri, goale, avide, să absoarbă noi trăiri și întâmplări. În urma lor rămân doar sentimente, emoții plăpânde ce-și vindecă rănile în fortifianta tăcere, dar și în credința nemărginită în propriile puteri. Ana avea o încredere neclintită în acea putere interioară, care apare atunci când trăirile sunt strivite sub talpa destinului și când totul pare pierdut. Avea încredere în acea forță, care adeseori, în trecut, i-a purtat pe brațe sufletul lovit, l-a tămăduit și l-a înălțat din nou spre binefăcătoarea lumină.

Dar acum, drumul spre Fântâna cu Peşti i se pare nesfârșit. Cu fiecare pas, emoții și amintiri se zbat, se desprind din negura trecutului, țâșnesc la lumina zilei și ii dau târcoale. Scântei de gânduri noi o cuprind, îi aprind simțurile, o privesc întrebătoare, ca și cum ar vrea să afle răspunsuri de mult așteptate. După câteva minute, zărește corpul fântânii arteziene… Dintr-un şuvoi de apă, o mulțime de stropi fini dansează în reflecții de lumină, se răspândesc în aer, apoi se lasă lin pe statuile peștilor din bronz. Lângă fântână, un tânăr cu fața aplecată înspre apă, pare cufundat în gânduri. E înalt, cu o alură atletică, îmbrăcat cu blugi şi o cămașă albă. Ana tresare… „Adrian!”.

Inspiră adânc din aerul proaspăt, se apropie, dar trece o mica veșnicie până când întinde mâna și îl atinge pe umăr, uşor. Tânărul se întoarce. O priveşte pentru câteva momente cu tandrețe, o învăluie într-un zâmbet larg, fermecător.

– Măăăi frumoaso!…

Ana îl priveşte… Cuvintele îi sunt amortizate de trăiri neînțelese. Dar își revine, și după câteva clipe simte o bucurie frenetică. Se ridică încet pe vârful picioarelor, îi atinge cu degetele fața, parcă ar dori să se încredințeze că e real, apoi îl sărută ușor pe obraz.

– Prieten drag!!! Cât de dor mi-a fost de tine…

Adrian o strânge puternic la piept, îi inspiră adânc din parfumul ființei… aceeași notă de iasomie amestecată cu trandafiri… și cu Ana. Simțurile îi sunt amețite, nerostite, neîmplinite, fermecate în cătușele destinului, ca și în adolescență.

Doi porumbei își udă ciocul în apă, apoi pășesc pe marginea rece și lucioasă a Fântânii cu Pești. Porumbeii trăiesc o altă realitate, nicidecum mai ușoară decât cea a oamenilor, dar cu siguranță mai simplă, mai profundă, mai apropiată de sensul natural al vieții. Porumbeii sunt liberi. Dar libertatea nu înseamnă mai puține pericole. Rămân supuși eternelor legi ale naturii, bune sau aspre.

– Mi-a fost atât de dor de tine…, îi șoptește Ana, lăsând cuvintele calde să-i atingă ușor obrazul.

Adrian se înfioară, o strânge și mai puternic în brațe. Știe că atunci când îi va da drumul, o va pierde din nou. Se uită adânc în ochii ei, unde discerne o maree de trăiri. Sufletul prezentului e învolburat. Dar Ana zâmbește…

Trăirile romantice se schimbă într-o avalanșă de euforie. Adrian o ridică și o rotește în aer, apoi îi lasă trupul delicat să alunece ușor, până când vârfurile sandalelor îi ating din nou pământul. O strânge din nou la piept, iar ea îi simte energia puternică, intensă, caldă, care o învăluie și o face să se simtă protejată, iubită, în siguranță.

– Hai să mergem La Vaporașul…

Ana surâde.

– Încă, nu ai uitat ..

Pe drum înspre restaurant, rămân bântuiți de gânduri și emoții. Ar vrea să afle răspunsuri la atâtea întrebări, dar în schimb, sunt copleșiți de o tăcere binefăcătoare. Voci mute de trăiri, se zbat în pânza momentelor…

O chelnăriță îi salută la intrare și le arată o masă liberă lângă apă. Terasa e însuflețită cu voci și muzică de jazz. Amândoi trec prin lumina parțial umbrită de crengile copacilor, şi se așează cu o bucurie lăuntrică la masă. Bega șerpuie în tăcere, susură: „totul se schimbă, dar eu rămân…”.

Ana comandă un suc proaspăt de portocale, iar el o bere blondă timișoreană.

– Mici cu muștar?

Ochii ciocolatii îi surâd. Ana bate din palme entuziasmată.

– Daaaaa… Tânjesc de dorul lor…

Adrian revarsă în jurul lui o cascadă de bucurie. În timp ce gustă din berea rece, spumoasă, îi atinge cu privirile părul castaniu lucios ce-i curge pe umeri și îi acoperă umerii goi. Ea se mișcă ușor, surâde, și își ascunde o buclă răzleață după ureche. Din privirile ei se răsfiră frumuseți de gânduri ce acoperă spațiul dintre ei. Totuși, se abate pentru câteva momente, încearcă să deslușească mesajul unui stol de palpitații gălăgioase ce îi ies din inima rebelă.

În timp ce gustă din micii ce răspândesc aburi de mirodenii și de miros de grătar, amândoi devin copleșiți de amintiri. Cuvintele li se revarsă în valuri de povești adolescentine. Râd, iar sângele le zvâcnește în trup, de bucurie, de amintiri hazlii, de vremuri agățate în cuibarul inimii. În zâmbetele lor se perindă chipuri de prieteni, parcuri cu muzică de jazz, focuri de tabără, discuții nocturne despre Kant și Freud, Casa Studenților încărcată cu dansuri efervescente, și vacanțe cu corturile pe malul Timișului la Șag. Sucul de portocale are un gust aparte, amestecat cu cuvinte, cu nuanțe galbene, portocalii, cu arome exotice, adolescentine. Doar paharul devine un pic sfidător, atingând buzele ei încărcate cu atâtea cuvinte nerostite…

Dar după un timp, pe chipul ei apare o umbră… Zâmbetele se spulberă, vocea i se schimbă, are un ton grav, trist.

– Adrian, te-am așteptat luni întregi. De ce ai plecat? Unde ai dispărut atunci, în ‘89, după liceu?

Adrian rămâne tăcut. Bătăile inimii devin mai puternice. Fața i se întunecă cu tristețe. Trecuseră zece ani. Zece ani de când se chinuia să uite totul, să evite un răspuns. Zece ani de când trăia cu acel conflict, cu acea bătălia interioară, timp în care cugetase la infinit, dacă are vreo noimă să dea grai adevărului, inevitabil și greu de înțeles. Iar acum, se decide să-l ocolească …

– A trebuit să merg în armată… Nu știam când am să mă întorc…

– Adrian, nu pot să înțeleg… E prea banal…

– Știu că e absurd… Nu vroiam să-ți încurc viața.

Tace din nou. Era un alt adevăr, mai plăcut. În 1989 avea 18 ani, era tânăr și nepriceput în fața trăirilor puternice ce-i tulburaseră mintea.

– Adrian, pe 16 decembrie am fost toți acolo, în mulțimea din fața Operei… Numai tu lipseai. Tremură din tot corpul, dar continuă…Ne-au înconjurat… Când au început să tragă m-am gândit la tine. Eram disperată. Nu știam unde ești… am crezut că ți s-a întâmplat ceva…

Adrian se uită la ea cu o tristețe răscolitoare. Cuvintele ei îi sfâșiau inima. Ar fi vrut să strige, să lase durerea afară… „Știu, am fost acolo…Eram soldat…” Dar cuvintele îi rămân mute, agățate în durere. Nu are curajul să le rostească. Erau menite să rămână acolo, în interior, și să-i chinuie sufletul pe vecie.

Ana îi privește fața palidă, suferindă. Nu o mai interesează nimic, nu mai vrea nici un răspuns. Nu, nu poate să-l vadă atât de trist, nu poate să-l vadă chinuit de durere.

– Adrian, iartă-mă, e ok… Hai să vorbim despre altceva…

Amândoi rămân înfășurați în tăcerea, care din nou are menirea de a fi lecuitoare. Pe frunte i se rostogolesc picături de durere fierbinte, proaspăt ieșite din adâncul ființei. Întinde mâna și îl mângâie cu gingășie pe obraz. Privirea lui e din nou moale, dar încă suferindă. Știa că Ana îi deslușise tainele, îi înțelese cuvintele, chiar și cele nerostite.

– Adrian, viața nu ne-a fost ușoară. Am fost puși în situații grele, la o vârstă prematură. Dar am trecut peste toate greutățile. Acum suntem liberi. Totul a trecut…

Un vaporaș trece pe Bega cu un zgomot vibrant lăsând apa gălbuie să se izbească de pereții de ciment ai canalului. O femeie cu doi copilași își mișcă grațios mâinile în aer, salută bucuroși oamenii de pe terasa restaurantului. Pe fața lui Adrian apare un zâmbet. Probabil o amintire din copilărie. Întinde mâna în aer, le răspunde la salut. Apoi, își îndreaptă privirea înspre Ana. Întinde mâna și îi dă la o parte o buclă de pe frunte, apoi îi atinge ușor mâna gingașă, o mângâie cu afecțiune. Ea tresaltă ușor, ochii i se umezesc. După câtva momente, pătrunde cu privirea în adâncul ochilor ei. Buzele îi șoptesc cuvinte alese:

– Numai când iubești, știi să înțelegi, știi să ierți…

Ea îi zâmbește, îi confirmă prin tăcere cuvintele, îi spulberă ceața din lumea lui interioară…

Ziua fâlfâie valuri de lumină peste orașul trandafirilor. Glasul clopotului de la Catedrală rezonează cu mândrie, răspândește spiritul divinității peste locurile încă bântuite de stafiile trecutului, peste locurile fremătând în idealuri, succese, neliniști și suferințe.

Orașul își continuă viața pe o planetă brăzdată de frontiere, de râuri înfoiate cu lacrimi, de străzi umplute cu oameni asupriți. Amândoi se plimbă în parcul de lângă Catedrală. E liniște și pace. Înainte să pornească din nou pe drumul îndelungat al străinătății, Ana îl strânge cu ardoare în brațe. Adrian zâmbește, rămâne fortificat de magia gândului că se vor revedea în curând… Lângă ei, pomii de mesteacăn suspină în foșnet de frunze, și lasă în aer o mireasmă de parfum dumnezeiesc…

––––––––-

Reflecțiile autoarei

Povestea bazată pe întâmplări reale exploră în mod natural trăiri, locuri și fapte. CUVINTE NEROSTITE oferă o evadare temporară, într-o lume unde narațiunea oscilează între motiv, cauză și efect. Deși la prima vedere proza descrie o scenă romantică, la un nivel mai profund, narațiunea oglindește stări emoționale, cauzate de trecutul protagonistei, sau trăite din prisma unui tânăr aflat la răscrucea între două fronturi, la Revoluția din decembrie 1989. În timp ce imaginația își cerne magia în cuvinte, spiritul meu oscilează între mărturii și creativitate. În geneza faptelor, nenumărate adevăruri își ascund chipul. Iar eu am încercat, subtil, să le aduc prin această poveste la suprafață.

––––––––––––

Anișoara Laura MUSTEȚIU

3 decembrie 2021

Sydney, Australia

Paul SURUGIU-FUEGO – SĂ DĂM VOIE TIMPULUI SĂ SE AȘTEARNĂ

Am și eu momente în care nu prea mai văd totul în nuanțele cele mai colorate și mai pozitive. Sunt om, nu robot! Am impresia de multe ori că ne e frică să recunoaștem că avem slăbiciuni. În cazul meu nu e așa. Eu mereu am afirmat că am clipe în care nu sunt la fel de puternic, că mi-e teamă de pierderea celor dragi și că oricât am încerca să afișăm scutul invincibil, inima ne trădează și deseori scoate la iveală sentimentele noastre profunde. Nu sunt om extrem de sensibil, ba chiar sunt bine ancorat în lumea care trăiesc, dar nici nu evit să-mi dau frâu liber trăirilor atunci când e cazul. V-am mai spus eu – viața e cu de toate, ca un ghiveci de primăvară viu colorat. Important este să găsim ingredientele potrivite nouă și să-i dăm gustul cel mai bun! În felul acesta, involuntar, ea devine mai frumoasă și mai captivantă!

Încrederea este o redută care se câștigă, este acel soi de iubire necondiționată care nu are nevoie de prea multe definiții sau explicații.Mie mi-a fost deseori înșelată încrederea, am fost dezamăgit de oameni și chiar așa, după toate aceste experiențe, nu mă învăț minte și acord șanse celor care au profitat de felul meu de-a fi.

Nu știu dacă-i bine sau nu, dar cred din suflet că fiecare om, până la proba contrarie, merită prezumția de nevinovăție, o sinceritate pe care e bine să o avem față de toți cei de lângă noi. Mai apoi, dacă încrederea aceasta e trădată și se pierde, asta e, face parte probabil din firea umană! Eu am încredere, dincolo de orice, că fiecare poate demonstra că e un om destoinic și poate ține fruntea sus fără a fi nevoit să calce pe sufletul altuia pentru a reuși!

Corectitudinea m-a ajutat mereu să fiu cu un pas înainte și să am succes, chiar dacă sunt un artist independent. Toate premiile pe care le-am adunat, toate satisfacțiile și performanțele, nu au venit pentru că aș fi fost cel mai bun, cel mai deștept, cel mai frumos sau cel mai talentat, ci pentru că sunt un om serios, muncesc, sunt perseverent, îmi văd de treaba mea și dăruiesc artă fără să aștept ceva în schimb. Deși sunt frumoase, eu nu sunt fanul adjectivelor. Și nu dintr-o modestie exagerată, ci pur și simplu pentru că știu cât am muncit ca să ajung unde am ajuns. Iar fiecare atribut care se asociază cu numele meu este rodul unor eforturi, al seriozității și determinării. Iar dacă mă bucur de aprecierea oamenilor este pentru că întotdeauna am fost sincer, am transmis și ei au simțit că nu există bariere între mine și ei. Sunt, poate, “cel mai lipsit de fițe” artist pe care-l cunoașteți!

Nu am un secret și nici un elixir când vine vorba de energie și de forță de muncă! Pur și simplu iubesc ce fac și-atunci nimic nu mai pare greu! Chiar dacă fac drumuri lungi, chiar dacă am un program full și multe proiecte, găsesc timp pentru fiecare și încerc să le fac cât mai bine, nu doar pentru public, ci și pentru sufletul meu! Inspirația vine din viața mea, din emoțiile și sentimentele puternice pe care le am! Dacă nu-ți pui inima pe tavă, în profesia asta, nu ajungi prea departe și nu reușești să faci față, atâția ani, provocărilor! Eu iubesc să găsesc noi resurse și-mi place la nebunie să mă reinventez, să găsesc noi proiecte în care să mă implic, fie că e vorba de muzică, pictură, scris, radio sau televiziune! Cred că fiecare activitate pe care o fac e parte din mine și mai cred că munca ne înnobilează, oricum ar fi!

Mă uit în jur şi parcă din ce în ce mai mult nu mai recunosc ţara în care trăim. Spaime, teamă şi o incertitudine în tot. Am ajuns să ne fie frică să ajungem în spitale, să ne îngrijorăm față de siguranța noastră și nu mai avem o perspectivă pentru viitor. Cred că atunci când oamenii nu mai au o viziune despre ce va fi, când viața le este pusă zi de zi la încercare și neputincioși, asistă la această decădere, societatea este într-o pantă din care greu își va reveni. Mie îmi e drag de România și chiar îmi doresc ca cineva să o revitalizeze și să ne aducă pe fiecare dintre noi pe linia de plutire! Măcar să nu ne mai fie frică pentru viața noastră! România are dreptul să strălucească și are nevoie ca fiii ei să o iubească și să creadă în ea, cu fapte, nu doar cu vorbe! E bine ca uneori să ne oprim un pic din goana de principii, de adevăruri şi să luăm un răgaz. Să dăm voie timpului să se aștearnă, să-și spună cuvântul și apoi să așteptăm la vremuri mai bune.

Am învățat în perioada asta că nu e cazul să-mi mai fac planuri mărețe. Mi-am dat seama că oricât aș încerca eu să pun ceva pe picioare, în orice secundă poate fi spulberat. Astfel că, trăiesc clipa și aștept să văd ce se va întâmpla. În timpul acesta încerc să fac tot felul de lucruri frumoase pentru voi și promit deja melodii noi pentru decembrie.

Ce mare bucurie este că vin sărbătorile, că se apropie decembrie și luna cadourilor și încercăm, măcar puțin, să ne revenim și să uităm pentru câteva săptămâni de toată apăsarea din jur, de probleme și de griji! Spiritul acesta, cel autentic, nu are legătură cu partea comercială, dar chiar și așa, nu strică să ne bucurăm de lumini, de brazi, de colinde și de liniștea pe care sufletul nostru o primește cu atâta căldură! Eu unul sper să am parte de o lună în care muzica mea să ajungă la cât mai multe suflete și să aducă alături de ea, alinare, emoție și fericire!

–––––––––––

Paul SURUGIU-FUEGO

București, 4 decembrie 2021

Rodica Elena LUPU – GÂNDURI CURATE (POEZII)

POEZIA

E scara înaltă

spre Dumnezeu

şi înţelegere,

e mai mult sugestie

decât comunicare.

MUZICA

Muzica –

sunetul abstract –

de-a dreptul

duhul lumii:

cosmosul întreg

într-o fiolă

al cărei conţinut

îl torni în tine

dintr-odată.

Totuşi,

muzica

e mai puţin

decât tăcerea însăşi.

VALOAREA CLIPEI

Ai creat în jurul-ţi

un mit al trecerii

prin necunoscut,

Îmbrăţişare

dai gândului tainic

sub arc de curcubeu,

valoare clipei

în magia cuvintelor,

în lacrimile dorului

de frumos,

de linişte

şi de bine.

GÂND CURAT

Te-am aşezat

în colţul meu de suflet

privindu-te,

talisman al iubirii ţesute

în fire de depărtare

şi sfinţite cu lacrima dorului.

Te mângâi cu gândul curat,

aducându-mi-te aproape

în fiecare secundă

şi încercând să dezleg

misterul ce te înfăşoară

ca un văl.

Şi, smţindu-te aievea

mă sting

în interiorul fiinţei tale,

ca o picătură de rouă

pe-o petală de trandafir

sub dogoarea razei

ce nu iartă.

Alteori,

zid de nepătruns

se ridică necruţător,

neputându-te scrie

nici măcar cu pana

înmuiată în cerneala trăirilor

celor fără de seamăn.

Aluneci ca o undă de val

spărgându-se de ţărm

şi te prefaci în clipă de dorinţă.

PLOAIA

Timpul

se stricase dintr-o dată.

Ploaia

lovea des şi mărunt,

încăpăţînat şi răutăcios,

căutând pe sub umbrele

şi amintind rarilor călători

care se încumetaseră

la acea oră tîrzie pe stradă

că toamna

îşi are mîngîierile ei.

Dacă îţi trece prin cap

că poţi înfrunta vremea rea

te înşeli amarnic.

Toamna,

ploile

nu sunt deloc grăbite

şi obosesc greu.

RĂZBOIENI-CETATE

Toamna,

când începeau

să ruginească frunzele,

pentru gospodari

nu era semn

de toamnă zgribulită

în răceală de ploaie

deasă şi măruntă,

Pentru ei sosea

primăvara sufletelor,

adusă de roada câmpului

pusă la adăpost

şi de gândul la seri

şi dimineţi târzii

fără graba de a-i prinde

răsăritul soarelui

în lunca Mureșului

sau pe dealul străbătut

și acum

după aproapte două mii de ani

de drumul

de la Apulum

spre Potaisa,

spre Napoca.

LINIȘTI ALBE

Hai să ne dezmierdăm în zi de toamnă

şi printre gene norii să-i privim,

Abandonaţi în braţele visării

pe câte un mal de rai să poposim

Ca să mai deşirăm un pic povestea,

tu să îmi ştergi şuviţele de ploi

Din şirul dimineţilor acestea

ce-şi rotunjesc lumina pentru noi,

Să te aduc cu zâmbetul aproape

îndrăgostită, tu, îndrăgostit

Azi hai să ne lăsăm purtaţi de toate,

de linişti albe până-n asfinţit…

FULGI DE NEA

Primii fulgi de nea…

o încântă de fiecare dată.

Neastâmpăr vechi

al ei şi al atâtor altora

care se pot lăuda

cu zestrea amintirilor;

o încercase pentru prima dată

când făcuse primii paşi,

atunci încercase să prindă

cu mîinile minunea albă scăpată

din încătuşarea noroasă a cerului,

În fiecare an păţea la fel –

doar că acum

se ruşina să mai alerge,

ninsorile celor peste şapezeci de ani

ascunseră în părul ei

până şi ultima şuviţă neagră…

O IARNĂ

Cerul închis zăpadă toarnă, toarnă

Peste oraşul cenuşiu ca plumbul

Şi murdăria o astupă sumbru,

Ce trist e albul care se răstoarnă!

E frig şi nimeni nu este pe dâmbul

Copilăriei în această iarnă,

Nici sănii nu mai sunt, nu e nici larmă,

Pustiul a cuprins oraşul sumbru.

Totul în jur acuma-i îngheţat,

Şi sărăcia îşi arată colţii

Sub cenuşiul greu şi hâd al bolţii

Oameni-s trişti, cu umblet condamnat.

Frumos e doar acolo-n cimitir,

Căci candela mai arde în delir,

Mormintele-s sub plapuma de nea

Şi-aşa e mai profundă liniştea.

–––––––––-

Rodica Elena LUPU

București, 3 decembrie 2021

Aurelia RÎNJEA – MARA POPESCU-VASILCA – VANDA, ÎNTRE DORINȚĂ ȘI RAȚIUNE

Astăzi Cititorule, vom păși împreună în templul sufletului unui femei, creionat cu grijă de autoare, pus în situații de viață surprinzătoare, spre a o însoți pe un drum nesigur, dar și fabulos. Acțiunea începe în 1986, când Chiara devine mamă, urmând s-o nască acasă pe Vanda, personajul nostru principal! Ne obișnuim treptat cu acțiunea care se desfășoară interferând pe diferite planuri (viața ei, a părinților ei, a sorei sale, amintirile lui Andrei cu fratele lui Victor despre bunici, etc.) cu comentariile personajelor, intra sau inter relaționale. Nu o să insist de astă dată asupra firului acțiunii, ci mai mult asupra zbuciumului psihologic, lăuntric, al concepțiilor și modului de a gândi al personajelor, cât și asupra stilului personal de scriere al autoarei.

Încă de la început aceasta ne prezintă cu entuziasm copilăria Vandei, alături de sora ei, cu nume din trei sunete muzicale Mirela, cu glumele lor amuzante, cu insecte și broscuțe în dormitor, apoi la Colegiu sau când punea doar scrisorile ei la poștă. Mirela ajunge avocat, se căsătorește cu Valeriu, profesor de pian, iar Vanda, medic psihiatru. Au fost crescute de tatăl lor singur, pentru că mama dispăruse așa deodată, pentru a se regăsi spre finalul romanului, într-un rotund al destinului, care trebuia să se închidă. Se intră repede în acțiunea care te acaparează și te face să participi și tu, prin comentariile tale lăuntrice.

De asemenea, cartea este presărată cu descrieri despre locuri interesante, cum ar fi Palatul Parlamentului din București, „un colos al suferinţei. După Pentagon, e cel mai mare din lume. Românii au crezut în ce fac. Şi aşa, o ţară mică, cu oameni mari, inteligenţi şi muncitori, ctitori, artişti, constructori sub un regim comunist au ieşit din dogma roşie şi au înălţat Casa Poporului, a lor, a noastră care, deşi nu participam direct, eram împreună, acasă, fără soţi şi taţi care sunt eroi ai construirii unui edificiu de mare importanţă, cu suflete chinuite, cu suferinţă prin întuneric şi foame, frig şi umilinţă, dar siguri că va veni o zi în care vom fi stăpâni bunurilor noastre. Aveam lacrimi în ochi” (Cap. II). Și eu am avut lacrimi în ochi, rememorând momentul când, după revoluție, am vizitat cu fiica mea acest monument.

De asemenea ne încântă cu superba poveste de dragoste dintre Beatrice și Dante Alighieri, prezentată de acesta celest, în capodopera Divina Comedie, cât și cu descrierea muzicii sufletului portughez, „FADO” (Cap. VII) sau vorbele lui Andre Gide: „Cele mai frumoase lucruri sunt cele pe care ți le suflă nebunia și le scrie rațiunea” (Cap. IX). Deși în divorț cu Radu, (aflat într-o relație cu Flavia), cu care avusese multe deziluzii și timp pierdut, îl cunoaște pe Andrei Pruteanu, în barul de vizavi, un loc în care parcă destinul își deschide drumul, acesta fiind conferențiar psiholog, recunoscut pe plan naţional şi internaţional prin lucrările lui de psihologie şi care urma să ţină o conferinţă, nu întâmplător parcă despre „Discernământ” şi „Capacitatea de exerciţiu”.

Ea recunoaște că ajunge dependentă de Andrei, conștientizează că nu e bine, că acesta a însemnat mai mult un colac de salvare pentru ea după un naufragiu, în care obișnuința o vede ca pe un semn al oricărei povești de dragoste pasională. După scene pline de dragoste, acesta în cele din urmă o părăsește pentru Catarina, o portugheză care îl voia pe Andrei, tată al copilului ei.

Despre dragoste, personajul principal spune: „Voiam să dezlănţui femeia din mine, pe care o înăbuşisem cu toate regulile” … sau „am rămas conectaţi în dorinţă şi dor, dăruire şi căutare”. … „Da, dragostea e o povară a vieții, făcută din iluzii, vise, speranțe și cereri care nu sunt auzite, pentru că le avem în noi,în mințile noastre, undeva unde chiar noi abia ajungem”sau „Conştientizez şi fac totul precis, hotărăsc pentru mine. Sunt eu stăpână a sentimentelor şi a voinţelor mele” (Cap II). Se vede extaziată, într-un joc combinat între imaginaţie, dorinţă neîmplinită şi compensare.

Pentru majoritatea personajelor, viața se dovedește a fi o junglă, în care aceștia rătăcesc în căutarea unui liman, concluzionând cât de complicată este viața. Trecutul este şi rămâne pentru totdeauna în ei, ei fiind cei care, odată cu trecerea timpului, îl împing în urma evenimentelor curente. În viaţă, toți pierd şi câştigă. Unii se întreabă precum mama Vandei: „Oare, pentru a iubi, avem nevoie de un motiv?” (Cap. VIII) sau personajul principal: „Cred că dacă am avea curaj să facem ce gândim, ne-am putea elibera gândurile, care se duc înaintea noastră într-o direcție pe care noi ar trebui să o urmăm, dar nu avem curaj sau nu ne permit anumite situații” (Cap. XI).

Andrei a înţeles că se joacă cu focul şi că are în mâinile lui cea mai periculoasă jucărie, „femeia”, ea fiind independentă şi dornică să evolueze pe toate planurile vieţii. Ea se consideră cu Andrei precum două sfere, în care el era una din materie, iar ea, una din univers, duh transparent. O comparație superbă!

În capitolul VI, deja intervin întrebările, dacă a făcut bine sau nu, intervine rațiunea, în căutările lor de bine, de dragoste și dăruire sau „nu e târziu să mai sperăm şi să vrem să construim pe trecutul vieţilor noastre, care până la urmă nu sunt chiar aşa de dezastruoase. Şi apoi să ştii că timpul nu iartă, doar dragostea dă sens la orice”. Vanda recunoaște că s-a luptat cu propria conștiință, lăsându-se pradă emoțiilor. Nedumerită se întrebă: „Oare unde am greșit?”… „nu cred că sunt perfectă în afecțiune. Mă doare tot corpul, dar mai ales sufletul” (Cap. IX).

Vanda știe exact ce vrea. Ea căuta un bărbat pe care să-l poată iubi cu toată ființa ei, pentru totdeauna. Apariția lui Bogdan Badea, pictor, vecin cu ea, un artist care „nu-şi vinde visele, doar le arată şi altora, ca să vadă că omul are potenţe incomensurabile să se exprime, ca o destăinuire a sufletului, el, care le dăruieşte viaţă, le iubeşte pentru că le-a zămislit aşa cum a vrut, una, într-o zi cu soare, alta, când plouă sau erau nori negri în sufletul şi mintea lui de tânăr”, i se pare un dar divin, uneori neînțeles (Cap VII). O face să se simtă într-o situație complicată „plină sus de Andrei şi jos de Bogdan”, motiv pentru care aceasta se întreabă: „De ce nu reușesc să fac o distincție clară între „dorință”, unde corpul e cel care ne cheamă și „rațiune”, unde mintea ar trebui să hotărască? ” (Cap. VIII). „Nu găsesc forța cu care ar trebui să am mai multă „rațiune” să mă lupt cu „dorința” (Cap, IX).

Revederea cu Chiara mama ei, o „prizonieră a trecutului și victima prezentului”, în Capitolul VIII, este emoționantă, în brațele ei simțindu-se precum „în braţele ei ca Maica Domnului pe Isus”, revăzându-și împreună viața, în cele din urma aceasta decedând în casa Vandei. Comunicarea cu Dumnezeu este una directă: „te rog, Bunule și Dragule Tată al universului, fă-ți timp și milă pentru mine, te rog în genunchi!” (Cap XI). Ea recunoaște: „Nu am niciun resentiment. Sunt învingătoare. Dumnezeu m-a întărit, luminat și ajutat. Ce simplu e să cauți într-o rugăciune calea rezolvării multor probleme. Totul e să cauți, să crezi și să vezi că niște cuvinte simple, pe care de multe ori le spunem mecanic, sunt atât de profunde și dătătoare de viață și speranțe” (Cap. IX). În același capitol, ea conchide: „Noi nu putem să schimbăm lumea, doar să ne căutăm”… sau că „dragostea nu piere niciodată, stă la baza unei relaţii, alături de credinţă şi nădejdea în Dumnezeu”… „Deci trebuie să fiu atentă să văd ce pot să fac cu cele trei daruri de la Dumnezeu. Iar sau din nou. O iau de la capăt. Deci, darurile lui sunt „rațiune, Inimă și voință liberă” (Cap. IX).

Apoi apariția lui Ramiro, inginer de drumuri și poduri, a căror destine se întâlnesc spre finalul cărții, ne oferă clipe de romantism la Lisabona, pentru ca apoi, aceasta să fie accidentat și cu care în cărucior, cei trei, (împreună cu mama lui) se întorc în România.

Iată cum destinul îi oferă Vandei probe de rezistență, în viața în nimic nu este gratis și ușor. Radu, apoi Andrei, care a plecat cum a venit, după Catarina, Bogdan, care ca orice artist se căsătorește cu muza lui, o fostă colegă de facultate, i-au dat o probă de rezistență despre cum trebuie să fie partea interioară valorizată, cererea în căsătorie a lui Marco în Italia, apoi Ramiro în Lisabona.

Lecții de viață, din care trebuie să înveți de unul singur, dar care trebuie jucate cinstit. Experiențe de viață într-o luptă uneori ascunsă, alteori deschisă, în care bătălia se dă între dorință și rațiune, neînțelegând hățișurile pe care destinul ți le aruncă în față, fără puterea de a discerne calea care să-ți aducă liniștea și fericirea căutată. Echilibrul cel mai greu de realizat, e cel dintre minte și inimă. Doar dacă mintea tace, poți auzi inima. Prin ea, divinul care te locuiește, vorbește și te face să găsești calea și lumina. Trăind sub binecuvântarea iubirii, a luptei pentru armonie și echilibrul relaţional, gândul tandru şi recunoscător al autoarei ne însoțește pe tot parcursul cărții. Dar toate se desfășoară în raport cu divinitatea, cu jocul și înțelepciunea lui Dumnezeu. O luptă pe care o trăim fiecare din noi, până învățăm că mai întâi trebuie să ne iubim pe noi, apoi pe ceilalți, că trăinicia unei relații e atunci când doi oameni întregi își alătură destinul în numele lui Dumnezeu. O construcție epică impunătoare, în care psihologicul se împletește cu realitatea în care înoți, în care descoperi că lecțiile pe care le învățăm doar trăindu-le.

Autoarea construiește personaje puternice, cu moduri de gândire diferite și fapte argumentate, care se întâlnesc în situații scenice atent pregătite, care surprind și care te țin prins în acțiune, până la finalul romanului. O scriere confesivă, una a așteptării populate cu doruri, cu nostalgii și vise, cu ceea ce ar fi trebuit să se întâmple.

Întregul roman este o lungă confesiune, cu elemente referențiale, despre o viață obișnuită și doar lăuntric bogată. Dar pentru a o înțelege, îți trebuie și ție o capacitate de asimilare și dorință de receptare, în care lumina, iubirea, armonia, înțelegerea și îngăduința, sunt toate daruri ale Creatorului.

Vă propun să ieşim în întâmpinarea romanului în acelaşi mod în care el ni se oferă, cu o vitalitate mereu nouă, incitantă și captivantă, într-un spaţiu în care întrebările se desfăşoară în voie și până la urmă, chiar noi ne întrebăm de ce ar fi necesar să ne aflăm cu toţii în lumina raţiunii, în loc să rămânem în limitele de neatins ale misterului din noi.

Mulțumim autoarei MARA POPESCU-VASILCA pentru acest dar de suflet, asigurând-o că îi așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale.

–––––––––

Prof. Aurelia RÎNJEA

Membru al World Poets Association Romania

Ploiești, 30 noiembrie 2021

Gheorghe Constantin NISTOROIU – ARTUR GABRIEL SILVESTRI – MĂSURA VALAHULUI MARE

„Artur Silvestri era un artist al slovei româneşti. El scria pentru o veşnicie fiecare text.”

(Pr. Al. Stănciulescu-Bârda)

Ochii, inima, sufletul, gura, mâinile Omului valah frumos caută, privesc, surâd, cântăresc, întâmpină, grăiesc, cuprind, îmbrăţişează şi împărtăşesc celor iubitori de frumos, binele, libertatea, adevărul, demnitatea, omenia, ca suiş sublim şi serafic. Cugetarea Omului frumos valah, creştin-ortodox este o simfonie a armoniei naţionalist-universale ce înnobilează continuu atât generaţia sa cât şi posteritatea. Chemarea Românului Artur Gabriel Silvestri pentru alegerea devenirii – Măsura Valahului Mare, l-a desprins din tumultul cascadei imanente, al anarhiei social-materialiste pentru a-l pregăti mistic întru vocaţia de sacerdot spiritual, pogorând astfel pe tărâmul meditaţiei sofianice a viitorului, dar călătorind între trecut şi prezent. Românul frumos, devine faimos, de legendă printr-o conştiinţă creştină, un caracter integru, un suflet strălucitor din demnitatea căruia se aprind toate manifestările lui dinlăuntru şi din afară, imprimându-i-se astfel pecetea originalităţii sale primordiale.

După modelul Marelui Profet-Strămoş Zamolxe, Artur Gabriel Silvestri s-a retras în subterana ascezei spirituale pentru a se întrupa lăuntric, devenind sacerdot al cunoaşterii, al înţelepciunii, al scrisului de mare fineţe. Şi-a chemat şi ales ucenici, „i-a învăţat, i-a îndrumat, i-a trimis la lucrare vizibilă, i-a verificat şi i-a pus pe picioarele lor, totul după un stil creştin real (adică ortodox, G.C.N), venind dinspre Biserica slujitoare, în sensul de Ekklesia – adunarea celor de afară, smulşi din lume – pentru a face o lucrare în viaţa spirituală a CETĂŢII.” (Constantin Stancu, PSEUDO-IMOBILIARIA „Afacerile” lui Dumnezeu cu omul. Şapte eseuri despre Artur Silvestri prefaţate de Constantin Dumitru şi A.I. Brumaru, Intermundus, 2005) Este adevărat că dintre toţi cei chemaţi, dar puţini aleşi, unul a urmat precum Iuda vânzarea „pe treizeci de arginţi”, iar alţii, uitarea sau lepădarea asemeni lui Petru.

Valahul frumos – Artur Gabriel Silvestri chemat şi ales de Dumnezeu pentru Neamul său capătă harisma serafică a vederii cu inima, alegând astfel Modelele mari – Arhetipuri divine din Pantheonul sacru al STRĂMOŞILOR NEMURITORI. Purtându-şi cu har şi demnitate de Erou-Martir-Mărturisitor CRUCEA sinelui întru CRUCEA lui HRISTOS şi cea a Naţiei s-a asumat IDENTITĂŢII spirituale de Neam.

Cel ce îşi poartă cu nobleţe Crucea vocaţiei nu rămâne la răscrucile vremii!

Misiunea lui creştină capătă sensul ortodox, fundamental, esenţial, eliberator.

Asumarea identităţii însumează o dublă esenţă, istorică şi transcedentală.

Sensul vieţii istorice a creştinului ortodox mărturisitor, dacoromân, îl întrupează spiritual în esenţa identităţii, devenirii şi dăinuirii întru transcendent. Misiunea profetică a Filosofului culturii Artur Gabriel Silvestri, îl ţine într-o permanentă stare de veghe şi de trâmbiţă la hotarele PATRIEI, a ROMÂNIEI Tainice.

În lucrarea „Apologia hazardului”, Artur Gabriel Silvestri supune societatea unei analize certe, severe printr-o metodă ce surprinde fenomenul de tensiune prin două direcţii – „una fiind prezenţa celor de la putere care intervin în economie după modelul popoarelor migratoare – model al rupturii şi al căderii în ruină, fără continuitate iar fenomenul imobiliar scapă controlului specialiştilor şi asta naşte hazardul… Altă tensiune este lipsa de respect a societăţii, în general, faţă de valorile proprii individuale. Furtul şi parazitismul intelectual, care naşte <<specialişti>>”.

Neamul nostru ancestral – GRÂUL GRĂITOR semănat de LOGOS este o PÂINE binecuvântată de Dumnezeu spre cuminecarea tuturor Fiilor lui, dar şi ai altor naţii.

GRÂUL GRĂITOR dă VIZIUNEA UNUI NEAM, A UNEI NAŢII, A UNUI POPOR!

„Fără viziune, un popor piere din istorie.”

(Artur Gabriel Silvestri)

Preoţii, monahii şi sacerdoţii mireni – filosofii, scriitorii, poeţii dacoromâni – Corifeii Culturii ortodoxe – Mlădiţele CUVÂNTULUI dumnezeesc, trebuie să urzească pururea cuvintele lor cu mireasma florilor de câmp, să le brodeze ca pe o Liturghie a scrisului sacru, întrupând astfel sfinţenia scrisului, pentru a se pârgui astfel Grâul grăitor, căci altfel nu înfrăţeşte şi seacă, nemaiajungând Pâine – Cuminecare. „Grâul – abia pârguit – se instalase negânditor peste urmele rămase doar în memorie.” (Artur Silvestri, România în anul 2010, Ed. „Carphatia Press”, 2003)

Filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, alături de toţi marii Profeţi ai spiritului ortodox român s-a întrupat într-o metafizică a DORULUI, a identităţii TRADIŢIEI, a DEMNITĂŢII, a ADEVĂRULUI, a FRUMOSULUI mistic în arta creativă căutând, scormonind, moşind socratic, ucenici spre a-i călăuzi după marile modele spirituale pentru a deveni Pietre de temelie şi Stâlpi de dăinuire întru ROMÂNIA TAINICĂ.

Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS alege din Pantheonul spiritual al DACIEI Mari – GRĂDINA Preacuratei Crăiese MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, NUME, cărora le hărăzeşte dincolo de soarta istorică un DESTIN pretranscedental, al înfăptuirii, al împlinirii, al desăvârşirii sinelui lor întru sinele Neamului, ca dăinuire pururea.

Persoanele acestor NUME, alese din Calendarul ursitoarelor, devin una cu Opera lor, sălăşluind întru FRUMOS pentru a se răsfrânge sublim ca MESAJ, ca EMOŢIE, ca VIBRAŢIE, ca VIZIUNE, ca HAR, ca RUGĂ, ca DOR, ca DAR, ca IUBIRE!

ROMÂNIA TAINICĂ ESTE O MARE FAMILIE ARISTOCRATĂ A SPIRITULUI ORTODOX!

Paralel cu această grandioasă misiunea de a descoperi, iniţia şi forma o GENERAŢIE de scriitori creştini, a smuls din arhive, manuscrise îngălbenite de vreme sau din braţele uitării, memorii peste care s-a aşezat pulberea nepăsării, precum scriitorul proto-român Martin de Bracara (sec. VI d. Hr.) ori Paul de Lahovary.

Pe cel din urmă l-a numit în documentarul său din 2005, „Ultimul Bizantin.”

Paul Lahovary (30.07.1909 – 11.05.2001) s-a născut într-o veche familie aristocrată, armână, cu rădăcinile pe insula grecească Naxos, înrudit printre alţii şi cu prinţesa scriitoare Marta Bibescu. Alesele sale studii universitare în Drept, Istoria Artei şi Litere, precum şi cultul naţional l-au format un remarcabil scriitor privind genurile de roman, nuvelă, poezie, istorie, eseu, Note de călătorii, traducător în franceză, în mod expres al lui Eminescu.

Pe lângă vocaţia literară, a înnobilat şi misiunea didactică la catedra de franceză, ajungând un diplomat de carieră, ataşat de presă în Suedia, unde s-a stabilit după anul 1948, fiind şi un pasionat al călătoriilor pe diferite meleaguri străine Egipt, Franţa, Grecia, Italia, Ţările Scandinave.

A fost căsătorit cu distinsa suedeză Ulla Mariana Engberg cu care a avut patru copii: Olenka, Andre, Catrine şi Dominique.

Operele care l-au făcut nemuritor au fost „Mesure d’une ombre”, „Vântoasele”, „Casa Terekov”, „Piano Nobile”, „Crai Nou”, „Doamna Colet. Amanta bărbaţilor de geniu”, „În Umbra Marelui Flaubert” , „Caleidoscop suedez” ş.a.

A primit Ordinul Coroanei României în anul 1937 şi premiul „Romulus Cioflec” pentru cel mai bun roman al anului 1947, „Crai Nou”.

„Piano Nobile” a fost prima întâlnire a lui Artur Gabriel Silvestri cu Paul Lahovary, într-un Anticariat din Bucureşti, într-o călduroasă zi de vară. „Tot ceea ce îmi amintesc, mărturiseşte filosoful socratic, este secvenţă întretăiată, de fapt un şir întrerupt de fulguraţii ale văzului interior care întoarce numai aparent timpul înapoi, într-un azi care trece şi el, clipă de clipă, dintr-un ieri de neatins.” (Artur Silvestri, Paul Lahovary – „Ultimul Bizantin.” Carpathia Press-2005)

„Vântoasele” – ielele – făpturile aerului în romanul bizantinului împletesc drama desrădăcinării cu tabloul vieţii rurale zugrăvit într-o cromatică a tradiţiei, a miturilor, a superstiţiilor, chiar a eresurilor, reliefând prospeţimea unei rusticităţi primitive.

„Măsura unei umbre”, eu aş fi numit titlul lucrăii Măsura unei lumini, fiindcă nici Meşterul Manole şi mai cu seamă marele Domnitor Vlad Ţepeş, protagoniştii romanului său n-au fost niciodată umbre.

Paul Lahovary l-a făcut contemporan pe meşterul argeşean cu marele Voievod din stirpea boierilor olteni, a cărui faimă legendară s-a întins cu strălucire până astăzi, dincolo de eforturile tenebroase ale industriei detractoare, profanatoare „draculiene”.

Abraham/ Bram Stoker (1847-1912), vrăjmaşul lui Hristos şi al Bisericii sale, scriitor irlandez iniţiat în vampirism şi în pseudo-ştiinţele oculte, specifice rasei sale, semite, ajutat de legatul papal Nicolae de Modrussa, de Povestirile germane despre Vlad Ţepeş Dracula, apărute în formă orală şi tipărite pe cheltuiala patriciatului săsesc, când tiparul abia inventat se afla în mâinile sale, de cronicarul Thomas Ebendorfer, de poemul lui Mihail Beheim, de jurnalul imaginar al lui Jonathan Harker, de Joseph von Hammer-Pourgstall, Leopold Ranke, Cesar Cantu, ori I. Bogdan, conturându-şi o imagine vampirică, în ficţiunea sa, substituind personajul Dracula, conte secui cu marele Domn al Ţării româneşti Vlad Ţepeş, „prin prisma răuvoitorilor autori saşi, asupra Voievodului valah.” (Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 245-247, 269, 273)

Abraham/ Bram Stoker a amestecat cele două elemente reale Dracula şi Transilvania în cazanul fanteziei sale maladive, cu mătrăgună şi cucută prelinse din născocirile saşilor şi maghiarilor pentru a-şi scoate personajul vampiric, stigmatizând astfel pe Voievodul valah şi defăimând o Naţiune binecuvântată de Dumnezeu, care prin jerta Conducătorilor ei a salvat Occidentul de la transformarea lui în paşalâc.

Faptul că istoricii, ierarhii B.O.R., filosofii, academicienii, scriitorii, cu mici excepţii au tăcut ori s-au amuzat de halucinaţia lui Stoker, i-a permis acestuia să-şi infecteze cu virusul ucigaş de conştiinţe, cititorii dependeţi de drogul senzaţiilor tari.

Este revoltător acest fapt murdar!

Este înfiorător acest stigmat!

Este abominabilă această fără-de-lege!

Vlad Ţepeş era fiul Voievodului Vlad Basarab, fiul natural al Marelui Domn Mircea cel Bătrân, gratulat de unele nu dintre cele mai corecte cronici ale vremii Vlad Dracul, aşa cum fiul său Vlad, care trebuia să fie cunoscut ca Vlad al II-lea Basarab, a căpătat porecla de Ţepeş, de la măsura cu care şi-a înălţat turcii şi răufăcătorii.

Se cuvine aşadar, să clarificăm lucrurile. Să le punem în în jilţul lor voievodal, regal.

Vlad Basarab – Vlad Dracula (1437-1442/ 1444-1447) făcea parte din gruparea boierilor Drăguleşti, urmaşii lui Drag, rivala ramurei Dăneştilor, urmaşii lui Dan. Lupta pentru ocuparea tronului voievodal dintre cele două ramuri boiereşti, deşi adevărata lor nobleţe era cea românească ori dacoromână, blazonul heraldic, era pe viaţă şi pe moarte, aşa cum arăta şirul domnilor aleşi sau mormintele pretendenţilor răpuşi.

Această încleştare dramatică le-a stârpit chipurile de Icoană întru Hristos, aşa cum au fost creaţi genetic, ontologic, în schimonoseli diabolice, drăceşti. Astfel că geniul poporului valah peste care des se pogoară harul lui Dumnezeu a numit ramura Drăguleştilor, ca pe o grupare a Drăculeştilor.

Prinţul Vlad Basarab a fost investit în rangul de cavaler al Ordinului Dragonului, la 8 Februarie 1431, în catedrala din Nurnberg, ordin înfiinţat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în vederea instituirii unei cruciade împotriva otomanilor. Din Ordinul Dragonului mai făceau parte la vremea aceea, regele Poloniei, Vladislav Jagello, marele duce al Lituaniei, Vitovd, regele Aragonului şi Neapolului, Alfons al V-lea şi despotul sârb Ştefan Lazarevici.

Ordinul era reprezentat printr-un medalion de aur pe care era gravat un dragon verde încolăcit în cerc, iar deasupra se înălţa o cruce cu inscripţia pe latura verticală: <<O, quam misericors est Deus!>> – „O, cît de milostiv este Dumnezeu!”, iar pe latura orizontală: <<Pius et Justus!>> – „Fii Credincios şi Drept!”

Faptul că Dragonul era precedat de CRUCE, arată biruinţa Ei asupra balaurului.

Dragonul este fiinţă ancestrală Păzitorul Pomului Vieţii – Cunoaşterii Binelui şi răului în Paradis, devenit sub ispita lui Lucifer, Ispititorul care a cauzat căderea primului Om prin liberul său arbitru. Simbolul Dragonului a fost preluat apoi de mitologiile orientale, răsăritene sau occidentale. În Occident păzeşte Lâna de Aur şi Grădina Hesperidelor (fructe ce conţin uleiuri eterice), în Orient păzeşte comorile de aur, argint sau perle, iar în răsărit în Dacia este Şarpele casei, păzitorul ei. Dragonul a ajuns şi simbol monarhic, îndeplinind funcţia regală şi ritmurile vieţii.

IISUS HRISTOS îl asociază ca iudă a lui Lucifer, simbol al răului, învins de EL pe Crucea de pe Golgota, de Arhanghelul Mihail, de Sfântul trac Mare Mucenic Gheorghe şi de toţi Îngerii, Sfinţii, Martirii, Mărturisitorii Lui cereşti şi pământeşti.

Din nou geniul popular valah a asociat prin înţelepciunea sa dragonul cu dracul. Aşadar, Vlad Basarab, Cavaler al Ordinului Dragonului, purtătorul acelui insemn a devenit Vlad Dracul, iar Vlad al II-lea Basarab, ajungând Voievod a folosit ca măsură de pedeapsă pentru păgânii turci ce ne răpeau şi profanau copiii, ţeapa, ca pe o ispită pentru poftele lor spurcate, supranumit de cronicile pro/ contra Ţepeş.

Voievodul Vlad Ţepeş a strălucit prin dreptate, curaj, strategie şi o vitejie ieşită din comun, egalat mai târziu de Mihai Viteazul, fiind una dintre cele mai proeminente figuri istorice, asemuit în epocă ca şi Domnul Unirii, cu marele Alexandru Macedon. Mult mai demn decât amploiaţii cronicilor veninoase saşi şi maghiari a fost cronicarul Mehmet Mustafa Ali, care a consemnat victoria de răsunet a Voievodului Vlad asupra cuceritorului Constantinopolului Mahomed al II-lea, stârnind admiraţia marelui sultan şi subliniind imperios „aportul lui Ţepeş la apărarea popoarelor din centrul Europei, care au fost salvate de cotropirea imediată a otomanilor.” (Istoria turcilor, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975)

Legat de admiraţia sultanului faţă de Vlad Ţepeş, istoricul Xenopol remarca: „Turcul admiră în Vlad însuşirea de a se face temut şi ascultat de supuşii săi, idealul ocîrmuirii otomane.” (A.D. Xenopol, Istoria românilor, vol.II, Iaşi, 1889, p. 293) Despre acest Voievod pe care Nicolae Iorga îl numea „cumplit de viteaz”, au scris corect Grigore Nandriş, Raymond T. McNally, Radu Florescu, Gianfranco Giraudo, clericul Antonio Verancsics, Mihail Bocignoli, Mihail Dukas, Laonic Chalcocondil, N. Stoicescu, Ştefan Andreescu, Corneliu Leu, Ion Stăvăruş, Filippo Buonaccorsi Callimachus, Jean Louis Carra, Ion Budai-Deleanu, Gheorghe Şincai, Aaron Florian, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu, I.H. Rădulescu, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu, N. Ionescu, A.D. Xenopol, Gh. Ghibănescu, Ştefan Ştefănescu, Ilie Minea, C.C. Giurescu, Marin Sorescu, Doru Năstase, Dan Lucinescu ş.a.

Pe acestă linie în concordanţă cu Adevărul şi realitatea faptelor istorice şi-a conturat lucrarea ca o Icoană, despre Vlad Ţepeş, „Ultimul Bizantin” – Paul Lahovary. „Mesure d’une ombre” a fost privită de Paul del Perugia ca, „ o capodoperă de istorie sacră”, de Jean-Francois Charpal, „o carte care nu v-a îmbătrâni”, de Virgil Cândea, „Un roman cu o sobrietete de cronică”, iar de Artur Silvestri, „o restituţie excepţională, documentată istoriceşte şi fără nici măcar o singură intenţie de a scoate senzaţii tari din figura unui personaj istoric cu merite ce nu se discută.” În orice act creativ, formativ, didactic ori pedagogic, sacerdotul spiritual Artur Gabriel Silvestri s-a impus magistral lăsând posterităţii o adevărată desfătare!

Din păcate a mai trecut un an fără maestru Artur Gabriel Silvestri! Acolo, în lumea drepților, s-a reunit în acest an și cu buna noastră prietenă Mariana Gurza, cu care purtam mereu la sfârșit de noiembrie o lungă discuție despre cel care ne lipsea atât de mult!

Un gând pios și mult dor ne-a rămas aici, în suflet, pentru cei care cu siguranță trăiesc încă în ROMÂNIA TAINICĂ !

–––––––––––––––-

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț

29 Noiembrie 2021

+ Ajunul Sf. Apostol Andrei şi Sf. Ierarh Andrei Şaguna

Mircea Dorin ISTRATE – POEME DE SUFLET

FII DAR ROMÂN, ADEVĂRAT

Doar dacă simți că-n vene-ți curge

Bătrâna DUNĂRE ce plânge,

Și-un MUREȘ lin, însângerat,

De dealul OARBEI blestemat,

Și CRIȘURI, ce împreunat

Cu TÂRNAVELE lenevite

Cuprind CÂMPII ce-s înflorite,

Și-o TISĂ lină și un NISTRU

Ce la vecini se varsă-n ISTRU,

Și-n brațe-ți dă tării, CARPAȚII,

Și-n suflet CODRII ce ți-s frații,

Și CÂMPURI large, roditoare,

Și DEALURI care râd în soare,

Și-o GLIE ce-i de pus pe pâine

Ce ieri și azi și răspoimâine

Ne-o tot hrăni flămânda gură

Și ne-o-aminti de cei ce vrură

De-atâtea ori să ne-nnrobească

Pe VATRA NOSTRĂ STRĂMOȘEASCĂ,

Vei fi ROMÂN ADEVĂRAT,

Și-n fața sorții, NE-NFRICAT

Vei fi scoborâtor la RÂND,

Din cei ce-n SUFLETE și GÂND,

Au fost uniți în fața sorții,

aici să stăm în VECI, CU TOȚII.

De încă ții LIMBA STRĂBUNĂ

Să-ți fie vorbă, caldă, bună,

Și DATINI vechi și SĂRBĂTORI,

Și OBICEIURI care vor

Ne aibă strâși, îngemănați

De toți ai noștri ce-s plecați

Spre cer cu ZEI și DUMNEZEI,

În veci de veci vom fi cu ei

COLUMNE cu nemuritori,

Ce nimănui n-or fi DATORI.

Și de-om trăi în ăst lumesc

CREȘTINI sub umbră de ceresc,

Și-om fi ca frații-n veci UNIȚI,

Vom fi mereu NEBIRUIȚI,

Iar când vor fi pe-aici nevoi,

Din noi s-or naște mari eroi,

Că suntem neam, ce în ceresc

Avem SĂLAȘ dumnezeiesc,

Cum spusu-ne-au de-atâtea ori

Străbunini mei, NEMURITORI.

Fiți dar ROMÂNI ADEVĂRAȚI

În GÂND și-n CUGET, ca buni FRAȚI,

Cereți IERTĂRI de-aveți păcate

Și-așa să-mi mergeți mai departe

CURAȚI, de-apururea UNIȚI,

Și-atunci veți fi, NEBIRUIȚI.

VISARE DULCE-NLĂCRIMATĂ

În nopți de toamnă îmbrumată,

Când înfioară cu răcoare

Un vânt subțire cu-a lui boare

Venit din ceea depărtare,

Te văd în vis, ca altădată

Pe tine, muguraș de fată,

Cu părul ca și mura coaptă,

Cu ochii ca albastrul mării,

Cum vii, pe umedul cărării

La ruga mea, cea-ndurerată.

Eu, însetat de-a ta iubire

Îți simt dorința din privire,

Ca într-o strânsă-mbrățișare

Să-nfiorăm c-o sărutare

Păcatul dulce, cela care

L-om face de acum nainte,

Și ține-l-om apoi aminte,

În țandără de gând, cuminte,

Ne fie-n suflet, alinare.

Ce-o fi apoi, mai nimeni știe,

Va fi o dulce tăinuire,

Ținută veșnic ferecată

În gând și inimă, ce-odată

Va fi avere nestemată,

Un vis, o geană-nălcrimată

La clipa vremii ce ne-a dat,

Simțitul cel adevărat,

Ce naște dulcele păcat.

Târzie-i toamnă, tu nu vii

Să-nvie vechile iubiri

Din vremi ce fost-au împliniri.

Acum, te-asunzi în amintiri,

Și de acolo, când și când

Îmi tulburi nopțile la rând

Cu vise ce au fost odată

Trăire vie-adevărată,

În Raiul dulce-al tinereții,

Când am trăit clipita vieții

Ce ne-nălța din ăst lumesc,

În învrăjitul cel ceresc.

Când mâine ziuă se va face,

Vraja visării s-o desface,

Și-n dimineața îmbrumată

Dori-voi noaptea așteptată,

Ca să-mi mai fii, ca și-altădată,

Visarea dulce-nlăcrimată.

––––––––––

Mircea Dorin ISTRATE

1 Decembrie 2021

Târgu Mureș

Mirela Minuța ALEXA: La mulți ani, iubită Românie!

Hei, frate, șterge-ți geana de roua sângerată!

Cum eu mi-am dosit rana sub iia înflorată…

Tu, soră, ia-ți năframa și straița din tindă,

Că ne așteaptă mama cu pâine aburindă!

Măcar o zi, doar una să-i facem bucurie

Și să lăsăm ranchiuna… Duce-s-ar pe pustie!

C-au reușit magnații, iudei avizi de faimă,

Să-nvrăjbească frații de-un tată și de-o mamă!

Azi este ziua mamei… Cât rabdă ea, sărmana!

Sub asprele sudalme purtându-și demnă rana…

Suspinul și calvarul doar Domnul i le știe…

Când soarbe din paharul cu fiere și leșie.

Dar azi e sărbătoare, la Alba ne așteaptă

Cu pâine și cu sare, la fel ca altădată…

Când ne țineam de mână, prinși în hora frăției,

Cu steaguri tricolore, toți fiii României…

Fraților, putem smulge acest jug al sclaviei,

Uniți putem învinge războiul Plandemiei!

Credința și iertarea, iubirea, dorul gliei…

În ele stă salvarea noastră și-a României!

Ți-au venit pruncii, mamă! Ieși în întâmpinare,

Să-i ungi cu mir pe frunte, spre binecuvântare!

Să dăinuiești sub soare liberă, cu mândrie,

Mulți ani, înfloritoare, iubită Românie!

Autor: Mirela Minuța Alexa

Mihaela AIONESEI: Îndemn la unitate

Îndemn la unitate

Românii mei ca niște zmei

Să nu vă plecați fruntea la atei!

Inima să nu vi-o înstrăinați

Hulindu-i pe ai voștri frați!

Că-s vaccinați ori nevaccinați,

Temători ori prea zdruncinați,

Mai mult ori mai puțini patrioți,

Toți suntem pe acest plai, compatrioți.

Și pentru Ea, române, oricine ai fi.

De ești plin de ură, degeaba te-oi jertfi!

Mai bine întinde mâna bărbătește

Și țara, iubind unitatea, îți cinstește!

Hai să ne prindem de mâini

Iertarea nu încerca s-o mai amâni,

Să învățăm iar hora strămoșească,

Uniți ca frații, n-are cine s-o oprească!

Hai, oltene, fă tu primul pas!

Fii cu munteanul în același glas,

Dobrogene ieși grabnic afară

Nu lăsa lupii să muște din țară!

Hai, moldovene, strigă odată!

Să se adune degrabă suflarea toată.

Marele Ștefan să ne fie călăuz,

El niciodată nu a fost confuz.

Fii de nădejde pe drumul drept

Lasă crucea să urle în voie în piept.

Ține-te de fratele tău mai mic

Care nu mai înțelege din haos nimic.

Hai, ardelene cu pas mărunțel

Apropie-te și tu de ei nițel.

Iubește-i și prinde-te în horă

Fă loc să intre și Basarabia-soră.

Și Bucovina cea luminoasă

Las-o să se simtă ca acasă.

Maramureșul, uite, iute se prinde,

Lasă ranchiuna, mâna o întinde!

Banat și Crișana, voi ați rămas.

Haideți cu toții să facem primul pas

Să fim măcar azi un exemplu în lume

Pentru al Ei drag și sfânt renume.

Plini de iubire, cu numele Ei pe buze

Să-i fim frumoasei Românii, noi – călăuze!

La mulți ani românii mei/ Fiți viteji ca niște zmei!

Mihaela Aionesei, Târgu Secuiesc, 1 Decembrie 2021