Categorie: Articol

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre fanteziile Dr. Viorel Roman

Am mai avut prilejul sa ma refer la producțiile de literatură fantastică semnate de către Dr. Viorel Roman.

Intre altele V.R. repeta cu încăpățânare termenul de “Sfântul Imperiu German”. Sub această apelație VR cuprinde și curtea masonizată de la Viena ba chiar și actual Europa “unita” și asta în ciuda faptului ca aceasta Europa “unita” fuge ca de foc de orice aluzie la origini creștine. Dar mai departe același VR a ajuns la un soi de “lingo” efectiv stupefiant.

El a ajuns să spună că “Sfântul Imperiu German”, repet, în intelegerea lui VR asta ar fi fost curtea masonizata de la Viena, a desfintat în Ardeal “doar” mănăstirile Ortodoxe “contemplative” (?!) care nu ar fi fost social utile aceluiași “Imperiu Sfânt German”, id est curtea masonizată din Viena. Incredibil! Probabil fără să își dea seama VR folosește aceiași argumentare și același lingo folosit de către sinistra creație stalinista, ”Biserica Vie”. Aceste fiind spuse, cu riscul de a mă repeta, trebuie adăugat.

Este incredibilă capacitatea lui Viorel Roman de a repetă aceleași lucruri și aceleași idei fixe, din nou și din nou. Dintr-un alt punct de vedere aceste repetiții vădesc un manierism încăpățânat. Dar din nou faptele îi stau împotriva. Care „pact” Imperiu-Papa? Oare captivitatea papală de la Avignion nu a existat? Regele, ‘prea creștin” al Franței se războia sălbatic cu „Imperiul”, iar apoi bătălia inter-europeană a devenit sinistră. Care „teocrație” ortodoxă? Bisericile Ortodoxe au fost periodic persecutate sălbatic: iconoclasm, Petru cel Mare, comunism. Dar ultimul argument marca VR, „imperiul româno-catolic UE/NATO” este efectiv patetic. Acolo este un regim sodomito-demonic. Ceea ce afișează nu sunt articole sau analize, sunt literatură fantastică .

De fapt Viorel Roman este un autor de literatură fantastică. Este adevărat că VR cuprinde în personalitatea sa și o dimensiune monomaniacala. Dar asta nu schimbă împrejurarea că el este un scriitor bun, avântat și pasionat. Textele lui nu sunt articole istorice, sunt povestiri despre ce ar dori VR să fie. De multe ori asta duce la rătăcire. Cei care intră prea adânc în hățișul fanteziei riscă să se piardă în el. Mă tem că asta i s-a întâmplat lui VR. Acestea fiind spuse aș vrea să îl asigur că îl respect ca persoană, multe dintre formulările lui le apreciez ca frumoase manifestări stilistice dar nu mai mult. Ceea ce VR nu sunt argumente, sunt închipuiri.

VR comite o greșeală metodologică esențială și care îl condamnă ca mereu și mereu să greșească până la nivelul de a deveni ridicol.

Confuzia lui stă într-o neputință de a delimita tărâmul spiritual de cel secular.În încercările sale VR folosește argumente și fapte crezut istorice. Aparent VR nu înțelege că oamenii și înjghebările lor sunt stări eminamente vremelnice și că desăvârșirea vine la sfârșitul istoriei și nu în curgerea ei. Nu îmi dau seama dacă VR comite această greșeală din rea credință sau din neînțelegere. Personal, deoarece am sentimente pentru VR, nădăjduiesc că din a doua cauză.

Voi cuta să adresez câteva dintre ele.

Foarte frecvent VR pomenește o altă plăsmuire a fanteziei sale, repet de coloratură monomaniacă, „teocrația moldo-valahă”. În primul rând ar trebui precizat înțelesul termenului. Teocrație este o societate aflată sub controlul clerului. Asemenea teocrație a fost Tibetul și asemenea teocrație este Iranul și este Vaticanul în Ortodoxie așa ceva nu a existat.

În Bizanț, întotdeauna, a existat clară diferențiere între sferele de autoritate ale Împăratului și ale Bisericii. La fel a fost și în toate țările Ortodoxe și astfel a rămas această înțelegere până în ziua de azi. Biserica avea în grijă nevoile duhovnicești. Chiar și sub persecuții, ca cele suferite sub Petru cel Mare și urmași ai săi sau, cele fără precedent din vremea comunismului, Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la datoria ei. Această explică unitatea canonică nezdruncinată pe care o are Biserica Dreptmăritoare, singura adevărată.

VR promovează un program și textele lui sunt manifeste de intenție drapate în limbaj istoric dubios. VR este un propagandist. Mesajul lui este strident și provocator și bănuiesc, deliberat așa. Între sterotipurile folosite mai frecvent se afla și termenul, conceptul de „moldo-valahi” pe care el îl atribuie Românilor din zona extracarpatică. Este desemnare după așezare geografică a unei părți din Națiunea Română. Dar VR crede că această opțiune de terminologie ar însemna efectiv că Românii din teritoriul ardealo-banatic și cei de dincolo de Carpați ar fi altceva; el se înșală grav. Mai rău, folosind informație după ureche, informație greșită sau incluzând aberații VR crede că va fi capabil să propună un viitor istoric.

Între altele VR vorbește frecvent și despre o închipuită definire a sferelor de influență între Episcopul Romei, zis „papa” și Împăratul German. Nimic mai fals, acea „înțelegere” nu a existat și asta dintr-un motiv simplu, Episcopul Romei, zis „papa”, mereu s-a voit și încă se voiește un suveran laic. După cum se știe și cum magistral a arătat Dostoievski în „Frații Karamazov”, Episcopul Romei a sucombat ispitei a „treia”. De aici încolo VR efectiv fantazează.

Frecvent VR pomenește de o „înțelegere”, ce ar fi avut loc, conform fanteziei sale, în mileniul I d.Hr. între zice, același VR, „papa (i.e Episcopul Romei) și Împăratul” Imperiului Roman de Națiune Germană”. Oare la ce se referă fantezia, mereu monomaniacă, a lui VR?

Desigur ca plăsmuire fantastică afirmăția lui VR poate avea stare existențială în gândul său, dar, confruntată cu realitatea istorică, ea nu există. Nu putea există din motive de substanță și voi caută să explic.

Atât Imperiul cât și Episcopia Romei,zis „Biserica” romano-catolică, au fost realități și puteri temporare. Episcopul Romei, zis „papa”, s-a voit mereu un suveran temporar care să stea peste ceilalți suverani. Deci între acest Episcop al Romei și Împăratul apusean era o rivalitate care se manifesta în conflicte armate. Astfel în veacul al XI-lea toți Episcopii Romei au fost numiți de către Împărații „saxoni”. Abea după moartea împăratului Henry al III-lea(1056) a putut Episcopia Romei să capete preponderență. Iar asta a însemnat o lupta lungă, cunoscută ca „lupta pentru investitura”, între 1076-1122. Această lupta urma să determine cine are dreptul de a numi Episcopi și stareți, Episcopul Romei, zis „Papa”, sau Împăratul. Abea în 1122, prin compromisul de la Worms s-a acceptat ca slujitorii Bisericii să fie numiți de către Episcopul Romei, zis „Papa”. Dar Împărații ulteriori din dinastia Hochenstaufen și mai ales Frederick Barbarossa, au ignorat cu desăvârșire acest compromis. Mai mult ei au și dat nume celor două puteri în conflict, „Sanctum Imperium” și „Sacra Ecclesia”. Dar ulterior această lupta pentru puterea temporară a căpătat dimensiuni critice pentru Episcopia Romei.

Cuprins de orgoliu și ambiții fără acoperire, Papa Bonifaciu al VIII-lea a provocat pe regele Franței, „regele preacreștin”, Philip al IV-lea, „cel Frumos”. Într-o enciclica,”Unam Sanctam”, Papa s-a avântat a spune că toți oamenii și toate regatele trebuie să se află sub ascultarea lui. Inițial „regele preacreștin” s-a mulțumit să răspundă și să decline ironic această pretenție nesănătoasă a Papei, numindu-l „îngâmfarea Sa”. Episcopul Romei a făcut imprudența de a escalada și de a excomunica pe „regele preacreștin”. Fără zăbavă acesta și-a trimis emisarii care, în armură, au intrat în reședința papală, l-au apucat pe Episcop și l-au pălmuit într-o manieră care, câteva zile mai târziu, l-a expediat în lumea cealaltă. Mai mult, Regele „preacreștin” a ales un alt Papa și i-a stabilit reședința la Avignon unde a rămas papalitatea până 1378 că supus ascultător al „regelui preacreștin”. Au urmat apoi perioade încă mai critice când au existat, concomitent, mai mulți „papi” și „contra papi”. Iar apoi Episcopul Romei a sfârșit ca suveran temporar în Italia. Excesele curții papale au dus apoi la schisme și în final la reforma. Din cele arătate, fapte istorice ferme, rezultă că Episcopia Romei a suferit mereu conflicte și aceste conflicte s-au datorat împrejurării că această structura mereu a căutat să se „acomodeze” lumii și nu invers. Astfel s-a ajuns la situația de azi când Bisericile ținând de Episcopia Romei sunt monumente arhitectonice goale. Atunci când VR vorbește de „conlucrarea” sau legătura dintre actualele structuri temporare din Europa de apus (EU,NATO) și Episcopia Romei el pur și simplu fantazează, departe, foarte departe de realitate. Actualele entități, EU, sunt nu doar activ seculuare, ele sunt în interiorul demonismului.

Cele spuse nu înseamnă de fel tăgăduirea meritelor pe care Episcopatul Romei, zis biserica romano-catolică, le-a avut. Dar a afirma că Ortodoxia, singura structura creștină autentică și având continuitate desăvârșită, în formă și în duh și care este Trupul lui Iisus, ar trebui să se alăture plăpândei și slăbănogitei Episcopii a Romei, este o aberație.

Adevărul nu este suma unor păreri. Adevărul este o Persoană, având și Duh și Trup, iar acesta este Biserica Dreptmăritoare, Pravoslavnica, Ortodoxă, „una, sfânta, sobornicească și apostoleasca”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

12 decembrie, 2018

Dr. Viorel ROMAN: Constantinopol versus Moscova/opinie

Comșuța Radu| : Citind articolul dvs. (de mai jos n.a.) am dat peste un detaliu din istoria Rusiei care mi-a atras atenția. Spuneați la un momentat dat de campania militară poloneză din secolul al XVII când ortodoxia a fost salvată de doi nobili ruși, iar viața micului țar Dimitri de un țăran rus Ivan Susanin.

V-am relatat acest detaliu pentru că aceste personaje, apar intr-un tablou celebru al unui pictor rus care s-a stins din viață anul trecut. Deși pictura și autorul lor sunt celebri în Rusia, la noi în România nu am găsiti pe nimeni să știe mai multe despre el. Moartea sa a fost anunțată doar de un comunicat al unei agenții de presă și cam atât.

Pe scurt mă refer aici la tabloul ”Rusia Eternă” al lui Ilya Serghevicii Glazunov, pictat în 1988, care s-a vrut ca într-o singură imagine să cuprindă întreaga istorie a Rusiei reprezentată prin personaje istorice și simboluri religios-culturale. Mă rog, accentul e pus mai mult pe partea spiritual-ortodoxă. Ideea mi s-a părut genială și modul de realizare al acestui tablou este absolut excepțional, plin de semnificații și simboluri culturale, istorice, politice și religioase.

M-a interesat acest tablou care la prima vedere de frapează, dându-ți așa un fior mistic. Toate informațile mele despre el, le-am găstit doar pe internet. Am găsit și o legendă a tabloului în rusă, după care am reușit să identific multe din personajele și simbolurile tabloului, și astfel să aflu mai multe despre el.

Dvs. ca un cunoscător al culturii și istoriei ruse după cum am văzut, poate mi-ați putea recomanda și alt surse, lucrări scrise unde aș putea găsi mai multe informații legate despre acest subiect (operă sau autor).

E păcat că lăsăm ca animozitățile politice actuale să ne umbrească interesele culturale, (care nu văd ce legătură ar avea cu politicul), altfel nu văd de unde atâta neștiință și ignoranță față de un om care totuși, a primit și o medalie UNESCO ca o contribuție la istoria și cultura întregii lumi!

Constantinopol versus Moscova 

1030 de ani de la Botezul poporului Rus in apele Nistrului, la porunca Marelui Cneaz Vladimir cel Mare si Sfant (978-1015), cel asemeni Apostolilor (Владимир Святославич), cu prilejul căsătoriei sale cu Ana, fiica împăratului bizantin Romanos al II-lea, e in acest an o mare sarbatoare. Simfonia dintre Tarul pravoslavnic si Biserica sa, Rusa, a fost inlocuita in anul revolutionar 1917 cu o simbioza cu statul marxist-leninist, ortodoxo-comunist, al Sfântului Proroc Amos (sec. VIII î.d. Hristos) din Vechiul Testament si emulii sai atei din sec. XIX-XX, Marx, Engels, Trotzki, Lenin, Stalin, o pseudo religie cu promisiuni de rai milenar pe pamant.

Dupa 1989 rusii, condusi de vizionarul Mihail S. Gorbaciov, renunta la marxism-leninismul inspirat de la Prorocul Israelului Amos si sub presedintele Federatiei Ruse Vladimir Putin, patriarhul Kirill al Moscovei si al Intregii Rusii se intalneste cu papa Francisc in februarie 2016 la Havana unde ei dau un Comunicat comun istoric, fara precedent de la Marea Schisma, din anul 1054.

Patriarhul rus si papa constatata in „Relațiile reciproce dintre Biserici, problemele esențiale al fraților noștri și perspectivele de dezvoltare a civilizației umane“ ca „Nu suntem concurenți, ci frați.“ In aceasta atmosfera Putin e intampinat la Sfantul Muntele Athos ca urmas al imparatilor bizantini, el ii depaseste pe toti, de la Sf. Vladimir la Boris Ieltin, de aceea patriarhul Kirill il numeste pe Putin „o minune dumnezeiasca“, piatra de temelie a refacerii unitatii crestine. Asta influenteaza fireste si Sinodul Bisericilor Ortodoxe din iunie 2016.

In Ucraina, care își declara 1990 independența în Uniunea Sovietică, reapare conflictul a cinci orientări crestine: cei din vest sunt cu Roma, cei din est cu Moscova, unii pentru Constantinopol, alți pentru America, sau autocefalie la Kiev. Patriarhul grec de la Constantinopol, Bartolomeu depasit de avântul lui Putin si Kirill, tergiversează soluționarea disputei dintre Biserica ucraineană din cadrul Patriarhatului Moscovei si cererea de autocefalie, fundament al unui naționalism de rău augur, cum vedem deja la procesiunea (крестный ход) a 250.000 de moscoviti șicanată la Kiev.

O retrospectiva

Principatul lui Vladimir cel Mare si Sfant are 17 mitropoliti, din care 15 greci, poate de aceea slavi traia intr-o „dubla credinta“, pravoslavnica dar si cu vechiile credinte. Invazia mongola, tatara din 1237 distruge Kievul si ii supune pe rusi pana in 1480. In acest timp mitropolitul rus se muta la Vladimir, apoi Moscova, devine mai important ca principele, pentru ca avea privilegii si garanta fidelitatea fata de Marele Han al Hoardei de Aur, care scutea Biserica Rusiei Mari de impozit. In vest, principele Galitiei obtine de la Constantinopol o Mitropolie a Rusiei Mici, pe langa cea a Rusiei Mari de la Moscova. Aceste Mitropoli au constituit doua puncte de plecare in dezvoltarea religioasa a slavilor din vechiul popor Rus.

In acest timp papa de la Roma indemna la cruciade inpotriva tatarilor care au imbratisat Islamul. Asa ca Polonia elibereaza Galitia in anul 1349, dar aceste lupte de eliberare erau umbrite de disensiunile dintre ortodocsi si romano-catolici, ultimii proclamau suprematia ritului latin, conform Conciliului de la Lateran IV. Lituanienii elibereaza Volhynia, Kievul, Cernigovorul, o parte din Smolensk si restabilesc Mitropolia veche de la Kiev cu mitropolitul Roman (1355-1362).

Stapanirea lituanienilor de la Marea Baltica la Marea Neagra incurajeaza Moscova. Sf. Sergius de Radonetz indeamna la lupta si binecuvanteza pe Dimitrij Donskoi 1380, inainte de lupta de la Kulikovo Pole, care deschide moscovitilor ofensiva inpotriva tatarilor. Astfel s-au format pe de o parte doua orientari religioase, iar pe de alta parte dorinta de unitate in lumea slavilor orientali, ceea ce s-a realizat la Conciliu de la Florenta. Dar scurt timp, pentru ca Vasilij II il alunga pe mitropolitul Izidor, respinge Unirea si pune Moscova pe picior de razboi cu Roma si Constantinopolul.

Marele Cneaz Vasilij II, 

a cărui lungă domnie (1425–1462) a fost afectată de cel mai mare război moscovit din istoria veche rusă, e cap nu numai al Bisericii Ruse ci si al Ortodoxiei adevarate, al intregii Crestinatati. De atunci mitropolitii sunt numit de Marele Cneaz al Moscovei. Ivan II se declara Tar (Caezar) si de la casatoria cu Irene Paleologul si succesor al Imparatilor Bizatului.

Ordinul Teuton recunoaste titlul de Tar in 1473. Asa se ajunge la Moscova ca „a treia Roma“ si ca Tarulul „seamana cu toti oamenii, insa prin puterea sa el se aseamana lui Dumnezeu. El e vicarul lui Dumnezeu, e Capul suprem al Statului si Bisericii“, dupa Iosif de Volokolmsk. Ruperea de Roma si Constantinopol voita de Vasilij II nu era insa urmata de slavii orientali de sub stapanirea polono-lituaneana, care primesc de la Roma un Mitropolit, care nu e recunoscut de Moscova si fiecare teritoriu ramane cu Mitropolitul sau.

Asa apare ideea unui Patriarhat slav care sa uneasca aceste doua Mitropoli. 1576 aparuse la Roma chiar ideea transferarii Patriarhatului de la Constantinopol, ajuns sub sultanul turc, la Moscova, o cale de inoire pe linia Conciliului de la Florenta. Un sinod la Constantinopol 1590 confirma Patriarhatul Moscovei c pe al cincilea scuan al Bisericii Ortodoxe, dar „Rusii albi“ sau „Rusii mici“, adica ucrainienii, au decis in Sinoade episcopale la Brest-Litovsc, 1595/6, sa se desprinda de Constantinopol Sultanului si patriarhului sau grec si sa se uneasca cu Roma, luand de baza unirea Conciliului Florentin.

Moscova n-a stat pasiva la aceasta orientare spre vest si a mobilizat adeptii Constantinopolului si mai ales pe cazaci. Asa a aparut in regatul polono-lituan doua Biserici a slavilor orientali, una orientata spre Roma si alta spre Moscova si spre Constantinopol. Atat Regele Poloniei cat si Tarul Rusiei se confruntau mereu cu contestatari. In Polonia uni voiau spre vest, Roma, alti spre est, Moscova. In Rusia uni voiau spre sud, Kiev, Constantinopol, alti nici nu voiau sa auda de asa ceva.

Treptat fascinatia culturii occidentale determina rusii in sec. XVIII sa se deschida mai ales germanilor protestanti. La sfârșitul sec. al XVII-lea și la începutul sec. al XVIII-lea, Biserica Ortodoxă Rusă se extinde. In 1688 Mitropolia Kievului e transferată de sub jurisdicția Constantinopolului sub aceea a Moscovei. În următoarele două secole, eforturile misionarilor ruși s-au întins de-a lungul Siberiei până în Alaska și mai apoi în Statele Unite. Protestantismul era anticatolic, asa ca nu numai ca nu era primejdios pentru ortodocsi, ci se puteau imprumuta arme impotriva Romei. Tarul Petrul cel Mare a mers pe acesta linie modernizatoare fara occidentalizare si a degradat Patriarhatul la rang de Mitropolie, careia i-a creat un „Regulament duhovnicesc“ dupa sistem protestant, care prevedea ca Biserica sa fie condusa de un Sfant Sinod, astfel Biserica Ortodoxa Rusa a devenit un Departament al Statului.

Tarina Ecaterina II ocupa Polonia, ii persecuta pe unitii cu Roma, tolereaza insa pe romano-catolici si ocupa Crimeea, Noua Rusie si deschide dupa Pacea de la Kuciuk Kainargi, 1774, pretentia de a-i inlatura pe turci la Constantinopol. Vezi Proiectul Grec si Chestiunea Orientala. „A treia Roma“ cunoaste in sec. XIX un nou avant in vremea Tarului Alexandru I dupa Napoleon, a Congresului de la Viena si Sfantei Aliante. Curente noi cu radacini in Occident: traditionalistii, occidentalizantii, slavofilii.

Politica ortodoxa a Tarului Nicoai I a fost rigida fata de ucrainienii si bielorusii uniti, a caror dioceze au fost suprimate in 1829. Romano-catolicii sunt tolerati, dar supusi presiunilor in vederea reorientarii spre Ortodoxie. Dar cand expansiunea Moscovei parea in stare sa ajunga la Constantinopol si chiar mai mult decat atata, occidentul se trezeste si in Razboiul Crimeei ii convige pe rusi ca merg pe o cale gresita.

Razboiul Crimeei 

1953/6 s-a dus si in sfera spirituala, de o parte erau slavofilii iar de cealalalta catolicii si protestantii. Refuzul violent al Conciliului de la Florenta i-a astfel sfarsit la rusi. Tarul Alexandru II aboleste sclavia taranilor si egalitatea tuturora in fata legii. Apar nihilismul si ideile socialiste. Traditionalistii, slavofilii si discipoli lor au continuat pe linia apologetica a Rusiei si Bisericii Ortodoxe, antiocidentale. Intelectualii sec. XIX cauta sa depaseasca decalajul est-vest prin performante creative. Dostojevski, Tolstoi, dar mai ales Solovev, construeste o punte intre Ortodoxie si Catolicism, renunta la combaterea Romei prin reveninrea la recunoasterea Constantinopolului, dar si a Romei, caci accepta unirea cu Biserica Romei.

Continue reading „Dr. Viorel ROMAN: Constantinopol versus Moscova/opinie” →

Dorel SCHOR: Yvonne Hasan – Memorii desenate

Multă vreme am admirat-o pe Yvonne Hasan ca artist plastic, istoric de artă şi profesor (1925 – 2016) ,fără să ştiu că sub acest nume jumătate franţuzesc şi jumătate islamic, se află de fapt o evreică de rit spaniol, din generaţia pictoriţei Alma Redlinger cu care a fost colegă la şcoala de pictură a lui M.H.Maxy pe vremea restricţiilor rasiale şi apoi eleva lui Alexandru Ciucurencu.

 

 

   Yvonne Hasan a fost profesor la Institutul de Arte plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la Catedra de istorie a artelor. În mai bine de jumătate de secol, această artistă complexă s-a dovedit o creatoare neobosită în grafică, pictură, colaj, guaşă, tapiserie…A fost comentator, teoretician, exeget şi istoric al artelor, critic şi  doctor în filozofie. Autoare a unui foarte interesant studiu despre arta pictorului Paul Klee.
 Este locul să notăm că este considerată fondator al Uniunii Artiştilor Plastici din România. A expus în numeroase expoziţii de grup, dar şi în expoziţii individuale remarcabile, dintre care se detaşează cele din Bucureşti şi Tel Aviv.
Am împrumutat titlul acestui articol după denumirea ultimei expoziţii personale a regretatei artiste. De subliniat în lucrările ei jocul inteligent dat de geometrie, cromatică şi semnificaţie, care ne oferă un limbaj vizual deosebit şi armonios, în care fac casă bună figurativul şi nonfigurativul.

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

12 decembrie, 2018

Dorel SCHOR: Ornei Ben Shoshan – Opțiuni artistice nelimitate

S-a spus despre pictura Ornei Ben Shoshan că ele depăşesc imaginaţia şi extind mult limitele ei obişnuite, că ne înfăţişează o lume distantă, cu creaturi şi obiecte care par să nu respecte legile fizice. Într-adevăr, lucrările ei sunt pătrunse de o infuzie adâncă de experienţă spirituală, din care nu lipseşte un umor graţios şi subtil. Imaginile sunt executate cu detalii intricate şi asezonate cu o multitudine de culori şi elemente decorative.

   În esenţă, vorbim de o pictură vizionară şi metafizică, cu elemente de misticism şi ocultism, bazate în fond pe studiul cabalei, pe meditaţie, pe yoga, religia zen, feng şui, astrologie… Tocmai de aceea, Orna Ben Shoshan este singulară în peisajul artistic israelian şi nu numai. Fiind o autodidactă în materie, aceasta fosta chibuţnică a descoperit singură secretele artei vizuale, fiind acum apreciată pe trei continente ca pictor, ilustrator şi desenator grafic. Opţiunile ei sunt nelimitate ca pictor şi autor prolific, apariţia recentă la vestita editura Amazon din Statele Unite a volumului “O fereastră deschisă către alte dimensiuni” confirmând pe deplin afirmaţia.

   Orna subliniază rolul sufletului în această lume materială şi relaţia omului cu acesta. Privind omul individual, ea consideră că orice experienţă contribuie la dezvoltarea cunoaşterii, la evoluţie, prin ştiinţă şi experiment. Lucrările ei, cu simboluri onirice sau fantastice sunt creaţii picturale , care pot să reziste oricând unei analize estetice exigente, aflându-se oarecum la confluenţa între originalitate şi academism.

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

7 decembrie, 2018

Dan TEODORESCU: La Iași s-au aniversat 100 de ani la Unirea Bucovinei cu Regatul României

Muzeul Municipal Iaşi, sub conducerea doamnei director dr. Aurica Ichim este o gazdă generoasă pentru orice eveniment cultural de amploare, iar cel din 28 noiembrie 2018 a avut şi un puternic impact istoric şi emoţional, deoarece în acea zi s-a aniversat 100 de ani de la Unirea Bucovinei cu Regatul României.

În acest context, SOCIETATEA PENTRU CULTURA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN BUCOVINA – Filiala IAŞI, a organizat ediţia a 86-a din cadrul manifestării denumite „AMIAZĂ  CULTURALĂ  BUCOVINEANĂ”, cu mai multe obiective culturale pe ordinea de zi. Astfel, într-o manifestare moderată de dr. Liviu Papuc, preşedintele filialei ieşene, dr. Vasile Diacon, a conferenţiat despre „28 noiembrie 1918, ziua revenirii Bucovinei la Țara Mamă”, iar conf. univ. dr. ing. Niculai Șorea a prezentat cartea editată de Olimpia Nandriș-Iliescu, sub titlul „Familia Nandriș. Gheorghe și Vasile Nandriș, agronomii familiei Nandriș din Mahala” – volumul 8, Reșița, Editura Graph.

Conform „Wikipedia”, putem menţiona şi faptul că, la 1 mai 1862, la Cernăuți (astăzi în Ucraina), în condițiile revenirii la un regim constituțional în Imperiul Habsburgic, un grup de boieri și intelectuali în frunte cu frații Gheorghe și Alecu Hurmuzachi, sprijiniți de preoțimea românească a Bucovinei, au înființat „Reuniunea pentru Leptură”. Reuniunea avea să-și schimbe denumirea în Societatea pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina în 1865, pentru a deveni, începând din 1869, Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (SCLRB), nume sub care s-a reactivat în martie 1990, cu sediul central la Rădăuţi, dar şi cu o puternică filială la Iaşi.

Reuniunea bucovinenilor de la Muzeul Municipal Iaşi, din 28 noiembrie 2018, a debutat cu balada lui Ciprian Porumbescu, ascultată cu multă emoţie de publicul participant, după care, dr. Vasile Diacon a menţionat: „De Ziua Bucovinei, vă urez La mulţi ani! La mulţi ani bucovineni, La mulţi ani Bucovina! Pe 28 noiembrie 1918, Bucovina, ţara „pădurilor de fagi”, s-a unit cu Regatul României în primul rând datorită lui Iancu Flondor, preşedintele Consiliului de la Cernăuţi. Asta după ce, pe 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu România, iar pe 1 decembrie 1918 Ardealul se uneşte cu România, rezultând Marea Unire. Deci astăzi, pe 28 noiembrie 2018 aniversăm cei 100 de ani de la unirea Bucovinei cu Ţara Mamă”.

În continuare, Vasile Diacon prezintă aspecte importante din Bucovina din urmă cu 100 ani, în cadrul conferinţei cu titlul menţionat anterior. După unele aspecte istorice inedite puse pe tapet şi de dr. Liviu Papuc, Vasile Larco, membru al Asociaţiei Literare Păstorel Iaşi şi membru în Uniunea Scriitorilor din România, a recitat în faşa adunării câteva epigrame şi poezii, iar aplauzele au fost pe măsura talentului scriitorului ieşean.
În continuare, conf. univ. dr. Niculai Şorea a detaliat câteva activităţi culturale bucovinene petrecute recent la Rădăuţi şi Suceava, la una dintre ele fiind prezent şi preşedintele Klaus Iohannis, prezentând în continuare vol. 8 al cărţilor despre familia Nandriş.
A fost prezentată şi lansată în public cartea doamnei Olimpia Nandriș-Iliescu, editată sub titlul „Familia Nandriș – Vol. 8. Gheorghe și Vasile Nandriș, agronomii familiei Nandriș din Mahala” – Reșița, Editura Graph. Autoarea are în prezent 92 ani, locuieşte la Craiova şi este fiica lui Gheorghe Nandriş. A fost ajutată în carieră de acad. Iorgu Iordan, pentru a nu se retrage din facultate şi a putea continua studiile universitare la Bucureşti, a povestit Niculai Şorea.

Din rândul publicului au mai luat cuvântul prof. Cazimir Bohosievici şi Niculae Chiţan, care au menţionat alte aspecte în legătură cu unirea Bucovinei de Regatul României, din urmă cu 100 ani. Înaintea „pozei de grup”, jurnalistul Dan Teodorescu a invitat asistenţa la alte două manifestări din prima decadă a lunii decembrie 2018: pe 8 decembrie, la ora 17.00, la Clubul CFR Iaşi de la Râpa Galbenă, la spectacolul de gală cu piesa de teatru „Protecţia animalelor”, de scriitorul Mihai Batog-Bujeniţă, în regia lui Emil Gnatenco şi pe 9 decembrie, la ora 12.00, la Cercul Militar Iaşi din Dealul Copoului, la o manifestare culturală şi spectacol artistic dedicate Centenarului Marii Uniri.

După „poza istorică de grup”, directorul dr. Aurica Ichim a invitat pe cei prezenţi din nou la Muzeul Municipal Iaşi (din str. Zmeu nr. 3, în casa-monument istoric „Burchi-Zmeu”) în data de 1 decembrie 2018, atunci când, de la ora 13.30 va fi arborat steagul regal, iar în continuare vor avea loc mai multe evenimente culturale, precum: Vernisajul expoziției de medalistică ”Ctitori de neam și țară” – din colecția Iulia-Claudia Antăluță (ora 14.00); Colocviu cu tema ”Elogiu eroinelor Războiului Reîntregirii Naționale”, în organizarea Primăriei Municipiului Iași – Departamentul Centenar, Muzeului Municipal Iași, Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române – Iași, ANCMRR ”Henri Coandă” – Filiala Iași (ora 14.30). Va urma prezentarea albumului ”EROINELE ROMÂNIEI MARI. DESTINE DIN LINIA ÎNTÂI” – Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2018. Prezintă:prof. univ. dr. Adina Berciu Drăghicescu şi dr. Mihail Ipate (ora 16.00). De la ora 16.30 va avea loc Vernisajul expoziție ”Doamne. Jertfă și faptă în realizarea Marii Uniri”, în organizarea Primăriei Municipiului Iași – Departamentul Centenar, Muzeului Municipal Iași şi a Biroului Relaţii cu Societatea Civilă Iași.

––––––––––

Dan TEODORESCU

membru UZPR

Iași, decembrie 2018

Dorel SCHOR: Baruch Elron – desene și schițe

Editura israeliană Saga, prin directorul ei Adrian Grauenfels, ne-a pregătit o frumoasă surpriză prin tipărirea unui album cuprinzând desene şi schiţe ale maestrului Bruch Elron. Unele sunt pregătitoare unor tablouri cunoscute, altele crochiuri cu valoare individuală. Oricum, este o premieră editorială, începutul unui proiect îndrăzneţ de arhivare  şi catalogare a unei vaste şi valoroase opere de artă, o pătrundere în laboratorul de creaţie al unui pictor surprinzător prin ideile şi unicitatea stilului său.

 Adrian Grauenfels consideră, pe bună dreptate, activitatea laborioasă şi concepţia originală a lui Baruch Elron o parte crucială a procesului de elaborare în care muza, imaginaţia, intuiţia şi viziunea artistului se întâlnesc armonios  pe hârtie. Adrian a scanat sute de desene şi schiţe originale stocate în optesprezece mape din arhiva Elron, cuprinzând lucrări în creion, peniţă, tuş, cerneală albastră. Printre ele figurează peisaje, flori, păsări, bărbaţi şi femei, oul primordial,  timpul eternal, elemente geometrice, zodiacul…

Editorul s-a bucurat de sprijinul de nepreţuit al Lydiei Elron care i-a pus la dispoziţie fotografii ale altor numeroase lucrări, aflate în colecţii din Israel, Statele Unite ş.a.

   Albumul cuprinde imagini din seriile atât de apreciate ca Leda şi lebăda, peisaje israeliene, joaca de copii, măşti, umor,  dar şi alegorii, simboluri, mituri.

———————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

5 decembrie, 2018

Isabela VASILIU-SCRABA: Centenarul Marii Uniri (1918-2018)

Motto: “L’unité roumaine n’a pas attendu, pour exister, de recevoir une couronne consacrée à Rome ou à Byzance. L’on peut dire qu’une configuration naturelle, ou… la volonté même de la Providence a posé sur le front du people roumain la seule couronne dont il revendique la possession:  celle de ses montagnes, Corona Montium, qui entoure de ses murs crénelés l’antique Dacie et que mentionnent les plus anciennes descriptions de cette terre, sur laquelle devaient se dérouler les fastes de son histoire ” (acad. G.I Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, 1943, p.334)

Manipularea (sau dresajul mediatic) aliniază, netezeşte diversitatea. A o pune în discuţie (a o critica) înseamnă a te sustrage uniformizării. Faţă de vremurile când numai institutele superioare se doreau a fi instrumente de dominare prin înrâurire politică, secolul trecut a adus noutatea mass mediei, mijloc de clonare a gândirii pe şablon, cu atât mai eficient cu cât reuşeşte mai bine să anihileze dreptul constituţional al fiecărui om de a gândi diferit. Pentru a putea mai bine controla mass-media, in România ocupată de armata lui Stalin s-a desfiinţat multitudinea de edituri, de ziare si de cărti, eliminând din librării si din biblioteci mai toate scrierile rezultate din participarea nemijlocită a românilor la cultura europeană, cu specială atenție pentru împiedicarea difuzării lucrărilor istorice semnate de academicieni și universitari români a căror prestigiu trecuse de mult granițele ciuntite ale României Mari  (vezi P. Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000).

Ne gândim la următoarele scrieri interzise înainte de 1990, dar care și azi sunt practic de negăsit, autorii fiind în majoritate masacrați în temnițe politice comuniste. In primul rând la scrierile academicianului martir G. I. Brătianu : „Théorie et réalité de l’histoire hongroise (1940, germ., it. 1940), „L‘histoire roumaine écrite par les historiens hongrois” (1943 ; 1946), „La Moldavie et ses frontières historiques (1940, în it. si în germ; 1941 ; Ed. Porto-Franco, Galați, 1990), „Origines et formation de l’unité roumaine” (1943 ; germ.1944),  „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești” (București, 1945) și la ediția a II-a din 1942 a volumului „Une enigme et un miracle historique : le peuple roumain”(tradus in italiană și în germană), la acad. N. Iorga cu a sa „Istorie a Românilor din Transilvania si din Ungaria” și cu cele zece volume : „Histoire des Roumains et de la romanite balkanique”, la acad. Ioan Lupaș care a tipărit în 1937 volumul „Istoria Unirii Românilor” și în 1943 a publicat „O lege votată în dieta transilvană din Cluj la 1842”,  istoric căruia îi apăruse lucrarea „Sfârșitul suzeranității otomane și începutul regimului habsburgilor  în Transilvania”, precum și volumul din 1938 „Realități istorice în voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI”, la acad. Ion Nistor, autor al volumului „La Bessarabie et la Bucovine” (1937), la istoricul  I. Moga care în 1940 a scos la București „Siebenbuergen in dem Wirtschaftsorganismus des rumaenischen Bodens” si care publicase în 1944 la Sibiu două lucrări : „Voievodatul Transilvaniei” și „Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age”, tradusă și în italiană (I Romeni di Transilvania nel Medio Evo, pe care am citit-o în sala „Fondului Secret” a Bibliotecii Academiei),  la acad. Silviu Dragomir („Originea coloniilor române din Istria”, 1926; „Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic”, 1924 și „Vlahii din Serbia în secolele XII-XV”, 1922, toate trei nefigurând în wikipedia românească, cum nu figurează nici cele două volume care amintesc de perioada în care profesorul Silviu Dragomir a predat istorie bisericească:  „Istoria dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea”, Sibiu, 1920 ; întors la Cluj, acad. Silviu Dragomir a mai apucat să publice în 1946 „Studii și documente privitoare la revoluția românilor  din Transilvania în anii 1848-1849”, la acad. N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, 1933,  la Zenovie Pâclișanu, autorul volumului din 1942, „Die magyarische Ordnung in Mitteleuropa” (București, 1944) și a lucrării din 1923 despre Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 1790-1792, etc.

In refugiul de la Sibiu profesorul universitar Silviu Dragomir, care va fi pensionat forțat de la Universitatea clujană în 1947, a scris „La Transylvanie avant et apres l’arbitrage de Vienne” (Sibiu, 1943), si „Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie” (1943). Credem că e arhisuficientă menționarea tuturor acestor titluri pentru a ne imagina ce-a displăcut și ce încă nu convine oficialilor de ieri și de azi în scrierile istoricilor „burghezi” arestați și torturați prin închisori.

Cumanul B (vigilent urmăritor al fișei mele din wikipedia) scria prin culisele confiscatei enciclopedii că „istoricii BURGHEZI au fost reabilitați de Nicu din Scornicești”. Am pus majuscule care să-l arate pe Cumanul B așa cum este el: un wikipedist câștigat pe vecie de ideologia comunistă îndemnând la ură contra  burgheziei si vehiculând jumătăți de adevăruri. Fiindcă nicicând n-au fost reabilitați toți istoricii burghezi. Cât privește opera celor „reabilitați”, din ea s-a publicat puțintel de tot. De fapt, în comunism „reabilitarea” (permanent frânată de cei cu putere de decizie rămași pe creasta valului si după 1990) a însemnat repunerea pe piață a câtorva volume de istorici, printre care și G.I. Brătianu republicat după 1987, când se știa de schimbarea de regim din 1989 (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004). Semnificativă este si alegerea pseudonimului. Incă de la începutul secolului XIX, Gh. Șincai observase că denumiri precum „cumani” indică o dominație politică și nicidecum felul populației. Acest lucru îl scria Șincai în Cronica…sa terminată la 1808 si tipărită 45 de ani mai târziu la M-rea Neamț.  Cumanul B, supraveghetor ideologic al wikipediei și iubitor de cumani, n-a rezistat ispitei de a consemna si părerea sa despre „naționalismul șovin al Școlii ardelene”. Probabil spre a se vedea opțiunile păzitorilor wikipediei confiscate de o mafie cu interese vădit anti-românești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse). Consultând pe 15 nov. 2018 wikipedia românească, am sesizat că ea ascunde moartea după gratiile închisorii din Sighet a septuagenarului general Henry Cihoski (1871, Tecuci -18 mai 1950) erou decorat de români și de francezi pentru vitejia sa în luptele de la Mărășești. Așadar unul din mulții făuritori ai României Mari uciși în temnițele politice comuniste (vezi Prof. Dr. Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998, pp.  62-63).

Într-o notă din volumul meu de eseuri intitulat „Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului” (Slobozia, 2002) enumărasem o parte din istoricii și academicienii „tocați în închisori” cu grija de a scrie pe actele de deces „persoană fără ocupație” : acad. George I. Brătianu, acad. Alex. Lapedatu, istoricul basareabean Ion Pelivan care a făcut parte din Delegația României la conferințele de pace de la Paris și Geneva, acad. Silviu Dragomir, acad. Stefan Meteș,  acad. Ioan Lupaș, ultimii trei fiind supraviețuitori ai regimului de exterminare din închisoarea de la Sighetul Marmației. Plecat la Domnul de sfânta sărbătoare a Crăciunului, unul din martirii închisorilor spusese colegilor de detenție că opresorii lor își imaginează că cei de după gratiile temnițelor politice comuniste ar fi fost „învinși. Dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui” (Părintele arhim. Gherasim Iscu, 1912- 25 decembrie 1951, Târgu Ocna ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba Două personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ).

Supraviețuitor temniței din Sighetul Marmației a fost și savantul Ion Nistor, profesor de istoria românilor la Universitatea cernăuțeană unde a învățat tatăl meu. Academicianul Ion Nistor, arestat în 5/6  mai 1950 (odată cu acei istorici pe care-i va cita în 1999 istoricul Vasile Spinei, cum vom arăta mai încolo), a fost cel care în 1918 a redactat si a citit Actul Unirii Bucovinei cu România. În anul când Ana Pauker a înființat Securitatea împreună cu Vasile Luca si Teohari Georgescu, acad. Ion Nistor a fost îndepărtat din Academia epurată de prestigioase personalități ale spiritualității românești (G. I. Brătianu, Silviu Dragomir, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, P.P. Panaitescu, George Fotino, St. Bezdechi, Ioan Lupaș, etc.).

Într-o ședință din anii cincizeci a înaltului for decimat de mercenarii ocupantului sovietic, acad. Traian Săvulescu (pe atunci președinte al Academiei R.P.R) a avut admirabila îndrăzneală de a spune că istoricul Ion Nistor este întemnițat „pentru motive pe care nu le cunoaște”. Agentul sovietic Iosif Chișinevschi a replicat cu promptitudine că Securitatea l-a arestat datorită apartenenței fostului academician la Partidul Liberal (același motiv fusese invocat și la arestarea scriitoarei Alice Voinescu, si probabil a foarte multor alții).

Pe când încă trăiau scriitori care se bucuraseră de libertatea de gândire și de creație făcută posibilă de Marea Unire de la 1 dec. 1918, argumentul comunistului semi-analfabet n-a impresionat. Doar în zilele noastre, oricine poate auzi pe toate canalele mass-mediei oficiale motivațiile întemnițărilor politice invocate de Chișinevschi. Președintele Academiei i-a replicat în 1955 celui numit „țarul culturii” (datorită puterii pe care o deținea) că „legislația internațională și națională nu consideră contravenție a fi demnitar în guvernele liberal, țărănist, Goga-Cuza, etc.” (cf. acad. N. Bănescu în „Magazin istoric”, nr. 9-10/ 1996 și în nr.2/ 1997). Ba mai mult,  la motivul că deținutul Ion Nistor ar fi după gratii și pentru că a publicat articole anti-sovietice, acad. Traian Săvulescu a spus că este „un abuz” a califica drept anti-sovietică o problemă istorică privind relațiile românilor cu Rusia, apoi cu U.R.S.S. (ibid.).

Desigur că, în lagărul comunist, atare atitudine față de un mercenar al ocupantului sovietic a fost o excepție. Căci la vremea dictaturii comuniste care a durat patruzeci și cinci de ani datorită terorii polițienești sprijinind teroarea ideologică, reacţia firească de împotrivire la anularea libertăţii de gândire nu se putea ivi decât după gratii de temnițe comuniste (vezi „Jumătate de veac după cum a fost să fie”, în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, pp.77-97).

In fapt, răspunsul românesc la mutilarea gândirii ce se petrecea în țara subjugată s-a putut ivi doar prin scrierile elitei aflate dincolo de cortina de fier unde se găseau Mircea Eliade, N.I Herescu, Dionisie Ghermani, Sever Pop, Horia Stamatu, Emil Turdeanu, Vintilă Horia, Alexandru Randa, Octavian Vuia, Ion Varlam,  etc. Numai că scrierile lor s-au dovedit după 1990 cu greu „revenite” acasă prin firave retipăriri pe tăcute, în tiraje minuscule si în condiţii precare.  Când tipărirea s-a făcut mai la vedere, a urmat cvasi-automat „reductio ad Hitlerum” pentru anihilarea oricărei admirații pe care scrierea exilatului (sau a autorului interzis de cenzura comunistă) ar fi trezit-o spontan.

Ca urmare, clonarea gândirii pe şablon începută de ocupantul sovietic după ciopârţirea României s-a continuat fără nici o stavilă, de ca si cum decembrie 1989 n-ar fi existat. Totuși ar fi de reținut momentul 1990, întrucât atunci s-a început sărbătorirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, precum și falsul anti-comunism afișat de oficiali după 1990. Falsitatea acestora s-a văzut însă din împotrivirea acerbă la tentativa de a fi scoase la lumină crimele regimului comunist.

Profesorul dr. Nuțu Roșca, autor al documentatei lucrări intitulată „Inchisoarea elitei românești” (Editura Gutinul, Baia Mare) amintea în 1998 de amânările ce au durat ani de zile si de „greutățile de neînvins” care l-au forțat să publice doar un compendiu, după ce a tot așteptat publicarea amplei sale lucrări pe care o depusese la mai multe edituri.

Tot în 1998, de astă dată nu la o editură oarecare, ci la o mare editură bucureșteană,  cu sediul în fosta Casă a Scânteii, apărea și „Paradoxul Român” a lui Sorin Alexandrescu. Spre deosebire de compendiul cercetătorului băimărean, volumul pus pe piață de Editura Univers probează perfecta continuitate a perioadei dinainte de 1990 când erau interzise orice referiri la detențiile politice. În istoria sa paradoxală, autorul (fost profesor de română în Olanda) „omite” toate informațiile legate de temnița politică făcută de acad. Ion Nistor si de alți făuritori ai Marii Uniri de la 1 dec. 1918.

Insuși istoricul Victor Spinei, când scoate la oficiala editură Polirom a doua ediție a „Mării Negre de la origini până la cucerirea otomană”,  (amplu volum publicat de G.I. Brătianu în 1943) uimește în 1999 cititorul  prin meșteșugita formulare menită a ascunde temnița politică pe care au îndurat-o istoricii români de elită. Academicianul Spinei scrie că G.I. Brătianu si o serie de alți istorici ar fi avut o capacitate de creație  „diminuată” (vezi Doamne) datorită „împrejurărilor speciale în care s-a aflat în ultimii ani de viață, ceea ce îl apropie…, prin similitudinea situației de C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, V. Papacostea, I.I. Nistor, I. Lupaș, Al Lapedatu, S. Dragomir, Z. Pâclișanu, T. Sauciuc-Săveanu, E. Lăzărescu, Al. Marcu și de numeroși colegi de generație (p.13).

Semne ale indoctrinării post-decembriste le-am sesizat și într-o carte din 2008 (Theodor Codreanu, A doua schimbare la față, Iași, Ed. Princeps, 2008) construită pornind de la nişte premize întru-totul false. Amăgit de strategia profitorilor regimului comunist de a învinovăți victimele comunismului, autorul avansează ideea că mutilarea spiritualităţii româneşti s-ar fi datorat în două rânduri «trădării intelectualilor» : Prima oară prin invocatul colaboraţionism pe care îl tot proferează mass-media post-decembristă, prin lichele ce vorbesc de lichelism. Colaboraționismul cu ocupantul sovietic de după 23 august 1944 ar fi produs (vezi Doamne) o primă «schimbare la faţă» a României.

Or, nu așa s-a schimbat o țară în care cca două milioane din cetățenii ei (cf. Părintele Drăgulin, în „Rezistența”, 1/ 1991, p.3) au ajuns după gratii de temnițe politice din 1944 până în 1964 (despre amploarea crimelor comunismului a se vedea vol.: dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 1430pg.; A. Stoljenițin, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”. ). Cum bine se ştie, după Yalta anului 1945, România a fost ciuntită, jecmănită, decapitată si transformată dintr-o ţară liberă într-o « gubernie sovietizată » (apud. Virgil Ierunca).

In cuvântarea pe care a ţinut-o la deschiderea Universitătii din Odessa pe 7 dec. 1941, guvernatorul Gh. Alexianu le spunea studenţilor că “indiferent de sistemul de opresiune (…), indiferent de numărul lagărelor de muncă si de exterminare care v-au obligat să acceptati politica statului [sovietic], în lupta dintre comunism si democratie, oricât ar dura ea, va învinge până la urmă numai democratia” (vezi Serban Alexianu, Transnistria – un capitol în istoria omeniei românesti, Ed. Vremea, București, 2007).

Fostul profesor de drept constitutional de la Universitatea din Cernăuti (din oct. 1926 până la ocuparea teritoriului românesc de către bolșevici în 1940) a prevăzut cu exactitate mersul istoriei. Intr-adevăr, după multele decenii de totalitarism comunist a învins democratia. Un singur lucru i-a scăpat din vedere acestui mare jurist (care a participat la elaborarea Codului „Hamangiu”, de o valoare neegalată până în zilele noastre): Din comunism, ca si din hitlerism, a supravietuit exercitarea terorismului ideatic, prin instituirea delictului de opinie. Teroarea preventivă a continuat să existe (ca un bun pe deplin câştigat) dincolo de schimbarea de conţinut a ideologiilor de dreapta sau de stânga (vezi Ion Varlam, Definirea totalitarismului – o exigență a prevenirii prin lege a pericolului totalitar, 1993). Delictul de opinie si-a reînoit mereu statutul de lege, mai nou abuzându-se de şantajul cu anti-semitismul. Dar nu s-a abandonat nici formula magică („reductio ad Hitlerum”) prin care mulți nevinovați au îndurat temnița politică în comunism.

La una dintre anchetările după gratii, septuagenarul doctor Vasile Voiculescu a fost forțat să recunoască un lucru inițial negat: Anume că misticismul ar fi totuna cu legionarismul. Foaia a fost adăugată la dosarul ce cuprindea acuzația de misticism și declarația după care marele scriitor batjocorit și schingiuit de torționari recunoștea că a scris și difuzat din 1947 până in 1958 „poezii cu conținut religios de îndemn la o viață duhovnicească”. Înainte de a-și da duhul Vasile Voiculescu i-a spus fiului său: „Ionică eu mor! Mor! M-au omorât! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu.” (dr. Vasile Voiculescu).

În studiul său despre „Originea și evoluția totalitarismului”, Ion Varlam evidenția faptul că Revoluția franceză ar fi fost cea care a inventat teroarea ideologică: „orice persoană suspectă a nu gândi conform dogmelor iacobine era trimisă la ghilotină”. (cf. Ion Varlam)

La Colocviul de filozofie de la Tecuci, după ce părăsisem sala (în care vorbisem despre filozoful martir Mircea Vulcănescu, perioada Criterionului și foarte puțin despre Sfântul Arsenie Boca) mi s-a întâmplat să-l aud în 2011 pe invitatul de la Craiova (căruia de câțiva ani îi oferisem cu autograf cele două volume despre filozoful Nae Ionescu din 2000 și volumul Mistica platonică apărută la Slobozia în 1999) spunând că eu aș fi „de dreapta”. Postate pe youtube, intervențiile mele din 2011 (si din ceilalți ani în care am participat la Colocviul „Ion Petrovici” de la Tecuci) pot dovedi netemeinicia acestei acuzații făcută pe la spate.

Dacă admiri realizări spirituale demne de admirat nu înseamnă că ești „de dreapta”. Doar că ai căpătat în timp acel discernământ care multora le lipsește. Admirându-l pe Eliade, m-am bucurat să-i pot citi Jurnalul portughez. Nu mică mi-a fost însă surpriza când, comparând prima (din 2006) cu a doua ediție (din 2010) am constat cenzurarea paginilor unde savantul de renume nondial consemnase (pe 2 iulie 1941) date privitoare la masacre, deportări, violuri totalizând pe durata unui singur an 400000 (patrusutede mii) de victime printre românii din Basarabia si Bucovina de Nord invadate în 1940 de Stalin. Din jurnalul ținut de Mircea Eliade între 1941 și 1945, Editura Humanitas cenzurase informațiile istorice neconvenabile comuniștilor bine îndoctrinați.

Într-o deplină „continuitate a ordinii oficial abolite în 1990” (I. Varlam), însăși excelentele mele păreri despre filozoful Mircea Vulcănescu,  discipol al Școlii trăiriste inițiată de Nae Ionescu îi deveniseră „suspecte” (a fi de dreapta) universitarului craiovean care (scriind bio-bibliografia filozofului Mircea Florian) a „sărit” atât peste Marea Unire de la 1 decembrie 1918, cât și peste „vara apocaliptică a anului 1940” (cf. Lucian Blaga).

Dresat de mass-media dinainte și de după 1990 să „uite” ambele momente semnificative din istoria românilor, editorul lui Mircea Florian n-a amintit în cronologia sa alcătuită în 2004 nici de bucuria Marii Uniri și nici de cutremurătoarele cruzimi din toamna anului 1940 făcute de hortyști la Ip, Trăsnea, Ciumarna și Păușa, când  tricolorul românesc a fost bătut în cuie pe spatele românilor, „991 de Hristoși fiind astfel crucificați în satele și în cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăsnea” (vezi „Jumătate de secol cum a fost să fie” în vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, p.83, precum și bio-bibliografia fostului deținut politic Mircea Florian, 1888-2005, reținut de Securitate din august 1953 și torturat în anchete opt luni de zile, cf. Mircea Florian, Philosophia perennis, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2004, p.41).

După abolirea comunismului, contrar celor scrise de Th. Codreanu, România nu s-a schimbat «a doua oară la faţă». Pentru că, din punctul de vedere al mass mediei oficiale mari schimbări nu s-au prea petrecut: Nimeni „n-a fost la Roma” să facă mea culpa, cum scria Mircea Ciobanu în poezia „Veac douăzeci la capăt” : „veac păcătos, cu demoni stând la pândă,/  cu tineri delatori pășind agale/  pe urmele bătrânilor lor dascăli.// „Ai fost la Roma ?” „Nu” –răspund. „Mai bine./ Rămâi de tot acasă ; trage ușa,/ ascunde cheia și coboară storul./ Fă ce-ai făcut și-acum un veac, adică”. (Mircea Ciobanu, în rev. „Viața Românească”, nr. 3-4/ 1996, p.19) . Toți  au rămas pe pozițiile dinainte de 1990, ceea ce l-a făcut pe fostul deținut politic Ion Varlam să vorbească in Pseudo-România –Conspirarea deconspirării (Ed. Vog, Bucureşti, 2004) de perpetuarea dominaţiei ideologice si după schimbarea de conţinut ideatic a ideologiei post-decembriste.

Nici după cel de-al doilea război mondial, nici după decembrie 1989, România nu a fost «trădată de intelectuali». Nu s-a schimbat la față pentru că adevărata ei faţă i-a fost văzută trunchiat: fără operele întemnițaților politic și fără scrierile românilor exilaţi, iar după 1990 numai după imaginea confecţionată de oficialii bine mediatizați făcând (după zisa poetului Mircea Ciobanu) ce-au mai făcut și în comunism.

Ca o singură noutate post-decembristă, mass-media oficială s-a străduit să accentueze cât mai mult asupra identităţii regionale. Ba sub pretextul diferenţierii ariilor de precipitaţii, de caniculă sau de îngheţ la sol, ba cu alte ocazii în care pe micul ecran răsăreau ca ciupercile după ploaie segmente diferit colorate din harta României, uneori chiar distanţând regiunile unele de altele. Pe lângă obsesiva repetare a imaginii unei ţări alcătuită din bucăţi, manipularea oficială a folosit şi reportajul sau ancheta cu pretenţii de obiectivitate. O anchetă încercând a explica (pe dos) întregul prin parte a fost publicată în „Dilema veche” nr.365/10-16 febr. 2011. Din ea s-a aflat cât de apreciată este exacerbarea patriotismului local și cum apartenenţa locală ar înobila identitatea naţională (după opinia unui doctor în istorie), identitatea naţională fiind (vezi Doamne) suma (si sinteza) identităţilor regionale (după un scriitor).

Siliți a-și tempera firescul patriotism local, chiar și elevii bucovineni și basarabeni ce înduraseră două refugii (prima oară în 1940 și a doua oară în 1944) au fost „dresați” în 1947 de aşa-zisul academician Roller să repete automat că “la 11 iunie 1941 /…/ s-au pus definitiv la punct planurile trădătoare ale agresiunii împotriva ţării sovietice. Trecând de partea Germaniei hitleriste, Antonescu conta pe ajutorul german pentru cucerirea de teritorii” (Mihail Roller, Istoria României. Manual unic, ediţia a III-a, Editura de Stat, 1947, p.750).

Manualul unic nu uită jumătatea de Ardeal oferită în 1940 de Hitler administrației hortyste (p.752), dar „uită” să reprezinte pe hartă provinciile româneşti  (Basarabia şi Bucovina de Nord) cotropite de Stalin în 1940 în bună înțelegere cu Hitler. Cât privește situația minorităţilor, atât Roller cât şi cei care orchestrează din umbră dresajul mediatic post-comunist au beneficiat de serviciile minciunii prin omisiune, neprecizând că, pe lângă multele minorităţi în România locuiesc români într-o proporţie covârșitoare. Trecând intenționat cu vederea că procentul total al minorităţilor nu depăşeşte 10% din totalul populaţiei ţării, s-a tot încercat după 1990 atacarea articolului 1 din Constituţie: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

După deceniile de neîncetată manipulare mediatică a apărut de-a dreptul uimitoare petiţia on-line prin care în trei luni de zile 7420 de români (punând identitatea naţională mai presus de identitatea regională) au cerut să nu mai fie reprezentaţi de europarlamentarul Laszlo Tokes (din minoritatea maghiară de 6,6%, vezi Anuarul maghiarilor din România, 2002, Ed. Polis, Cluj-Napoca) după ce L. Tokes a declarat că 1 decembrie (ziua naţională a României) este zi de doliu pentru maghiari.

Filozoful Nae Ionescu (1890-15 martie 1940), „cel mai mare publicist” din interbelic, observase că în mica ţară vecină se poartă doliu fără rost şi că ungurii, umblând pe la toate porţile, se vaită fără motiv. Fiindcă alipirea Transilvaniei la patria mumă nu a fost în 1918 un “act arbitrar sau de violenţă a românilor. Noi n-am cucerit Ardealul cu armele, n-am cucerit nimic. S-au desfăcut încheieturile prost lipite ale vechii Monarhii Austro-Ungare şi s-au tras toate neamurile la matca lor” (Nae Ionescu, 1932). Cum bine se știe, pe 28 octombrie 1918 s-au declarat independenți cehoslovacii, desprinzându-se din imperiu Boemia și Moravia, pe 2 noiembrie Ungaria, pe urmă polonii din Galiția s-au unit la Polonia care s-a declarat independentă pe 5 noiembrie, pe 12 noiembrie Austria, pe 24 noiembrie s-a declarat independent Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, pe 28 Bucovina iar pe 1 decembrie s-a unit Transilvania, Banatul, Crișana si Maramureșul. Din nefericire, datorită unei conjuncturi de moment, doar o treime de Maramureș s-a lipit la „patria mumă”, două treimi ajungând după 1945 să apărțină Rusiei sovietice, iar după 1990 Ucrainei.  (vezi vol.: Ion Mihai Botoș „România Mică” și Marea Unire. 90 de ani de la Marea Unire, Apșa de jos, Ucraina, 2008, prefață de Dr. Mihai Dăncuș).

 

Repere bibliografice:

G.I Brătianu, Origine et formation de l’unité roumaine, București, 1943.

Nuțu Roșca, Închisoarea elitei românești. Compendiu, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1998; 2006.

Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000.

Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții, Madrid, 1981.

Cicerone Ionițoiu, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România. 1948-1989, București, 2004.

Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din sec. XX. Închisorile comuniste din România, Făgăraș, 2014, Ed. A 2-a rev.

Octavian Voinea, Masacrarea studenținii române, 1995.

Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, în rev. „Ethos”, Paris, 1983.

Mircea Eliade, Jurnalul portughez, București, 2006.

Isabela Vasiliu-Scraba Două personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

Ion Varlam, Pseudo-România –Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004.

Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, ISBN 973-98247-6-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-11precizari-wendy_despreculianu/.

Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau, Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ .

Isabela Vasiliu-Scraba,  Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul “Mircea Vulcănescu”, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV,  Serie nouă, aprilie 2001, p. 38.

Isabela Vasiliu-Scraba,  Mircea Vulcănescu într-un “sonor” dicţionar , în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33 ; http://www.alternativaonline.ca/IVS1602.html  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Pe urmele Occidentului …(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern şi despre necesitatea revizuirii spirituale), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin «trecerea în virtual», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu , în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, “Scăparea prin tangentă”, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 150, august 2001, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre “codul etic al românului”, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256.

Isabela Vasiliu-Scraba, Istoria României şi istoria filosofiei Româneşti, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 152, octombrie 2001, p. 4-5.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic, Partea întîi: 1904-1910, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 154, decembrie 2001, p.9-10; Partea doua: 1910-1916 în nr. 155, ianuarie 2002, p.6-7; Partea treia: 1917-1921, în nr. 156, februarie 2002, p.6-7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, dec. 2001, p.6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O tardivă (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasă şi eroul ei: Florin Faifer, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 4.

Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzura într-o carte divulgînd cenzura, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 7.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi valorizarea etosului tradiţional românesc, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 159, mai 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O camuflată replică la articolul nostru “Anul 1983 a fost anul «Mircea Vulcănescu»”, în rev. “Asachi” Piatra Neamț,, Anul X, nr. 160, iunie 2002, p. 7-9 ; preluat si în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VI, No. 11-12/65-66, nov.-dec. 2002, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. II- III.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu sociolog, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 161, iulie 2002, p. 4-6.

Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă megatendinţă, mereu nouă de jumătate de secol, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 166, dec. 2002, p. 1-2. ; cu titlul „Elemente pentru o topologie a prezentului” și în rev. „Origini/Romanian roots”, SUA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

Isabela Vasiliu-Scraba, “Patapie-viciul” (român?), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 5-6/71-72, May-June 2003, p.14 ; http://www.revistanoinu.com/spune/diploma-de-atentie/qpatapie-viciulq-roman  .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. I.

Isabela Vasiliu-Scraba,  “In strictă perspectivă istorică”(despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori “invizibili”, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 6-7-8/96-97-98, June-July-Aug. 2005, p.35.

Isabela  Vasiliu-Scraba, Emil Cioran şi multiplele virtuţi ale procedeului complementarităţii, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 9-10/99-100, Sept.-Oct. 2005, p.83-84.

Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7.

Isabela  Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger: C-tin Oprişan, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 1-2-3/103-104-105, Jan.-Febr.-March 2006, p.110-115 ; o variantă în Revista Rost, București, an VI, nr.70 din decembrie 2008, p.25-30.

Isabela Vasiliu-Scraba,  Din ungherele democraţiei actuale, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 4-5/106-107, April-May 2006, p.35.

Isabela Vasiliu-Scraba, Constante ale manipulării în bio-bibliografia lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VI (XLI) nr. 6, iunie 2006, p.3.

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev.  „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25.

Isabela Vasiliu-Scraba, Fake News despre Culianu suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare” (Radu Boroianu, 2015) : https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembrista, perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, anul VIII, nr.87, martie, 2009, p.4254-4255.

Isabela Vasiliu-Scraba, Un hocus pocus şi o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu,  în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr.83, noiembrie 2008, p. 3895.

Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr.84, dec. 2008, p.3956.

Isabela Vasiliu-Scraba, Precizări în ţara lui Eliade, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.85, ian. 2009, p.4038.

Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani,Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

Isabela Vasiliu-Scraba, Batjocorirea martirilor neamului în proiectul Mânăstirii de la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XIV, No.6-7-8 (143-144-145), June, July, August 2009,p. 19-20.

Isabela Vasiliu-Scraba, Alterarea adevărului pe fundal de Mircea Vulcănescu, partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 12 (121), decembrie 2017 (anul XI), p13; partea II-a în „Acolada”, Satu Mare, nr. 1 (122), ian. 2018 (anul XII), p13.

Isabela Vasiliu-Scraba,  Hydra cripto-comunistă la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XVI, No.11-12 (148-149), November, December 2009.

Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de “Istoria credinţelor” (Ed. Polirom, 2007) şi ratatele colaborări ale lui Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. „Argeș”, Pitești,  Anul IX(XLIV), nr.4(322), aprilie 2009, p.22.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în  rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica  ; fragmente si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc .

Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: pe hârtie în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/   ; extrase au fost publicate și în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 3 (100)/ 2016, p.14.

Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/  ; sau din rev. „Alternativa”, Canada, http://www.alternativaonline.ca/IVS1307.html  ;

Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație: În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Eliade în istorie,  în rev. „Argeș”, Pitești, An IV (XL), Nr. 10 (280), octombrie, 2005, p.9; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/abuz-imaginatie/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/    ; fragmente: http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est: pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (101), aprilie 2016 (anul X), p14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ; postat în „arhiva românilor” pe 11 febr.2017,  https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2017/02/isabela-vasiliu-scraba-eliade-si-unul.html  .

Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic (Andrei Pippidi); extrase au apărut pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.10 (95), octombrie 2015 (anul IX), p.11 și p.18 on-line: http://www.romanianstudies.org/content/2016/02/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-dilematic-2/   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu și Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ .

Părintele Arsenie Boca, Geneza picturii, în vol. „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești: Biserica de la Drăgănescu, Deva, 2005, p. 16.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns ;  https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/   .

Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Iași 1994, postfață de îngrijitorii volumului Magda și Petru Ursache, prefață de D. Stăniloae. La propunerea acad. Eugen Simion în toamna lui1994 Nichifor Crainic este reprimit post-mortem în Academie, după ce pe 8 mai 1994 Curtea Supremă de Justiție a hotărât achitarea directorului „Gândirii” condamnat pe nedrept într-un lot de 14 ziariști constatându-i nevinovăția.

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste,  pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/    ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr.6 (300)  iunie 2007.

Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica şi în dubla ei înfăţişare , Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000.

Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Eliade și ale lui Nae Ionescu: https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ ..

Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, texte în română si în engleză, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca ; on-line URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/  . Extrase au fost publicate separat http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/   . A se vedea înregistrarea preotului Savian Bunescu prezentând pictura Părintelui Arsenie Boca din Biserica Drăgănescu de la minutul 5.44, partea I-a ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1705     , 45.58 minute și partea a II-a, mai scurtă, de 44.33 minute ; http://www.petru.jigorea.com/?p=1790    .

Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca ; vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/  ; extrase au fost publicate și în rev. „Clipa”, SUA, februarie 2013 ; http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx    .

Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/ http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca7.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/  ; extrase au fost publicate și în http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba /  .

Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la M-rea Cheia, în rev. „Cetatea culturală”, Cluj-Napoca, Seria V, anul XVI, Nr. 32 (130), mai 2015, pp. 26-29 ; on-line https://fr.scribd.com/doc/200767486/IsabelaVasiliuScrabaArsenieBocaPangar    ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/    . Cu modificări (nepermise) ale editorului- au apărut extrase și în volumul : Părintele Arsenie Boca. Mângâietorul celor necăjiți. Noi mărturii minunate. Ed. Ortodoxia, București, 2015, pp. 29-31.

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/   ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18; on-line în revista canadiană „Alternativa”; http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/8noica-tabor/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca ; pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/   , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011,  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46  . Iată și un scurt comentariu la acest eseu : „Va multumesc pentru acest minunat articol, de fapt o analiza atat de pertinenta asupra romanului lui Eliade. Voi citi cu mare bucurie tot ceea ce-mi trimiteti. In vremurile tulburi pe care le traim avem nevoie de astfel de texte, de astfel de idei si sentimente care ne pot zidi sufleteste. Lumina Invierii sa va aduca spor de binecuvantare cereasca.Sarbatori fericite! Pr. Simion Felecan, München”.

Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie fragmente au arărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15 ; o variantă și în  rev. Arges, Anul VII (XLII) nr. 11 (305) nov. 2007 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/  ; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs .

Isabela Vasiliu-Scraba, Marile spirite sunt cele rebele: Titu Maiorescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.6, iunie 2018, p.12; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=Eq1YVyNek60&t=477s

Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăției, Deva, 2006.

Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8, iulie-august 2018, p.16 și p.18; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so&t=93s .

Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie fragmente au apărut în rev. „Acoalda”, Satu Mare, anul XII, nr.9, sept. 2018, p.16 si p.18; vezi și înregistrarea: https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf  ).

SURSA: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/

Valeriu DULGHERU: 1 Decembrie 2018 – Centenarul Marii Uniri!

„Bat clopote cântând reîntregirea /Și sufletul ia foc în clopotari/
Întâi decembrie ne e unirea/ Și strălucirea României Mari!”

(A. Păunescu. Clopotul reîntregirii)

 

La 1 decembrie 1918 toată suflarea românească era cu gândul la Alba Iulia care se transformase într-o adevărată Meka a Reîntregirii Neamului. Din toate colțurile Țării mii de „pelerini” țineau calea spre Alba Iulia cu care, cu trenul, pe jos. „…Au venit frații bucovineni, din Basarabia, de la Iași, au sosit legionarii Blajului, moții de la Abrud, din  Țara Bârsei… Sentimentul e prea puternic și prea sfânt. Într’un moment dat însă „Pe al nostru steag e scris Unire”  a izbucnit din pieptul mulțimii întregi, iar valul acordurilor mărețe lovea tavanul înalt al gării. Duhul sfânt parcă se coborâse de asupra noastră, a tuturora” scria Organul proclamării unității naționale, ziarul Alba – Iulia. Au venit o delegație inclusiv din Banat care încă se afla sub administrație sârbească, care împiedica participarea bănățenilor la acest important eveniment pentru toată suflarea românească. Este cunoscut un caz inedit că pentru a participa la Alba Iulia un grup de locuitori ai unui sat bănățean au mințit autoritățile sârbești că pleacă în satul vecin la o înmormântare, în realitate sosind la Alba Iulia. Unirea Banatului cu Țara mamă a fost proclamată de facto pe 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia însă realizată peste 8 luni, la 3 august 1919.

„Ați venit pe pământul sfințit de țărâna martirilor Horia, Cloșca și Crișan, ca să aduceți dezrobirea neamului nostru, care a gemut atâtea veacuri de grele suferințe” a declarat protopopul Vasile Urzică, vicepreședinte al Consiliului Național local. „Bine ați venit, în sfânta cetate de slavă și durere a neamului nostru. S-a trezit iarăși glasul amuțit de veacuri și, la chemarea lui fermecătoare, au început să răspundă neamului. Ne-am deșteptat!!… Din umbra durerilor ferecate se înalță azi chiotul de bucurie al Dreptății așteptate de o mie de ani… Tresare sub glie Voievodul Mihaiu / Se scoală și Ștefan cel Mare!”. Cât entuziasm. Ce bucure că, în sfârșit, s-a înfăptuit visul de aur al tuturor românilor  (cât de mult ne lipsește acest entuziasm astăzi, după o sută de ani, când conducerile de la București și de la Chișinău compromit Idealul Reunirii). Drept concluzie a Adunării Naționale de la 1918 a fost că „…Problema românească nu cunoaște decât două deslegări finale opuse una alteia: unirea ori moartea românismului…”. Astăzi, poate mai mult ca atunci, o sută de ani în urmă, aflați într-o altă realitate geopolitică, înțelegem mai mult că doar Reunirea poate slava românismul.

Și la 1 decembrie 2018 mii de pelerini creștini din toate colțurile Țării au ajuns în orașul Reîntregirii Neamului cu automobile, cu autocare, cu care, dar și pe jos cum este cazul basarabeanului Ion Mărgineanu (77 de ani) de la Bălți, fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, care a parcurs peste 500 km. „Eu pun capul în pământ şi trebuie să acopăr distanţa, acesta este scopul meu principal. Datoria mea de omenie şi de dragoste de ţară este să mă apropii de piaţă şi apoi cum vor vrea autorităţile. Cum m-am apropiat de piaţă, misiunea mea se va încheia“, spunea luni dimineaţă, 26.11.2018, Ion Mărgineanu. Bravo! Adevărat reprezentant al așchiei de popor român din Basarabia. De am avea mai mulți ca acest brav român basarabean sunt sigur că Reunirea ar fi fost deja înfăptuită. Din Basarabia au venit la Alba Iulia mai multe fluxuri de români basarabeni: din sudul Basarabiei, de la Tighina, Bălți, evident, Chișinău. Acum o sută de ani basarabenii au venit la Alba Iulia după ce semnaseră Actul de Unire cu Țara-mamă. Ar fi fost excelent dacă și pe 1 decembrie 2018 basarabenii ar fi sosit la Alba Iulia să consfințească Reunirea deja realizată în acest An Centenar dar, din păcate, mai avem de orbecăit prin beznă până o vom realiza. Printre oaspeții sosiți din toate colțurile Țării dar și din Diaspora s-a aflat și un grup organizat de la Universitatea Tehnică a Moldovei (subsemnatul, prof. I. Manoli, S. Zaporojan, V. Cartofeanu, N. Secrieru, T. Botin, V. Moraru, Vic. Moraru, bibliogaf E. Plăcintă, tinerii R. Ciobanu, M. Guțu, I. Rabei, dar și oaspeții: dr. Pârvan P., președinte Asociația Obștească „Parlamentul Independenței Parlamentul 90”;  dr.hab. V. Ursachi, secretar științific secție științe reale AȘM, bardul M. Zgherea, doamna E. Botin și tânărul V. Plăcintă), care au participat: la Marșul Unirii, defilând de la CFR până la Parcul Unirii; la mitingul spontan de la Monumentul Unirii, unde au luat un cuvânt T. Botin și E. Botin, prezentând Universitatea Tehnică a Moldovei; la sfințirea Monumentului Unirii, la care a participat și prea sfinția sa Patriarhul Daniel; la ceremonia militară – defilarea trupelor și tehnicii militare (bulevardul „1 decembrie 1918”), la care a participat președintele K. Iohanis; la impresionantul concert „Cânt și suflet românesc” cu Orchestra Națională „Lăutarii” din Chișinău și Maestrul Nicolae Botgros, Ansamblul Folcloric al Județului Alba dirijat de Alexandru Pal, cunoscutul cântăreț Ionuț Fulea și mulți alți artiști. Important de menționat că colegii noștri Tudor și Elena Botin au reușit să convingă organizatorii concertului să le permită să intoneze în fața mulțimii un frumos îndemn la Unire din partea Universității Tehnice a Moldovei care au cules aplauze furtunoase.

A fost un mare eveniment cu o încărcătură spirituală de neimaginat. Ar fi fost o mare greșeală dacă nu am fi reușit să participăm la acest important eveniment spiritual unic în felul său. A fost o zi frumoasă sub toate aspectele, Domnul fericindu-ne în această zi memorabilă pentru toată românitatea cu mult soare și multă căldură sufletească. Mii de oameni (se vorbește despre peste o sută de mii, populația urbei dublându-se în această zi) erau prezenți la multiplele evenimente din Program sau se primblau prin frumoasa Cetatea Albă Carolina medievală (sec. XVII), construită pe fortificațiile precedente Castrul Roman al Legiunii a XIII-a Gemina (106 d.Hr.) și cetatea Medievală Bălgrad (sec. XVI – XVII).  Dar deoarece toate lucrurile frumoase au și un sfârșit la orele 17.30 ne-am urcat în microbuz și am luat cale întoarsă. Din cauza unui număr foarte mare de participanți parcurgerea a cinci kilometri până la ieșirea din oraș a durat apr. două ore. În drum spre casă ne-am oprit la un frumos local turistic în apropiere de Brașov unde am luat cina. Bardul de la Văleni Marcel Zgherea, un Tudor Gheorghe al Basarabiei ne-a delectat pe noi și alți participanți la evenimentul de la Alba Iulia cu excelente cântece patriotice și de suflet. Ne-am continuat calea spre Chișinău unde după apr. 14 ore de mers am ajuns în jurul orei 7.00. Obosiți însă foarte satisfăcuți.

Însă deoarece această mare sărbătoare a Neamului Românesc a fost umbrită de insuccesele pe tărâmul Reunirii să revenim la acest important subiect. Am spus-o de nenumărate ori că perioada modernă a Basarabiei (de la 1990 încoace!) cunoaște un sigur parlament adevărat – primul parlament al independenței. Parlamentele care au urmat au fost unele de conjunctură partinică îngustă, de cumătrism partinic, de gașcă, chiar de trădare a Idealului Național, au avut un nivel intelectual redus (în special, parlamentul de astăzi!). Trecerea de la sistemul uninominal la sistemul partinic s-a dorit să fie una benefică pentru a reuși crearea unor partide democratice care să poată concura cu unicul partid existent pe atunci – pcm. Din păcate nu s-a reușit. Unde am greșit că am ajuns la această stare umilitoare cu peste 30% de unioniști dar fără o conducere credibilă?

Cel mai puternic partid de dreapta FPM (PPCD), încăpând pe mâinile trădătorului Iu. Roșca, a dispărut. Puternicul partid în a. 2007-2010, Partidul Liberal, a dispărut și el ca partid cu putere de decizie prin divizarea excesivă într-o puzderie de așchii. Tot în această zi sfântă a avut loc și Congresul al V-lea al Partidului Liberal, dorindu-se de fapt un show, nu rezolvarea problemelor partidului și a dreptei, în general. „…Vă îndemn la luptă pentru o Românie mare. Astăzi, s-au scurs 20 ani de când am fost ales Președinte, aceștia nu au trecut în zadar, iar dovada sunt rezultatele noastre comune (care, divizarea în tocmai 4 partiduțe liberale?). Astăzi, suntem o echipă de neînvins (brașoave! Tocmai astăzi PL se află într-o criză totală)” a declarat în raportul să de activitate de 20 de ani președintele PL M. Ghimpu. În final Congresul l-a ales pe D. Chirtoacă președinte al PL. Nu doresc să fiu un cârcotaș, tare aș dori să reînvie Partidul Liberal în frunte cu locomotiva de altă dată D. Chirtoacă. Dar mai are aburi această locomotivă să scoată partidul din criză?  Teamă mi-e că e mult prea târzie această rocadă în fruntea PL-ului. Să fi fost făcut acest pas în a. 2013, când grupul reformator în frunte cu I. Hadârcă a cerut acest lucru, Partidul, dar și întreaga dreaptă, ar fi fost salvate.  Lucrul cel mai bun, pe care-l poate face acum Dorin Chirtoacă, e să se debaraseze de euforia fostului președinte că PL este „o echipă de neînvins”,  să se coboare cu picioarele pe pământ, să se includă de urgență în activitatea Convenției Euro-Unioniste din Republica Moldova nou formate pentru a ieși cel puțin cu o singură listă de candidați pentru circumscripțiile uninominale, candidați trecuți printr-un filtru la testul de integritate. Doar aceasta mai poate salva dreapta (dar și PL-ul) de tăvălugul Plahotniuc+Dodon care ia viteză amețitoare.

Dă-i Doamne clarviziune acestui odinioară potențial lider al întregii drepte D. Chirtoacă, dar ținut mult, prea mult timp, în umbră. Ași finaliza cu impresionantele cuvinte ale marelui preot al Neamului Constantin Necula: „Ajută-ne să te recăpătăm ca Țară dincolo de partidele politice ori ura de-acum, dincolo de incredibilele noastre frustrări personale pe care le transferăm, cum altfel, asupra ta.  Iartă-ne că nu te mai vedem în toată frumusețea ta. Ajută-ne să te iubim”.

————————————–

Valeriu DULGHERU

Chișinău-Basarabia

2 decembrie, 2018

Valeriu DULGHERU: Febra electorală crește

,,Când vei înţelege că o mulțime de oameni se îmbogățesc prin luare de mită şi influența lor e mai eficace decât munca lor, când vei descoperi că  este răsplătită corupția iar onestitatea devine un sacrificiu  de sine, atunci vei putea  spune, fără teama de a greşi, că soarta societăţii în care trăieşti, este  condamnată”.


  (Ayn Rand, 1950)

 

            În Basarabia acum e tocmai așa cum constată cunoscuta filozof Ayn Rand. Mulți dintre noi au înțeles că în acest colț de țară, aflat de treizeci de ani de orbecăit în căutarea unei ieșiri din junglă oamenii influenți se îmbogățesc prin luare de mită, că acești oameni sunt răsplătiți cu funcții, favoruri, că Legea îl protejează pe hoț și lucrează împotriva celui cinstit. Să-l luăm doar pe inculpatul de bază în furtul Miliardului I. Șor, învinuit de dare de mită în mărime de tocmai 250 mln Eur! (îți imaginezi moș Ioane cu ce bani de buzunar operează acest individ certat cu legea, iar legea lui Plahotniuc îl protejează!) și judecat la 7 ani (pentru furtul a 5 mld de lei!) de închisoare. Stă bine-mersi în jilțul de primar de Orhei, se primblă prin străinătăți, a împânzit Republica cu o rețea de magazine sociale (cel mai mare mecenat!), organizează tot soiul de distracții gratis pentru turmă (pe banii lui?) doar pentru a scăpa de închisoare. Deranjat de poziția civică a Diasporei demonstrată în alegerile trecute Coordonatorul a început campania de dezbinare a ei. Acum, la comanda Șefului (lui Plahotniuc!) Șor face dezbinarea Diasporei prin concertele organizate în Italia. Am văzut stimați concetățeni de-ai noștri cu minte trează și înalt simț patriotic, care i-au boicotat pe organizatorii acestor concerte, au manifestat la Torino cu lozinci „Diaspora nu se vinde!”, cerând tragerea la răspundere a lui Șor pentru furtul Miliardelor. O astfel de poziție civică ne lipsește multora de acasă. I-am văzut însă și pe unii afectați de sindromul Șorhei care dansau și îi aplaudau pe trubadurii regimului (A. Lazariuc, Gh. Țopa) vânduți pentru 30 de arginți. Pentru ei banii contează mai mult decât demnitatea, banii nu au miros. „Eu sunt artistă. Nu știu cine este Șor (O, sfântă miopie! Întreg spațiul mediatic românesc din Basarabia, dar și din România unde doamna s-a stabilit cu traiul, vuiește că I. Șor este inculpatul principal în furtul Miliardelor, că numele lui figurează în ambele rapoarte Kroll!). Nu știu cine a furat și pe cine a furat (ar trebui să te mai intereseze și acest lucru!)... Artiștii sunt artiști de când lumea. Eu voi cânta pentru oamenii ceia amărâți (majoritatea celor plecați nu sunt niște amărâți ci mulți cu studii superioare alungați de regimurile care s-au perindat pe parcursul acestor peste 27 de ani în Basarabia și au poziții civice net superioare celei care se consideră artistă!) care au plecat de-acasă pentru o viață mai bună (dar cum rămâne cu cei de acasă (pensionari, copii), de la care s-a furat miliardul și pe care tot ei trebuie să-l întoarcă?)” a declarat A. Lazariuc. Și „artistul poporului” Gh. Țopa s-a lăsat cumpărat pe arginții lui Șor. Dar cum rămâne domnule „artist al poporului” cu chemarea de altă dată „Veniți acasă măi copii!!!”? 

Dar și pseudopreședintele „întregului popor” I. Dodon este cu pufușor pe botișor. Chiar dacă numele lui nu se va regăsi în Raportul Kroll (când va fi publicat) asta nu înseamnă că e curat ca lacrima. El apare în alte liste de hoți, cum ar fi cazul cu semnarea unui contract cu GAZPROM, prin care a scos din buzunarele noastre milioane de lei. „Creștinul ” Dodon a vândut cimitirul eroilor din Chișinău! Greceanîi, înainte de a cere întoarcerea miliardului, ar trebui să întoarcă milioanele furate la Cojușna. Acum acești indivizi certați cu legea fac tot posibilul pentru a rămâne în continuare la treucă, pentru a reuși să șteargă cât mai mult urmele furturilor, iar moș Ion să-i ajute prin acordarea votului de încredere pentru următorii 4 ani. Conform sondajelor (chiar dacă unele din ele sunt comandate) partidul lui Dodon și el în persoană este cotat destul de înalt pe fundalul unei drepte unioniste extrem de răzlețite. Cu toate acestea ei luptă din răsputeri pentru ași întări pozițiile și a câștiga majoritatea în viitorul parlament (dacă nu de unul singur cel puțin împreună cu partenerul său Plahotniuc). Ei au început campania electorală cu cinci luni mai înainte, încălcând Legea, dar cine să-i tragă la răspundere dacă o mână spală pe alta. Seară de seară televiziunile lui Dodon declară că doar ei (socialiștii antihriști!) ne pot duce în rai. Ei deja și-au desemnat 46 de candidați pentru 46 de circumscripții și lucrează din răsputeri pentru coruperea electoratului pe circumscripții prin tot soiul de „cadouri electorale”: autocamioane primite de la Putin; pachete sociale de la prima doamnă ș.a. Iar dreapta-centru dreapta se scarpină la ceafă. Unii se pregătesc de showul de 1 decembrie. Alții consideră unde atât grabă. Până acum nu a fost creată barem o simplă alianță de partide care măcar pe circumscripții să iasă cu o listă comună de candidați.

            După ce o lună în urmă Plahotniuc a organizat în context electoral un show electoral cu aducerea a mii de oameni de pe întreg teritoriul Republicii, pe care ia fericit cu o nouă „cale pentru Moldova” – cea de a patra cale, iată că și Dodon s-a gândit la un show electoral similar. Acești doi parteneri lucrează în tandem. Astfel duminica trecută, pe 18.10.2018 Dodon a organizat un show roșietic pe Piața Marii Adunări Naționale. A fost un fel de 7 noiembrie întârziat. Anunțat de socialiști drept „mitingul majorității naționale” mitingul anunțat cu pompă de PSRM a reunit mai puțin de 10 mii de oameni. Pentru ca să pară mai mulți, socialiștii s-au împrăștiat pe toată Piața Marii Adunări Naționale, cu drapele roșii, cu un steag enorm cu însemnele PSRM, alături de o flamură roșie enormă. Au ei, acești baistruci, urmași ai comuniștilor staliniști, o patimă pentru culoarea sângelui. Ciuma comunistă a vărsat atâta sânge omenesc încât nu știu dacă mai poate fi iertată vreodată. Când vom ajunge oare la un proces Nurnberg 2 pentru crimele comunismului?

Ca și la mitingul lui Plahotniuc mulți din cei adunați în PMAN nu știau pentru ce au fost aduși: „Am venit un autobuz întreg. Înghețăm de frig, dar să venim pentru…seful Parlamentului (nu știe bietul că șeful parlamentului e din alt partid, aparent concurent!), pentru seful statului…”. Timp de două ore cei aduși în Piață (atât timp au răbdat frigul, umezeala și monologurile monotone de pe scenă cei aduși în Piață de ienicerii socialiști) au ascultat pălăvrăgelile socialiste: „…2019 este anul nostru, este anul poporului…și noi suntem obligați (de cine, de Putin !) să câștigăm după 10 ani de pagube. Noi, moldovenii, suntem răbdători dar ajunge (poate în stilul mentorilor voștri veți pune mâna pe arme!)… Noi trebuie să batem cu pumnul în masă și să spunem ajunge (cui să-i spuneți „ajunge”? Lui Plahotniuc! Dar tocmai el este partenerul vostru principal. La guvernare se află Plahotniuc cu puterea legislativă și executivă, și Dodon cu puterea prezidențială)” a declarat „pseudopreședintele întregului popor” I. Dodon. „Vom adopta astăzi decizii importante. Moldova are viitor” i-a ținut isonul Z. Greceanîi. Da, are viitor doar pentru  copiii miliardarilor Plahotniuc, Oleg Voronin, milionarilor Dodon, Greceanâi, Voronin ș.a., nu și pentru cei care îndură foame și frig la țară. „Am venit sa întoarcem țara cetățenilor” a declarat belicos îngâmfatul în pene V. Batrâncea. Întru totul de acord! Luați-o de la Dodon, Plahotniuc, Șor și întoarceți-o poporului. Poporul vă va spune un bogdaproste creștinesc.

Prin prezența sa la mitingul de duminică acest „pseudopreședinte al întregului popor”  Dodon a încălcat constituția, garantul căreia trebuie să fie. Dodon este președinte de partid socialist și își promovează pe toate căile Partidul. Este președinte al Asociației de Șah, în care calitate a plecat recent în Marea Britanie la un campionat de șah.  Este „vladîka bisericii ruse în Basarabia”, doar el apără interesele bisericii ruse în Republica Moldova. Dodon se pregătește intens de federalizarea Republicii care este o dovadă de înaltă trădare. În acest scop a avut deja mai multe întâlniri cu reprezentantul special al lui Putin D. Kozak, da acel Kozak care a încercat să ne bage pe gât în 2003 planul de federalizare al lui Putin. Voronin l-a respins i-ar baistrucul lui, Dodon, vrea să-l realizeze.

Dodon este oricine doar „președinte de țară” nu e.

————————————–

Valeriu DULGHERU

20 noiembrie, 2018

Chișinău-Basarabia

Alexandru NEMOIANU: Îndărătnicia sectanților

“Este un Domn,o Credință,un Botez”(Sf.Pavel,Efeseni 4:5)

Biserica este trup teandric (divino-uman) care este Trupul mistic al lui Hristos. Biserica se desparte în, ”Biserica triumfătoare”, cea care se află în Ceruri și “Biserica luptătoare” care cuprinde pe credincioșii aflați pe pământ și străduindu-se pentru mântuire.

Ca stare organizată, pe pământ, Biserica se manifestă din ziua Cincizecimii, din ziua în care Duhul Sfânt, carele de la Tatăl purcede, s-a pogorât, în forma limbilor de foc, asupra Apostolilor și celor cu dânșii.

Fiind Trupul lui Hristos, Biserica nu poate fi decât una și mărturisirea către ea asemenea nu poate fi decât una. Acea mărturisire este cea lăsată de Hristos ucenicilor Lui, Sfinții Apostoli și de aceia, prin continuitate apostolica, prin punerea mâinilor, ea este aceeași pana azi. Biserica se sprijină pe două “brațe” țări: Sfânta Scriptură și Tradiția. Acea Biserica este Biserica Ortodoxa.

O parte din revelația dumnezeiască făcută oamenilor a fost scrisă. Ea se numește Sfânta Scriptură și are două părți: Vechiul Testament și Noul Testament. În ea, în Sfânta Scriptură, sunt cuprinse textele canonice. Dar pe lângă ele au circulat și multe alte scrieri care au fost repudiate de Biserica, întrucât învățăturile lor sunt străine de Dreaptacredință. Acestea sunt așa zisele scrieri “apocrife”. Folosirea lor duce la căi rătăcite și dovadă sunt mulțimea sectelor apărute în urma folosirii acestor texte apocrife. Trebuie reținut că Biserica a fost cea care a stabilit conținutul Sfintei Scripturi și mai trebuie reținut că întreg textul Scripturii este consecvent cu sine, nu se contrazice.

Sfânta Tradiție reprezintă învățăturile care la început nu au fost scrise, ci transmise prin viu grai. Mai apoi, cele mai multe, au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii. Deci, din punct de vedere istoric, Sfânta Tradiție este mai veche decât Scripturile. Deci Biserica a întocmit Scripturile și nu invers. Dacă ar fi să ne referim doar la activitatea Mântuitorului. Este evident că în cei trei ani de propovăduire a spus mai mult decât este cuprins în Evanghelii. Sfântul Ioan(21:25) limpede spune ;”dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea această n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris”.

Evangheliile vorbesc doar despre venirea în lume, patimile și Învierea Mântuitorului. Ele nu au reținut nimic despre îndemnurile practice. Acestea au fost date direct Apostolilor și de acea predania lor este de neînlocuit. Sfântul Pavel insistent se referă la acest aspect, ”deci dar fraților,stați neclintiți și țineți predaniile (Tradiția) pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistolele noastre” (ÎI Teasalonicieni,2,15).

Ca importanță Scriptura și Tradiția sunt egale. Cât de sărăcită ar fi Biserica fără învățăturile din Pateric, din Filocalia și din celelalte scrieri ale Sfinților Părinți. Cea care păstrează integral învățătură Scripturii și a Tradiției este Biserica Ortodoxă, singură autentică și cu viață liturgică neîntreruptă de la Cincizecime și până azi.

Izvoarele istorice dovedesc fără putință de tăgadă că Tradiția Bisericii, organizarea în învățătura Ei erau clar așezate și înțelese încă din veacul I d.Chr. Este suficient să citim Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, cel care ca prunc a fost ținut în brațe de către Mântuitorul și care, la peste o sută de ani vârstă, a fost martirizat din porunca Împăratului Traian. În aceste Epistole Sfântul limpede arată că în veacul I d.Chr Biserica era organizată în Episcopii, cu Preoți și diaconi, că în Biserici se săvârșea Sfânta Liturghie cum se face și azi. Același Sfânt arată că în mod limpede Biserica știa că Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat, din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, că a fost răstignit, în zilele lui Pontius Pilat, a fost îngropat și a înviat a treia zi. Toate aceste adevăruri erau bine cunoscute. Aceste adevăruri au fost tăgăduite de către dușmanii Bisericii și ai Adevărului, răstălmăcite și așa s-a ajuns la oțetul sectar.

Din capul locului dușmanii Bisericii, dușmanii Trupului lui Hristos, au căutat să nege importanța Sfintei Tradiții. Așa a apărut aberanta “învățătură” despre “Sola Scriptură”! Dar din început ei se contrazic, căci neagă Sfânta Tradiție și în locul ei așează “tradițiile” lor. În loc să creadă în Tradiția lăsată de către Apostoli și de către Sfinții Părinți ei preferă să acceptă “tradiția” începută de Martin Luther. Lipsindu-se de îndrumarea și experienta Tradiției acești oameni s-au rătăcit, au căzut pradă ispititorului, s-au așezat în afara Bisericii au ajuns sa spună blasfemii despre Pururea Fecioară Maria, despre Sfinți, despre Sfintele Moaște, despre Sfintele Taine. Toate adeverite de mărturia Apostolilor și a urmașilor lor direcți. În locul acestor adevăruri nefericiții sectari au ajuns să creadă în aberațiile lui Martin Luther și a celora care au fost încă mai întunecați ca el. Iar în afară Bisericii nu există mântuire. În această lumină se pune întrebarea care trebuie să fie atitudinea Ortodoxă față de cei din afară Bisericii. Nu putem răspunde în alt chip decât cel pe care ni l-au poruncit chiar Apostolii.

Sfântul Pavel, cel care a arătat atâta de multă îngăduință și dragoste către căderile omenești ,,devine extrem de vehement împotriva ereticilor,” ”Păziți-vă de câini! Păziți-vă de lucrătorii cei răi” (Filipeni,3,2). Și apoi, ”luați aminte să nu va fure mințile cineva cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predanie omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii, și nu după Hristos”(Coloseni,2:8). Este limpede, căderile omenești trebuiesc îndreptate și tratate cu milă frățească însă erezia este pierzătoare și aducătoare de moarte sufletească. Din nou Apostolul Neamurilor ne spune, ”de omul eretic, după întâia și a două mustrare, depărtează-te” (Tit,3:10). În marea ei înțelepciune Biserica a decis ca pe eretici să îi arunce în afară și să îi trateze ca dușmani. Căci ce este erezia? Învățătură mincinoasă care, mai mult ori mai puțin, denaturează adevărata învățătură și o schimbă, ba chiar cutează să se înalte în locul ei. Eresurile și ereziile, cele vechi și noi, de la arianism la Martin Luther și apoi la cele peste douăzeci și cinci de mii de aberații sectare, nu sunt alta decât născociri ale diavolului care urmăresc pierzania oamenilor. În același timp Biserica Dreptmăritoare nu se artă fără cruțare pentru cei rătăciți. Biserica le oferă posibilitatea ca, în urmă excomunicării, să se pocăiască dacă doresc. În momentul de față cea mai mare năpastă pentru credincioși este mișcarea zis, ”ecumenică”. O mișcare care ar vrea să unească toate credințele, până și pe cele necreștine, într-o “Biserică” Pan-eretică. Dar asta nu este cu putință. Din nou trebuie repetat că Biserica îndeamnă la milă față de cei căzuți pradă eresurilor sectante, dar recomandă “ură sfânta” pentru învățăturile false. Iată cum zicea Împăratul Prooroc David, ”Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Ține Doamne, am urât și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani”(Ps.138,21:22). Deci învățăturile false ale sectanților nu trebuiesc tratate cu obișnuință ci cu “ură desăvârșită”, fără compromisuri. Din nou trebuie subliniată diferența dintre atitudinea față de păcătoși și față de păcat. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: ”eu nu de om mă scârbesc, ci de rătăcirea lui și doresc să îl scot din rătăcirea lui”.

Falsele apeluri la “unire” pan eretică trebuiesc alungate cu scârbă. Orice îndemn sau învățătură contrare învățăturii Ortodoxe trebuiesc respinse. Iarăși spune Sfântul Pavel, ”dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vești altă Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o-să fie anathema”,(Gălățeni,1:8). Fără urmă de sfială trebuie să mărturisim și să ținem tare adevărul că INTREAGA învățătură creștină, INTREAGA mărturisire și singură mântuire posibilă, se află în Biserica Ortodoxa.

Nu știm ce se va întâmplă cu cei din afară Bisericii. Episcopul Kalisthos Ware spunea că “noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Dar dincolo de asta “să stăm bine, să stăm cu frică” în Biserica Ortodoxă. Să avem milă pentru oameni dar nici o părtășie cu învățătura otrăvită a sectelor și să stăm fără urmă de îndoiala în Biserica, ”una, sfântă, sobornicească și apostolească”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

13 noiembrie, 2018