Corneliu NEAGU: Reinterpretarea noțiunii de proiect

Nu-mi aduc aminte ca pe vremea copilăriei mele să fi auzit pe cineva vorbind despre proiect, în sensul în care percepem astăzi acest cuvânt. Ceva mai târziu, când urmam Școala de Arte și Meserii (1958-1961), am întâlnit acest cuvânt, utilizat în sensul său restrâns de plan sau desen la scară al unui dispozitiv sau echipament industrial. De altfel, la absolvirea acestei şcoli am realizat un proiect de diplomă, care avea ca temă « Reparația capitală a unei mori de ciment ». Proiect foarte complex, ce cuprindea tratarea temei atât din punct de vedere tehnic cât şi din punct de vedere organizatoric. Pe parcursul studiilor universitare (1966-1971), la Politehnica din Bucureşti, am elaborat mai multe proiecte de această natură, ce ţineau de discipline precum Organe de Maşini, Tehnologii de Presare la Rece, Tehnologia Construcţiilor de Maşini etc. Înțelegerea noțiuni de proiect, în sensul sau cel mai general, am dobândit-o mult mai târziu, în perioada 1983-1985, când am predat la Universitatea de Ştiinte şi Tehnologie din Oran. Aprofundarea, consolidarea şi dezvoltarea, dintr-o perspectivă personală, a noţiunii de proiect s-a produs în perioada 1992-2000, în cadrul unor colaborări cu universităţi din Anglia, Spania, Franţa şi Irlanda, derulate prin Programe Europene TEMPUS. Cu timpul, cuvântul proiect a intrat în limbajul curent, fiind utilizat frecvent, uneori abuziv, sau chiar în situaţii în care nu se justifică. Bineînţeles, cuvântul proiect poate avea mai multe înţelesuri : desen sau schiţa a unui produs – de exemplu, desenul unui ansamblu de motor ; dorinţa sau intenţia de a realiza o schimbare în viaţa de zi cu zi – de exemplu, dorinţa de a face o excursie peste hotare sau intenţia de a schimba locuinţa; ansamblu de etape şi acţiuni ordonate destinate atingerii unui obiectiv – de exemplu, realizarea unui concurs de literatură încheiat cu premierea celor mai bune lucrări. În sens științific, un proiect poate fi definit ca ansamblu de acţiuni sau lucrări destinate realizării unui obiectiv unic şi măsurabil. Un obiectiv este unic dacă, odată atins, este definitiv. De exemplu, deplasarea pasagerilor unei companii de transport aerian, din centrul oraşului la aeroport, cu un autobuz, nu este un proiect. Faptul că această activitate s-a derulat într-o zi nu constituie un obiectiv unic, pentru că în zilele următoare ea se va repeta. În schimb, punerea la punct a transportului cu autobuzul constituie un proiect. Odată realizat acest obiectiv, proiectul este încheiat. Un obiectiv este măsurabil dacă se poate evalua, în orice moment, gradul în care a fost atins. De exemplu, îmbunătăţirea imaginii de piață a unei reviste nu este un proiect. În schimb, îmbunătăţirea imaginii de piață până la nivelul la care 10% din populaţie va cunoaşte obiectul de activitate al revistei constituie un proiect. Există numeroase acţiuni şi lucrări care se derulează fără ca un obiectiv unic şi măsurabil să poată fi definit. În astfel de cazuri nu este vorba despre un proiect. De exemplu, “a satisface cititorii unei reviste” nu corespunde unui obiectiv unic şi măsurabil. Cu toate acestea, satisfacerea cititorilor este necesară. Viziunea asupra proiectului trebuie să fie sistemică, în sensul că proiectele foarte mari pot fi dezagregate în subproiecte, iar mai multe proiecte, dintr-un anumit domeniu, pot fi agregate într-un program. Elementele definitorii ale programelor, proiectelor și subproiectelor trebuie să fie, întotdeauna, obiectivul unic și capacitatea de a măsura modul în care este îndeplinit acest obiectiv.

———————————————–

Corneliu NEAGU

26 ianuarie, 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Discipoli de Excepție Dacoromâni ai Sf. Grigore Teologul

Ieri m-am răstignit împreună cu Hristos, astăzi mă slăvesc împreună cu El; ieri am murit împreună cu Hristos, astăzi înviez  împreună cu El: ieri am fost îngropat  împreună cu Hristos, astăzi mă ridic din mormânt împreună cu El.”

    (Sf. GRIGORIE de NAZIANZ)

 

           Şapte Iubiri străbat Cerul şi Pământul Creaţiei Atotcreatorului: Dragostea faţă de Dumnezeu, Dragostea faţă de Fecioara Maria, Iubirea faţă de Patrie, de Vatra Străbună,   de  Neamul  Strămoşesc,  Iubirea faţă de Mamă, Iubirea faţă de Popor, Iubirea faţă de    Familie, Iubirea faţă de Aproapele, cel care este aproapele lui Dumnezeu.

        Prin urmare proverbul că: Românul are şapte vieţi, se adevereşte, prin cele şapte  inimi ale sale care nasc cele Şapte mari Iubiri.

       Ţesătura, urzeala, broderia acestor Iubiri o crează marii Artişti, marii Artizani aleşi.

       Dumnezeu binecuvintează Mama, Familia creştină în sânul căreia se nasc marile genii: dascăli, preoţi, călugări, monahii, poeţi, filosofi, artişti, scriitori, militari, medici,conducători, oameni de ştiinţă, eroi, martiri, cuvioşi, sfinţi.

       Dragostea lui Dumnezeu care, atribuie harul tuturor celor chemaţi, cere în schimb Iubirea tuturor aleşilor întru conferirea darului creaţiei pentru înfăptuirea tuturor idealurilor dar mai ales pentru Unirea şi Comuniunea în Toate: Patrie, Biserică, Cultură, Mântuire.

       Comunitatea Aleşilor alcătuieşte Elita Naţională Creştin-Ortodoxă, care slujeşte şi slăveşte deopotrivă pe Dumnezeu şi Neamul în filiaţiile lor: Familia Cerului, Îngerii şi Sfinţii şi Familia pământească: Patrie, Naţiune, Popor, Familie de sânge, Prieteni.

       După încheierea Misiunii pământeşti, mesianice a Fiului lui Dumnezeu: Întruparea, Naşterea, Propăvăduirea Evangheliei – Legea Iubirii, alegerea Apostolilor, Răscumpărarea Omenirii  în  faţa  Tatălui  ceresc  prin  Jertfa  de  pe  Cruce,  se deschide  astfel  Calea  răscumpărării fiecăruia prin participarea personală la jertfa propriei cruci, Învierea, Înălţarea la Ceruri, Pogorârea Duhului Sfânt şi Era Sa până la Judecata de Apoi, Trimiterea Apostolilor în lume şi propăvăduirea dreptei credinţe-Ortodoxia, prin ei şi prin Urmaşii urmaşilor lor, Sfinţii până la sfârşitul acestui pământ.

   Anumite Vetre Străbune creştine au fost rânduite de Dumnezeu pentru naşterea marilor Sfinţi, între ele fiind şi CAPPADOCIA- Regat tracho-dac independent (sec. III-II î.d.Hr.) situat în centru Asiei Mici, unde s-a dezvoltat în secolul IV, d. Hr., cea mai înfloritoare Şcoală dacică a Răsăritului creştin, CEZAREEA CAPADOCIEI, o primă ACADEMIE CREŞTIN-ORTODOXĂ, în care s-au format şi desăvârşit cei mai de seamă Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei Universale: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur. (I.A. Heikel, T. Mommsen, E. Klostermann, Die griechischen Schriftsteller, 8 vol., Leipzig (1902-1926); H. Berkhof, Die Theologie des Eusebius von Caesarea, Amsterdam-1939; Socrate, Istoria bisericească, VII, 14)

   Alţi Ucenicii de seamă ai celor doi mari Sfinţi Grigorie sunt: Grigorie Taumaturgul, Grigore Palama, Grigorie Sinaitul, Grigorie Decapolitul.

   GRIGORE-nume de inspiraţie protodacă, GREGORIOS, însemnând: inspirat, iscusit, hărăzit, veghetor. (Dicţionar Enciclopedic al Numelor de Botez-Anastasia)

   Numele creştin este predestinat destinului celui cel primeşte în dar la naştere.

   GRIGORE ALEXANDRESCU (1810-1888)

   Azurul veacului al XVIII-lea şi Zorii înaintemergători ai secolului al XIX-lea au aşternut aura liricii culte peste Principatele dacoromâne. Solii acelei zidiri de lumină care au îmbrăcat veşmântul primăvăresc al romantismului în Muntenia au fost boierii Văcăreşti: Ienăchiţă, Nicolae şi Alecu, Vasile Cârlova, iar în Moldova boierul Conachi.

   Grigore Alexandrescu-Fiu al Cetăţii Târgovişte, capitală domnească, simpatizant al mişcării paşoptiste, militant al Unirii Principatelor, spirit de profunzime patriotică.

   Înzestrat genetic, copleşit de har, purtător de lumină, încărcat de originalitate, Grigore Alexandrescu vine ca un Luceafăr al Munteniei care, va da o înălţime de cuget şi o rafinată strălucire lirismului românesc. Aparenţa de pesimism întâlnită în versurile sale, dezvăluie de fapt taina nădejdii creştine că lumea e Creaţia lui Dumnezeu şi deci, Omul creştin poartă în sufletul său Chipul frumos al Creatorului.

   Pesimismul la marii poeţi este de fapt un amplu exerciţiu al optimismului creator.

   Poeţii iau pulsul naţiei lor, starea comunităţii prezente şi-o înfiază, şi-o trăiesc, dar o redau în sensul împlinirii idealului naţional dorit de ei. În flacăra lirismului arde adâncul său spirit de analiză. Poetul prin excelenţă nu poate să facă din drama sa tragedia naţiei. Din contră, dorind permanent binele neamului, îşi reface el însuşi starea sa lăuntrică, astfel încât, meditaţia sa filosofică să concorde cu voinţa întru bine, frumos, adevăr, libertate, iubire, unire.

   În poezia Umbra lui Mircea la Cozia, Grigore Alexandrescu alege două nume de referinţă: Mircea cel Bătrân, marele Voievod valah, Domnul muntean îndrăgit şi de Mihail Eminescu, neînvins nici de stihiile naturii, nici de hoardele cotropitoare care a declanşat Marea Unire a tuturor dacoromânilor şi în parte a reuşit şi Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de suflet, ctitorită peste o veche vatră monahală, desprinsă dintre frumoasele taine ale poporului român, primind darul aşezări între cele mai frumoase ctitorii. Cetatea monahală este impunătoare, demnă de Neamul ei, demnă de Voievodul ei.

   Biserica mare străjuită de cele două paraclise ale căror turle se primenesc în apele legendarului Olt, l-a inspirat pe Grigore Alexandrescu în magnifica sa poezie:

  „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/ Către ţărmul din potrivă se întind, se prelungesc/ Ş’ ale valurilor mândre generaţii spumegate/ Zidul vechiu al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.// Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute/ Şi puternici legioane p’a ta margine-ai privit,/ Virtuţi mari, fapte cumplite, îţi sunt ţie cunoscute,/ Cine oar’ poate să fie omul care te-a îngrozit?// Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,/ Cavaler de al credinţei, sau al Tribului stăpân,/ Traian, glorie a Romei ce se luptă cu natura?/ Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?// „Mircea!” îmi răspunde dealul; „Mircea!” Oltul repetează;/ Acest sunet, acest nume, valurile îl primesc,/ Unul altuia îl spune, Dunărea se’nştiinţează,/ Ş’ale ei spumate unde către mare îl pornesc.”  (Grigore Alexandrescu, Opere Complete Poezii şi Proză. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti)

   Cozia a mai fost preţuită de Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Ceauşescu.

    Un grup de monahi ai mănăstirii au trecut tainic munţii în Ardeal înştiinţându-şi fraţii de acolo de Ceasul izbăvirii lor adus de Mihai Viteazul. Stăreţia i-a dăruit Domnului Unirii –„20.000 de aspri-argint şi 20 de cântare de plumb” (Valeriu Anania, Cerurile Oltului. Editată de Episcopia Rîmnicului şi Argeşului-Rîmnicu Vîlcea-1990)

   Cozia a primit la sânul ei şi pe frumoasa Teodora-mama lui Mihai Viteazul, cinstind-o în taina călugăriei ca slujitoare a lui Hristos, sub numele de monahia Teofana.

   În fiecare mare poet trebuie să sălăşluiască Dorul după Dumnezeu, ca să poată curge prin inima sa iubirea sacră de Patrie, ca să-şi lumineze conştinţa în raport cu credinţa străbună, ca să lupte şi să se jertfească pentru ca Neamul să urce pe înaltele culmi ale spiritualităţii religioase, pentru ca Naţiunea să rămână întregită, sau să se reîntregească şi să urmeze destinul mistic al mântuirii.

   Unirea unui Neam este Voinţa lui Dumnezeu, dar şi chemarea tuturor fiilor Patriei!

   Înfăptuirea Unirii însă se împlineşte doar prin alegerea celor Aleşi!

   „Să venim cu tot trecutul trainic în prezentul în care vieţuim, spre un viitor în acelaşi spirit, pe drumul nostru milenar prin istorie, un popor paşnic şi chibzuit şi hotărât, să iubim toate cele vrednice şi drepte, din tot ce împlineşte fiinţa umană în drumul ei zbuciumat prin univers, pe acest pământ dulce şi amar şi miraculos în care degustăm apropierea de Patrie.” (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, p.8)

   Dacă nu s-ar fi născut Unirea cea Mică, nu ar fi crescut nici Unirea cea Mare!

   În poezia Unirea Principatelor, autorul meditează adânc, se contopeşte cu inspiraţia şi trăirea patriotică reamintind politicienilor contemporani trecutul glorios al străbunilor care au punctat istoria Neamului întru eternitate, prin credinţa lor, prin răbdarea lor, prin jertfa lor, prin cinstea lor, prin demnitatea lor, prin onoarea lor, prin mândria lor, prin cultura lor, prin vitejia lor, prin dragostea lor, prin libertatea lor.

   „Români! Dulce e unirea! Ascultaţi… glasu-i răsună./ De la fiii României cere patrie comună…/ Steaua merge înainte, simbolu-i sacru pământ;/ Cum în Vitleem odată, stea din cer mântuitoare/ Conducea pe ’ncoronaţii cavaleri din depărtare,/ De la marginile lumii, către leagănul cel sfânt.//…În tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se ’ntâlniră,/ Şi ’ntr’o lungă îmbrăţişare pe Români îi înfrăţiră;/ Împrejuru-le stau dese umbre de măreţi eroi…/ Ele astăzi zbor în aer, inimile ’nflăcărează…/ Deputaţi! asupra voastră ei privirea-şi aţintează;/ Fala sau ruşinea ţării, se aşteaptă de la voi.// Fiii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărână,/ Dacă voi acum veţi pierde marea cauză română/ Prin meschine interese ce ’n mici inimi locuesc;/ Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire/ E averea cea mai rară, cea mai scumpă moştenire,/ Ce dela părinţi de merit nobili fii o primesc.” (Grigore Alexandrescu, Opere Complete…)

   GRIGORE VIERU (1935-2009), poet, scriitor, membru corespondent al Academiei Române, doctor honoris causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, al mai multor universităţi, laureat al Premiului Naţional, al Diplomei Internaţionale H. Ch. Andersen, al altor premii naţionale şi internaţionale, Medalia de Aur a Agenţiei pentru Proprietate Intelectuală de la Geneva.

   „Putinţa de a aprinde lumânarea la flacăra unui trandafir-iată ce este poezia!” (Grigore Vieru)

   „Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost un destin, o mare conştiinţă a timpului nostru!” (Paul Surugiu-Fuego)

   Poetul Grigore Vieru s-a născut la 14 Februarie, în satul Pererâta, loc de răscruce pe malul stâng al Prutului, în fosta Cetate Hotin, odor scump al Eudochiei (nume predestinat) şi al lui Pavel, înmugurind ca un lăstar din tulpina Miracolului Eminescu, înflorind într-o autentică originalitate, cu Dor de Eminescu, cu Dor de Basarabia, cel care a primenit în icoana Mamei, chipul Femeii cu adevărat divin şi cel care a reflectat în Icoana Basarabie chipul celei mai frumoase Mirese.

„În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz…” (În limba ta)

   Grigore Vieru-bardul poet a fost un brav Ostaş, o Inimă de viteaz şi un Drapel al Unităţii tuturor Românilor într-o DACIE MARE.

   „Ca un magnific pendul ce timpurile ni le-arată, s-a nemişcat iernatic între ziua marelui Eminescu şi ziua ce va să vie a ierarhului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, el, copilul răsfăţat al durerii, Grigore Vieru.” (Marius Iona)

   Grigore Vieru s-a întrupat, întrupând: o singură iubire-vorbire-credinţă-fiinţă Românească în cele Trei culori magice:

 „Pe pământ străvechi şi magic/ Numai dânsa e stăpână,/ Limba  neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română!”

   Grigore Vieru a fost o Stea lirică şi o Cruce a Destinului vlaho-dacoromân.

   „Fratele Vieru era un om al Crucii, un poet care-şi căuta calea spre sfinţenie.” (Gheorghe Zamfir)

   Poezia lui Vieru e limpede, curată, fierbinte, smerită ca o lacrimă de Fecioară.

   „Vieru a scris poezii senine, ca nişte icoane pe sticlă.” (Nicolae Dabija)

   Dăltuia literele cu eleganţa lui Brâncuşi şi versurile ca rapsodia lui Porumbescu.

   „Versurile veneau la Grigore Vieru dintr-o stare poetică firească. Scria dintr-o spontaneitate interioară extraordinară. El este unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a dat limba română…Numele lui deschidea inimile tuturor.” (Tudor Gheorghe)

   În Grigore Vieru s-au întâlnit: poetul, artistul, luptătorul, înfrăţitorul de neam.

   „A fost un mare poet, un artist neliniştit, aspirant la puritate şi desăvârşire.”

      (Rodica Mandache)

   Neliniştile metafizice se nasc în marile încercări, născând la rându-le marile genii.

   „Să nu uităm că Grigore Vieru s-a definit ca „Lacrima lui Eminescu”. Lacrima lui

 Eminescu putea fi doar pentru o Basarabie care astăzi nu e altceva decât „un copil înfăşurat în sârmă ghimpată.” Şi de noi depinde ca această lacrimă de durere să se prefacă în lacrimă de bucurie în ziua izbăvirii, în ziua împlinirii noastre ca Neam.” (Ion Ungureanu-ex-ministrul Culturii şi Cultelor)

   „Credinţa-n Mioriţa şi în grai,/ pe un pământ întrepătruns cu cerul,/ acesta-i simţământul ce îl ai/ intrând în poezia lui Vieru.// Nepot al Eminescului întreg,/ el nu resimte niciun fel de rană,/ decât atunci când toţi o înţeleg,/ recunoscând-o eminesciană.// Poeţi destui în lumea asta sunt,/ să cânte-n vers pământul, focul, fierul,/ dar noul mit al mamei pe pământ/ l-a-ntemeiat, în cartea lui, Vieru.// El are de-mplinit un testament,/ Mateevici i l-a lăsat odată,/ spre-a nu fi din istorie absent,/ să-şi ţină limba nefalsificată.// El s-a născut pe margine de Prut/ şi a trăit pe margine de soartă/ şi viscolele care l-au bătut/ de neam n-au fost în stare să-l despartă.”(Adrian Păunescu, Al neamului)

   Trecerea în transcendent şi-a pregătit-o nu pe puntea suspinelor, ci pe surâsul Giocondei sale dragi: Când?

   „Când am să mor/ să mă îngropi/ în lumina ochilor tăi./ Lumea venită la mormântul meu/ va sta îngenuncheată/ în faţa ta mereu./ Ca nimeni să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu ca strămoşii, pus/ sub ierburi şi pământ-/ Îngroapă-mă-n lumina ochilor tăi,/ femeie de pe urmă,/ femeia mea dintâi.” (Omul Duminicii-Editura Prut)

   Grigore Vieru n-a murit. A urcat la întâlnirea cu Luceafărul Eminescu!

   Grigore Vieru-Simbol al renaşterii Basarabene!

   Grigore Vieru-Simbol al Limbii şi identităţii româneşti!

   Grigore Vieru-Stegar al demnităţii noastre Voievodale!

   Grigore Vieru s-a născut, a crescut, a trăit, s-a înălţat în Limba Română-Eminescu!

   GRIGORE STAMATE- OM cu DESTIN şi CONŞTIINŢĂ de ROMÂN

   În ochii prezentului, trecutul se configurează ca un Arc de Triumf, pe sub care au defilat momentele de biruinţă  în caleaşca sorţii ce tinde să se împlinească destin!

   Soarta este o împlinire firească, un dat natural al omului care rămâne în sine, înapoia sinelui sau merge alături de el.

   Soarta are doar trăirea pământească a celui legat de glie. Destinul aparţine purtătorului de Glie, urcând mai ales spre o întâlnire şi o împlinire cerească.

   Soarta aparţine doar prezentului acelui timp, deci, a trecutului. Destinul aparţine tuturor sorţilor, dar mai ales viitorului. Este aşadar deasupra vremurilor!

   Soarta se însoţeşte prea adesea cu suferinţa. Destinul urcă întru suferinţă şi binecuvântare: „Cerurile ne dau cu o mână şi ne iau cu cealaltă. În lumea noastră pământeană este un echilibru perfect în toate şi, cu cât treapta, pe care destinul ne-a situat la un moment dat, este mai înaltă şi împlinirile şi neîmplinirile sunt pe măsură.”

(Grigore Stamate/ Mihai Hodorogea- Viaţa Mareşalui Prezan-Profesia de a fi român, Ed. Axioma Print, Bucureşti-2015, p. 257)

   Ecoul s-a prins de grinda albastră, România se întregea, natura cânta, iar cerul se primenea. O bulboană de lumină ivită din Darul hărăzit ne zugrăvea chipul Destinului.

   Soarta ar fi vrut să strige, dar n-a putut. Chemarea în revărsarea ei şi-a frânt ecoul de nemărginirea destinului care a risipit mireasma unui vis împlinit: Marea Unire.

   Sufletul vine primenit ca o naştere din alt veac, se cuminecă în Copil a cărui puritate zideşte ctitoria eroului şi toate căutările lui înfloresc şi-i împodobesc sinele.

   Destinul confirmă chemarea întru alegerea împlinirii unei mari înfăptuiri, prin alese virtuţi, deasupra cărora stau harul, libertatea, vocaţia, jertfa, iubirea, misiunea, cerul.

   Destinul celui Ales este ca o predestinare a sorţii ce transcende în plan suprafiresc.

   Destinul celor Aleşi este înnoirea sorţii care se răsfrânge în Destinul Neamului, rânduit într-o Vatră arhimilenară, ca o aşezare Carpatină sublimă, dăruită de Mărinimia Cerului, consfiinţind ca o Liturghie, permanenta venerare pentru Înaintaşi.

   Generalul Locotenent, dr. Grigore Stamate este Drept şi Demn faţă de Glia Străbună, faţă de Neamul său, pe care îl slujeşte cu idealul unei continue slăviri:

   „Am privit de sus, de la acea înălţime semeaţă a Carpaţilor, văile, pasurile şi trecătorile de-a lungul cărora bravul Mareşal şi-a orientat efortul strategic şi am avut posibilitatea să observăm, pretutindeni, cât de frumos şi de armonios aşezate sunt plaiurile româneşti, splendoarea şi tot ceea ce dă culoare şi farmec liniştii lor. Şi, nu am putut să nu ne gândim la înaintaşii care au făcut posibilă această neasemuită plăcere, de a-ţi delecta ochii cu acea integritate a pământului atât de românesc, încă liber şi neaservit aiurea.”  (ibid., p. 18)

   În Destin se reflectă toate Icoanele fiinţelor dragi, din trecut şi prezent, din cer şi de pe pământ, lângă care cresc: credinţa, nădejdea, Iubirea, deopotrivă cu toate năzuinţele sufletului frumos ce luminează fiinţa şi persoana ca o mare Sărbătoare, ca o Duminică a splendorii dincolo de prezent.

   Când un Destin păşeşte apăsat de istorie, aşa cum este dovedit destinul domnului General Locotenent, dr. Grigore Stamate, conştiinţa îl sprijină şi îl înnobilează drept un mare Român.

   Cinstire aleasă purtătorilor Numelui sfânt-GRIGORIE!

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 24 Ianuarie 2019

 

Alexandru NEMOIANU: ,,Cu neputință este să nu vină smintelile”

Fiecărei generații ii este data propria Cruce și în termeni concreți, istorici, ea a purtat diferite nume: năvălirile migratorilor, războaiele de tot felul, epidemii, Otomani, comunism, etc. Iar fiecare trăitor a avut de făcut o alegere concretă, exactă, între bine și rău și în contextul specific în care i-a fost dat să trăiască. (A „lupta” contra unui comunism care nu mai exista este o prostie). Alegere de care, fiecare a avut de dat sama atunci și în veșnicie. Iar cea mai simpla modalitate de a nu fi complici la rău și atunci și acuma, a fost și este de a fi mereu, în orice împrejurare, măcar sufletește, de partea celor care sunt înfrânți, a celor năpăstuiți. Dacă vom păstra în minte aceste adevăruri fundamentale vom înțelege că actele, fiecare dintre ele, existenței noastre au o importanță copleșitoare pe care adesea nu o cuprindem cu gândul (cum spunea Ernst Junger, copiii nu își dau seama ca în miza cu care se joaca, boabele de fasole, se ascunde, în fiecare, o minune.).
„Crucea”vremii noastre este lupta dintre „globalismul” satanic si Neamuri. Dintre copleșitoarea plictiseala a stăpânirii necuratului și diversitatea miraculoasă a lumii făcută de Dumnezeu. În acest context o enorma povară și osândă își iau asupra lor acei „intelectuali” români așezați in SUA sau alte tari “apusene” sau “lectori” pe la diferite așezăminte de sorginta sorosista și care au făcut o dubioasa „virtute” din practica apologierii regimurilor aflate la putere și care personaje, în mod deliberat, caută să înșele pe conaționalii lor despre ce se petrece în lume și în țara în care ei (acei intelectuali) trăiesc. Ei înșeală în chip deliberat prin adevăruri „selective”, prin adevăruri parțiale, minciuni, bârfe și insinuări și mai ales prin ignorarea stărilor fundamental rele din țara unde, așa cum spuneam, ei trăiesc.
Ei nu pomenesc despre faptul că mai puțin de 10% dintre locuitorii SUA stăpânesc peste 80% din bogăția țării și că diferența dintre bogați și săraci se adâncește pe zi ce trece, nu amintesc despre despre războaie și zvonuri de războaie, despre tensiunea în care trăiește majoritatea covărșitoare a populației, despre dispariția drepturilor civice, despre controlul tot mai strict al mijloacelor de informare, despre faptul că în chip sistematic cei bogați sunt favorizați și egal sistematic cei ce muncesc sunt persecutați, despre faptul ca opinia publica mondiala percepe SUA ca pe cei „rai”, despre politica acțiunilor militare și polițienești „preventive” (mai înainte de a fi avut loc o agresiune ori infracțiune, pedepsirea „intenției”) etc, etc. Dar mai ales ei nu pomenesc despre relele religiei satanice, „globalismul” (care nu este altceva decât stalinismul drapat în alt decor), promovata cu fier si foc, la dimensiuni planetare. Despre faptul ca aceasta „religie’ cauta sa uniformizeze întreaga planetă sub semnul unui secularism dement. Așa cum spuneam ei își pregătesc loruși mare osândă căci în mod deliberat amăgesc, smintesc, pe cei de un sânge cu ei pe care și pe cei din România și pe cei din SUA, îi disprețuiesc, individual și în instituțiile lor colective. Roadele lucrării lor otrăvite se vad din ce în ce mai bine. Fibra morala a neamului este atacată furibund, prin promovarea relativismului, ostilitatea arătată familiei și directa glorificare a modelelor de viață “alternative” (i.e sodomia). În esența ei caută să generalizeze un nou tip uman, individul izolat și care este lipsit de orice credință, ideal sau loialitate etnica sau socială, individ obsedat de confort și “siguranță”, individ care, după caz, este lipsit de bărbăție sau feminitate, individ care tânjește după un soi de sodomie scopită și care simte admirație pentru o închisoare cu confort sporit. Iar asta într-o lume în care tehnica terorizează existența, în care rachetele caută să înlocuiască îngerii și unde tot mai deslușit răsună tunetul mâniei lui Dumnezeu. În paralel Ortodoxia Româneasca este insultată și calomniată grosolan. Memoria colectivă este falsificată si personalități esențiale ale sufletului românesc sunt asemenea insultate, de la Eminescu la Caragiale, de la Fat Frumos la Ileana Cosânzeana. Nu am îndoială că bunul simț românesc va birui. Acești oameni necinstiți sufletește, care deliberat fac rău, ar trebui să știe că ei sunt sub făgăduința unei pedepse rostită de Acela care arareori o face dar, atunci când o face, ea este înfricoșătoare.
„Cu neputință este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care vin.”(Luca,17,1)

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

25 ianuarie, 2019

Ioan POPOIU: 24 Ianuarie 1859 – Triumful Naționalismului Românesc

La scurt timp după adoptarea Convenţiei, Vasile Boerescu, în broşura ,,Examen de la convention relative a l’organisation des principautés danubiennes”, făcea o analiză riguroasă a textului ei. El arăta, pe de o parte, dificultăţile care vor fi întâmpinate în aplicarea prevederile acesteia, iar pe de alta, sublinia că pentru prima dată capitulaţiile, ce statuau autonomia Principatelor, erau încorporate în dreptul public european. Boerescu scria că dacă compromisul ce stătea la fundamentul noului act satisfăcea prea puţin aspiraţiile spre unire ale acestora, prevederile sale sunt precum ,,o jumătate de pâine, dar aceasta este mai bună decât nimic”. Şi el concluziona: ,,Nu este unirea desăvârşită, însă principiul ei a fost proclamat. Rămâne acum ca noi, românii, să facem restul şi datorăm mulţumiri Europei, care ne-a arătat că unirea este posibilă” (Riker).

Cu tot secretul ce înconjura lucrările Convenţiei, unele informaţii despre prevederile acesteia ajunseseră şi în Principate, iar Al. D. Ghica a publicat o parte din ele, după cum scria Béclard lui Walewski, la 3 septembrie. În general, românii (,,moldo-valahii”!) primiră cu resemnare veştile de la Paris, fără să piardă speranţa. Conform unui călător francez, muntenii, cel puţin, păreau satisfăcuţi de stipulaţiile Convenţiei, ei apreciau că erau cele mai bune ce puteau spera în contextul dat, iar baronul Eder, consulul austriac de la Bucureşti, scria la 15 august: ,,aici, pare a se fi uitat că s-a cerut unirea şi un principe străin”. După ce textul Convenţiei ajunse cunoscut, Ongley, consulul englez de la Iaşi, nota la 13 septembrie, că moldovenii se arătau destul de mulţumiţi sau cel puţin nu se plângeau. Pe de altă parte, la Bucureşti, la aflarea adevărului în privinţa conţinutului noii constituţii, radicalii au proiectat o ,,manifestaţie” împotriva Puterilor, în timp ce la Iaşi, unii boieri erau ,,indignaţi” de pierderea privilegiilor, iar liberalii erau dezamăgiţi de limitele restrânse ale sufragiului, scria Place lui Walewski, la 6 noiembrie. Totuşi, o circulară a Partidei Naţionale din Moldova insista asupra rolului însemnat atribuit Comisiei Centrale şi sublinia importanţa viitoarelor alegeri.

Ceea ce a provocat o tulburare reală a fost clauza (art. 49) din Convenţie ce prevedea înlocuirea celor doi caimacami (Ghica şi Vogoride) printr-o căimăcămie specială, în fiecare principat, alcătuită din trei persoane. Noua căimăcămie instituită avea menirea să pregătească şi să organizeze alegerile pentru Adunările elective şi să gireze treburile de stat în cele două principate pănă la instalarea noilor domni. Căimăcămia din Muntenia era preponderent conservatoare, Ioan Manu şi Emanoil Băleanu, doar I. Al. Filipescu era moderat. În aceste circumstanţe, la sud de Milcov, s-a creat o stare de lucruri care amintea de Moldova lui Vogoride, în vara lui 1857: libertatea presei a fost suprimată, adunările publice restricţionate, funcţionarii publici pro-unionişti destituiţi. Confruntată cu aceste măsuri, Partida Naţională munteană, condusă de radicali, a declanşat o campanie energică de protest împotriva acţiunilor abuzive ale căimăcămiei conservatoare. N. Golescu şi D. Brătianu au fost trimişi în misiune diplomatică în Apus, unde au avut întrevederi cu unii lideri politici însemnaţi şi au relatat despre ceea ce se petrecea în Muntenia. Dincolo de Milcov, în Moldova, atmosfera politică era diferită, majoritatea în noua căimăcămie era deţinută de fruntaşii unionişti Anastase Panu şi Vasile Sturdza, al treilea, Ştefan Catargiu, fiind conservator. Mai mult, unioniştii au intrat în guvern ca miniştri, precum V. Alecsandri, Al. Cuza, P. Donici, au reapărut foile naţionale ,,Zimbrul” şi  ,,Steaua Dunării”, iar prevederile electorale au fost aplicate aici într-un spirit larg. Apoi, intrând în conflict cu Şt. Catargiu, cei doi caimacami n-au ezitat să-l înlocuiască cu Ioan Cantacuzino.

Decizia neaşteptată, care impunea înlăturarea caimacamilor din funcţie, a provocat consternare în cercurile oficiale, la Bucureşti şi la Iaşi. În familia caimacamului Al. D. Ghica vestea înlocuirii cădea ,,ca o adevărată bombă” (Riker), mai ales că acesta îndepărtase pe mulţi din funcţii şi numise în loc aderenţi de-ai săi, în speranţa că alegerile îl vor propulsa în domnie, scria Colquhoun lui Bulwer, la 15 septembrie 1858. Ghica era deprimat mai ales de faptul că noii caimacami munteni, I. Manu şi Em. Băleanu, conservatori, erau partizanii lui Ştirbei, rivalul său la domnie, doar I. Al. Filipescu, era un moderat (cf. Eder către Buol, din 19 august). Reacţia lui a fost surprinzătoare: el trimitea un mesager la Poartă pentru a protesta, spunând că nu mai răspundea de liniştea publică, dar, în acelaşi timp, din adversitate faţă de Ştirbei, el încheia o coaliţie cu radicalii munteni, angajându-se să sprijine candidatura lui Nicolae Golescu, scria Béclard lui Walewski, la 3 septembrie. Ghica nu întrunea totuşi condiţiile necesare pentru domnie (nu era fiul unui muntean de baştină), ceea ce l-a determinat să cumpere pe Băleanu cu 1000 de galbeni şi, până la retragerea din funcţie, a continuat să împartă ,,gratificaţii” din punga statului, scria Colquhoun, la 30 octombrie.

Cei doi caimacami (Ghica şi Vogoride), siliţi să se retragă, ar fi dorit să păstreze personalul administrativ numit de ei, după cum scria Thouvenel lui Walewski, la 8 septembrie, dar ambasadorul argumenta logic, la 28 septembrie, că din moment ce ,,vechii caimacami se retrag, partizanii lor trebuiau să plece odată cu ei”. Dar firmanul de învestitură emis de Poartă nu era mai precis decât textul însuşi al Convenţiei, cu toate acestea, Puterile au convenit ca noii caimacami să fie liberi să-şi desemneze miniştrii. În aceste condiţii, în Moldova, miniştrii lui Vogoride au fost destituiţi rapid, scria Place lui Walewski, la 6 noiembrie, iar caimacamii munteni sfârşiră prin înlăturarea tuturor oamenilor lui Ghica. Dar măsurile luate de aceştia, suprimarea întrunirilor şi şicanele împotriva lui Ghica şi a radicalilor, erau privite drept abuzuri şi incapacitate de a gestiona noile alegeri.

Dacă în Muntenia, în ciuda neînţelegerilor celor doi caimacami cu Filipescu, noua cârmuire acţiona coerent, în Moldova, ,,situaţia era cu totul alta”. Potrivit afirmaţiilor consulului francez, Catargiu dorise să reia portofoliul deţinut la interne, pentru a putea numi prefecţii, în speranţa că ar servi aspiraţiilor sale la domnie. Cei trei au căzut de acord şi au destituit pe oamenii lui Vogoride, dar ulterior au apărut complicaţii, poliţia ţinea de departamentul lui Catargiu (şeful ei îi era nepot), apoi acesta, poate la îndemnul Austriei, refuză să semneze decretul pentru restabilirea libertăţii presei. Dar ruptura în sânul căimăcămiei a fost provocată de neînţelegerea în jurul numirii noilor prefecţi (unii rudele lui Catargiu), caimacamul refuză să mai participe la şedinţe, dezbinarea lua proporţii, iar pregătirea listelor era pusă sub semnul întrebării. În aceste condiţii, invocând majoritatea, cei doi caimacami completară singuri lista numirilor, ceea ce-l determină pe Catargiu să se adreseze Porţii, prin comisarul ei Afif Bey, şi să ceară intervenţia ei.

Poarta răspundea cu o rapiditate ieşită in comun: prin comisarul ei, ea ,,mustră pe caimacami” (Riker), pentru actele săvârşite ce contraveneau firmanului şi-i preveni de alte interpretări eronate. Walewski, surprins, protestă, la 2 decembrie, pentru că Poarta procedase fără consimţământul Puterilor. Dar Turcia, din nefericire, nu s-a oprit aici: au fost trimise la Iaşi alte două comunicări, prin care se cerea guvernului moldovean să nu ia niciun fel de măsuri în chestiunea mănăstirilor închinate şi se poruncea caimacamilor să revoce decretul privitor la libertatea presei. Comunicările arogante ale Porţii au provocat în Moldova o adevărată revoltă: cei doi caimacami ,,recalcitranţi.” (Riker), după ce-au contestat ,,cu îndrăzneală” dreptul comisarului de a servi ca intermediar, au oprit telegramele cifrate şi i-au dat ordin să părăsească ţara. Prin acţiunea lor, caimacamii transmiteau un mesaj foarte clar Porţii: ei se opuneau categoric oricărei atingeri aduse autonomiei Moldovei. În continuare, Panu şi Sturdza au trimis lui Fotiade, capuchehaia nevrednică implicată în ,,ruşinoasele întâmplări din vara 1857” (Riker), ordinul de rechemare în ţară.

Dar Turcia n-a renunţat, ofensată de atitudinea caimacamilor, ea supuse întreaga chestiune ambasadorilor Puterilor, care, prin Bulwer, decanul acestora, convocau o conferinţă, la 27 noiembrie 1858. După dezbateri, a fost întocmită o notă diplomatică, la 28 noiembrie, în care se arăta: caimacamii îşi depăşiseră atribuţiile conferite de firman, iar orice interpretare a Convenţiei sau a firmanului trebuia deferită Porţii. Era o ,,sentinţă” colectivă, dar cei doi refuzau să-şi schimbe atitudinea şi consulul Place, care i-ar fi îndemnat să reziste, explica lui Walewski, la 30 noiembrie, că aceştia încercaseră să împace pe Catargiu, dar el se opuse. Caimacamii, încurajaţi de apropierea alegerilor, fapt care le conferea imunitate, n-au rămas inactivi şi s-au plâns tuturor consulilor din Iaşi şi lui Walewski, împotriva lui Catargiu şi a lui Afif Bey. După ce trimise noi mustrări caimacamilor, dar fără rezultatul dorit, Poarta intenţiona să suspende alegerile şi aduse aceasta la cunoştinţa ambasadorilor Puterilor, la 15 decembrie.

Lucrurile păreau să ia din nou o turnură halucinantă, care aminteau de vara lui 1857, şi acestea se întâmplau tot în Moldova. Proiectul otoman (suspendarea alegerilor) nu putea să nu ducă la ,,noi complicaţii” (Riker), iar Rusia semnala Porţii, la 18 decembrie, că aceasta însemna de fapt suspendarea Convenţiei însăşi şi că, în acest fel, îşi lua ,,o foarte grea răspundere..”. Turcia era din nou într-o situaţie dificilă, mai ales că cei doi caimacami îi adresaseră o notă ,,cam insolentă”. În final, pe jumătate înfrântă, Poarta se lăsa convinsă de Franţa să nu suspende alegerile şi decise să supună chestiunea atenţiei Puterilor, la 22 decembrie. Acestea, vădit iritate de noua solicitare, în neputinţa de a găsi o soluţie rezonabilă, discutau în acele zile despre convocarea unei noi conferinţe la Paris, spre ,,a interpreta Convenţia”. Dar Walewski, exasperat de noile piedici apărute, era de părere că o acţiune colectivă a Puterilor nu ar fi reuşit decât să agraveze situaţia din Principate. În final, rezultatul întregii discuţii a fost acela că ,,lucrurile rămaseră la voia întâmplării” (Riker), Puterile temându-se că Poarta ar putea să nu recunoască rezultatele alegerilor.

Hotărârea celor doi caimacami de a-şi afirma independenţa faţă de Poartă era fermă: deoarece Catargiu persista în refuzul său de a-şi exercita atribuţiile, în ciuda încercărilor de conciliere, colegii lui l-au declarat pur şi simplu demis şi l-au înlocuit cu Ioan Cantacuzino. Apoi, la 26 decembrie 1858, Panu şi Sturdza au cerut ambasadorilor rechemarea comisarului turc Afif, motivând că şederea lui prelungită era o încălcare a autonomiei Moldovei. Ambasadorul Sardiniei, Durando, a îmbrăţişat cererea celor doi şi a stăruit pe lângă ceilalţi să o sprijine, dar ambasadorii Angliei şi Austriei, Bulwer şi Prokesch, arătau că acceptarea ei ar fi însemnat o nouă umilinţă pentru Poartă. Până la urmă, comisarul Afif Bey n-a fost rechemat, iar prezenţa lui în ţară n-a mai trezit nemulţumiri, fiind complet ignorată.  În final, Poarta, ,,indignată” de primirea făcută notelor sale, anunţa pe ambasadori, la 12 ianuarie, că îşi rezerva dreptul de a recunoaşte sau nu alegerile, dar Puterile au reacţionat cu răceală.

Între timp, în ambele Principate, candidaţii la domnie erau antrenaţi într-o vie agitaţie în vederea accederii la tron. Cei doi foşti caimacami aveau fiecare probleme pentru a fi acceptaţi drept candidaţi, pe care se străduiau să le depăşească. Pregătirile electorale continuau, iar reclamaţiile erau numeroase în ambele ţări. De pildă, în Moldova, se spunea că locuitorii din sate au fost înregistraţi, în unele locuri, printre votanţii de la oraş, iar Panu şi Sturdza acţionaseră din răsputeri în sprijinul cauzei naţionaliste (unioniste), scria consulul englez Churchill lui Bulwer, la 31 decembrie. Consulul francez îi ajutase pe cei doi atât de energic, încât Malmesbury (noul ministru de externe britanic) scria, la 3 ianuarie, ambasadorului Cowley să protesteze pe lângă Walewski împotriva atitudinii lui. Dar Place explica ministrului său, la 23 decembrie: ,,Căimăcămia nu s-a îndepărtat nicio singură clipă de la cea mai strictă legalitate, iar afirmaţiile contrarii nu sunt decât calomnii. Sunt martor al sincerelor ei sforţări de a face listele electorale cât mai exacte cu putinţă, dat fiind scurtul răstimp ce i s-a acordat şi sistemul atât de greu de pus în aplicare”. Din aceste raţiuni, Poarta acţiona în acele zile pentru îndepărtarea celor doi caimacami şi numirea unui domn de-a dreptul de către sultan, scria Place, la 28 decembrie.

Dar consulul englez stăruia în rapoartele sale: ,,Cât despre alegeri, toţi recunosc imperfecţiunile lor, însă partidul la putere (unionist) a făcut prea puţin pentru a le îndrepta…Cei care au protestat împotriva faptului că listele cuprindeau nume de persoane fără drept de vot, li s-a cerut să-şi dovedească afirmaţiile, ceea ce aproape nimeni nu a putut proba. Partidul la putere (unionist) nu şi-a cruţat nicio sforţare pentru ca majoritatea deputaţilor să fie aleasă dintre membrii lui,..s-a făcut în multe cazuri abuz de putere, iar uneori s-a folosit de forţa poliţienească. Pe de altă parte, trebuie să adaug că mi s-au adus la cunoştinţă cazuri în care partizanii lui Mihail şi ai lui Grigore Sturdza au dat sume mari de bani pentru a fi aleşi deputaţi. Acelaşi argument trebuie să fi fost întrebuinţat de amândouă părţile”, apoi, deplângând ,,imoralitatea acestui popor”, el adăuga: ,,trebuie deplorat faptul că, în una din tabere, s-a folosit constrângerea spre a influenţa alegerile, şi este tot atât de trist că, în cealaltă tabără, s-a recurs la mită pentru a se zădărnici această influenţă”.

Şi în Muntenia au apărut neinţelegeri şi dispute în timpul pregătirii alegerilor, iar la începutul noului an, 1859, s-a ivit un incident în problema alcătuirii listelor electorale. Astfel, în temeiul art. IX din legea electorală, anexată textului Convenţiei, căimăcămia dăduse o ordonanţă, prin care erau eliminaţi din listele electorale doi jurnalişti radicali, unul fiind chiar C. A. Rosetti, prim-redactor la ziarul ,,Românul”. Cei vizaţi s-au adresat justiţiei,  care le-a făcut dreptate. Atunci, caimacamii conservatori s-au adresat colegului lor Filipescu, ca ministru al justiţiei, să ceară instanţei modificarea sentinţei. Din respect pentru independenţa magistraturii sau pentru a deveni popular, Filipescu a refuzat şi a rămas ferm în atitudinea aceasta. În această situaţie, trei dintre consulii munteni s-au adresat Porţii (lui Fuad), pentru ca aceasta să transmită direct caimacamilor că deciziile referitoare la eligibilitatea deputaţilor erau de competenţa Adunării. Consulii îşi luau apoi îndatorirea de a restabili înţelegerea între caimacami, iar cazul Rosetti a fost soluţionat favorabil. Dar Colquhoun era nemulţumit mai curând de acţiunile opoziţiei, care spera la suspendarea alegerilor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Prin contrast, Moldova era percepută ca ,,Piemontul României”, iar alegerile s-au desfăşurat aici într-o atmosferă mai puţin tensionată, contându-se pe o victorie a unioniştilor. Partida conservatoare susţinea în cea mai mare parte pe fostul domn Mihail Sturdza, sprijinit de marii boieri, şi pe fiul său Grigore Sturdza, colonel moldovean, polcovnic rus şi general otoman (Muhlis-Paşa), cu simpatii în anumite medii social-politice. Bătrânul domn se bucura şi de sprijinul lui Vogoride, după ce acesta înţelese că propria lui candidatură nu avea sorţi de izbândă. Conservatorii ar fi putut spera într-o victorie, dacă taberele ce îi susţineau pe cei doi candidaţi se uneau, dar fuziunea era cu neputinţă din cauza aversiunii existente între tată şi fiu.

Partida Naţională din Moldova era confruntată cu problema menţinerii coeziunii şi unităţii în jurul obiectivelor propuse. Gruparea a dus o campanie activă în vremea alegerilor pentru Electivă, reuşind să obţină majoritatea mandatelor (32 din 55). La 28 decembrie/9 ianuarie 1859, s-au deschis lucrările Adunării elective a Moldovei, deputaţii fiind salutaţi cu strigăte de ,,Trăiască Unirea”. La 1/13 ianuarie 1859, Anast. Panu, în numele căimăcămiei, spunea: ,,Trecutul dispare…, viitorimea ni se deschide astăzi sub norocite auspicii. Să ne dăm mâna a lucra la mântuirea patriei, la regenerarea naţiei noastre, lăsând interesul privat la o parte şi necugetând decât la interesul acel comun”. Mitropolitul şi-a ocupat locul de preşedinte al Adunării, la 4/16 ianuarie, iar P. Mavrogheni şi Al. Cuza au fost aleşi vicepreşedinţi. S-a trecut apoi la validarea alegerilor, fiind validate în final mandatele a 55 de deputaţi, Gr. Sturdza fiind confirmat ca deputat, dar candidatura sa la domnie a fost respinsă. După deschidere, unioniştii au decis să se întrunească câteva seri de-a rândul, pentru a-şi desemna candidatul la domnie, erau atât de mulţi cei care puteau fi desemnaţi, încât o alegere părea cu neputinţă de făcut. Dar în seara de 3/15 ianuarie, ei s-au întrunit în sala ,,Elefant” a Muzeului din Iaşi, pentru a se pune de acord asupra persoanei candidatului. V. Alecsandri, care avea şanse mari, a renunţat şi a propus pe C. Negri, dar s-a opus acestei candidaturi Lascăr Catargiu. Atunci, în încordarea acelei clipe, N. Pisoschi a propus candidatura colonelului Al. Cuza, care a fost acceptat de cei prezenţi.

Dar programul unionist integral din 1857 nu era abandonat şi, în şedinţa Adunării, din 4/16 ianuarie, a fost prezentată de M. Kogălniceanu şi alţi deputaţi o petiţie, prin care se solicita a nu fi uitată dorinţa ,,în unanimitate exprimată” de cele două Adunări ad-hoc privitoare la unire. Acelaşi fruntaş, împreună cu alţii, a cerut Adunării elective ca, înainte de a alege noul domn, să-şi dea acordul încă o dată la ,,dorinţa cea mai aprinsă a poporului întreg”, adică ,,Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei sub guvernământul unui principe străin”, iar cel care avea să fie ales trebuia să se silească ,,a asigura această unire în cel mai scurt timp”. La această propunere, un grup de deputaţi, printre care V. Alecsandri, N. Pisoschi şi Al. Cuza însuşi, a venit cu un amendament în care, gratulându-se Puterile pentru recunoaşterea drepturilor Principatelor, Adunarea exprima totodată ,,cea mai sacră şi vie părere de rău” pentru neîmplinirea celei mai ,,unanime dorinţe a naţiei române, adică: Unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat sub un principe străin”. O comisie a unificat cele două texte într-un proiect de mulţumire adresat Puterilor, înaintea alegerii domnului, în care, din nou, s-a reafirmat că Unirea Principatelor sub un prinţ străin continua a fi ,,dorinţa cea mai vie, cea mai aprinsă, cea mai generală a naţiei române”. Astfel, noul domn ales urma să fie purtătorul unui ,,depozit sacru”, până când împrejurările aveau să îngăduie împlinirea acestui deziderat.

La 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă s-a întrunit pentru alegerea domnului Moldovei, alegerea s-a făcut prin vot deschis şi Al. I. Cuza a fost ales în unanimitate de cei 48 de deputaţi prezenţi. În emoţia acelei clipe unice, M. Kogălniceanu s-a adresat celui ales: ,,Alegându-te pe tine domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă, om nou…Fii dar omul epocii…fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei, pentru care mai toţi domnii au fost nepăsători sau răi”. Întemeindu-se pe votul Adunării, care îi oferise domnia, fruntaşii unionişti vedeau în Cuza, nu numai mandatarul voinţei naţinale chemat a înfăptui unirea, ci şi, paradoxal, persoana care-şi luase angajamentul de a servi drept instrument pentru aducerea unui prinţ străin. Era o ,,stranie misiune”, nota Riker.

Victoria unioniştilor era o aproape o certitudine, încât consulul austriac Godel n-a binevoit să mai asiste, iar opoziţia conservatoare, după ce-a sperat că mitropolitul va lipsi de la şedinţă, a sfârşit prin a-l vota pe acela pe care-l combătuseră. O Adunare aleasă în mod liber avea, în sfârşit, conştiinţa că voinţa îi era adusă la îndeplinire: ,,Pentru întâia oară în Moldova, nota Place, s-a săvărşit o alegere fără să se cheltuiască un singur galben…Alegerea lui Cuza este biruinţa deplină a ideilor unioniste şi liberale asupra vechiului sistem de corupţie…E greu de închipuit însufleţirea…”. Entuziasmul a fost general, mulţi plângeau de bucurie, N. Gane nota: ,,aerul vibra de sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraş (Iaşi) şi de bubuitul celor 101 lovituri de tun”. Satisfacţia publică a fost fără margini în Iaşi, devenit ,,leagăn al Unirii”, D. A. Sturdza, martor ocular, nota: ,,Nu am văzut niciodată un entuziasm asemănător, în Piaţa Palatului se aflau, poate, 10.000 de oameni. Întreaga stradă principală era înţesată. Timp de patru zile, numeroase procesiuni, luminate cu 400-500 de torţe, veneau să-l felicite pe Domn”. Şi V. Alecsandri ne-a lăsat impresiile sale dspre acele zile: ,,Mulţimi de oameni, purtând torţe şi pancarde alegorice parcurgeau străzile, strigând: ,,Trăiască domnitorul! Trăiască deputaţii! Jos strigoii! Moarte lui M. Sturdza!”. De la Focşanii munteni venea o urare aflată în inima multora: ,,Trăiască România unită!”.

Puterile nu aveau cum să ridice obiecţii faţă de rezultatul alegerilor din Moldova, însă Poarta nu se arăta deloc binevoitoare. ,,Ingerinţele” în alegeri, după cum se spunea, avuseseră tocmai rezultatul de care Turcia se temuse cel mai mult: victoria unioniştilor! Austria (Buol) credea că ,,trebuia întreprins ceva” şi cerea lui Prokesch să sondeze intenţiile Porţii. Marele vizir Aali Paşa aprecia că Turcia trebuia să uzeze de dreptul ce şi-l rezervase, de a refuza recunoaşterea rezultatului alegerilor şi, temându-se că domnul ales, încurajat de consulul francez, ar putea să se lipsească de confirmarea sultanului, credea că soluţia indicată ar fi convocarea unei conferinţe, nu la Paris, ci la Londra, bazându-se pe susţinerea acesteia. Cowley sonda terenul la Paris manifestându-şi îndoiala că Anglia va recunoaşte pe Cuza, dar Walewski se arăta categoric şi-i declara că abuzurile săvârşite în Moldova, după cât se spunea, nu puteau jstifica refuzul de a recunoaşte pe cel ales. În acelaşi timp, Malmesbury însuşi ignora argumentele lui Bulwer în favoarea cererii Porţii şi-i scria lui Cowley, la 25 ianuarie, că ,,chestiunea fundamentală este ca liniştea Principatelor să nu fie tulburată”. Gorceakov (Rusia) se arăta la fel de impasibil şi afirma că se putea ţine o conferinţă, dar Poarta nu avea dreptul de a-i refuza lui Cuza învestitura. În aceste condiţii, Austria, care dorea o asemenea conferinţă, după ce lua act de refuzul Franţei, stăruia acum pe lângă Poartă să ajungă la o înţelegere cu domnul Cuza şi să evite o conferinţă, în aşteptarea rezultatului de la Bucureşti. În final, Poarta se resemna, hotârând să aştepte alegerile din Muntenia.

Victoria unioniştilor din Moldova i-a stimulat pe radicalii munteni, iar Partida Naţională pregătise deja un banchet în cinstea lui Cuza, scria Eder lui Buol, la 20 ianuarie. Alegerile pentru Adunarea electivă din Muntenia s-au desfăşurat în linişte, între 8/20-12/24 ianuarie 1859, iar rezultatul era previzibil. Bucureştiul era sub controlul radicalilor, C. A. Rosetti, V. Boerescu şi N. Golescu figurau printre deputaţii aleşi, dar în alte părţi, ,,naţionalii” (unioniştii) munteni au obţinut rezultate modeste. Conservatorii au reuşit să obţină victoria în alegeri în toată ţara, ei deţinând aproape două treimi din cele 72 de locuri-Colquhoun le atribuia 46 de locuri, iar Béclard 43. După estimările consulului francez, în Adunarea electivă munteană, candidaţii prezumtivi au întrunit ca număr de voturi: Gh. Bibescu 30, Barbu Ştirbei 23, N. Golescu 18, Al. Ghica 6, I. Cantacuzino 5. Conservatorii munteni, ca şi cei din Moldova, erau împărţiţi în două tabere, care susţineau la domnie pe cei doi fraţi, foşti domnitori, Gh. Bibescu şi Barbu Ştirbei. Bibescu lipsea din ţară, dar era aşteptat să se întoarcă curând, iar Ştirbei, care nu se bucura de o bună sănătate, trăia mai mult retras.

În principiu, niciunul din candidaţii munteni, indiferent de orientarea acestora, nu respingeau unirea, fiind dispuşi să conducă cele două ţări unite. Astfel că, în Muntenia, după cum observa consulul general francez Béclard, ,,nu există partid antiunionist”. Al. D. Ghica, un alt fost domnitor, aşteptase să afle culoarea politică a deputaţilor aleşi, înainte de a decide dacă va prezenta căimăcămiei candidatura sa. Dar rezultatul, mult sub aşteptări, Béclard îi atribuie doar şase deputaţi, nu părea să justifice intrarea în lupta pentru domnie. Un alt aspirant la domnie era Ion Ghica, fostul revoluţionar de la 1848 şi acum bei (prinţ) de Samos. Ion Bălăceanu, liberal moderat, întors în ţară, devine sufletul ,,partidei Ion Ghica”, un aspect esenţial al activităţiii lui era acela de a forma o ,,partidă” pentru I. Ghica. Dar acesta se arată ezitant, aparent impasibil, întârzie să se întoarcă în ţară, el nu este ales în Adunarea ad-hoc, şi nu va mai putea candida nici în alegerile pentru Electivă.

Situaţia era dificilă şi în sânul Partidei Naţionale, care era în minoritate în Adunare, şi nu se oprise asupra niciunui candidat, N. Golescu întrunise un număr mic de voturi (18), prin comparaţie cu candidaţii conservatori. O soluţie avantajoasă ar fi fost unirea radicalilor cu adepţii lui Al. Ghica, care ar fi putut să fie decisivă pentru candidatul acestora, dacă gruparea conservatoare refuza să aleagă între cei doi fraţi. Dar, în momentul deschiderii Adunării, exista impresia generală că Bibescu, care dispunea de votul a 24 de deputaţi, va fi ales în scaunul muntean, pentru a-şi relua domnia întreruptă de revoluţionari, la 1848.

Însă nu lipseau indiciile că o procedură strict constituţională ar putea să nu dea rezultatele scontate de către ,,naţionalişti” (unionişti). Astfel, cu două zile înaintea de întrunirea deputaţilor, ,,ţăranii fuseseră îndemnaţi de Partidul Naţional să se strângă în jurul sălii unde se ţinea Adunarea şi să manifesteze”. Ulterior, în urma cercetărilor efectuate, caimacamii descoperiră că ,,existase de fapt o conspiraţie, pentru a impune alegerea lui Brătianu sau pe cea a lui Golescu”, conform Colquhoun către Bulwer, din 1 februarie. Spre deosebire de elementele unioniste din Moldova, în general moderate, minoritatea radicală din Muntenia, alcătuită din oameni de la 1848, reuşise, ,,exploatând ura poporului împotriva boierimii, să aibă o influenţă mai directă asupra mulţimilor” (Riker). După spusele lui Béclard, conservatorii erau plini de încredere, iar radicalii avuseseră intenţia să conteste validitatea alegerilor şi, dacă acest plan nu reuşea, atunci urmau să părăsească sala şi să apeleze la mulţime.

Adunarea electivă munteană şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie/3 februarie 1859, şi în această zi, ca şi în ziua următoare, se petrecură ,,scene de sălbatică anarhie” (Riker). Unele intrări ale oraşului fiind lăsate nesupravegheate (probabil că poliţia făcea parte din conspiraţie, scrie Riker), un număr mare de ţărani şi de ,,mahalagii” (oameni din mahalale) pătrunse în Bucureşti şi ,,roia” pe străzi. În prima zi a lucrărilor, s-a putut observa că tribunele din sala unde s-a desfăşurat Adunarea erau pline de spectatori agitaţi. Era o evidenţă că radicalii îşi făuriseră o armă din acea mulţime numeroasă pe care aveau s-o folosească la nevoie. În momentul în care caimacamii părăsiră sala, în dimineaţa zilei a treia a lucrărilor, ei au fost huiduiţi de mulţime. În ziua următoare, conform lui Riker, ,,situaţia s-a agravat mult”: straja de la una din intrările oraşului a fost dezarmată de o gloată de ţărani, mulţimea s-a îmbulzit pe străzi în timpul nopţii ascultând cuvântările unor tribuni, care spuneau oamenilor că, oricare ar fi voinţa boierilor, poporul avea dreptul să aleagă pe Golescu sau pe Brătianu. Colquhoun scria lui Bulwer, la 3 şi 5 februarie 1859, că agitatorii aflaţi în tribunele Camerei făceau mulţimii de afară semn pe fereastră, ori de câte ori era nevoie de provocat tumult în sală, iar preşedintele Adunării părea lipsit de curaj pentru a păstra ordinea. Caimacamii, copleşiţi, au insistat pe lângă consuli să fie prezenţi în sală, în speranţa că prezenţa lor ar putea domoli mulţimea. Şi unii dintre ei au fost martori la ,,această dramă sălbatică” (Riker). În acest timp, la Iaşi, la 450 de km depărtare, colonelul Cuza, domnul proaspăt ales, plănuia un marş asupra Bucureştiului, în fruntea trupelor lui, pentru a restabili ordinea, scria Béclard lui Walewski, la 1 martie (Cuza i-ar fi spus mai târziu consulului că avusese într-adevăr această intenţie, consemnează Riker).

Afirmaţiile istoricului american Riker (care vorbeşte de scene de ,,sălbatică anarhie”), bazate în special pe rapoartele consulului britanic Colquhoun, care nu privea cu ochi buni acţiunile unionişttilor, au nevoie să fie eplicitate şi plasate în contextul lor real. Întrucât nu dispunea de majoritate în Adunare, Partida naţională munteană, de fapt radicalii, oamenii de la 48, decisă să impună cu orice preţ victoria unirii, a apelat fără nicio ezitare la sprijinul mulţimilor. Exista convingerea că, în acele clipe supreme, numai presiunea populară exercitată asupra deputaţilor conservatori (dezbinaţi şi ei) putea conduce la o victorie a cauzei unirii. Prin mijlocirea unor tineri înflăcăraţi (tribunii), radicalii au declanşat în Bucureşti o acţiune de mari proporţii de mobilizare şi propagandă, specific revoluţionară, extinsă şi la satele din vecinătatea oraşului. Astfel, Mircea Mălăeru, anterior deputat în Adunarea ad-hoc, din judeţul Ilfov, a reuşit aducerea a mii de ţărani la Bucureşti.

La 22 ianuarie/3 februarie 1859, când Adunarea şi-a deschis lucrările, sediul acesteia era înconjurat de o mare mulţime, o ,,mare vie” (scria N. T. Orăşanu, spunea unul din tribuni). Aceste mii de oameni (orăşeni şi ţărani) au acţionat la îndemnul grupării radicale şi au ţinut sub presiune continuă conservatorii din Adunare, pătrunzând până în sală. Precum în zilele revoluţiei muntene din iunie 48, mulţimea de orăşeni, tineri, ţărani, estimată de consulii străini la 30.000 de oameni, luase oraşul în stăpânire. În a doua zi a lucrărilor, 23 ianuarie/4 februarie, curtea Adunării era efectiv ocupată de 10-12.000 de oameni. În urma intervenţiei energice a deputaţilor radicali şi a atitudinii ameninţătoare a mulţimii, care cerea ,,Afară oştirea! Jos tiranii! Trăiască libertatea!”, detaşamentul înarmat care asigura ordinea în jurul Adunării a fost retras.

Efectul acestei presiuni asupra deputaţilor antiunionişti, supuşi hărţuielii, era devastator, ei stăteau intimidaţi, încremeniţi în scaune, în timp ce radicalii dominau dezbaterile, încrezători în victorie. În timpul acesta, pe culoarele Camerei şi în locuinţele particulare continuau discuţiile şi agitaţiile în jurul candidatului care va accede la domnie. Unii conservatori încercau să-l convingă pe Filipescu, al treilea caimacam, să candideze, fiind sprijinit şi de consulii Prusiei şi Rusiei, care încercau să-l atragă şi pe Ştirbei de partea lor. Consulul Eder mărturiseşte că unii conservatori, întruniţi în casa lui I. Oteteleşanu, în seara de 23 ianuarie/4 februarie, se simţeau terorizaţi, iar acesta încerca să-i convingă să se retragă organizat din Adunare şi să trimită o petiţie Porţii sau să se strămute în alt oraş şi să organizeze alegeri separate, ceea ce ar fi însemnat dezlănţuirea unui război civil.

În paralel, fruntaşii Partidei Naţionale, adunaţi la sediul lor din Bucureşti, într-o atmosferă încordată, încercau să identifice candidatul care să întrunească cele mai multe voturi în Adunare, pentru a fi ales. Ei au decis mai întâi să renunţe la candidatura lui Nicolae Golescu, aclamat de mulţime ca viitor domn în 22 şi 23 ianuarie, cerând însă conservatorilor să renunţe la rândul lor la candidatura lui Bibescu sau Ştirbei. În acest context, prinţul Dimitrie Gr. Ghica, a cărui candidatură nu avea sorţi de izbândă, propuse pe neaşteptate soluţia dublei alegeri, a susţinerii lui Cuza, singura modalitate de depăşire a impasului şi de înfăptuire a unirii, soluţie care ,,se afla în spiritul tuturor”, spunea V. Boerescu (cf. Eder către Buol, din 12 februarie). Ideea aceasta încolţise în mintea unor munteni de mai înainte, alegerea aceluiaşi domn în ambele Principate era agreată de partizanii lui N. Golescu, anterior alegerilor din Moldova (cf. Ongley către Bulwer, 9 noiembrie), dar acum, pentru întâia oară, era abordată concret. Reuşita neaşteptată a liberalilor (unioniştilor), la Iaşi, deschidea calea spre reluarea acestei stratageme- ,,era cu putinţă oare ca, printr-un straniu capriciu al soartei, omul ales într-un principat să fie ales şi în celălalt ?” (Riker).

S-a pus întrebarea dacă a existat vreo acţiune serioasă pentru ridicarea domnului Moldovei pe tronul muntean: au ,,uneltit” cumva moldovenii la Bucureşti în favoarea lui Cuza ? Se ajunsese oare la o înţelegere între cele două partide unioniste ? Felicitându-şi adversarul ajuns domn, Mihail Sturdza, generos, îi urase ca tot el să fie ales şi în Muntenia. Se spune iarăşi că o delegaţie moldoveană, aflată în drum spre Poartă, se oprise la Bucureşti şi sondase terenul în acest sens. Versiunea aceasta este dezminţită categoric de consulul francez, care afirmă că niciunul din radicali nu voise să renunţe la ambiţia personală de dragul unui principiu, scria Beclard lui Walewski, la 24 februarie 1859. Faptul că niciunul dintre consuli nu raportase vreo mişcare (acţiune) în sprijinul lui Cuza, pare să indice că ideea dublei alegeri, împărtăşită de unii, nu era una dominantă. Sunt indicii (dovezi) că nici Cuza însuşi nu nutrea această speranţă şi anunţase că ,,îndată, după alegerea fratelui nostru, domnul din Valahia”, vor fi luate măsuri pentru organizarea Comisiei Centrale. Nici chiar propunerea lui Ghica, din seara de 23 ianuarie, nu trecu fără împotrvire, deoarece unii se temeau că alegerea aceluiaşi domn în cele două ţări ar fi atras respingerea ei de către Puteri. Radicalii înşişi ezitau să renunţe la posibilitatea de a prelua puterea şi a-şi pune în aplicare programul.

De aceea, Dim. Ghica a stăruit cu multă elocvenţă pe lângă cei prezenţi, pentru a abandona orice simţământ personal sau de partid, iar în final, partida naţională (radicalii) a decis să voteze pe domnul Moldovei. Ei erau ferm hotărâţi, la nevoie, să recurgă chiar la forţă (revoluţie), pentru a asigura alegerea acestuia, conform relatării lui Eder, din 12 februarie, dar Beclard nu ne spune nimic despre această intenţie. Astfel, dacă conservatorii stăruiau în alegerea lui Bibescu, atunci urma ca ,,poporul…să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama de ales pe alesul Camerei Moldovei”.

Ipoteza dublei alegeri fusese vehiculată şi în cercurile diplomatice europene, la sfârşitul lui 1858, o menţionează consulul austriac Eder şi ministrul său Buol, Ongley, consulul englez de la Iaşi, Grass, ministrul Belgiei la Viena ş.a. La 6/18 ianuarie 1859, Buol telegrafia ambasadorului Hubner la Paris: ,,Cuza a fost ales la Iaşi, va fi ales şi la Bucureşti”. La 8 ianuarie, Eder raporta că ,,ştirea rezultatului alegerii de domn din Moldova a produs aici multă impresie, s-a susţinut că un partid va propune pe Cuza şi pentru domnia Valahiei”. În Moldova se gândea la fel, la 19/31 ianuarie, D.A.Sturdza scria lui A. G. Golescu că era ,,o necesitate absolută ca să ne copiaţi în mod exact”. În sfârşit, să amintim şi corespondenţa din Bucureşti adresată ziarului ,,L’Indépendance Belge”, din Bruxelles, la 20 ianuarie/1 februarie 1859: ,,Alegerea colonelului Cuza de către fraţii noştri din Moldova l-a desemnat sufragiului Adunării noastre (muntene) şi de acum înainte el este candidat posibil. Toată lumea, o repet, este aproape de acord asupra acestui punct…Domnul Cuza va fi numit aici, precum a fost şi la Iaşi. În felul acesta vom face totuşi unirea”.

După adoptarea deciziei dublei alegeri de către unioniştii munteni, s-a hotărât să se păstreze secretul până a doua zi, iar I. C. Brătianu, cel care antrenase mulţimile în acele zile, avea misiunea de a contacta pe şeful poliţiei şi comandantul armatei în scopul urmărit. Astfel, s-a stabilit o înţelegere ca, în ziua următoare (24 ianuarie!), forţele de ordine şi mulţimile să se îndepărteze de sediul Adunării, pentru a nu oferi adversarilor unirii pretextul de anulare a alegerilor.

În dimineaţa de 24 ianuarie/5 februarie 1859, gloatele de ţărani şi orăşenii, în jur de 15.000 de oameni, au fost îndepărtate din jurul Adunării prin grădinile învecinate, dar erau pregătiţi dacă era necesar să pornească asupra sălii unde se ţineau alegerile. Deputaţii s-au întrunit la ora 11 şi au început dezbaterile. Deputatul V. Boerescu, în numele Partidei Naţionale, a propus Adunării ţinerea unei şedinţe secrete, pentru a prezenta o declaraţie în numele grupării sale, o propunere conciliatoare. În timpul şedinţei, Boerescu, ,,un tânăr şi eminent orator” (Riker), a pledat în favoarea principiului Unirii şi a cerut deputaţilor prezenţi să înceteze ,,duşmăniile”: ,,A ne uni asupra principiului unirii, este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezintă (întrupează) acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei. Să ne unim ca fraţi asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta”. El şi-a manifestat speranţa că Poarta şi Puterile vor consimţi la această alegere şi că o vor recunoaşte ca un act de reconciliere generală. Conservatorii, surprinşi, n-au putut spune aproape nimic, doar unul din ei a îndrăznit să afirme că o astfel de alegere constituia o încălcare a (literei) Convenţiei. Ei au acceptat, în final, să renunţe la candidaţii lor şi să-şi dea votul lui Cuza, apoi s-a redactat un act prin care cei prezenţi la şedinţa secretă se legau prin jurământ să aleagă pe acesta domn, cu scopul de a ,,consacra pentru totdeauna unitatea românilor”. Apoi, reveniţi în şedinţă publică, într-o atmosferă de mare însufleţire, toţi cei 64 de deputaţi prezenţi l-au ales pe Cuza (şi) ca domn al Munteniei. În acest mod, fericit, se încheia ,,una din cele mai frumoase pagini ale istoriei noatre”, scria I. Ghica .

 Actul de la 24 ianuarie 1859, alegerea lui Al. I. Cuza ca domn al celor două Principate, a provocat o bucurie de nedescris zecilor de mii de oameni strânşi în Bucureşti: ,,Un entuziasm atât de sublim nu mai fusese înregistrat…decât în timpul revoluţiei din anul 1848”, nota D. Bolintineanu. Prin intermediul telegrafului, vestea alegerii lui Cuza s-a răspândit rapid în spaţiul românesc, în Moldova, Oltenia şi peste munţi, în Transilvania-Al. Papiu-Ilarian arăta că ,,alegerea domnitorului Cuza a trezit printre românii din Transilvania un entuziasm mai mare, poate, decât în Principate”. Cele două publicaţii româneşti din Braşov, ,,Gazeta de Transilvania” şi ,,Foaia…”, au descris şi ele bucuria oamenilor, ,,delirul frenetic”, ,,entuziasmul fără margini”. Ziarul ungar din Cluj, ,,Kolozsvari Kozlony” scria: ,,poporul s-a revărsat în valuri imense pe străzile străbătute de deputaţi, urmat de muzicile militare, care au cântat toată noaptea. Toate clădirile publice şi private se iluminează, oştenii cu puştile pe umăr amestecaţi printre oameni se bucură de fericirea generală…se dansează Hora Unirii pe la toate răspântiile…Strigătele de bucurie cutremurau văzduhul. Însufleţirea era de nedescris”. Ziarul german braşovean, ,,Kronstadter Zeitung” scria că ,,Ziua de 24 ianuarie este o zi memorabilă pentru români…Puţine popoare..au realizat cu sacrificii mari o operă atât de mare”.

Alegerea lui Cuza a avut ecouri puternice şi în presa europeană, cea franceză în special, dar şi cotidianul englez ,,Times” saluta curajul românilor care au tăiat ,,nodul gordian”, iar ,,Daily News” aprecia că Anglia nu putea să aibă o poziţie ostilă voinţei românilor manifestată ,,cu atâta claritate”. Cavour, prim-ministru al Piemontului, vedea în actul unirii românilor un precedent al unităţii italiene, deoarece ,,faptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaţilor”, urma să poată fi repetat ,,la poalele Alpilor”. Kossuth, din exilul său, rostea aceste cuvinte nobile despre unirea celor două ţări: ,,un astfel de spirit este necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-o, să o recâştige”.

Dacă bucuria a fost mare în tabăra radicalilor munteni (după Eder, ei sperau că domnul ales va lăsa Muntenia în seama lor), nici printre unioniştii moldoveni n-a fost mai mică. Astfel, V. Place vedea în alegerea lui Cuza victoria Franţei, scrind: ,,Ar fi cu neputinţă să se poată descrie entuziasmul cu care a fost primită această veste aici (Iaşi). Timp de trei zile capitala a fost iluminată şi s-au făcut prin oraş procesiuni cu torţe în strigăte de ,,Vive l’ Empereur” (cf. Place către Walewski, la 24 ianuarie şi 7 februarie). Consulul austriac era tăcut, însă cel englez, Churchill, telegrafia lui Bulwer, la 6 februarie 1859: ,,alegerea lui Cuza în Muntenia a stârnit multă însufleţire aici. Ea e privită ca un mare pas spre unire, care va fi înfăptuită, dacă nu se iau cele mai drastice măsuri pentru a o combate. În ziarele moldoveneşti se spune explicit că, dacă Poarta ar cuteza să refuze învestitura, românii îi vor contesta competenţa şi îşi vor apăra cu toţii drepturile până la capăt”.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

24 ianuarie 2019

 

Monica ANDRONESCU: Ultima seară pe pământ. De ce a murit Nichita Stănescu?

În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgenţă Fundeni, acuzând dureri puternice în zona ficatului. Cu o zi înainte fusese la nunta unor prieteni. A ajuns la Bucureşti, cu trenul, chiar în seara aceea, cu câteva ore înainte să moară. Pe coridoarele spitalului a mers singur. Până în ultima clipă, a fost și a încercat să rămână conștient, privind moartea în față, vrând să înțeleagă… Nichita Stănescu a murit la puțin timp după ora 2 noaptea, în urma unui stop cardio-respirator, diagnosticul oficial.

Însă Nichita Stănescu se lupta de ani întregi cu alcoolul și cu boala. Poetul Cezar Ivănescu, un prieten de-al lui, avea s-o spună ceva mai târziu: „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“. Viața boemă pe care o ducea Nichita nu era un secret pentru nimeni. Așa cum nu era un secret faptul că în ultimii ani alcoolul i-a ros viața încet, încet și că niciuna dintre încercările celor din jur de a-l face să se oprească nu a dat rezultate.

Dora, ultima lui mare iubire, care i-a fost și soție până la final, s-a luptat să-i convingă pe toți prietenii lui să-l ajute să lupte cu alcoolul. Ar fi existat, se pare, un fel de conjurație semnată de ei toți. Însă Nichita avea deja ciroză la acel moment. Iar toți cei care intrau în casa lui erau percheziționați de Dora să nu-i aducă vreo sticlă de băutură. „Nichita nu era un tip pretențios. Umbla cu o cămașă și cu un pantalon de stofă, nu făcea paradă, nu avea mașină”, și-l amintea muzicianul Johnny Răducanu, cu care a fost prieten bun. „Soru-sa, Mariana, se ocupa de menaj și-i aducea rufele spălate. Și el ouă fierte mânca și cu slănina, că asta îi plăcea lui. Și bea vodcă. Pe urmă, când s-a însurat pentru ultima oară, Dora l-a obligat să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, că până atunci el nu era așa. În ziua când și-a pus telefon și a început să mănânce mâncare gătită nu mai era el. Îmi spunea: «Bătrâne, ai văzut ce mi-a făcut nevastă-mea?!… Mi-a pus telefon și îmi dă să mănânc mâncare gătită!»”.

Nichita n-avea clanță la ușă

Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel mic univers boem, în care viața lui a ars intens, până la 50 de ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul Mircia Dumitrescu, un alt bun prieten al poetului. „De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia, dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”. La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele…».”

Așa a trăit Nichita până la sfârșit. Cu un fel de libertate pe care și-a creat-o singur și la care n-a vrut să renunțe. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea. „În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, era deja dependent de alcool. Mai bine zis, de vodcă”, a povestit și Ștefan Agopian. „Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“. Dar efervescența și geniul l-au costat viața. Nichita reuşea întotdeauna să înşele vigilenţa Dorei şi îşi găsea tot felul de ascunzători pentru sticlele cu votcă: în pendulă sau în cutia televizorului.

De la nuntă, pe drumul spre mormânt

Deși s-a simțit tot mai rău în ultima perioadă și deja își dădea seama că îl trădează corpul, nu-i mai plăcea cum arată în fotografii, a continuat să trăiască la fel ca până atunci. Pe 9 decembrie 1983, sfârșitul era aproape. Se afla la Drobeta Turnu-Severin, martor la căsătoria prietenilor Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu. S-a bucurat de călătorie, dar le-a spus că se simte cam obosit din cauza unor nopți nedormite. La cină, urmându-și obiceiul, îi scrie un poem gazdei, apoi se retrage în cameră, mai devreme decât obișnuia. Ficatul lui era măcinat de ciroză.

Duminică, pe 11 decembrie, Nichita se trezește târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și cu Dora face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toții, a doua zi la București. Luni de dimineață nu se trezește însă la timp ca să prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz și refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea și doarme agitat până la București. Trenul intre în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…

Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Același Mircia Dumitrescu își amintește o întâmplare despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultură e aia pe care o ştie lumea…”

Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioatele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârșit și Nichita a murit. Stop cardio-respirator. „Ce din poem îţi place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu. „Odă în metru metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit.” Și punct. Prietenul lui Johnny Răducanu, căruia îi spusese oarecum premonitoriu „când oi muri, am să fiu un amărât de poet, care n-o să aibă nici cruce!”, ani întregi a mers la mormânt, unde vărsa câte o sticlă de vodcă pe pământ…

Povestea un alt poet, am uitat care, că trecea dimineaţa la 7 pe la Nichita Stănescu şi-l găsea beat, cu o sticlă de vodcă pe jumătate goală, şi-l întreba „Nichita, de ce bei aşa mult?”. La care Nichita îi zicea Dragul meu, pentru ca eu vreau să mor tânăr, ca nimic nu este mai urât decât un poet bătrân”. Şi a murit la 50 ani.

–––––––––-

Monica Andronescu este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. Este profesor asociat la UNATC Bucureşti şi jurnalist cu peste zece ani de experienţă (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, redactor-şef al revistei Yorick).

Material preluat din ziarul Metropolis:

https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-seara-pe-pamant-de-ce-a-murit-nichita-stanescu/

Dorel SCHOR: Liana Saxone-Horodi – Limbajul florilor

 

Picturile în care florile ocupă un loc central le întâlnim în opera mai tuturor artiştilor plastici din întreaga lume. Picturile florale cu semnături celebre ocupă simezele celor mai faimoase muzee şi galerii de artă, acesta fiind unul din cele mai populare subiecte de studiu şi categorii. În afară de frumuseţea lor de necontestat, florile sunt simbolurile legendare ale iubirii, pasiunii şi purităţii, ale dorului, speranţei şi optimismului, ale bucuriei, frumuseţii şi emoţiilor…

Tematica florilor este un gen de sine stătător, aş spune independent, purtătorul multiplelor sentimente, nu întotdeauna mărturisite altfel, ale pictorilor. Este firesc ca aceştia să fie fermecaţi de coloritul deosebit al florilor şi de delicateţea lor. Diviziunea tonurilor, amestecul optic al culorilor pure servesc insidios sensurile estetice şi semnificaţiilor simbolice. Pentru că, în timp şi în spaţiu, florile au înţelesuri universale.

Florile sunt unul din subiectele firesti in tablourile Lianei Saxone Horodi, care i-au însoţit creaţia picturală din totdeauna… Ea adaugă de obicei, elemente artizanale, câte un vas de lut, un ştergar, un alt obiect semnificativ perfect motivat în spaţiu, care sugerează apartenenţa florilor de un anumit loc sau tradiţie. Unicitatea stilului, a lucrării sau a conţinutului conferă tablourilor florale semnate de Liana Saxone-Horodi energie creativă, personalitate, independenţă spirituală şi sensibilitate.

––––––––

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

21 ianuarie 2019

Valeriu DULGHERU: Îndemn către Moș Ion: Nu vota cu satana

„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti… Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti”.

(M. Eminescu. Timpul, 25 octombrie 1878.)

Cât de actuale sunt aceste dureroase constatări ale marelui poet și patriot, zilele acestea împlinindu-se 130 de ani de la trecerea în neființă. Cât de puțin ne-am schimbat la acest capitol pe parcursul a peste 140 de ani. „Sângele și averea” câtor generații vând acești mult mai hulpavi guvernanți așa numiți democrați. „Șarlatani se urcă cu repejune în clasele superioare ale societății omenești”. La moment sunt trei mari infractori electorali: Șor, Plahotniuc, Dodon (ordinea nu contează).

Priviți-l pe acest individ certat cu Legea, I. Șor, cât de bine i se atribuie această caracteristică a marelui poet. Judecat în prima instanță pentru delapidarea a 5 mlrd de lei (îți imaginezi moș Ioane câte pensii mizere de ale dumitale a furat acest hoț!) cu câtă „repejiune” se cațără în clasa superioară a acestei putrede societăți basarabene. Aflat sub suspiciuni de corupere în mărime extrem de mare nu i-a încurcat să ocupe postul de primar al Orheiului (desigur, cu ajutorul Coordonatorului!). Fiind deja judecat în prima instanță pentru corupere în mărime extrem de mare a obținut cu lejeritate Certificatul de Integritate oferit cu generozitate de Coordonator și nu văd niciun obstacol ca acest hoț să ajungă în forul suprem al Republicii – în parlament (desigur cu ajutorul Coordonatorului). În loc să stea la pușcărie cu susținerea Coordonatorului își formează un Partid al hoților. Cu acceptul și susținerea Coordonatorului prin rețeaua de „magazine sociale” dintr-o parte infimă a banilor furați face „pomeni electorale” celor năpăstuiți, iar unor artiști ruși invitați le face donații generoase de milioane de lei (doar într-o singură lună trubadurul rus Stas Mihailov a primit de la Șor peste 200000 Eur (din miliardele furate de la noi, Moș Ioane! Iată cum se mistuie miliardele furate. La momentul oportun (dacă vom ajunge !) nu vom mai avea ce recupera). O altă parte infimă (din miliardele furate!) suplimentată din bugetul de stat de generosul Coordonator este folosită pentru transformarea Orheiului într-un fel de Monaco cu OrheiLandul său, într-un fel demonstrând omului de rând debusolat de-a binelea cât de bun gospodar este hoțul I. Șor, folosind în acest scop toate televiziunile Coordonatorului. „A furat dar ne dă și nouă” este opinia orheianului de rând, care nu înțelege că, în primul rând, este amorală această blagoslovire populară a hoției, iar în rândul doi toate aceste distracții (ospăț în timpul ciumei !) costă, iar banii sunt luați din miliardele furate, adică din buzunarul lui. Priveam cu dezgust emisiunea „Ora primarului„ de la televiziunea sa Orhei TV, în care acest hoț ne demonstra cât de bine se va lupta cu corupția când va ajunge în parlament! Curat murdar în stil moldovenesc! Ne ține de niște proști, așa ca pe niște aborigeni subdezvoltați, cărora le poți turna brașoave. Acest Șor, aflat sub anchetă, ar fi putut demult s-o șteargă din acest „bantustan” Republica Moldova (a avut și are toate posibilitățile!) însă la moment este necesar Coordonatorului aici. Trecem poate prin cea mai mare degradare morală și spirituală în prea lunga perioadă de tranziție de la 90 încoace.

Un alt grup „cu funcții înalte”,  numele cărora probabil figurează în Raportul Kroll II (nu în zadar acest raport nu este dat publicității „pentru a nu aduce prejudicii morale celor peste 90% de figuranți în Raport care sunt oameni cinstiți (vorba premierului Filip)) (dar prejudiciile materiale ale lui moș Ion cine să le ia în calcul?), se află în partidul actual de guvernământ (care are legitimitatea doar a 17% din electorat, atâta a câștigat în ultimele alegeri parlamentare!). Câțiva ani la rând se tot vorbește de statul capturat Republica Moldova. Acum, în preajma alegerilor parlamentare, se poate vorbi cu siguranță despre un stat într-adevăr capturat. Toate ramurile puterii sunt subordonate unui singur om (chiar și belicosul ditamai președinte este pionul Coordonatorului, drept dovadă sunt multiplele acțiuni comune, multiplele degrevări temporare din funcție atunci când Coordonatorul a avut nevoie). Atâtea încălcări flagrante se fac, iar justiția tace, este oarbă, surdă și mută. Creează troli pe circumscripții (este cazul unui oarecare Andrei Nastas, plasat în buletinul de vot chiar sub numele lui Andrei Năstase. Nu este clar de ce? Să creeze confuzie. Și în a. 2014 Maia Laguta luase în s. Alexandru cel Bun mai multe voturi decât originară din acest sat Ana Guțu (tot prin crearea confuziei cu Maia Sandu). Creează armate de troli mediatici, care le lustruiesc imaginea și-i murdăresc pe oponenții politici ai lui Plahotniuc și Dodon (ai vedea pe mercenarii de presă care și-au găsit stăpânul potrivit, cu bani gata, pe care să-l slujească cu devotament: V. Nichituș, Valeriu Reniță (nu aș vrea să se confunde cu numele marelui patriot Alecu Reniță!), C. Ciurea, R. Mihăieș ș.a. vânduți lui Plahotniuc). Utilizează întreg potențialul administrativ, la nivel local și central, pentru campanie electorală.

Dodon cu implicarea altui stat (al Rusiei!) îi face votanți ai săi pe cei peste 170000 de bieți migranți din Rusia, de cele mai multe ori tratați neomenește, ca niște sclavi, care au dreptul să revină fără probleme (se va vedea după alegeri dacă așa va fi. Cunoscând natura rusului că una zice și alta face mă îndoiesc, dar trenul alegerilor va fi plecat). Cu tot soiul de pomeni prezidențiale privind înlesnirea exportului de produse agricole din Republica Moldova în Rusia Dodon îi cumpără pe cei de acasă. Ei și ce dacă premierul rus Medvedev la sfârșit de an (la 29 decembrie 2018) le-a făcut un cadou de Anul Nou credulilor exportatori moldoveni, dând ordin de a închide vama Rusiei pentru orice produse din Ucraina (deci și din Moldova!). Generosul „președinte” Dodon deja a declarat că se va implica și va rezolva problema. Să ne întrebăm: ce va face, va crea o cale comercială cosmică, evitând teritoriul Ucrainei? Este pentru cei credul să nu spun mai dur proști, care își vor da seama că a spus minciuni dar și de această dată trenul alegerilor va fi plecat irevocabil din gară. La toate aceste găinării prezidențiale justiția este oarbă și surdo-mută. De ce? Fiindcă este sub umbrela lui Plahotniuc.

Din cauza găinăriilor politice ale binomului Plahotniuc+Dodon există pericolul major ca cetățenii Republicii Moldova să fie privați de regimul liberalizat de vize. Binomul Plahotniuc+Dodon fac totul pentru a se ajunge la aceasta. Dar în acest caz moș Ioane copiii și nepoții Dumitale plecați la lucru în Țările Uniunii Europene (tot din cauza lor care nu au făcut nimic pentru a deschide locuri de muncă) nu vor mai putea să vină atât de lejer ca acum să-și vadă părinții, copii lăsați de izbeliște, bunicii bătrâni și neajutorați.

Care este morala? Nici într-un caz să nu-l votăm pe satana.

Ce se întâmplă pe dreapta-centru dreapta? S-ar părea că acest pericol major care vine din partea Binomului „Plahotniuc+Dodon” ar fi trebuit să-i trezească la realitate pe unii de pe acest segment. Nici pe departe. Bravii noștri liderași de partiduțe unioniste continuă să se bată între ei așa cum au făcut-o toți acești 30 de ani de Renaștere Națională, ba mult mai tare. După aceste lupte fratricide nu mai au când să se lupte și cu Plahotniuc și Dodon. Priveam zilele trecute comportamentul chiar scârbos al celor trei unioniști invitați la postul TVR Moldova:                  V. Pavlicenco, V. Dolganiuc și D. Chirtoacă. Se sfădeau ca la piață. Îți pui întrebarea: ce se petrece în capul acestor lideri de dreapta, la ce speră ei? Să nu înțeleagă că alegătorul detestă luptele fratricide, taxându-i pe bătăuși. În a. 2016 la alegerile prezidențiale marele unionist Mihai Ghimpu a luat tocmai 1.8%, bătând avar în Maia Sandu. „Marea unionistă” dna A. Can (candidata dnei V. Pavlicenco) în alegerile la primăria Chișinăului a luat tocmai 0,17%, bătând bădărănește în tânărul unionist Constantin Codreanu. I-au venit după aceasta mai mulți alegători?

O altă ieșire bădărănească recentă a lui D. Chirtoacă sunt învinuirile de corupție aduse lui A. Năstase în problema privatizării companiei Air Moldova făcută acum 20 de ani. Important este nu subiectul în sine abordat de D. Chirtoacă ci momentul când este făcut și locul apariției (portalul de știri „Evenimentul” care este sută la sută al lui Plahotniuc!). De ce face D. Chirtoacă acest lucru acum? Ei bine, a avut toate șansele să unifice forțele de dreapta în vară-toamna anului trecut. Nu a făcut nimic pentru aceasta, trădând speranțele multora care au crezut în el. De ce nu a făcut? A făcut o încercare să se unească într-un bloc cu acest „hoț” A. Năstase. Dacă îți satisfăcea hatârul (obiectiv nerealizat din cauza prea marii întârzieri, era imposibil de oprit trenul preelectoral, care luase viteză) acest „hoț” era mai puțin „hoț”. Ceva nu se leagă în această logică anapoda. Oare nu e clar că chiar dacă să admitem nu ar fi în slujba lui Plahotniuc face lucrul pentru el. De ce nu vă gândiți la cei apr. 40% de unioniști. Pe cine să voteze ei? Pe voi și apoi voturile lor să se ducă la Dodon și Plahotniuc ?

Marea problemă e de neîncredere totală în cei care au strigat una după 1988 dar au făcut cu totul alta. „Eu am semnat această scrisoare. Am semnat-o și am să vă spun de ce. M-am săturat de minciuni. Din 1988, tot lupt pentru ideea națională, pentru ca să trăim mai bine. Am fost bătuți, umiliți, batjocoriți. Am crezut în Roșca, în Matei, în Ghimpu… La ce-am ajuns? Ne-au mințit, iar eu urăsc minciuna. M-am săturat de minciuni. Cel puțin, aceștia de azi (PDM – n.a.) nu au încercat să demonstreze că-s mai buni decât sunt. De aceea și-s cu ei, deși am alte viziuni. De aceea susțin acțiunile lor. Nu văd cine altcineva ar putea fi mai buni” spune Gh. Filipovici din Boghenii Noi, pe care nu-l poți condamna prea dur. Iată adevărata stare a lucrurilor în acest colț de țară, o situație destul de alarmantă când potențialii susținători ai Reunificării cu România, chiar și ai procesului de integrare europeană, au pierdut încrederea din cauza multiplelor trădări. În pofida tuturor acestor trădări ale celor de pe dreapta-centru dreapta l-ași sfătui pe acest stimat domn Gh. Filopovici și pe mulți alții ca el derutați de găinăriile și trădările eurounioniștilor până la urmă să nu voteze cu satana, să le dea o șansă celor din blocul ACUM.

E la mintea cocoșului că acum când este clar că nu s-a reușit (din păcate!) să se creeze nimic serios pe dreapta (din nedorință!) care să colecteze voturile celor peste 30% de unioniști, unica modalitate ca aceste voturi să nu ajungă, în final, la Plahotniuc și Dodon este să voteze blocul ACUM. De ce să bați atât de bădărănește în unica construcție (așa cum este!) capabilă să tempereze tăvălugul antiunionist antieuropean Plahotniuc+Dodon? I-aș întreba pe acești „mari lideri unioniști”: ce i-ar răspunde tinerei liceene (de asemenea multor altor tineri care pleacă pe un cap, neavând nicio șansă de a se realiza aici acasă!) care acum câțiva ani se ruga „Și lacrimile mă apasă…/ Te rog măicuță ia-mă acasă./ Mi-e inima însângerată/ Fiindcă mi-au pus sârmă ghimpată” ?

Sau de ce partidele unioniste i-au trădat pe cei peste 160 de semnatari ai Declarațiilor de Unire cu România, care au făcut mult (mult mai mult decât declarațiile unioniste goale ale tuturor liderilor unioniști de la 90 încoace) pentru promovarea unionismului pragmatic, real, riscând mult. Acești primari semnatari ar fi trebuit să fie în capul listei unioniștilor pe circumscripții (dar și a listei ACUM!). De ce unioniștii (în special Partidul Liberal) nu a fructificat acest important potențial unionist?

Sau cine să-i ia apărarea tânărului polițist care a încercat să respecte Legea vorbind în limba română cu un conducător auto de etnie găgăuză care încălcase regulile de circulație atunci când unii chiar bine informați încearcă să trateze acest incident ca pe o încălcare a Legii privind etniile. Consiliul pentru egalitate a ajuns la concluzia că polițistul moldovean a greșit, considerând că acțiunile polițistului „poartă caracter instigator la ură, denigrator și discriminatoriu”. Deci, stimați români basarabeni, dați cât nu e târziu să învățăm limba găgăuză pentru a nu fi învinuiți de instigare la ură. „Cum poți să i-ai apărarea unuia care urăște cronic  limba statului în care locuiește? Cum poți să ceri arestarea unui angajat al statului, care cere de la alții un lucru absolut firesc și normal: ca Legea să fie respectată și de găgăuz, și de rus, și de ucrainean, și de țigan, și de românul basarabean? Nu vi se pare că în asemenea cazuri ar cam trebui medicii să se implice?” se întreabă T. Vasilcău pe marginea acestui caz strigător la cer. Cine să-l apere pe acest tânăr dacă bravii noștri unioniști „apărători ai limbii române” în luptele lor fratricide pe viață și pe moarte nu mai au când să se ocupe și de astfel de lucruri „minore”.

În final l-aș îndemna încă o dată pe moș Ion să nu-l voteze nu numai pe satana, dar nici pe cei care nu vor trece pragul electoral, făcând ca voturile lor să ajungă tot la satana.

Să ne dea Domnul mintea cea de pe urmă.

————————————–

Valeriu DULGHERU

Chișinău-Basarabia

21 ianuarie, 2019

Ioan Nicolae MUȘAT: Atitudine Românească!

Atitudine ROMÂNEASCĂ! În 24 Ianuarie 2019 Asociația ASCIOR, Asociația „Straja Carpaților” împreună cu alte asociații și fundații INRI vor participa din Buzău și din Țară la Manifestarea Românismului din orașul Sfântu-Gheorghe alături de Calea Neamului, Fratia Ortodoxa Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtatorul de Biruinta, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș!

Vă rugăm să ne trimiteți confirmările de participare până cel târziu marți, 22 ian 2019, ora 12 pentru a face rezervarea autocarelor.

Îi rugăm pe prietenii și membrii ASCIOR și Straja Carpaților să distribuie anunțul pentru ca tot mai mulți oameni să cunoască Acțiunea întreprinsă!

Ioan Nicolae MUȘAT

***

,,Atitudine și Demnitate. Românii reacționează încă odată față de batjocorirea simbolurilor naționale! Piesa ,,Nu chiar 1918”, scrisă de Szekely Csaba se joacă din nou la Teatrul ,,Andrei Mureșanu” din Sfântu-Gheorghe!

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș își va exprima de Ziua Unirii Principatelor Române, 24 ianuarie, dezacordul față de această nouă sfidare la adresa comunității românești din Sfântu-Gheorghe și nu numai. Participanții la manifestările zilei de 24 ianuarie se vor opri în jurul orei 10,30 în fața Teatrului ,,Andrei Mureșanu”, prinzându-se simbolic într-o Horă a Unirii în jurul valorilor identitare naționale pe care le vom apăra oriunde și oricând. Aceste simboluri nu se cade a fi demitizate, batjocorite sau minimalizate de către conducerea unui teatru ce s-a vrut a fi expresia comunității românești din Sfântu-Gheorghe, conducere care a găsit de cuviință să marcheze atât Ziua Națională a României, 1 Decembrie, cât și Ziua Unirii Principatelor Române, printr-un spectacol conceput de un scriitor maghiar, care pune într-o lumină defăimătoare poporul român şi Marea Unire de la 1918.

Reamintesc faptul că, la 1 Decembrie 2018, grupul de români din Covasna, Calea Neamului și Frăția Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, care a sărbătorit Ziua Națională la Odorheiu-Secuiesc, s-a oprit și la Sfântu Gheorghe pentru a-și exprima protestul față de această piesă de teatru. Primăria Sfântu Gheorghe, condusă de UDMR, care se află în relații mai mult decât cordiale cu echipa ce conduce Teatrul ,,Andrei Mureșanu”, a cerut mai apoi anchetarea “capilor” acestui protest spontan, marea vină fiind aceea că am cântat cu toții în foaierul instituției de cultură, ce poartă numele lui Andrei Mureșanu, Imnul Național; culmea “tupeului”, chiar de Ziua Naţională a României.

Revenim în postările viitoare. Lupta continuă, mergem cu Dumnezeu. Înainte!”

 

Marele crez al omului Mihai Rădulescu

Pe 19 ianuarie 2009,  a plecat în veșnicie Mihai Rădulescu. Scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, Mihai Rădulescu este una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă atât de dureros marcată de experienţa comunismului. A predat limbile engleză şi franceză mulţi ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Capitală.

S-a născut în Bucureşti, în primăvara anului 1936, la data de 15 mai, în familia Dumitru şi Toni Rădulescu (ambii fugind de la părinţi în Capitală, pentru a-şi apăra dragostea). Mihai, unicul lor fiu, este hărăzit unui itinerar cu suişuri, dar mai ales coborâşuri (încercări), deseori ameţitoare. Acestea însă au format în el un luptător, caracteristică, de altfel, a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism, în România.

După ce frecventează şcolile de tip francez din Bucureşti (şcoala primară, gimnaziul şi liceul), devine student al Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Engleză, tot în Capitală. Refuzând să facă parte din orice organizaţie comunistă, în anul al II-lea preia chemarea studenţilor medicinişti la o demonstraţie în Piaţa Universităţii, convocând numeroşi colegi de facultate şi alţi cunoscuţi. Din acest motiv, va fi arestat la 4 noiembrie 1956, anchetat la Ministerul de Interne şi condamnat în lotul organizatorilor, la patru ani închisoare corecţională, pe care îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni. De-a lungul anilor de arest, rezistenţa fizică îi este dramatic şubrezită, pentru tot restul vieţii.

Valorile pedagogiei sale

A reluat studiile superioare filologice în 1963, la capătul lor devenind doctorand al prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în istoria literaturii universale. Rigorile vieţii sociale îl împiedică şi de astă dată să-şi îndeplinească obiectivele: el nu întruneşte, la final, condiţiile politice necesare susţinerii tezei.

Ajunge profesor, mai întâi de liceu, apoi asistent al Facultăţii de Limbă Engleză şi al Institutului Pedagogic. Din 1972 îl găsim lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. La catedră, Mihai Rădulescu îşi îndeplineşte menirea pedagogică, justificându-i adevărata ei valoare: aceea de a educa în bine sufletul omului. După ce el însuşi suferise, ani de-a rândul, povara opresiunii politice şi stigmatul negativ pe care ea i-l aplicase cu atâta cruzime, Mihai Rădulescu înţelege că misiunea lui este aceea de a întări în curaj, în spiritul onoarei şi al omeniei, în nădejdea cultivată prin credinţa în Dumnezeu, pe tinerii din faţa pupitrului.

Propria experienţă de viaţa devine subiect şi al operei sale scrise. Memoria îi îmbogăţeşte inspiraţia. Îşi dedică forţele creatoare unei munci ce constituie, în acelaşi timp, un rămăşag de fantastică dificultate şi răspundere, de resuscitare a trecutelor decenii.

Tehnica sa înglobează timpul într-un prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut Dumnezeu, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a „citi“ oamenii, de a-i desluşi. În toate cărţile lui, Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei, la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.

Istoria literaturii române de detenţie

Meditaţia revine cu drag în paginile sale, ca şi teoria politică. Nu este de mirare: personajele sale sunt persoane care au gândit şi în libertate – de aceea, de altfel, s-au pomenit îndărătul gratiilor. Oricât de curios ar părea, ele alcătuiesc armata de gânditori ai patriei, aplecaţi mai ales asupra problemelor democraţiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei şi viitorologiei.

Genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, adesea foşti prizonieri politici, retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei. Fenomenul delaţiunii este substanţial analizat in paginile lui Mihai Rădulescu, ca şi acela al colaboraţionismului, cu lunecoasele lui trepte de subsol.

Mulţi dintre eroii lui Mihai Radulescu poartă haina sacerdoţiului, chinurile lor morale fiind sporite în contul îndatoririlor suplimentare pe care aceştia le au faţa de semeni.

„Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).

Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu. Şi crezul lui i-a insuflat puterea de a răzbi printre nenumăratele ispite ale vieţii. Cu acest crez s-a şi stins din viaţă, după o perioadă de ani de suferinţă, în ianuarie 2009.

Întrebare: Cine eşti, Mihai Rădulescu?

Răspuns: ,,Un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”

http://ziarullumina.ro/memoriam/marele-crez-al-omului-mihai-radulescu

(IN MEMORIAM -Pr. Gheorghe HOLBEA)

Alexandru NEMOIANU: Despre ,,fenomenul” detenției politice exterminatorii în România

În România infernul, ”fenomenul” detenției politice exterminatorii, a durat aproape treizeci de ani (1938-1964). În această perioada, în România, au existat închisori și lagăre al căror scop expres a fost exterminarea celor care erau considerați a avea o altă convingere decât cea profesată de regimurile politice atunci în autoritate. Există o vastă literatură, memorialistică și de cercetare istorică, despre această perioada și acest fenomen. Fiecare pagină îngrozește și silește la reflecție. În acele pagini întâlnim răul fără urmă de mască, rânjind triumfător, îmbătat de sânge omenesc. Se socotește că în acest infern concentraționist românesc au pierit zeci de mii de oameni și au suferit, după unele aprecieri, mai mult de un milion. Sunt cifre înspăimântătoare,aproape cu neputință de contemplat.Așa cum am spus acest fenomen, care a durat aproape treizeci de ani, a fost prezentat în foarte numeroase lucrări. În anii din urmă s-au creat și muzee care caută să prezinte această pagină, cea mai neagră, din istoria Românilor. Dar cred că fenomenul a fost prezentat cumva unilateral. Au fost prezentate suferințele, crimele, parte din cei care au comis aceste crime și parte din cei care au fost victime. Dar cred că nu s-a încercat o analiză a semnificației acestui fenomen. Un fenomen istoric de asemenea dimensiuni, asemenea intensitate, a avut un rost în planul creației și a avut un rost în istoria Românilor. Un rost care a fost scris cu sânge și cu suferință umană inimaginabilă. În cele ce urmează am să încerc să prezint un punct de vedere, o părere,despre ce va fi fost rostul acestei imense pagini de suferință din istoria Neamului nostru.

În primul rând este necesar să fie stabilită esența, caracteristica și intenția permanentă a infernului detenției politice exterminatorii din România.
Asemenea inferne concentraționiste au existat în multe țări, comuniste dar nu numai. Fiecare dintre ele a avut o trăsătură dominantă. Spre exemplu, în Germania nazistă, universul concentrationist avea ca “scop” curățirea rasială. În Rusia sovietică “arhipelagul Gulag” avea scopuri economice și de distrugere a oricărei posibilități de rezistență anti-sovietică. În România, de la bun început, universul detenției politice exterminatorii a avut ca scop “reeducarea”, preschimbarea și eliminarea trăsăturilor care definesc Neamul Românesc: Credința, dragostea de Neam și loc. În acest context este iarăși necesar să subliniem că aceste “programe” de “reeducare” și exterminare au fost concepute,puse în practică și bună vreme controlate direct de alogeni, nu de Români.

Fără îndoială că vremea comunismului a reprezentat apogeul acestui fenomen,manifestarea lui plenară și dezlănțuită. Dar ar fi o colosală greșeală dacă nu am recunoaște că sistemul detenției politice exterminatorii a fost așezat înainte de instalarea comunismului în România.Fenomenul a fost început de către regimul dictaturii regale și, încă mai exact, de către Regele Carol al II-lea.
În vremea lui și din porunca lui, deținuți politici aflați în închisori, aflați în custodia statului, sub garanția statului, au fost executați, uciși, iar unii dintre ei au fost expuși în piețe publice, prin ordin extra judiciar, din frică și lașitatea unui Rege netrebnic. Carol al II-lea este cel care a dezlănțuit infernul detenției politice exterminatorii în România. Carol al II-lea a fost cel care a dezlănțuit exterminările adversarilor de idei. Iar prin aceste crime Carol al II-lea a eliminat orice fel de autoritate morală a dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen în România, pentru el și pentru urmașii lui. Carol al II-lea a făcut monarhia cu neputință pentru Români.
Acest sistem a fost extins de către regimul generalului Ion Antonescu. Regimul lui a făcut din închisoarea din Aiud temniță de exterminare și, este tragic dar și simbolic, că în anii comunismului acolo și-au sfârșit zilele mulți dintre colaboratorii lui Ion Antonescu. Mai mult Ion Antonescu a înființat “batalioanele” de la Sărata. Unități militare de sacrificiu alcătuite din tineri din închisorile politice care se înscriau voluntar. Acele unități urmau a fi trimise în misiuni sinucigașe, de maxim risc. Dar pentru a încununa crima, Ion Antonescu a alăturat un ordin după care, membrii acelor unități nu puteau fi reabilitați decât “post mortem”. În mod cinic Ion Antonescu călca în picioare orice urmă de conduită și cinste militară,se dovedea un “moș Teacă” ucigaș și ,personal, nu am îndoială că semnarea acelui ordin a însemnat pentru Ion Antonescu propria condamnare la moarte.
Faptul că fenomenul detenției politice exterminatorii a început în România încă înaintea celui de al doilea război mondial, arată că lupta împotriva Neamului Românesc și a valorilor sale supreme, Credință și dragostea de Neam, era în planul “celui rău” de mult.
Dar fenomenul detenției politice exterminatorii,sub comunism, a căpătat dimensiuni de masă.
Sute de mii de oameni, din toate straturile sociale, au fost aruncați în pușcării și lagăre, sub cele mai absurd învinuiri. Acele temnițe, având drept comandanți călăi sadici, psihopați și sociopați de felul lui Maromet, Goiciu,Crăciun, Visinescu și alte asemenea gunoaie umane,au ucis, chinuit și devastat, după unele calcule, peste un million de oameni și au ucis zeci de mii. Vârfurile Neamului Românesc au fost exterminate; clerici, oameni politici, intelectuali, țărani și muncitori. Numărul celor care au trecut și au fost victime directe ale infernului detenției politice exterminatorii a fost atâta de mare încât cei care au suferit trebuiau să stea și să se regăsească sub un semn comun. Ei nu au fost reprezentanți ai unor curente politice, al unor partide, ei au fost reprezentanți ai Neamului Românesc în ceea ce are el mai autentic, în valorile care îl definesc ca Neam unic și cu rost istoric unic și ei au stat pentru Credință și Neam. Împotriva acestor valori a lovit sistemul detenției politice exterminatorii, început de Carol al II-lea, dezvoltat de Ion Antonescu și generalizat de bestiile comuniste. Iar scopul acestui infern, trebuie repetat, a fost “reeducarea”, eliminarea valorilor românești.
În lagărele morții, deținuții nu au mai fost nici legionari, nici țărăniști, nici liberali, nici soocialiști au fost pur și simplu mărturisitorii ai Neamului Românesc în ce are el autentic și sfânt!
Acolo acei oameni au arătat că se poate trece demn prin infernul impus,acolo acei oameni au arătat că Iov nu este o poveste, este un exemplu care se repetă în istorie. Există nespus de multe dovezi în acest sens.
Sunt mărturiile celor care au trecut prin infern și care vorbesc de politețea desăvârșită care exista între deținuți, care povestesc despre cei care dădeau fărâmă lor de pâine celor bolnavi, despre cei care îi încălzeau pe cei bolnavi cu propriul trup, aceia care se rugau fierbinte, care iertau pe călăi, cei care au avut suprema noblețe sufletească să spună, ’să nu ne răzbunați”. Acelea nu erau simple acte de omenie, erau manifestări de eroism desăvârșit și de trăire creștină maximală!
În paginile “Jurnalului Fericirii”, lăsat de către Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, cel care a fost condamnat la treisprezece ani de temniță pentru vină de a fi “ovrei-legionar”!, găsim mărturisiri care cutremură. El vorbește despre celulă 34 de la Jilava unde.. ”în mijlocul celei mai teribile mizerii,cei aflați acolo trăiau fericirea”…vorbește el despre atmosfera din acea celulă..’atmosfera alcătuită din curaj,dragoste de paradox, încăpățânare, sfântă nebunie și voință de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană…”.Tot Nicolae Steinhardt vorbește despre superioritatea morală a deținuților “tineri”,cei care se aflau în temnițe din vremea odiosului rege și egal odiosului general,cei care au învățat pe ceilalți deținuți solidaritatea,demnitatea și “crezul” deținutului politic, ”să nu crezi în administrație, să nu îți fie frică, să nu cerșești”. De fapt în universul detenției politice exterminatorii a fost încercată în foc autenticitatea valorilor Neamului Românesc. Iar acele valori au fost dovedite autentice, au fost lămurite prin foc și atunci, prin suferință, s-au deschis lăcașuri ale inimii, având adâncuri nebănuite.
Ilustrativ rămâne că în celulă 34 de la Jilava a alcătuit Nicolae Stainhardt studiul său, ”Secretul “Scrisorii Pierdute””. În acel studiu Nicolae Steinhardt arată că “Scrisoarea Pierdută” nu este o comedie, este un imn de dragoste și slavă ridicat de Ion Luca Caragiale Neamului Românesc. Acel studiu îl încheie Nicolae Steinhardt spunând că, în acea comedie, lumea românească străbate veacurile în… ‘tot mărețul ei farmec, vestindu-ne de aici, de pe pământ, Paradisul, a cărui nostalgie nu va înceta să ne chinuiască nicicând”. Aceste gânduri au fost alcătuite în Jilava, sinistra temniță, și aceste cuvinte arată că da, lumea românească nu va pieri și nu este la voia oricui. Faptul că “lumea românească” a fost dovedită ca autentică și invincibilă în mijlocul unor suferințe umane fără egal, este semn că fenomenul detenției politice de exterminare din România ține de “meta-istorie”, de o voință mai tare și mai înțeleaptă decât cea a oamenilor. Este posibil ca acea Voință să fi dorit autentificarea, verificare,purificarea prin foc și confirmarea valorilor românești în fața “celui rău”, a negativității pure,la fel cum a fost încercat Dreptul Iov. Această înseamnă că Neamul Românesc și valorile care îl definesc au o importantă colosală și care se înscrie în planul de mântuire al lumii lăsat de Dumnezeu. În această înțelegere se explică de ce a fost lăsat “cel rău” să încerce atâta de cumplit Neamul Românesc. Din această încercare Neamul Românesc a ieșit biruitor și a stat credincios lui Dumnezeu și răsplată va fi, la vremea hotărâtă, pe măsură. Nu este pentru noi să iscodim căile lui Dumnezeu și noi nu știm și nici nu trebuie să cercetăm, care este relația dintre Dumnezeu și “cel rău”. Dar știm că întotdeauna gândul și planul lui Dumnezeu este cel mai bun și singurul bun.
Cei care au supraviețuit au ieșit mai buni, mai înțelepți, mai Români. Jertfa lor și a întregului fenomen a avut rostul să dovedească autenticitatea valorilor românești, caracterul lor indestructibil. Într-o manieră mai mult decât simbolică, întregul Neam Românesc, s-a “cuminecat” prin cei jertfiți în temnițele infernale de care am pomenit.
Faptul că în momentul de față pare că această pagină ,cea mai neagră din istoria Neamului nostru, este, sau pare, a fi uitată, nu are importanță. Este doar trist și descalificant pentru cei care trăiesc azi la întâmplare și indobitociți de propaganda “celui rău”. Căci, să nu ne amăgim programul “celui rău, încercarea de “reeducare” a Neamului Românesc este continuată azi cu furie, prin promovarea relativismului moral cel mai degradant și prin odiosul concept al ‘societății deschise”. Vedem rezultatele acestei lucrări demonice în mulțimea celor care trăiesc fără nădejde și fără credință în Dumnezeu.
Dar valorile românești autentice, dragostea de Neam și Credința, nu pier, ele au o putere de contagiune incredibilă și la momentul decisiv ele vor izbucni strălucitor, biruitor și mântuitor. Iar la asta se mai adaugă ceva.
Între alte virtuți Românii au și virtutea răbdării. Ei știu că, așa cum ne spune Cartea Sfânta, ”pentru toate este o vreme”.
Din tot sufletul sunt încredințat că “vremea” Românilor va veni și ea. Va veni, atunci când va hotăra Cel care știe și poate să vânture stăpânirile nedrepte ale acestei lumi că pleava. Este lucrarea divină…”care poate să aducă nădejde acolo unde nu mai este nădejde și să deschidă o cale în ceea ce pare fara cale”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

19 ianuarie, 2019