Am strivit tăcerea
Am strivit tăcerea, fără argumente
Și i-am dat culoare dintr-un curcubeu,
Clipele rebele ce au fost absente
Au rămas pe coama unui singur zmeu.
Lacrimi izvorâte din dureri nespuse
Au șters iar obrajii ce tânjeau de dor,
În căușul palmei ele-au fost oprite
Și trimise tainic către lumea lor…
Frunții obosite i-am întins o cută,
Sub cireșul nins încă mai visez,
A strigat odaia, eu eram doar mută
Recompun esența ce îmi este crez.
Ropotul de cai și o șa în vânt
E atâta verde, ei și-au luat avânt
Aladin și-arată lampa fermecată,
Basmele se scriu parcă înc-odată!
Am strivit tăcerea, fără argumente
Și am pus pe șei clipe repetente
Le-am dat frâu și aripi pentru a zbura
În acest poem, spre inima ta.
—————————–
Camelia CRISTEA
București