Misticismul e un ocean şi de te afli în el, să zicem citind despre misticismul islamic, atunci cu uşurinţă aluneci şi în celelalte mitologii ale lumii. Citeşti mitul evreiesc, apoi pe cel creştin, musulman etc., descoperi că nu există graniţe, că toate naţiunile îşi au ritualul şi credinţa lor. Dacă aduni toate aceste credinţe cu povestea şi tradiţiile lor în jurul unei mese rotunde, sunt sigur că se vor înţelege şi vor împărţi pâinea între ei. Toţi eroii mitologici au lucruri în comun, toţi sunt înţelepţi, viteji şi buni, au trăit în timpuri şi locuri diferite, însă ţinta lor a fost aceeaşi: pace şi iubire.
Un credincios din biserica penticostală m-a întrebat de ce am făcut filmul experimental cu Alieni de pe You Tube; că ce reprezintă, că eu ca şi credincios nu ar trebui să vorbesc cu copacii, de ce îi tratez ca pe nişte oameni, că vor crede oamenii că am luat-o razna. „Eu cred că există Dumnezeu, unul care e în tot şi în toate şi de aceea sunt curios să-l înţeleg” am răspuns. Cred în cei ce cred şi cred şi îi înţeleg şi pe cei ce nu cred, lucru care mă îndeamnă să hotărăsc că trebuie să-i ascult pe amândoi fără discriminare, să nu-i separ.
Dacă încerc să îi elimin pe cei ce nu cred şi rămân cu cei ce cred, atunci valoarea credinţei dispare, ca în povestea cu sarea şi zahărul sau cald şi rece sau alb şi negru.Una fără alta devin dogme şi dogma e periculoasă, e obsesie. Obsedaţii credincioşi sau obsedaţii ateişti se vor bate întodeauna între ei. Fac războaie. Întotdeauna în istorie obsedaţii şi orgolioşii s-au războit.
Actul credinţei în lume este minimalizat şi prost înţeles şi interpretat. De exemplu, când emigrezi şi ajungi în altă ţară, o faci cu credinţa că vei fi fericit, deci e un act de credinţă, deci chiar dacă eşti ateu, te poţi numi credincios fără să fii incriminat, înfruntat sau bombardat de o opoziţie…, oricare ar fi ea în acest caz. Când scrii o poveste sau o poezie e tot un act de credinţă pentru că nu ştii cum se va finaliza, însă speri şi crezi că va fi bine, de aceea continui la ea. Când te îndrăgosteşti de o fată sau băiat o faci în credinţa că se va lega şi sfârşi frumos. Credinţa vine de la creatorul nostru, de la forţa care e Dumnezeu. Deci, Credinta ne formează din naştere, se naşte cu noi şi ca atare nu ne este dată de religie sau altă organizaţie. Când te naşti într-o biserică sau aderi la un grup, acestea te ajută şi te îndrumă cum să beneficiezi de forţa credinţei care e în noi. Când te rogi te echilibrezi, intri în normalitate. Problema care apare şi pe care nu o admir este faptul că un grup religios sau altul îţi impune şi îţi cere să crezi numai în drumul ales de ei, considerat de ei drumul spre adevăr, şi să nu-i asculţi pe ceilalţi pentru că sunt greşiţi. Aş prefera să fie modeşti şi să spună că ei au ales, preferă să fie sănătoşi în felul acesta – de a se ruga şi de a crede, de a atinge dragostea pentru care au fost născuţi în religia părinţilor lor.
Azi, credinţa o vedem în acest fel, mâine vom descoperi drumuri noi, descoperind împreună rostul vieţii în funcţie de mesajele descoperite şi înţelese, trimise în dar de creator. El ne conduce ca un adevărat părinte prin toate experienţele vieţii până în adâncul fiinţei pentru a întelege cine suntem. Ne leagănă cu atenţie între rău şi bine, între bucurie şi durere, frumos şi urât până ne găsim echilibrul bunăstării şi împlinirii divine.
De-alungul istoriei omului au fost mulţi înţelepţi şi îndrumători spirituali spre folosirea ritualului de rezolvare şi vindecare prin credinţă a greutăţilor de zi cu zi. Aceşti pioneri curioşi şi căutători de drumuri au fost îndepărtaţi, sau mai rău, au fost arşi pe rug. Astfel au fost eliminaţi din societate de marile grupuri şi conducători de grupuri care au văzut o afacere profitabilă, manipulând masele prin controlul religiei; independenţii fiind ignoraţi au dispărut în anonimat sau în casele de nebuni, materialele lor cenzurate sau şterse din anare, vocile lor înăbuşite şi scoase din circulaţie.
Eu nu sunt jurat niciunei religii, sunt creştin pentru că sunt născut din părinţi creştini într-o ţară creştină, România şi sunt conştient şi dedicat credinţei, ea mă defineşte. Societatea şi civilizaţia umană dispare fără credinţă, iar faptul că a fost scoasă din şcoli şi nu este apreciată de politicieni, mă sperie. Fără educaţie spirituală nu pot funcţiona artele şi fără ele dispare creativitatea şi privirea spre viitor, dispare iubirea de familie şi ţară; lipsa credinţei ne îndepărtează de adevăr, de identitatea divină. Cum te poţi preţui fără să preţuieşti şi fără să fii preţuit? Suntem o conştiinţă sau un muşuroi de viermi inconştienţi de existenţa şi măreţia lor? Cum putem trăi fără dorinţa de nemurire, de a ajunge acasă depăşind moartea?
Viaţa ne este luată din mână fiind preocupaţi cu lupta pentru supraveţuire şi hrănirea noului mit, banul, materialismul şi cultul personalităţii, populismul. Eu nu vreau să creez un cult, ci doar sunt interesat ca o îndatorire faţă de identitatea mea şi a celui ce sunt, să aflu calea binelui. Tot ce ne este dat este în beneficiul nostru şi avem datoria să-l împărtăşim. Toate invenţiile şi descoperirile ştiinţifice şi tehnologice ne sunt date spre beneficiul general, nu doar corporatist sau individual, pentru că s-a ajuns la ele prin contribuţia tuturor şi chiar a sacrificiului speciei noastre; ca atare trebuie să fie în folosul tuturor. Aceşti indivizi care se îmbogăţesc pe spinarea unei naţiuni profită de securitatea şi siguranţa asigurate şi nu dau nimic înapoi, de aceea ar trebui făcuţi de ruşine în faţa semenilor lor. Aspiraţia universală trebuie să aibă prioritate înaintea lăcomiei individuale sau corporatiste lipsită de responsabilitate şi echilibru raţional şi moral. Putem ajunge acum în centrul universului dacă o dorim ori nu, să ne exterminăm la nesfârşit prin apocalipse în cercuri ciclice.
Conducerea societăţii nu trebuie lăsată în mâna unor grupuleţe financiare sau politice. Trebuie să realizăm asta înainte de a fi duşi în râpă. Trebuie să participăm şi să sacrificăm timpul pentru reuşita scopului vieţii, aceasta e credinţa pe care trebuie să o recunoaştem dacă vrem să nu repetăm istoria dispariţiilor regulate ale civilizaţiilor de pe pământ. Să luptăm pentru şi să apărăm accesul la adevăr. Minciuna ne conduce şi e la putere azi! „Îl minţi pe urât că e frumos şi el te iubeşte!” Când ne maturizăm? Nu ştiu.
Ştiu că sunt multe uşile Domnului şi câte suflete sunt pe pământ, tot atâtea credinţe şi toate legale şi independente. Consumăm o viaţă încercând să ne întregim, să ne căutăm împlinirea şi întregirea întregului, toate demersurile realizate nu prin forţare şi asuprire, ci prin libera îndreptare şi atractie către locul potrivit. Credinţa nu trebuie lăsată doar pe mâna întâmplării sau a celor la putere. Credinţa e prea importantă pentru existenţa conştiinţei omului ca să fie lăsată la cheremul altora ori să fie divizată şi neglijată. Noi suntem inundaţi de materialism şi s-a creat mitul fericirii prin posesia lui, însă forţa adevărată stă în conştiinţa şi sufletul omului, căci el e etern, materialul însă nu. Planetele se nasc şi dispar, însă conştiinţa nu. Când gândeşti te reabilitezi, când crezi exişti, când îţi foloseşti harul şi talentul spre realizare şi împlinire, atunci Dumnezeieşti. Te apropii de casă.
Te întregeşti.
Fiecare interpretează călătoria spre adevăr în felul lui şi toate căile sunt adevărate, însă “întortocheate şi spiralate”. Nu trebuie să dictăm nimănui direcţia, ci să fim credincioşi în ceea ce suntem şi drumul ales. Viaţa e poezie atunci când conştientizezi că tot ceea este în jurul tău şi în univers face parte din tine. La unii mai mult, la alţii mai puţin, de aceea e recomandat să nu-i acuzăm sau să ne îndepărtăm de alţii pentru că există o explicaţie şi pentru diferenţa dintre noi. Toţi suntem unici în felul nostru. Vecinul tău e gelos şi îl acuzi. Nu o face, pentru că şi tu ai o sămânţă de gelozie în tine care poate exploada. În loc să te baţi cu lumea să o convingi să fie ca tine, mai bine adaptează-te şi înţelege-te pe tine. “Scoate-ţi bârna din ochiul tău!” Toţi suntem un tot unitar, suntem din unul Dumnezeu, Creatorul. Toată viaţa ne căutăm să ne completăm. Este loc pentru noi toţi în întregul şi măreţia credinţei.
Soţia mea e budist, eu sunt român ortodox. Merg cu ea la templu şi mă rog, ea merge cu mine la Biserică şi se roagă, iar în casă e armonie. Merg la Sinagogă pentru a lua interviuri şi acolo mă rog, merg la baptişti, la penticostali, catolici, sâmbetişti etc. şi mă rog. Am rămas o dată blocat cu maşina în nisipul deşertului Simson din Australia. Acolo am căzut în genunchi şi m-am rugat Domnului. Toate drumurile se deschid cu cheia lui Dumnezeu, rezolvările şi vindecările duc şi vin de la Creator şi trăiesc în bună înţelegere cu fiecare.
Este mare diferenţă între religia organizată corporatist şi credinţa individuală. A nu fi confundată corporaţia cu Biserica mamă. Dumnezeu îţi dă după puterea ta. Poţi începe viaţa prin a fi ateu, apoi devii ortodox, pe urmă penticostal, baptist, catolic, budist, musulman etc. Cine sunt eu să te judec? Este călătoria ta spre acasă, spre împlinire.
Religiile corporatiste nu au rezolvat dorinţa credinciosului adevărat. L-au îndepărtat de suflet şi direcţionat spre plăcerile materiale, pământene. Credinţa fiecărui cetăţean e diferită faţă de celălalt, de aproapele lui, toţi avem dorinţele şi lipsurile noastre unice de împlinit şi nu ar trebui amestecată cu politica.
——————————–
Ben TODICĂ
Melbourne, Australia
23 august 2019