– Atunci, trăiam normal!
Și acum putem trăi la fel, dacă nu lăsăm demonul fricii să ne pătrundă prin porțile simțurilor. Normalitatea vine, totuși, ca toate celelalte… din interior! Lucrurile care se întâmplă în exterior au valoarea pe care noi le-o dăm: o funie poate fi luată drept șarpe, un virus drept exterminatorul omenirii etc. Bau-bau există doar dacă noi îi dăm puterea de a exista, altfel este o biată formă de gând…
– Atunci ce îl face pe un homosexual homosexual? E un act actoricesc?
– Când te apropii sufletește de un asemenea om damnat și începi să-i cunoști prima copilărie, îi dai dreptate lui Freud, înțelegi ce victimă a celorlalți este și de câtă compasiune are nevoie. Monștrii și demonii sunt aceia care îi încurajează pe acești oameni bolnavi să se considere „normali” și să ceară drepturi… Locul lor ar fi în cabinetele psihiatrilor, unde să fie tratați corespunzător și să ducă o viață cât mai discretă, nu să se expună deșănțat în public! Cândva, în societatea românească, homosexualitatea era considerată infracțiune și era pedepsită prin lege, tocmai pentru a nu se încuraja extinderea anormalității în societate – acum, este încurajată, susținută, asmuțită contra oamenilor normali. Cel mai grav este când demonii cu chip de om le spun copiilor de grădiniță că genul nu e totuna cu sexul și că, indiferent de sexul din naștere, copiii își pot alege genul!!!
– Ești pe sufletul meu, dragă soră Alex! În Germania se spune că au fost înfiați orfani de către perechi de același gen. Științific, dacă iei o celulă ADN și îl multiplici, el nu va fi homosexual pentru că în fiecare oscior e gravat genul masculin. Atunci înseamnă că suntem conduși în unele instituții ale societății multilateral dezvoltate, democrat-mafiote de niște oameni psihic bolnavi care conduc pe principiul cocoșului care aleargă după găină și, dacă n-o prinde se răzbună pe coleg și viața merge înainte. Deci nu pot pretinde că șarpele e doar o funie. Românii au niște adevăruri groaznice în zicătorile lor: „Țara arde și baba se piaptănă”, adică pericolul este iminent, însă noi zicem că e bine și ne concentrăm pe lucruri neinteresante. Știi, mă gândesc la marii scriitori care au luptat împotriva terorii comuniste (eu nu am cunoscut-o, că am fost prea mic și un tânăr prea naiv și protejat de destin, fiind material prost în fața lor sau mereu corigent și deci ignorat de spălători) și aceștia au trăit arestați la domiciliu sau prin pușcării, mă gândesc de ce nu continuă să rămână eroi și să lupte în continuare pentru libertățile sufletului uman? Să cred că ei au fost interesați doar de turta lor? Ori își dau seama că acești noi, sub acoperire comuniști sunt prea sofisticați ca să fie înfruntați? Și asta nu ar fi nimic, că îi înțeleg, dar oare atunci de ce nu îi lasă pe alții tineri care vor să-i înfrunte pe acești „noi” și altoiți mincinoși hoți opresori? Se năpustesc asupra noilor eroi și îi demolează, îi înăbușă, îi asfixiază, îi extermină protejând noua orânduire mondială? Că de aici unde să mai fugi/emigrezi? Decât ca Bradley Manning în transvestire/schimbare de sex. Privind istoria, constat că orânduirile se schimbă, însă robia rămâne. Dragostea pentru aproapele e mereu ignorată de la o orânduire la alta și băgată sub preș.
– Înrobiți prin limba pe care o înnoadă toată ziua prin instituții – pur și simplu în sensul cel mai categoric – proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și a tuturor regulilor politice fac prostii, ca niște ignoranți ce sunt. Au năvălit parcă nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii sunt șefi acum, preiau locurile de conducere, nu-ți vine să mori?
– Astăzi am bătut la „poarta veșniciei”, stabilind unde să depunem haina trupului de acum, când va decide Bunul Dumnezeu să o dezbrăcăm. Am un sentiment de împăcare, am un sentiment de liniște, pentru că am făcut ce se cuvenea. Eu sunt pentru purificarea hainei trupului prin foc, dar soțul meu își dorește înhumare. Te va mira că îți spun aceste lucruri care țin de intimitatea noastră spirituală, dar pe puntea care leagă sufletele noastre eterne comunicarea este guvernată de alte legi decât convențiile sociale. Pe fundalul acestei liniști de apă nemișcată am simțit legătura profundă cuprinsă în zicala sângele apă nu se face: suntem de-un neam, de-o limbă, iar noi trebuie sa păstrăm nealterată zestrea genetică a neamului.
– Amândouă sunt căi rapide de încarnare. Când eram prin clasa a șaptea și învățam despre evoluție, eram cu doamna Manda, doamne ce profesoară, și mă gândeam că cenușa celor arși se transformă în îngrășământ pentru iarba pe care o mănâncă animalele casei și apoi noi și prin ele pătrunde sămânța sufletului decedat de se naște noul prunc. Cu înhumații se petrece la fel doar că o să dureze puțin mai mult pentru că ei sunt mai adânc în pâmânt și o să treacă timp până sămânța găsește un mijloc de transport la suprafață și decide să devină râmă sau fir de iarbă. Cei care au murit înaintea Covidului, Anca și Bencei nu vor ști niciodată de ce au scăpat. Când ne vom întâlni cu ei n-or să ne creadă. Suntem obosiți? Periculoși sau sinucigași/ distructivi?
– Limitat cum este instrumentul uman (Omul), noi presupunem, dar nu putem avea certitudinea că așa este Realitatea. Probabil că ne apropiem de Adevăr doar atât cât ne permit gama percepției și rațiunea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Știam (din lecturi, prelegeri) că atâta timp cât încă mai există pe Pământ un fragment material care ne-a aparținut (resturile de os), suntem legați de sfera Pământului. Pe de altă parte, incinerarea distruge ADN-ul și cred că de aceea religia noastră nu o acceptă, pentru că ni se pierde codul identitar pentru Înviere.
Am convingerea absolută că Universurile (multiple, infinite) au o organizare extrem de riguroasă, iar incinerarea ne scoate cumva dintr-o ordine (înainte de vreme?) și ne duce în alta. Pe de altă parte, indiferent de ce ne planificăm noi, se întâmplă DOAR Voia Divină.
– Ideea învierii m-a pus pe gânduri că plănuiam să mă incinerez. Am avut un sistem de educație al minții și intelectului genial în vremea comunismului, dragă Ionuț, care nu a existat și nu e la modă în capitalism azi… etc.?
– Nu am o idee clară în ce măsură ai fost atent la aspectele învățământului în comunism. Eu în schimb, am fost îndrăgostit de carte, mereu printre primii 2-3, și aș fi fost chiar mai sus, dar în clasa mea erau minți hiperstrălucite, deveniți apoi miniștri, ambasadori, academicieni. Deci am învățat serios, din convingere. Și fapt este că imediat după liceu am reușit la facultate, printre primii… DAR, nu înseamnă deloc că noi pe atunci aveam un învățământ minunat, ci dimpotrivă! Statul comunist vroia să ne știe prin școli ca să ne aibă sub control, și nu oricum, ci anume ca să ne îndoctrineze cu falsa ideologie comunistă. Iar pe cei mari dorea să-i aibă în câmpul muncii, din același motiv – iar retribuția era batjocură. Și stăteam 5-6 ore la coadă, în spatele magazinului, ca să ne alegem cu picioare de porc, cu carcase de pasăre, cu…) Iată, în amănunt. Materii principale în liceul de 10 clase erau: Bazele darwinismului, Socialism științific; la istorie am făcut în loc de Istoria României, Istoria PCBUS; la geografie am făcut geografia URSS. Așa încât pentru intrarea la facultate, ca să mă pregătesc la geografie am împrumutat maculatoarele unui licean cu 2 ani mai mare. Ai înțeles? Manuale nu existau. Chiar și la facultate, scriam după dictare, neexistând manuale. Noroc cu acei profesori de liceu extraordinari, foști studenți ai lui Iorga, Lovinescu, Murgoci etc…
– Cu un singur lucru nu pot fi de acord, anume că în guvernarea comunistă am fost ținuți în școli pentru a fi îndoctrinați. Este profund falsă această afirmație. Noi am fost ținuți în școli gratis, pentru profesionalizare, dar am avut și multe cursuri facultative pentru care am optat, cu folos. La limba italiană, limba spaniolă și limba greacă (elină și neogreacă) nu mi s-a făcut îndoctrinare, iar la repartizare s-a avut în vedere principiul meritocratic, adică incomparabil mai bine ca astăzi. Să nu exagerăm, că îl supărăm de Bunul Dumnezeu. Se învăța la cel mai înalt nivel atunci în comparație cu cel de azi și de cel din vest atunci!?
– Oare?! Nu se auzise în liceu de Blaga, de Arghezi, de Maiorescu. Despre Minulescu, s-a vorbit începând de prin 1956. Iar despre Eugen Ionescu, nici atât! Lui Blaga i-a apărut prima carte de poezii după 15 ani, în 1962, bietul de el murise în 1961, fără drept de semnătură!!! Dat afară de la Universitatea clujeană, de la Academie, ajuns un amărât de bibliotecar…
– Aveți foarte mare dreptate! Toți avem unitățile noastre de măsură și aș fi fost de aceeași părere dacă aș fi rămas lângă dumneata în țară. Cum iarba e mai verde la vecin, am trăit și studiat în vest, am vizitat peste 18 țări și am crescut copii și nepoți aici, printre care și pe fiul meu, adus din România la vârsta de 12 ani și după 40 de ani am putut vedea că iarba nu e chiar verde acasă acum. Chiar și el a fost parte din test exclamând: „în clasa a șaptea, în țară învățam ce învățau aștia în Australia, în clasa a XI-a.” Instituțiile și universitățile lumii sunt pline de absolvenții școlilor noastre din comunism. Eu privesc întreaga planetă, nu izolez. Vă înțeleg poziția și elanul. Nu am niciun interes la vârsta mea să fiu părtinitor, însă situația și starea lumii de acum demonstrează cât de mare este efectul destabilizării produs de dispariția războiului rece. Acum se încearcă la disperare să se creeze un altul. Este doar mărturia filozofilor și a trăirilor mele. Nu le impun, dar nici nu le schimb pentru că ar însemna să mă mint. Fiecare suntem martorul vieții noastre. E viziunea mea! Noile generații își vor hotărî soarta după cum vor dori. E mult mai tragic decât vă imaginați. E greu de negociat între amintirile unui român din 1979 și ale celui din 2020. Nu se vor înțelege niciodată. De aceea îmi amintesc cu drag de școlile absolvite, de profesorii care erau modele de profesionalism, de ținută morală și socială, care s-au impus conștiinței noastre în perioada de formare. Cred că printr-o capacitate înnăscută de separare a grâului de neghină, cu toții am păstrat în sufletul nostru aceste modele și nu pe turnătorul sau securistul ori cenzorul care răspundeau de școală, uzină, redacție etc. Aceștia au fost măcinați și dați la gunoi de moara istoriei așa cum sunt tocate hârtiile neimportante în tocătorul de hârtii. Știm că unii s-au refăcut ca șopârlele și sunt acum la butoane – dar în conștiința noastră n-au avut și nu vor avea loc niciodată. Deci, da, se făcea îndoctrinare, la orele de învățământ politic ș.a., dar Școala în sine a format specialiști de valoare în toate domeniile. Puterile occidentale au dorit (și s-au străduit în acest sens!) ca noi să vedem în negru toată acea perioadă dinainte de `89, să ne mențină și accentueze complexul inferiorității, ca să ne transforme ușor, fără împotrivire, în colonie. La examenele de admitere, prin care am trecut cu succes, la o concurență mare, nu ideologia alegea, ci valoarea intelectuală, buna pregătire. La fel, repartiția guvernamentală se făcea în ordinea mediilor generale, pe criteriul meritului. Calitatea de membru de partid a unor absolvenți de învățământ superior conta la o departajare în caz de medii egale, dar se întâmpla foarte rar. Eu mă bucur că vă place unde a ajuns România azi.
– Scuzați, nu am făcut niciodată această afirmație. Sau una vorbim și bașca ne-nțelegem? Ca individ responsabil, caut să-mi păstrez luciditatea, singura care ne poate ajuta să înțelegem ce ni se întâmplă, nouă, tuturor locuitorilor planetei, în situația creată după dispariția celor două blocuri ideologice/politice/militare. Căci nu mai e vorba că acum e rău în România, ci e vorba că acum e rău în toată lumea, fără excepție. Războiul rece nu e o explicație care numai ea să justifice de ce în vest o duceau bine (dacă nu vorbim de Sud-America, de Africa). O duceau bine pentru că exista un real progres tehnic, pe baza concurențială. Exista forță de muncă, materii prime, piață largă de desfacere a producției. (Nu se lucra pe stoc, ca la noi!!) Pe când în marea lume a lagărului socialist, nu exista decât ideologie, baricadarea să nu trecem dincolo, productivitate minimă, comedia întrecerilor socialiste – ha, ha! -, și din plin: sărăcie, minciună, duplicitate – una spuneai la serviciu, alta spuneai acasă. Ne havka, era porunca tatei, când pleca de acasă: Nicio vorbuliță despre…
– Dar, atunci de ce e rău azi? Ce s-a schimbat căci suntem același vest, cu același ritm de educație și forță de muncă?
– Deci, nicidecum nu susțin eu aberația că la noi e bine. Cum ar putea fi?!? Cu comuniștii din linia doua ieșiți în față, ca mari revoluționari?!, cu aceeași securitate dar de 7 ori mai puternică, mai bine plătită/dotată, care acum nu mai lucrează sub acoperire ci se desfășoară la lumina zilei, chiar face demonstrații de forță, spre intimidarea maselor; cu companiile care au cumpărat tot, pe nimic și imediat au falimentat tot, ca să ne fericească cu produsele lor contrafăcute, etc. etc. Oare cum îți poți închipui că un om ca mine ar fi cu capul în traistă, când acestea sunt realități îndeobște cunoscute, etalate în media, discutate de toată lumea, inclusiv de analfabeți, azi din ce în ce mai numeroși…. Ar fi din plin motive să plecăm toți, care-încotro, dar Nu putem pleca toți din România, fiecare din motivele personale, dar până la urmă și din drag de aceste meleaguri, „de limbă, de străbuni și obiceiuri”, vorba Eminescului; poate și din resemnare, văzând și auzind ce ne spun rudele despre viața lor de exilați în alte țări, – acesta e înțelesul patetic al sufletului meu.
– Fiecare om de pe Terra este un unicat! Nu mai avem scriitori curajoși azi!?
– Sunt foarte de acord. Scriitorul nu ia lumea pe tavă, el încearcă să facă oarecare ordine în dezordinea lumii, departajând binele de rău, durabilul de efemeride, sinceritatea, atașamentul, iubirea, durerea, minciuna, trădarea, toate sunt individualizate, puse pe seama unuia sau a altuia dintre personajele romanului, povestirii, scenariului. Întâlniri, discuții, controverse, interese divergente, toate astea fac intriga unui roman.
– Și am ajuns la multele noastre asemănări. Mai întâi, esențialul, suntem două firi de artiști – și mai puțin contează în ce domeniu ne-am manifestat. Deci artiști, oameni sensibili, impresionabili când ni se prezintă aspecte din drama umană. Încercând să decelăm particularul dar și ce anume este general-uman în traiul semenilor noștri. Alte asemănări?
– Avem aceleași opțiuni privind valoarea etern umană. Dreptatea, frumosul, adevărul, iubirea de neam, de patrie, familie. Suntem credincioși, fără fățărnicie – nu mai contează când ne-am atașat pe față credinței, căci aspirația spre divinitate/ etern, valoare umană ne-au fost mereu treze. Spun: nu contează că dumneata ți-ai intuit vocația de la 6-7 ani și te-ai direcționat spre desen, sculptură, artă cinematografică, actorie etc., etc., pe când eu am ajuns târziu, cu mari și penibile ocoluri, la convingerea în propriul talent, în vocația scrisului. Încă în copilărie am bănuit că aș fi diferit de ceilalți; dar modestia și teama grozavă de eșec, de penibil, m-a împiedicat să le iau fața celor de vârsta mea. Au trecut 2 decenii până m-am consolidat în mine ca persoană, astfel încât să nu mi se pară că sunt un impostor. La 22 de ani am trimis prima poezie la Poșta redacției. La 24 am debutat în reviste, abia la 30 m-au editat cu prima carte de proză.
– Ce-i drept, în arta scrisului, poeții se reped să ia fața, dar se cam pierd după 2-3 volume bune; prozatorul se edifică mai anevoie, bâjbâie până își găsește vocea proprie, stilul care să-l reprezinte ca individualitate artistică.
– Nu insist. Ne mai asemănăm în preocuparea pentru imagine, pentru arta fotografică până una-alta – și iată că eu însumi am avut expoziții foto, am scos un album de artă fotografică, apoi încă unul.
– Dar ne-a interesat și filmul ca atare?
– Eu am fost un împătimit al artei cinematografice. Am luat premiul național pentru subiecte de film în 1970. Dar… Nu eram pe linie… Îl aveau pe Titus Popovici, pe Eugen Barbu, pe Fănuș Neagu, Ion Băieșu și alții Mircea Sântimbreanu, ca șef al cinematografiei, mi-a aruncat din mers: Găsește-ți un regizor! Îl aveam, dar intrase în conflict cu stăpânirea, după Sezonul pescărușilor, film interzis de însuși Ceașcă…
– Și mai avem în comun marea îndemânare pentru tot ce poate face un om cu mâinile și cu ingeniozitatea și perseverența/ și modestia lui. Căci și de modestie e vorba, nu doar de înzestrarea de la mama.
– Alte personalități, chiar excepționale, nu au astfel de îndemânări. Țuțea, pe care îl citez, avea o vorbă: Pot întocmi planul economic al unei țări, dar nu mă puneți să fac ceva cu mâinile mele…
– Și câte n-ar mai fi de comentat. De exemplu, spui: am vizitat un număr de 18 țări. În ideea că astfel ți-ai putut face o imagine de ansamblu. Sunt deci două laturi ale lumii românismului, două aripi, ca să fac o trimitere la sugestia din frumosul titlu al cărții lui Ben Todică -, sunt aspectele realităților din țară și pe de altă parte cele ale românilor din diaspora. Nu m-ar fi putut interesa ca mari noutăți nici susținerile privind țara, aspecte prea îndeaproape și îndelung cunoscute mie, cum nu m-ar lua prin surprindere nici atitudinile unor români de dincolo, probleme identitare către care am avut ciulită o ureche specială; ci m-a emoționat cu adevărat tocmai modalitatea în care ai trecut prin filtrul personal și prin ardenta simțire de român dezrădăcinat toate aceste idei și simțăminte – într-o vreme când lumea a devenit cu dinadins autistă, căci excedată de avalanșa știrilor mondiale, nediferențiate, confuze, deconcertante, lansate înadins ca să-l năucească pe bietul contribuabil, cât să devină numai bun de manipulat, pe cât se crede el destupat la minte, informat, chiar echidistant, iar nicidecum găgăuță, nu?
– Și, în aceste schimburi de păreri cu cei mai diferiți adresanți, sigur nu putea să lipsească necesarul patetism patriotic, nici senzația că asta e ultima noastră șansă!?
– Asta se tot întâmplă… Nu există sentimente/trăiri mai curate, mai profunde/mai general umane decât dragostea de sine și de aproapele, dragostea de părinți, de familie, de neam, de limbă, de istoria frământată și mereu nedreaptă a românilor. Se întâmplă însă că aceste lucruri, care ne sunt dragi și sfinte (dacă nu cumva ne-am delabrat deja, iremediabil), se întâmplă că aceste sentimente minunate, strict omenești, însă mereu resuscitate, etalate etc, au sfârșit prin a se parazita cu rumegușul și șpanul vieții, într-o societate care pare să-și fi ieșit din matcă… Aici și peste tot în lumea mileniului III. În ce mă privește, anume din marea prețuire a acestor trăiri supreme, am pudoarea să nu fac mai niciodată caz de dânsele, ci le cultiv în mine, ca pe odoare, mă adăp din apa lor vie, renăscătoare, mă sprijin pe trainicii lor piloni nevăzuți și astfel izbutesc să merg mai departe, în demnitate. Și să-mi văd de truda mea scripturală.
– Acum, anume despre iubirea de neam și de țară și de limbă ați vorbit, tocmai pentru că le prețuiți fără limită. Puteți să vă referiți doar la calitățile de scriitor ale lui Ben Todică din Ciudnovița – Sudul Banatului?
– Se întâmplă un lucru minunat, nu neapărat de bănuit la un artist polidotat: cineast, realizator radio și TV, recitator, cântăreț etc. etc; se întîmplă că, adresându-se diferiților prieteni de prin toată lumea, Ben Todică, anume pentru a fi mai convingător, simte nevoia să vină cu aminitiri din copilărie și adolescență, să evoce locuri, oameni, scene, întâmplări, dialoguri, păstrate în subteranele memoriei sale prodigioase. Și avem, chiar dacă autorul nu a avut cu dinadins în vedere acest lucru, avem o foarte frumoasă, incitantă, emoționantă poveste de viață, o rememorare delicată și de neasemuită pregnanță a unei vieți și a unei lumi miraculoase, căci unică.
– E trist că suntem muritori și nu avem șansa să trecem prin toate trăirile lumii. Dar pe cei pe care destinul îi oferă cadou minților noastre îi onorăm și cântăm în fața Domnului ca mulțtumire.
– Dragă Benule, Legătura noastră frățească nu este biologică, ci spirituală, de aceea este mult mai trainică, mai profundă, cu rădăcini dincolo de această viață. De fiecare dată când se întâmplă evenimente bulversante – de anvergură individuală sau colectivă – eu mă întreb de ce a îngăduit Dumnezeu, ce vrea El de la noi. În conjunctura prezentă, simt tot mai mult că El vrea regenerarea în structura celei mai mici celule a societății, adică revenirea Omului la esența sa divină. Prăbușit în animalitate, omul trebuie să se trezească, să se purifice, să se regenereze, să se înalțe. Lupta se dă la nivel individual, în fiecare om, iar acolo noi avem puterea de a schimba – în afară trebuie să ne supunem legilor! Când fiecare individ va birui întunericul din el (mai mult sau mai puțin, atâta cât este) și se va (re)aprinde ca o candelă Iubirii de Dumnezeu, atunci se va produce schimbarea și la nivelul organismului întreg care este societatea.
Să nu așteptăm de la alții, să săvârșim lucrarea divină în noi înșine, fiecare!
Cu solidaritate frățească,
Ingerii