Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.
E o caldură și liniște nebună în Ciudanovița în fața garajului. Nu e țipenie de om prin prejur și doresc nespus să merg la alimentara de sus, de lângă puțul din apropierea turnului de răciere al compresoarelor miniere. Am de ridicat o cutie cu ceva important și nu trece nici o mașină ca să merg cu o ocazie. Unde or fi plecat toți? Mă întreb. Deodată se aude un motor de motoretă și mă bucur. Iată-l, vine de la cinematograf în jos, îi fac semn și se oprește. Îi explic depre ce-i vorba și îmi răspunde că nu are cum și se întoarce împrejur. Depărtându-se realizez că e doar o trotinetă și mi se face rușine că am putut să-i fac o astfel de propunere acestui copil care se joacă. E din nou liniște. Mă uit prin curtea Garajului doar dau de careva. Un nou sunet de motor. De astă dată mai matur, mai serios ca de basculă. Mă întorc spre direcția de unde venea și ce văd? Se oprește frânând brusc în fața mea un om bătrân călare pe două buturugi de lemn, una mare pe care stătea el conducând un volan improvizat. Buturugile conectate aveau trei roți din lemn de cărucior de copii mici. L-am rugat să mă ducă sus la alimentară, că e urgent. Cum să te duc, unde să te pun? Mă întreabă moșul. Îi zic că stau și eu pe buturuga mică. E imposibil, îmi spune și m-am trezit.
Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil. Azi s-a schimbat povestea Albei ca zăpada, nu mai vine prințul pe un cal alb s-o sărute și să o ia cu el în împărăția lui, unde să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, ci un vânzător din poartă în poartă care dă peste ea în pădure pe o bancă, sau în cosciugul de sticlă, o sărută și o invită într-o croazieră amoroasă pe ocean, după care ea se reîntoarce acasă și continuă să-și caute de lucru. De violență, nu mai vorbesc. A fost introdusă în casele noastre sub scuza că e drept și legal să omori milioane de oameni în războaiele de pe pământ dacă e pentru adevăr și justiție și că mult mai important este să ne dezvoltăm sentimentele de milă față de om decât a face bine sau rău. Adică, acum înțeleg că a fost mai important să-l crucificăm pe Iisus decât să-l salvăm, pentru a trăi sentimentul milei. Aceeași politică atunci ca și acum sau invers, adică învârtirea în cercuri, istoria se repetă din cauza că cineva nu vrea să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului.
Aceste forțe negre se simt bine la nivel de oaie în costum de lup. Suntem lucrați continuu și ținuți captivi aici ca într-o pușcărie. Mereu ni se mai dă o mână de grăunțe și-o luăm de la capăt.
——————————–
Ben TODICĂ
Melbourne, Australia
Decembrie 2019