„  Aureoloate ca eroine au suferit torturi pentru că nu au vrut să-i trădeze  pe bravii luptători. Au fost închise în cruntele închisori comuniste, umilite, înfometate, bătute crunt, unele chiar născând prunci pe lespezi reci, prunci ai nădejdii şi ai suferinţei pentru ideal. Au fost aruncate în beciuri întunecate, dar Dumnezeu le ocrotea şi li se revela în acele momente ca primilor mucenici din arenele cu lei, încurajându-le cu lumină şi mireasmă dumnezeiască.”

(PETRU C. BACIU-erou-martir)

   În derularea timpului istoric creştin d.Hr., omenirea se balansează între Răsărit şi Apus, între lumea lui Hristos, cea a Luminii care nu apune niciodată şi lumea laică a atotsuficienţei Apusului, care trăieşte pe negurile azurului credinţei, între natura antinomiilor ortodoxe şi cea a paradoxurilor catolico-protestante.

   Între aceste două lumi trăieşte între hotarele Carpaților o lume ortodoxă carpatică.

   Dacă prin poziţia geografică, Carpații sunt aşezaţi între Răsărit şi Apus, din punct de vedere spiritual-religios, prin credinţa lor ortodoxă Carpații sunt mai presus de Răsărit şi mult mai presus de Apus.

   Istoricii, literaţii, politicii, poate şi dintre gânditori, în parte, de-a lungul timpului desconsiderau tot ce avea atingere cu extrema lor sudică, Balcanii: conştiinţă balcanică, cultură balcanică, spirit balcanic, civilizaţie balcanică. Toate aceste afirmaţii erau ori gratuite, ori din rea credinţă, ori din intenţie, ori la sugestie, dar cel mai mult din necunoaştere.

   Cu puţină răbdare dacă privim retrospectiv istoria numai de la Dinastia Asăneştilor încoace, observăm că de fapt civilizația Carpato-Danubiană-Pontică a excelat în toate domeniile: cultural, politic, social, economic, militar, ştiinţific, medical, filosofic, teologic, dar mai ales religios.

   Cei care s-au aplecat cu somnolenţă asupra ponegririi civilizației dezvoltate cu centrul în Carpați au luat în considerare doar drama care s-a răsfrânt asupra zonei mai cu seamă în ultimele secole, astfel că privind doar traumele istorice n-au putut desluşi prin ceaţa minţii o evaluare clară, certă, obiectivă a civilizaţiei şi culturii spirituale a românilor, cantonând sentinţa lor de o retorică de tip dramatic. Ei n-au văzut Aura Carpaților fiindcă au privit-o prin dioptrii umaniste, nu prin lentila unei filosofii religioase.

   Credinţa ortodoxă este de fap Axa Carpaților, care le fixează Temelia veşniciei şi Stâlpul înălţării situându-i mai presus de restul lumilor.

   La Judecata de Apoi, singurul pisc al spiritualităţii-religioase pe care se va afla o oază a Ortodoxiei, a vieţii, va fi Piscul Carpatic, respectiv Dacia nemuritoare.

   În cele trei lumi: lumea Răsăritului, lumea Apusului şi lumea Carpatică sunt două juguri grele, apăsătoare, filosofice: filosofia umanistă, filosofia religioasă şi un jug dublu în carul căruia se află timpul şi spaţiul.

      Toţi oamenii pământului poartă jugul dublu la plugul timpului şi spaţiului său, dar unii ară un pământ pustiu, pietros, spinos cu plugul filosofiei umaniste, alţii ară alt pământ mai fertil cu plugul filosofiei religioase.

    Greu şi de o parte, foarte greu şi de cealaltă parte, numai că unii au parte de neghină, iar ceilalţi de grâu.

   Se întâmplă deseori ca cei cu neghina să fure grâul celorlalţi, lăsându-le neghina.

   De modul cum ştii să-ţi măsori timpul şi să-ţi cântăreşti spaţiul ai parte fie de jugul şi plugul filosofiei umane, fie de cele ale filosofiei religioase.

   Cum se cântăresc de fapt cu mare precizie cele două entităţi, timpul şi spaţiul?

   Prin cele două talere: filosofia umană şi filosofia religioasă.

   Depinde de fiecare om pe ce taler îşi pune timpul şi spaţiul său.

   Un taler poate aduce binecuvântarea destinului, celălalt tragismul soartei.

   „Nu există nimic mai tragic şi nimic mai trist ca neamul omenesc înhămat la jugul apăsător al timpului şi al spaţiului. Trage după sine timpul fără să cunoască nici natura, nici sensul şi nici scopul acestuia. Trage după sine spaţiul, dar nici natura, nici sensul şi scopul acestuia nu le cunoaşte. Absenţa scopului îl conduce, aşadar, în captivitatea absurdului! Absenţa scopului rivalizează cu absurdul, dar tragicul câştigă întotdeauna.” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Stud. introd., trad. Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, p. 49)

   Jertfele Cruciaţilor DacoRomâni ai veacului XX, nu au fost asemănătoare între jertfele mucenicilor, muceniţelor persecuţiilor Bisericii primare şi cele ale martirilor prigoniţi milenar de după, ci au fost mai presus de martiriu, a fost un martiriu întru mucenicie, fiindcă persecuţia lor s-a răsfrânt şi asupra sufletului şi a durat până la un sfert de veac, iar prigonirile nu s-au terminat încă…

   „ S-a spus că jertfele ce au însângerat jumătate de veac românesc au fost comparabile cu jertfele celor dintâi creştini. E adevărat că atunci, pentru noul şi fascinantul lor crez au fost răstigniţi pe cruci, au fost transformaţi în ruguri, au fost biciuiţi pe galere, au fost sfârtecaţi în bestiarii, au îndurat torturi şi chinuri ce nu se pot povesti, dar satrapii nu s-au atins de sufletele lor, îndrăgostite până la extaz de acel Domn al Iubirii Absolute, Iisus Hristos.

   Generaţia 1948 însă a fost supusă unor metode satanice, foarte meticulos puse la punct, ce urmăreau spargerea personalităţii. Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, coborât în abisuri de abjecţie blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagelării demonice.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 10)

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc (partea a II-a)” →