ÎN LUMEA BASMELOR…
Pâlpâie lumina pe pereți, umbre, vântul râcâie cu gheara-n ușă…
Deja s-a înserat, liniște, uneori doar latră câinele, e credincer…
În odaie-i cald, pace, bunica zgândărește cărbunii sub cenușă,
Întețește flăcăruia, zglobie, pune câte-un vreasc, câte-o pănușă,
Că toamna-i târzie, mofluză, cu-ochiu-i dezgolit, ca temnicer
Și-n astă noapte-i frig, cam ger…
Adunați pe lângă foc, tăcuți, îl privim cum mocnește în cămin…
Ne încălzim mânuțele, plăpânde, de ceșcuțele fierbinți cu ceai…
Pufăie bunicul din lulea, aromă, sorbind înghițituri mici, de vin,
Cu ochi pierduți prin amintiri, izvor, depănându-le c-ușor suspin,
C-apoi, să depene povești, fuior, cu feciori viteji și mândri crai,
Cu zâne și prințesele, cu păr bălai…
Vocea-i caldă ascultăm, mângâiere, de fiorul basmelor pătrunși,
Cu ochii neclipind, agonie, de-a afla cât mai multe-n așteptare…
Aproape nu respirăm, teamă, oricât de curiozitate-am fi împunși,
Să nu rupem magia, firul, dar nici că dorim la final să fim ajunși,
Voind parc-a uita de timp, necruțător, plutind pe-al viselor hotare,
Lăsându-ne lin sufletul, în căutare…
Ne-ntrebăm, prin ce mreajă, vrajă, trăsură se făcuse un dovleac ?
Cum se despart în două apele, cărăruie, lovindu-le cu un toiag ?
Cum împărat se preface un vampir, delir, cu aripile-i negre, liliac ?
Cum broscoiul devine prinț, frumos, prințesa-nvie cu sărutul, leac ?
Cum învârtindu-te-n jur, împrejur, de trei ori lovind cu un ciomag,
De îndată devii tânăr, din moșneag ?
Câte și mai câte auzim, vrăji, ciugulind felioare dulci de cozonac,
Cei mai mărișori sorbind, nectar, din vinul fiert cu scorțișoară…
Covrigeii bunicii s-au rumenit, aurii, cu vanilie, mult zahăr și cu mac,
De-am vrea ca seara asta, minune, să nu se mai termine în veac,
Pendula s-amuțească, tic-tacul, ce timpul in clipe ni-l măsoară,
În lumea basmelor ne lase, să nu doară…
RĂTĂCIRI ÎN TOAMNĂ
Azi, zi de toamnă, plină de melancolie…
Sub pietre, buturugi, vreun loc neprevăzut,
De ochii multora ascuns, de necrezut,
Sub talpa trecutului, sub bulgăre de glie,
Sau, în tăcuta mea chilie…
Rătăcit mi-e pasul prin bolovani, hârtoape,
Mă-mpinge vântul în păduri şi mai la vale…
Cu frunzele amestecate-n vârtejurile de ape,
C-apoi la cotitură cu ele să mă-ngroape,
Nimenea să afle, de-am fost pe-a lumii cale,
Sau, pe cărări astrale…
O linişte de toamnă pe plaiuri se întinde
Şi bruma se lipeşte de carnea încă-mi crudă…
Şuviţă de veşmânt din mine se desprinde,
Din braţe cuvioase, ce dragostea cuprinde,
Mă pierd, mă caut, mă găsesc, ca paparudă,
Râzând, cântând în ciudă…
Dar mi-i devreme, Doamne, să îngenunchez,
Să merg spre fără-ntoarcere, ştiuta punte…
Mai vreau zile la rând şi nopţi să mai veghez,
Chiar cu talazuri, mai lasă-mă să navighez,
Ştergând cu dosul palmei sudorile pe frunte,
Voi căuta speranţa in grăunte …
ȘI CE DACĂ PLOUĂ…
Ooooh, Doamne…
Te uită la ploaie cum cade pe geamuri,
Șiroaie se scurg din ceruri pe stradă,
În grădină, pe plopi, pe frunze și ramuri,
Pe noi peregrinii, pe suflet cascadă…
Ziua ne fuge și ea-nfrigurată,
Și noi ne topim, unul într-altul…
Flacăra iubirii păstrând-o curată,
Nestinsă, în pieptul dur ca bazaltul !
Noaptea-i prelinsă, stele se scurg
În lacuri pe drum, ce sclipesc argintii…
Cu lacrimi de dor, din ochii ce curg,
Hoinar rătăcim pe-aleile pustii…
Luna s-ascuns prin nouri, cernită,
Fulgere, tunete vor să despice
Cerul în două, c-o mânie pornită,
Lăsând pe Pământ, adânc, cicatrice.
Prin ploaie pășim cufundați în gânduri,
Prin orașul tăcut, pe drum ca zurlii…
Din spate ne-mping turbatele vânturi,
Iubirea-ncălzindu-ne, ca zeci de făclii…
Și tună și plouă pe stradă, pe casă,
Prin hainele ude frigul străbate,
Dar noi ne iubim și nici nu ne pasă,
Căci, ploaia în inimi nu poate răzbate !
——————————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
15 octombrie, 2018