,,ANEMONE” de Ann-Nora Rotaru pictură pe pânză în ulei
*
CRANGULE ÎNDURERAT….
Cumva auzi, tu, Crângule, cum suflă vântul ?
S-au adunat deasupra puzderie de nori…
Nu-ți mai aud nici cântul, șopotul, cuvântul,
Simt doar mirosul putrezit de moarte flori…
De iarbă, de mușchiul ud, de mucegai,
De sfârtecate crengi, căzute la pământ…
De furtuni și ploi, miros de putregai,
Al târziei toamne, cu flenduros veșmânt !
Unde-s păsările cerului, unde-s căprioare,
Unde au zburat fluturii, unde s-au ascuns ?
De ce-s copacii jalnici, cu giulgiuri mortuare,
In crâng pustiu căzuți, cimitir de nepătruns ?
Unde-s diminețile acelea, vii și însorite ?
De ce-i așa de trist și vinețiu amurgul ?
Cărările, de ce sunt mlăștinoase, pângărite,
Blestem de parcă aruncat-a Demiurgul ?
Auzi, tu, Crângule, cum trosnește lemnu-a jale,
A pustiu, a frig, a agonie lentă și tristețe ?
Cum coasa Mortii șuieră, umblând agale,
Pe bătucite cărărui de nălucile orbețe ?
Hai…m-am săturat de mers și mi-este frică…
Vreau iar să reînvii, Crângule… primăvăratic !
Să simt vraj-aceea, Doamne, iar cum mă ridică,
Să hoinăresc din nou pe cărăruie, nebunatic !
RAPSODIE DE PRIMĂVARĂ
Auzi cumva… ușor cum sufl-afară vântul,
Aducându-ne miros de primăvară-n vale ?
Cum, presărând cu note-n aer, zboară cântul
Spre noi cei amorțiți, ieșindu-ne în cale ?
Dar mai auzi și țipătul păsărilor voioase,
Ce vin la cuiburile părăsite, de departe ?
Cu nisipu-n pene din deșerturi secetoase
Și miros de sare din valurile-n țărmuri sparte ?
Cumva nu simți, când mâna ta ușor atinge
Roua-n dimineți, ce pică pe vlăstarele de flori,
Că, de ferice, întreaga natură parc-ar plânge,
Dezmorțită, din adâncu-i somn, plină de fiori ?
Spune-mi însă…vezi tu mugurii timizi cum crapă,
Pe copacii tânjitori, până mai ieri zgribuliți ?
Simți și tu cum verdele-ți țâșnește-n pleoapă,
De pe mormanii de pământ, de iarnă dezgoliți?
Cum albinele la viață se trezesc stângaci ?
Cum miros migdalii înfloriți și florile de liliac ?
Cum lacul e plin de nuferi, libelule și brotaci
Și câmpurile-s roșii de sângerânde flori de mac ?
Poți gusta cu ființa toată, divin-asta schimbare?
Simți cum fiorul speranței adormit, in tine se-nfiripă?
Întrebându-te, prin ce miracol se întâmplă oare,
Că ce-a fost subjugat de iarnă, reînvie într-o clipă ?
Cum și ție, din hibernare, sufletu-ți înmugurește ?
Cum verdele din jur, pătrunde-n venele-ți albastre ?
Cum roșul macilor te invadează și inima-ți zvâcnește,
Iar soarele mai mult pătrunde-n zilele-ți sihastre?
Da, așa-i…ne picură pe dinăuntru magia nesfârșită…
Cenușiul vechilor tristeți, treptat s-evaporează…
Ne cuprinde-o dulce senzație, parcă nedefinită,
E înseși VIAȚA, ce-n amorțite trupuri ne pulsează !
VOPSELELE ANOTIMPURILOR
Azi m-am trezit purtând un gând în minte,
Înfipt acolo ce m-ademenea-n răstimpuri…
Să pot fura vopsele din orice anotimpuri,
Cu ele să-mi stropesc cernitele-mi veșminte !
Așadar, din colțul meu, timidă și cuminte,
Mi-am zis să-mi iau din primăveri culori !
Penel să-mi fac din albe pene, de cocori,
Roșul macilor s-arunc pe inima-mi fierbinte !
Visând, cu ochii larg deschiși spre nori,
Îmi las rebelul gând să smulgă ca nebun,
Albul și-azuriul, dantelă fină s-o depun,
Pe sufletul ce se frământă adesea de fiori !
De-acolo, unde cerul cu pământu-i la hotar,
Să-mi umplu din câmpuri ochii mei cu verde,
Să nu mă uite cel iubit, să mă dezmierde,
În minte să mă aibă, icoană sufletului pe-altar.
Dar și din toamne, când nopțile se sparg devreme,
Când dorul îmi șoptește la ureche și-l ascult,
Fura-voi cu evlavia sacră a oricărui cult,
Culori, din frunze-n brumă și din crizanteme.
Pe toate le voi păstra-n călimările-amintirii,
Iernile să-nmoi pena, scriind de dor poeme,
De iubiri albe și virgine sau roșii și boeme,
Ca-n urma mea să le presar pe calea nemuririi !
———————————–
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
26 martie 2018