CINE-I DE VINĂ ?
Ce e viața asta, Doamne…
Cum dai ochii de lumină,
Vine Harul să condamne,
Așteptând cu-n braț de toamne,
Nori pe ziua ta senină…
De te-ntrebi: cine-i de vină ?
E ca fumul de țigară…
Te naști singur, singur mori…
Prin, nu știu, ce colț de țară,
Ca peron pustiu de gară,
Trenu-ți vine cu ani să zbori,
Precum stolul de cocori !
Dar, atâția se-mbulzesc
Și se cațără pe scări…
De cu zori când se trezesc,
Până noaptea tot urzesc,
Planuri printre căinări,
Prin iertări și invocări !
Vor un loc cât mai în față,
Vreun vagon mai elegant…
Viața însă nu răsfață,
Toți avem câte-o postfață,
Sau blajin sau arogant,
Pitic d-ești, sau ești gigant !
Ne preocupăm de fleacuri
Și ne zbatem în zadar…
Pripășiți printre zigzaguri
Și la granița-ntre veacuri,
Nu prindem de timp habar
Că sfârșitul ni-i amar…
Că, uităm că viața noastră,
Ne e scurtă… de scatiu…
Nu privim nici pe fereastră,
De-i ziuă sau noapte-albastră…
Trenul duce-ntr-un pustiu…
Capătul… e pământiu…
Cui e vina ? Eu o știu…
CHIRIAȘI PRIN ALTE LUMI…
Fugit-au anii, ca păsări călătoare au trecut…
Atâția, că ni s-a uscat și zâmbetul pe gură…
Lacrimile scurse s-au ceruit și ne-au zăcut,
Pe-obrajii scrijeliți, pe-mbătrânitul chip, tăcut,
Ca scoarța de copac, la care se-abătură,
Furtunile, cu fiecare lovitură…
Am tot așteptat, cu toții, vreo mână de-ajutor,
Un Mesia, să ne scoată la lumină, din genune…
Dar nu ne-a venit, nici Zeul din ceruri, călător,
N-a bătut vreun înger poarta, pe la noi rătăcitor
Și-așa, pierdut-am calea, învățând a ne supune,
Uitând de-nvățăturile străbune…
Ne-am lăsat în voia soartei, să treacă de la noi…
Am tot iertat pe păcătoși, pe noi ne-am amăgit…
N-am pus pieptu-nainte, am dat ca racul înapoi,
Ne-am alăturat și altora făcând un lung convoi,
În loc să ne-ndreptăm de mijloc, noi… am fugit,
În lumi străine-am pribegit,
Crezând, că acolo-s câinii cu colaci în coadă…
Și-așa, lăsarăm și copiii și părinții și străbunii…
Având ciolane, cu mai multă măduvă să roadă,
Am pus umerii, nu acasă, ci l-alții, la corvoadă,
Lăsând în vetre părintești, încă aprinși cărbunii…
În urmă rămânând ruine și tăciunii…
Și, ce-avem acum, ajunși cu ani la fund de sac ?
La părinți, buni copii n-am fost și la copii, părinte…
Ce să fac, de poate am ceva ochios să-mbrac,
Sau, mai bun pusesem, de-ale gurii, în stomac ?
Acum, țărâna altei lumi avea-vom pe morminte,
Și, pe cruci…străinele cuvinte…
ȘI-A MAI TRECUT UN AN …
Și-a mai trecut un an…
Și s-a mai scurs un strop de viață…
N-a zăbovit nici minutarul pe cadran,
Nici ultima frunză de castan,
Pe geamul gol, doar flori de gheață…
Și-a mai trecut un an…
Uscate-s speranțele, parcă-s de lemn…
Ascunse dup-al vremii, paravan,
Îngropate-ntr-al zăpezilor morman…
Mi-or răsări ghiocei l-al meu îndemn ?
Și-a mai trecut un an…
De-o fi noroc și-alții vor mai trece…
Smulgând bucăți de suflet, uragan,
Între trăiri anoste și iubiri, vulcan,
Lăsându-ne pe spuza lumii rece !
Și-a mai trecut un an…
Prin geamul aburit privesc afară…
Sperând ca poate voi găsi liman,
Sufletului de căutări, sărman,
Un loc călduț în noaptea glaciară !
Și… a mai trecut un an…
Peste trecut am aruncat o punte,
Fragilă, ca bibelou de porțelan…
Mi-aș face din toți anii talisman,
Coroană, să mi-o pun pe frunte !
VALSUL VISELOR PIERDUTE
Iar am să cobor, din ceruri pe poteci,
Iar am să te caut, cu suflet rătăcit…
Aripile mi-adun, poate-ai să treci,
Pe umeri să te-ating, că poate-n veci,
Nu vei cunoaște, cuvântul tălmăcit,
Al iubirii divine, ce ochii nu dezmint,
Că-n adâncul lor privești a ta urmă…
Al visurilor noastre, cusute-n fir de-argint
Și-ale-mpletitelor simțiri, ce nu ne mint,
Că, ne leagă un lanț, ce nu se curmă !
Te-aștept sub raza lunii, să-mi apari tiptil,
Să mă ascund la pieptu-ți, plină de vise…
Să dansăm un vals, ca-n serile de-april,
Cu inimi fremătând, prin bluze de copil,
Ca altădată, când porți ni-erau deschise !
Vino iubite să valsăm, ca-ntr-un delir,
Pe aripi, se-așează bruma și mă pierd…
Lângă trupul tău, mă pot renaște și respir,
Mă pot reîntoarce spre zenit, de la nadir,
Pe cântul iubirii vreau să te dezmierd !
Păcat… voiam lacrima să-mi îndulcești,
Să-mi încălzești durerea, a visului pierdut…
Să mă cufund în tine, când îmi zâmbești,
Să ne-ntrebăm, de te iubesc, de mă iubești,
Dar, fugit-a visul… din cer steaua a căzut !
LASĂ MINTEA, PRINDE VISUL…
De câte ori nu simt că-n viață-s trecător,
Lăsând frâu liber la dezamăgiri și plângeri…
Deseori îmi pare că zenitul nu-i strălucitor,
Chiar că-i cenușiu, de nimic bun prevestitor
Și-aș vrea să dezertez, sătulă-s de înfrângeri…
Cu aripi ca de Îngeri…
Departe, ștergându-mi gândurile de pe frunte,
Precum se scrie pe file de poveste sau roman…
Cât mai sus, la un palat, pe creasta de munte,
Bucurându-mă de lucruri cât de mici, mărunte,
Într-o Lume-a Inocenței, pe-un alt poate liman,
Făcând din fericire talisman…
Dar totodată, îmi spun că n-am timp de tânguit,
Că viața îți poate multe dărui, dar și multe lua…
Însă, visele îți aparțin, de nimeni nu poți fi jefuit,
De ele să ne prindem, oricât ni-e trupul vlăguit,
Oricât par zilele boțite, în gânduri pare a ploua,
Drept n-avem de-a eșua…
Că-n vise, e destul să poți să crezi măcar un pic,
Târcoale îți vor da, la poarta sufletului ți-or bate…
Culoare, sunet, miros, atingere, un cuvânt mic,
Sunt îndeajuns să-ți împletească magia din nimic,
La corabia visului vei pune pânze, cu ea străbate
Oceane, pe frunzele-ți uscate…
O spun eu, care și mie-mi pare câteodată nefiresc,
Cu mintea goală, suflet gol, cum ieși-voi din impas ?
Închid ochii, visând că din masă, o arcă-mi făuresc,
Din perdele, pânze fac, aripi parcă simt cum cresc,
Arunc din cameră hârburile trecutului ce-au rămas
Și-alerg cu-al visului Pegas…
,,PE MALUL MARII ” pictură de Anna-Nora Rotaru
în ulei, pe pânză, dimensiuni 200 x 120 cm,
din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis “
*
PE PLAI COBOARĂ ÎNSERAREA…
Ce liniște deplină-i în văzduh, se-nchină înserarea…
Nici zumzet de albine, nici zbateri de-aripe de fluturi…
Pășește-agale-Amurgul, ca un adagio simt vibrarea,
O boare racoroasă, o aduce spre mal, valul, marea,
Te umple de extaz și fiorul rece te face să te scuturi,
Ca din aprinsele iubiri, săruturi…
Lumina-i violetă coboară acoperind din zare munții,
Galeș se prelinge, gonind ziua ce cată să se-ascundă…
Cu dosul palmei îmi șterg picuri din sudoarea frunții,
Mai număr clipele orologiului, ca în buzunar mărunții,
Privind cum soarele-obosit, cu fața-i vișinie și rotundă,
În spumă valului se-afundă…
Aud ziua, când scâncind, când urlând ca furibundă,
Vrând cu Timpul parcă, să mai facă un compromis…
Pare ca o barcă-ncărcată de culori, ce se scufundă,
Gemând în agonie, cu ultimile-i spasme, muribundă,
Cerșind Amurgului să-i dea pe sub mână un permis,
Să n-o fure Îngerul Negru trimis…
Pe grădina-mi amuțită, noaptea cerne rece-albastră,
Intunericu-așternându-i mantia-i de neguros velur…
Un gând trist, violaceu, mă surprinde la fereastră,
Când îmi văd cum lăcrimează violetele-mi din glastră,
Cu parfum făcându-și vise pentr-un greier trubadur,
Rătăcit printre azaleele din jur…
De departe strălucind, clipește o lumină pe pervaz,
Poate că pe-un colț de cer, vestește fulgeru-a furtună…
Sau, poate că timidă semiluna ascunzându-se cu naz,
Prin pufoșii nori de-argint sau într-al mării obscur talaz,
La sfat șezând, cu licurici puzderii și cu stelele-mpreună,
Din vise îmi împletesc cunună…
—————————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia, martie 2018